Discurs

“Eminescu trebuie cunoscut întocmai cum este: ca un

mare și inconfundabil poet al omenirii.”
Edgar Papu

A elaborat: Gîlca Daniela

Grupa: FB1710G
 Mihai Eminescu
Mihai Eminescu depăşeşte nu numai raza romantică, ci şi toate celelalte
antecedente cunoscute; într-adevăr, el ne apare drept unul din cei mai mari poeţi ai
categoriei departelui din întrega literatură universală.

Eminescu nu era un romantic contemplativ si abstras, pierdut intr-o visare lirică,

ci un om al timpului său, preocupat de destinul si de buna existență a poporului
roman, analizand cu simț critic societatea contemporană, instituțiile acestuia. El a
fost un artist–cetățean, ganditor si pedagog al neamului său.

Mihai Eminescu este un poet al dragostei si al cosmosului,deoarece majoritatea

poeziilor au ca tema dragostea care o combină cu cosmosul. Pentru Eminescu, El şi
Ea, cuplul celor două jumătăţi, stau la baza întregului Univers, Iubirea fiind
Stăpâna Lumii. El sau Ea, în poezii ca „Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Dorinţa”
ş.a. aşteaptă clipa magică a împlinirii în Anotimpul fierbinte al Erosului-care
aşterne peste lume culori şi parfumuri, sunete duioase, mângâietoare.

Cosmosul se face părtaş la iubirile lui Eminescu care contopeşte cele două fiinţe
într-una singură, redându-le Unitatea existenţei primordiale. Dar dincolo de toate
acestea care sunt uşor de îndeplinit pentru un simplu muritor, intervine soarta
geniului, adică „durerea din dragoste” a lui Eminescu.

Mihai Eminescu are la baza cîteva idealuri. Idealul său de femeie era o icoană de
femeie, o icoană de lumină (Singurătate), femeie între stele şi stea între femei (Din
valurile vremii…), care să se apropie cât mai mult, prin bunătate şi frumuseţe
interioară, de arhetipul feminin.

La Eminescu nu se poate vorbi de o poezie programatică , ideile sale despre artă nu

se constituie în poezii anume, ci se regăsesc în întreaga sa creaţie , fie în
publicistică, fie în poeziile despre artă, concepţiile sale despre condiţia poetului şi
menirea artei sale fiind exprimate într-un fel sau altul ,în majoritatea creaţiilor
lirice! Câteva creaţii ale lui Eminescu direcţionează concepţia poetică ,cele mai
multe fiind scrise la începutul perioadei de creaţie ori în plină maturitate “Icoană şi
privaz”, „Epigonii”, „Glossă”, , „Criticilor mei”.

Ca fragmente eminesciene pot să enumer doar cîteva,fiindcă sunt mai multe opera
preferate și necesită mult timp pntru a le rosti. Una din opera este “O, rămîi”

O, ramâi, ramâi la mine,

Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;

Poezia "O rămâi...", de Mihai Eminescu pune în lumină comuniunea poetului cu

natura pe care acesta a simţit-o profund încă din vremea copilăriei. Pădurea
îlcheamă, ştie să-l înţeleagă, îl ocroteşte şi-l încântă cu universul ei tarnic şi plin de
vrajă.
O altă operă este “Sara pe deal”

Sara pe deal buciumul suna cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
Apele plâng, clar izvorind în fintine;
Sub un salcim, draga, m-astepti tu pe mine.

Tema poeziei o constituie aspirația poetului pentru o dragoste ideală, o poveste de

dragoste ce se imaginează într-un cadru natural rustic. Ideea poetică ilustrează
intensitatea iubirii, dorinţa celor doi îndrăgostiţi de a fi fericiţi prin trăirea deplină a
sentimentului, fapt ce înalță dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice
şi profunde accente filozofice.

Luceafarul - capodopera a creatiei eminesciene.

Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume. Marele

nostru poet spunea Geniul nu cunoaste moarte, iar numele lui scapa de noap tea
uitarii, pe de o parte aici, pe pamant nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil
de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc".
Luceafarul este culmea creatiei eminesciene, este cantecul sau de lebada"

Natura şi dragostea în poezia eminesciană

Şi la Mihai Eminescu, asemenea marilor poeţi romantici, natura şi dragostea sunt

teme permanente, aflate în consonanţă, deoarece natura este pentru aceştia o stare
de spirit, iar înfăţişarea ei este relaţionată cu sentimentul. Aşa se explică faptul că,
acolo unde dragosteaeste una fericită, împlinită, cadrul natural este luminos, feeric,
de basm , „Floare albastră", „Lasă-ţi lumea..."), iar când dragostea nu se împlineşte
şi poetul trăieşte unsentiment de tristeţe şi dezamăgire, natura este sumar schiţată,
de obicei în culori întunecate,reci („Pe lângă plopii fără soţ", „De ce nu-mi vii",
„Sonete" etc.).
În concluzie pot spune ca Eminescu se simte atras atât de natura terestră, cât şi de
cea cosmică. Prima este o natură cu contur precis, uneori poate fi sălbatică, dar şi
ocrotitoare, pe când cea de-a doua impresionează prin vastitate şi prin multitudinea
elementelor cosmice- stele, lună, cer, soare,luceferi, văzduh, nori etc.
 Discurs
“Eminescu trebuie cunoscut întocmai cum este: ca un
mare și inconfundabil poet al omenirii.”
Edgar Papu

A elaborat: Caraman Daniela

Grupa: FB1710G
 Discurs
“Eminescu trebuie cunoscut întocmai cum este: ca un
mare și inconfundabil poet al omenirii.”
Edgar Papu

A elaborat: Ciupac Merita

Grupa: FB1710G
 Discurs
“Eminescu trebuie cunoscut întocmai cum este: ca un
mare și inconfundabil poet al omenirii.”
Edgar Papu

A elaborat: Graur Constanța

Grupa: FB1710G