REFERAT

PSIHOLOGIA MEDICALA
VIRSTELOR SI SEXELOR

INDEPLINIT DE:

MIJA CORIN

ALEXANDROV IULIAN
Se ştie că personalitatea umană se realizează ca existenţă bio-psiho-socială de-a lungul unui proces
de durată şi extrem de complex de dezvoltare. Complex pe linia fiecărei caracteristici amintite, biologică,
psihică şi socială, complex şi prin multiplele interacţionări între acestea.Dezvoltarea biologică se
constituie, în mare măsură, drept condiţie şi suport pentru dezvoltarea psihică şi socială, mai ales în
copilărie, când ritmurile acestor forme de dezvoltare sunt accelerate. La maturitate,deşi dezvoltarea
fizică este foarte lentă, cea psihică şi socială continuă să fie accelerată, apărând o mai mare
independenţă între aspectele fizice şi cele psiho-sociale.

Dezvoltarea omului este constituită dintr-o serie de transformări cantitative şi calitative, achiziţie de
informaţie dar şi de abilităţi şi instrumente de adaptare la mediu (vezi: abilităţi şi forţe motrice;
capacităţi intelectuale motivaţionale, volitive, caracteriale etc.). Procesul dezvoltării are întotdeauna
sens ascendent, evidenţiat prin creşterea de la o etapă la alta a competenţei persoanei, prin optimizarea
mecanismelor adaptative.

Factorii de bază ai dezvoltării (bio-psiho-sociale) a omului sunt: ereditatea, mediul şi educaţia.

Ereditatea este dată de totalitatea caracteristicilor genetice (genotipul), totalitatea genelor ca program
transmis de părinţi urmaşilor, program ce controlează o serie de caracteristici fizice, fiziologice şi chiar
psiho-comportamentale (ex. : greutatea şi înălţimea corpului, culoarea ochilor, grupele sanguine, tipul
temperamental, reflexe necondiţionate, trebuinţele bazale etc.). Este primul factor ce acţionează în
ordine temporală şi constituie premisa absolut necesară pentru celelalte aspecte ale dezvoltării. Să ne
imaginăm un nou născut fără trebuinţe biologice (alimentare, de exemplu). Nu s-ar hrăni şi în scurt timp
ar muri. Dacă apar orice fel de disfuncţii sau alterări ale acestui factor, dezvoltarea este periclitată sau
chiar se opreşte (ex. în boala Down – apariţia unui cromozom în plus la perechea 21, duce la dezvoltarea
întârziată, anormală mai ales din punct de vedere mental dar şi fizic – aspectul mongoloid).

Mediul ca factor al dezvoltării acţionează imediat după concepţie (imediat după ce primul factor
declanşează dezvoltarea) şi cuprinde toate aspectele mediului natural, social, cultural în care se dezvoltă
fiinţa umană. El furnizează “materialul de construcţie” (P. Golu) şi, prin urmare, poate acţiona ca factor
favorizant (dacă aspectele menţionate mai sus sunt consistente) sau ca factor defavorizant. Exemple
sunt acei copii-lup găsiţi în pădure după ce, încă de la naştere au trăit şi s-au dezvoltat în acele condiţii.
Ei nu au caracteristici psiho-umane tocmai pentru că, lipsind influenţele de mediu specific uman, au fost
forţaţi să se dezvolte într-un mediu specific animalelor sălbatice, preluînd prin mecanisme de imitaţie
comportamente specifice acestora.

Educaţia reprezintă un sistem complex de acţiuni sau demersuri de influenţare conştientă direcţionată,
organizată, ştiinţifică a dezvoltării fiinţei umane.

Educaţia începe imediat după naşere , durează toată viaţa şi este un proces în care intervin, pe rând, dar
şi împreună, familia, şcoala, grupul social etc.

Aceşti factori sunt la fel de importanţi, lipsa oricăruia tulburând sau chiar anulând procesul dezvoltării.
Educaţia poate corecta o parte din neajunsurile celorlalţi doi factori, ea devenind în acest sens factor
compensator, terapeutic-recuperativ. Privind rolul fiecăruia din aceşti factori, M. Zlate spunea că
“dezvoltarea psihică se sprijină pe ereditate, îşi extrage conţinutul din datele furnizate de mediul socio-
cultural şi este dirijată de educaţie.”

Dezvoltarea umană nu este uniformă, liniară şi nici continuă ci, dimpotrivă, neliniară, în salturi,
discontinuă, cu stagnări şi mici regresii dar cu rezultantă ascendentă. Acest fapt a dus la conturarea unor
etape, perioade sau cicluri ale dezvoltării şi, implicit, ale vieţii, perioade cu specificitate, privind
următoarele aspecte:

- ritmurile dezvoltării (în copilărie sunt foarte rapide şi scad în rapiditate pe măsură ce ne îndepărtăm de
momentul naşterii);

- apariţia unor caracteristici fizice (ex.: dentiţia, caracterele sexuale etc.) sau a unor abiliăţi psiho-
motrice şi apoi psihice (ex.: mersul, apucatul, limbajul, gândirea abstractă, conştiinţa, identificarea de
sine etc.);

- tipurile acvităţii (jocul în copilărie, învăţarea în copilărie şi adolescenţă, producţia şi creaţia la

maturitate);

- rolurile sociale (de elev, de îndrăgostit, de soţ, de muncitor etc.);

- dinamica specifică (mai accentuată în tinereţe, mai scăzută la maturitate şi bătrâneţe);

- tulburări specifice de adaptare - inadapabil sau greu adaptabil la serviciu, în armată, la şcoală, etc;

- boli şi suferinţe specifice, receptivitate şi reactivitate specifică la boală.

Insistând ceva mai mult pe această ultimă idee, putem evidenţia succint caracteristicile psiho-sociale
ale principalelor stadii ale vieţii omului. În general, se acceptă următoarea etapizare (ciclicitate) şi
subetapizare a vieţii omului:

a) Copilăria (0 – 20 ani) cu etapele mai importante:

- sugar, (inclusivembriogeneza);(0-1an)

- antepreşcolar şi preşcolar (1 - 7 ani)-(prima şi a doua copilărie);

- şcolarul mic-(7 – 10 ani)-(a treia copilărie);

- şcolarul mijlociu-(puberul) (11 – 14 ani)-(pubertatea);

- şcolarul mare-(adolescentul)(15 – 18 / 20 ani)-(adolescenţa);

b) – Tinereţea(20 – 35 ani)

c) – Perioada adultă, maturitatea ( 35-65 de ani);

d) – Bătrâneţea (peste 65 ani).

a) Copilăriaeste perioada cu cel mai susţinut ritm de dezvoltare, când se formează cele mai importante
structuri psihico-motrice şi apoi predominant psihice şi psihocomportamentale şi acţionale, care servesc
la adapare. Acum se pun bazele cunoaşterii prin achiziţia de informaţie şi structurarea în acelaşi timp a
mecanismelor de operare perceptivă, reprezentativă ideativă, imaginativă, mnezică etc. (adică
structurile intelectului). Acum se formează şi dezvoltă mijloacele de comunicare şi relaţionare (limbaj),
cele de suport şi activare (afectivitate, motivaţie, voinţă) ce vor sta la baza structurilor personalităţii. În
această perioadă (şi mai ales în a doua jumătate a acesteia) se structurează şi perfecţionează
mecanismele de control ale conduitei, cele ce reglează întreaga activitate, structurile superioare ale
afectivităţii motrice (vezi sentimentele, aspiraţiile, convingerile etc.) şi voinţei, ale conştiinţei morale şi
valorile caracteriale ce duc la crearea condiţiilor realei identificări de sine şi afirmării sociale.

Ritmul extrem de accelerat al dezvoltării şi multitudinea de structuri ce se formează acum dau, în acelaşi
timp, o caracteristică de fragilitate acestei perioade. Aceasta în sensul că, orice factor disturbator sau
nociv ce intervine, are şanse mari să lase urme în procesul dezvoltării ulterioare, şi că există o anumită
sensibilitate la boli.

Întâlnim, mai des, în această perioadă, în afara “bolilor copilăriei” (rujeolă, rubeolă, tuse convulsivă etc.)
următoarele boli, suferinţe sau tulburări:

1) Tulburările de dezvoltare

– fizică (nanism, giganism pe fond dinamic sau metabolic; cifoze, lordoze, scolioze) multe din ele
favorizate şi de poziţii incomode în bancă, ghiozdane prea grele ce solicită neuniform sistemul osteo-
muscular al copilului.

- psihică (întârzieri sau chiar opriri în dezvoltarea unor procese, funcţii sau structuri mai complexe), ex.: -
întârzierile în dezvoltarea mintală, a limbajului, autismului infantil, a afectivităţii, motivaţiei şi voinţei ce
vor genera tulburări de comportament, de adaptare şcolară şi socială, dezvoltări dizarmonice de
personalitate etc.

Tulburările nevrotice din pubertate şi adolescenţă, tulburări cu puternică coloratură vegetativă,

transpiraţii, ameţeli, lipotimii, dureri de oase etc. Apar, de asemenea, tulburări neurastenice
manifestate fie prin hiperexcitabilitate şi nelinişte, fie prin oboseală şi activism redus.

2) Reactivitate specifică la mediul social şi la boală. Apar reacţii de inadaptare la cerinţele (uneori prea
mari şi implacabile) mediului familial, şcolar, social, manifestate prin minciună, fugă, vagabondaj,
nesupunere, demonstrativitate, opozitivism, şi acestea mai ales la puberate. Uneori aceste manifestări
capătă forme conversive (după teoria lui Freud) şi se manifestă ca eunrezis nocturn sau chiar diurn (şi
chiar ca encomprezis) ca reacţie de anxietate proximală diurnă sau chiar nocturnă (pavoar nocturn) sau
în pubertate şi adolescenţă ca reacţie depresivă cu toate riscurile legate de aceasta. Pubertatea prin
excelenţă este considerată perioada de criză şi prin multitudinea, viteza şi amploarea schimbărilor
(copilul se transformă în mare măsură în adult), dar şi prin riscurile şi frecvenţa crescută a reacţiilor şi
manifestărilor inadaptative. Perioada cu cea mai mare frecvenţă de independentizare şi, prin urmare, de
găsirea unei identităţi (E. Erikson), atunci când încă nu sunt create toate condiţiile pentru acest demers
(vezi persistenţa imaturităţii emoţionale, impulsivitatea menţinută şi de o încărcătură hormonală fără
precedent), duce adesea la confuzia rolurilor sociale specifice, şi deci la inadaptare.

Apar şi primele manifestări depresive ţinând de sentimente de inferioritate, şi primele idei de sinucidere
în contextul trăirilor depresive, dar şi ca posibile unice soluţii la dificultăţile vieţii.

Dar pentru că, în acest ciclu al vieţii, copilul este încă insuficient maturizat, este în mare măsură
dependent de adult, trăieşte intens sentimente de insecuritate, are o reactivitate specifică la toate
aceste situaţii de impas existenţial (inclusiv la boală).

Cel mai adesea, reacţia este una de teamă, nelinişte, anxietate, neînţelegând satisfăcător situaţia sau
simţind realmente (mai ales în situaţiile de boală) fragilitatea propriei personalităţi în faţa unui obstacol
atât de ameninţător.
Poate dezvolta însă şi reacţii de indiferenţă, nepăsare sau chiar negare a bolii sau chiar demisie (fuga din
situaţie prin reacţii impulsive, histerice sau antolitice).

În toate aceste manifestări ale copilului (şi în multe altele) este absolută nevoie de intervenţia adultului
care să anihileze, elimine sau măcar să diminueze impactul boli asupra acestuia.

b) Tinereţea este prima perioadă mare (ciclu) în care se produce o reală echilibrare şi maturizare a
structurilor personalităţii după ce acestea s-au dezvoltat şi perfecţionat în ciclu precedent.

Este perioada de reală inserţie socio-productivă, când se formează statusuri şi identităţi specifice:
subidentităţile socială, maritală, parentală, profesională. Se câştigă independenţa socio-economică.
Dacă toate etapele perioadei precedente au decurs bine atunci, conform lui Erikson, tânărul ajunge să-şi
creeze reale situaţii de intimitate, de corectă relaţionare cu ceilalţi şi nu de izolare, de eşuare în ceea ce
priveşte realizarea.

Având în vedere aceste aspecte, ce duc în ultimă instanţă la autoevaluare pozitivă, tânărul trăieşte
sentimente de siguranţă, putere, forţă, acestea făcându-l mai puţin vulnerabil era decât în ciclu anterior,
mai sigur pe sine şi pe forţele sale, mult mai bine pregătit pentru lupta cu viaţa.

Rezistenţa la boli este şi ea ceva mai ridicată comparativ şi cu ciclul precedent, dar şi cu cele ce vor
urma. Dacă, totuşi, apar (şi există în mod normal anumite suferinţe acute, pasagere, ex.: viroze, gripe,
suferinţe gastro-duodenale, etc.) atitudinea faţă de ele este de cele mai multe ori una de cooperare
hotărâtă la tratarea lor fără prea mare încărcătură de teamă, nelinişte, îngrijorare, considerând că are
suficiente resurse de refacere. Pot să apară şi atitudini de neglijare sau negare a suferinţelor dar, de
regulă nu puternic, şi doar până când acestea devin realmente supărătoare. Faţă de bolile cronice, mult
mai rare decât în orice alt ciclu al vieţii, atitudinile sunt aproape cele clasice: fie cu oarecare
indiferentism (crezând că pot face faţă fie cu îngrijorare, teamă, nelinişte mai accentuată chiar decât la
bătrâneţe, pornind de la raţionamentul (încărcat emoţional) că dacă de la această vârstă apar asemenea
probleme serioase, atunci ce pot să mai spere pentru viitorul ceva mai îndepărtat).

c) Perioada adultă, maturitatea (35 – 65 ani) este o perioadă relativ stabilă şi fără prea mari manifestări
de inadaptare sau suferinţă. Subidentităţile: maritală, parentală, profesională, câştigate din ciclul
precedent, ţin omul bine ancorat în realitatea de zi cu zi. Nu putem evidenţia aspecte prea diferite,
decât eventual legate de spiritul acestei etape, şi anume 45 – 55 ani la femei – menopauză şi 55 – 65 ani
la bărbaţi – andropauza. Aceste schimbări hormonale produc deseori tulburări cel puţin la fel de ample
şi diverse ca şi la pubertate. Atunci cauza era încărcătura hormonală puternică, acum, dimpotrivă,
reducerea până la dispariţie a aportului acestui subsistem al organismului cu efect energizant,
dinamizator. Procesele de “călduri” alternând cu “frisoane”, irascibilitatea, labilitatea emoţională
accentuată, tulburările de somn, neliniştea, anxietatea, fatigabilitatea şi chiar depresia constituie tabloul
manifestării tulburărilor climacteriului, aşa cum mai sunt denumite aceste suferinţe. De multe ori, după
instalare, acestea duc la certuri, discuţii şi conflicte intrafamiliare, adevărate ”crize” familiare. Mai dese,
mai ample şi mai timpurii la femei, mai târzii şi ceva mai intense la bărbat ele pot duce până la disoluţia
familiei. Cei mai mulţi oameni aflaţi în asemenea ipostaze, argumentează comportamentele lor ca fiind
urmarea (realizării) înţelegerii efemerităţii veţii, a pierderii virilităţii şi satisfacţiei vieţii sexuale şi, în
aceste condiţii, încercarea de a o lua de la capăt într-un alt parteneriat.
Atitudinea faţă de boală se radicalizează tot în acest sfârşit de etapă când, aşa cum s-a specificat, scad
resursele vitale ale organismului, inclusiv cele ce ţin de imunitate, ca şi cele ce ţin de echilibrul psihic.

Când se apropie sau chiar soseşte şi pensionarea, se schimbă şi mai mult, pentru că se mai pierde o
subidentitate – cea profesională. Dacă până acum persoana s-a realizat cât de cât, în conformitate cu
aspiraţiile, atunci are toate şansele să se echilibreze, deşi a tecut prin criza climacteriului, să câştige şi
subidentitate mai bună, să trăiască sentimente de satisfacţie şi mulţumire. Dacă nu (vezi Erikson), atunci
trăieşte cel mai ai adesea sentimente de disperare, pentru că înţelege foarte bine că nu mai are nici o
şansă să realizeze ceea ce n-a reuşit până acum.

Lipsa activităţii la o mare parte a pensionarilor, favorizează apariţia unor judecăţi autoapreciative de
inutilitate, de devalorizare, asociate cu sentimente de zădărnicie şi eşec existenţial, toate acestea fiind
manifestări ale unor depresii cu mare risc sinucidar.

Este necesară intervenţia empativă şi terapeutică a familiei, comunităţii, serviciilor de asistenţă sanitată
şi socială etc.

d) Bătrâneţea (peste 65 de ani) în sine nu este o boală dar, prin erodarea tuturor subsistemelor
biologice, cât şi psihice, bolile, suferinţele de diverse tipuri se manifestă tot mai des şi tot mai amplu şi
vizibil, asociind această etapă de vârstă cu suferinţa. Realitatea ne demonstrează că, în ciuda unor
excepţii, destul de multe, majoritatea persoanelor la această vârstă, au mult mai multe suferinţe decât
în perioadele precedente. Notăm ca aspecte generale şi definitorii pentru această etapă:

1) În plan biologic

– Instituirea tuturor subsistemelor, şi căderea sensibilă a eficienţei adaptative a organismului (ex.:

artrozele, osteoporoza – limitează substanţal mişcarea, crează condiţii pentru fracturi şi alte tipuri de
suferinţe).

- Reducerea substanţială a suportului hormonal; dizrinii ce scad baza bio-energetică (ex.: dispariţia
secreţiei gonadice la bărbat după instalarea andropauzei – determină scăderea dramatică a vitalităţii şi
activismului).

- Inima şi vasele de sânge îmbătrânite şi sclerozate nu mai hrănesc suficient ţesuturile şi acestea, la
rândul lor, determină îmbătrânirea şi sclerozarea celorlalte subsisteme ale organismului. Ex.: determină
reducerea masei musculare (şi a forţei şi amplitudinii mişcărilor) osteoporoza, cardiopatii,
arterioscleroză, dar mai ales distrugerea tot mai rapidă şi masivă a ţesutului neuronal periferic dar mai
ales central. Apar astfel involuţia, apoi deteriorarea S.N.C.

2) În plan social:

- Nonangajarea productivă, condiţia de pensionar, de persoană fără utilitate socială, reduc în acelaşi
timp participarea la viaţa socială. Ex.: Grupul social se restrânge la cel al familiei şi la vecinătatea
apropiată. Nu mai participă nici la fenomenul decizional.

- Se reduce substanţial posibilitatea de relaţionare socială şi de comunicare.

- Scade posibilitatea de suport social, mai ales în plan subiectiv. Trăieşte tot mai mult situaţia de
persoană ce nu poate oferi suport altora şi nici pentru sine devenind egoist, egocentric, cerând suport
de la ceilalţi.

3) În plan psihic Ca urmare a celor amintite mai sus, putem evidenţia în plan psihic o serie de manifestări
specifice acestui ciclu al vieţii, şi anume:

- Motricitateadevine mai dificilă, mai puţin amplă, elastică şi mobilă, mai rigidă, determinând scăderi ale
unor abilităţi locomotorii, dexterităţi de autoservire (Ex.: îmbrăcatul, dezbrăcatul se fac mai lent, etc.).

- Senzorialitatease reduce cantitativ şi calitativ prin pierderi de acuitate, de recepţie (vezi hipoacuziile,
surdităţile, cecităţile pe fond senil).

- Gândirea(şi inteligenţa în ansamblu) îşi reduce randamentul mai ales ca fluenţă şi flexibilitate, dar şi ca
eficienţă (apar: lentoarea, rigiditatea – astfel – gândirea se reorganizează, adaptează şi restructurează
mult mai greu la situaţii noi). Rămân însă relativ bune acele instrumente şi achiziţii ale gândirii ce au fost
câştigate prin învăţare – gândirea formal-logică, în ciuda faptului că se reduce efectiv capacitatea de
învăţare (de formare de reflexe condiţionate noi).

- Memoriascade substanţial, mai ales cu referire la faza de engramare, dar şi la cele de păstrare şi
reactualizare a informaţiilor, apărând diomnezii de fixare, păstrare şi evocare, mai ales cu referire la
evenimentele recente, apropiate. Apar tot mai des hipomnezii (reduceri ale capacităţii de fixare-redare)
şi chiar amnezii episodice. Procesul opus memorării, cel al uitării, câştigă tot mai mult teren. Se ajunge,
în tot mai multe cazuri, la persoane ce au depăşit 80 de ani, ca uitarea să aibă ritm şi pondere mai mare
decât achiziţia de informaţie, situaţie ce nu mai este o simplă involuţie, ci un proces de deteriorare-
demenţiere care, în câţiva ani poate “goli” de conţinut aproape în totalitate SPU.

Scade vizibil randamentul (şi ponderea) imaginaţiei şi a creativităţii, în contextul activităţii umane,
aceasta şi pe fondul pierderilor amintite mai sus, dar şi pe fondul unor dramatice schimbări ale palierului
dinamico-energetic al psihicului – motivaţia şi afectivitatea.

Evidenţiem astfel reducerea sensibilă a motivaţiei. Interesele, trebuinţele, proiecţia în viitor (care, pe
măsură ce trec anii devine tot mai scurtă, neclară, sumbră), tonusul psihic, pofta de viaţă (în contextul în
care este mult mai grea şi mai puţin plăcută: dureri, suferinţe cronice, stare de disconfort, limitarea
drastică a situaţiilor plăcute şi reducerea speranţei că ar mai exista şansă în revenirea la o situaţie mai
bună) scad. Dinamica emoţională capătă o anumită specificitate, devine pendulantă şi contradictorie: pe
de o parte, o anumită aplatizare, reducere a amplitudinii şi diversităţii trăirilor emoţionale (aparentă şi
reală apatie, depresie, oboseală) dar şi, pe de o altă parte, izbucniri emoţionale cum ar fi: irascibilitatea,
impulsivitatea, necesitatea de tandreţe etc. Această ultimă manifestare ia deseori forma unor
comporamente de regresie la vârstele copilăriei. Bătrânii se manifestă aproape ca şi copii de 3-4 ani care
“cer”, chiar cerşesc afecţiune din partea celorlalţi, prin conduite de amplificare voită a unor stări de rău,
de disconfort fizic şi psihic, prin mecanisme conversive (ex.: tuşeşte mai tare, vorbeşte cu voce mai
stinsă, acuză dureri mult mai mari decât sunt în realitate, ca şi cum ar vrea să spună: Nu vezi cât sufăr?!
Acordă-mi mai multă atenţie şi afecţiune!). Tot acum, în debutul acestui ciclu (ca, de altfel, şi în perioada
de sfârşit al celui precedent) apar deseori crize “specifice, legate de îngustarea câmpului de
manifestare“, de reducerea gamei motivaţionale şi emoţionale şi, mai ales de oscilaţiile acestor aspecte,
crize trăite ca “ultime ocazii” (J. Stoetzel) (1968). Fie că se referă la experienţele anterioare, poate chiar
sexuale, sau la alte aspecte ale existenţei, ele sunt trăite cu mare intensitate şi consum psiho-emoţional
dar, de regulă, şi cu o scădere mai mult sau mai puţin vizibilă a discernământului, bătrânii în astfel de
situaţii devenind ridicoli, caricaturali şi, în mod aproape sigur, victimele persoanelor faţă de care
dezvoltă asemenea trăiri, persoane de regulă mai tinere.

Şi mai dramatice sunt, deseori (acolo unde cuplurile au fost bine sudate, au avut o viaţă afectivă
puternică, relativ constantăşi stabilă) situaţiile de deces ale unuia din soţi. Cel ce supravieţuieşte trăieşte
un teribil sentiment de regret, de privare afectivă, de vinovăţie că a supravieţuit, de depresie, deseori,
cu idei de suicid şi cu finalitate autolitică. Dacă persoana vârstnică s-a realizat la un nivel aceptabil prin
propriile realizări profesionale, materiale dar şi prin copii şi nepoţi, atunci există în mare măsură
posibilitatea armonizării situaţiei lui (chiar dacă nu este una realmente fericită – bătrâneţea fiind oricum
neplăcută) cu realitatea specifică acestui ciclu de viaţă. Dacă nu, aşa cum afirmă E. Erikson, vârstnicul are
toate şansele să trăiască sentimente de disperare ştiind că, oricum, de aici înainte nu mai are şansa să
mai schimbe ceva şi să se autorealizeze.

3.7.2. Psihologia medicală a sexelor

Pe linia diferenţierii diverselor categori umane, se pot evidenţia unele particularităţi specifice
sexelor. Este vorba de trăsături caracteristice şi, în acelai timp diferenţiatoare, ale bărbatului, pe de o
parte, şi ale femeii, pe de altă parte. Este cunoscut deja faptul că avem o anumită tipologie de
personalitate specifică bărbatului, referitoare mai ales la următoarele aspecte:

- fizic: este mai dezvoltat, mai puternic, cu randament mai ridicat, mai ales în activităţi care cer efort
fizic;

- psihic: prezintă structură şi dinamică afectivă şi voliţională specifică, este mai impulsiv, controlându-şi
mai greu pulsiunile de orice natură nu numai cele agesive

- instinctiv: este mai agresiv – aspect coroborat cu forţa fizică mai mare şi cu încărcătura hormonală
(testosteron), cu rol dinamizator dar şi derivînd din rolul social-general acceptat (că el, bărbatul,
reprezintă aspectul forte al familiei, cel ce oferă protecţie dar, în acelaşi timp şi cel ce comite mai multe
acte antisociale, din această cauză).

- psiho-social-istoric – tinde să acceadă la rolul de cap al familiei, al grupului social, de lider, pentru că şi
societatea valorizează astfel bărbatul.

Realitatea cotidiană ne arată însă deseori (fără a susţine că aceasta este o regulă) bărbatul ca pe o fiinţă
neajutorată, incapabilă de acel rol social, pentru că, frecvent, tocmai acele aspecte specifice,
considerate elemente puternice, îl fac să fie vulnerabil, slab (ex.: nu poate negocia cu succes o situaţie,
pentru că nu are răbdarea, reţinerea şi controlul necesare; intră în conflict cu ceilalţi mult mai repede
decât femeia).

Reactivitatea şi atitudinea faţă de boală a bărbatului este, de regulă, fie cea de negare, neacceptare,
respingere a situaţiei, fie cea de “rezistenţă” fără apel la servicile medicale, fie cea de tip iritativ-
impulsiv, agresiv adică este neliniştit, pretenţios, nerăbdător.

Observăm de asemenea că, în spatele unor bărbaţi realizaţi social stau deseori femei (soţii) cu certe
calităţi de conducător şi de suport, în acelaşi timp. Am putea spune că, dacă femeia nu este partea tare a
unei asemenea relaţii, ea este cel puţin factorul care catalizează şi orientează forţele cuplului pe direcţia
succesului, şi această situaţie este, se pare, foarte des întâlnită. Susţinem aceste idei întrucât, între
caracteristicile tipologiei feminine, întâlnim mai ales următoarele aspecte:
- fizic– ea este mai fragilă decât bărbatul, are forţa şi randamentul mai reduse (activităţile fizice sunt, de
regulă, mai puţin abordate); paradoxal, studiile de biologie, fiziologie, cele de sănătate arată însă că
femeia rezistă mai bine multor situaţii dificile (stări de boală) şi trăieşte mai mult, în ciuda faptului că
sarcina, naşterea, eventual avorturile şi chiar ciclicitatea menstruală se manifestă ca stări morbide,
premorbide sau cel puţin “speciale” şi au un efect de uzură asupra organismului.

- psihic – femeia este mai sensibilă decât bărbatul, mai emotivă, cu balans emoţional mai accentuat şi
faţă de aceiaşi stimuli, dar şi de la o perioadă de timp la alta (unele aspecte ţin de încărcătura hormonală
şi de ciclicitatea specifică – se ştie de exemplu că perioadele pre şi menstruale evidenţiază
hiperemotivitate, iritabilitate, nelinişte, anxietate); în acelaşi timp, şi în contradicţie cu bărbatul, ea nu
este atât de impulsivă şi, mai ales atât de agresivă (vezi – situaţia criminalităţii – bărbaţii comit 2/3 din
infracţiuni).

Femeia are însă deseori alte tipuri de reacţii sau alte tipuri de comportamente “rezolutive” pentru
anumite situaţii conflictuale sau percepute ca fiind conflictuale şi anume histrionicitatea sau
demonstrativitatea. De exemplu.: ameninţări, comportamente sau afirmaţii autolitice, “crize de furie”
etc. pentru a ieşi dintr-o asemenea situaţie. Aceste aspecte se structurează ca mecanisme adaptative,
agresivitatea femeii în condiţiile unei forţe fizice mai reduse se converteşte în reacţii demonstrativ-
histerice.

Femeia este preocupată mai mult de propria frumuseţe, de aspectul exterior, are tendinţa de a accede
în rolul valorizat social, acela de beneficiar de suport şi ocrotire (din partea bărbatului), de implicare mai
profundă şi mai complexă în relaţiile de cuplu. Acest aspect ne relevă femeia ca pe o fiinţă
complementară bărbatului, cu un rol şi un rost foarte bine definite. Aspectele de fragilitate amintite,
dezechilibrele hormonale ciclice şi mai ales cele ce ţin de sarcină, alăptare sau cele date de menopauză,
pun femeia în situaţia de a fi mai expusă bolilor. Datorită acestor situaţii mai speciale amintite mai sus,
chiar bolile comune cu ale bărbatului se manifestă mai amplu, mai divers. Ca pacient, femeia consideră
aproape orice abatere de la starea de bine ca pe o stare de boală, este hiperreactivă la boală (R.
Tichener - 1963) dar este şi mai “pretenţioasă” în cursul terapiei: ea este fie prea reţinută în relaţia cu
medicul (din pudoare), fie prea plină de solicitudine, cerând foarte multe lămuriri, clamând controale
dese (bazate pe desele presentimente şi premoniţii sau pe dorinţa ei de a fi remarcată, curtată,
apreciată), fie dezvoltând o anumită dependenţă de medic (în situaţiile de conflictualitate intrafamilială,
de insatisfacţie de cuplu când, şi pe fondul unor hipocalcemii, dezvoltă des sindroame cenestopatiforme,
ipohondrice, anxioase, obsesive sau depresive). De toate aceste aspecte, şi încă de multe altele, trebuie
să se ţină seama fie atunci când femeia este pacient, beneficiar de servicii medicale, fie atunci când
femeia este personal medical, prestator şi ofertant de servicii de asistenţă medicală.

CONCLUZIE:Psihologia virstelor si sexelor se ocupa cu studierea psihicului si activitatii lui pe parcursul

virstelor si in dependent de sex(masculin|feminine) .Se are ca scop studierea si facerea unor concluzii pe
parcursul diferitor perioade de timp la fiecare personalitate individual.