FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Unitatea de învăţare 2
CONDIȚII ALE APARIȚIEI PSIHOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ (II)

AUGUSTE COMTE ŞI NAŞTEREA POZITIVISMULUI

În prima jumătate a veacului al XIX-lea gânditorul francez A. Comte a publicat un curs de “filosofie
pozitivă” în şase volume. În această lucrare el a formulat “legea celor trei stadii” ale dezvoltării istorice
progresive a gândirii umane: stadiul teologic, stadiul metafizic şi stadiul pozitiv sau ştiinţific. În concepţia
lui Comte stadiul teologic al cunoaşterii umane a corespuns epocii feudale şi el a fost distrus şi înlocuit
de stadiul metafizic ce corespunde epocii iluministe.
La rândul lui, şi stadiul metafizic este eliminat şi depăşit de vârsta pozitivă, ştiinţifică. Acest ultim
stadiu, cel pozitiv sau ştiinţific reprezintă pentru Comte stadiul maturităţii inteligenţei umane. Pornind de
la maxima “a şti înseamnă a prevedea pentru a putea”, Comte a considerat că omenirea în acest ultim
stadiu ar trebui să renunţe total la ipoteze speculative de tip teologic sau metafizic ce nu pot fi verificate
şi să se preocupe doar de enunţarea legilor ce vor permite omului să intervină eficient şi să controleze
lumea. Doar cunoaşterea eficientă este cunoaştere pozitivă.
Lui Comte i se datorează şi prima încercare de clasificare a ştiinţelor. Ideile pozitiviste enunţate de
Comte vor suferi de-a lungul timpului serioase modificări, dar ele vor exercita o influenţă majoră asupra
evoluţiei teoriei cunoaşterii ştiinţifice.

CONSTITUIREA BIOLOGIEI CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

La mijlocul secolului al XVIII-lea a apărut ideea de gen şi specie şi pe baza acesteia suedezul Carl
von Linne a propus prima clasificare a plantelor şi animalelor, clasificare care s-a menţinut în botanică şi
zoologie cu unele modificări până în zilele noastre. La începutul secolului al XIX-lea, datorită
perfecţionării microscopului a apărut embriologia care a evidenţiat existenţa unor asemănări frapante în
dezvoltarea embrionară a organismelor aparţinând unor specii diferite. Tot acum, francezul Jean
Baptiste Lamarck impune în 1802 noul termen de biologie şi formulează primele principii ale
transformismului. Organismele vii sunt supuse de-a lungul timpului unor transformări, datorită faptului că
unele caractere dobândite se transmit ereditar. Alături de ipoteza evoluţiei, Lamarck a avansat de
asemeni şi ipoteza unei înrudiri între toate fiinţele vii.
Darwin (1809-1882), a completat cele două ipoteze ale lui Lamarck cu altele două: ipoteza
strămoşului comun şi cea a selecţiei naturale. Prima ipoteză susţine că toate organismele vii au un
strămoş comun, deci şi organismul uman a evoluat dintr-un animal, iar cea de a doua ipoteză afirmă că
natura selectează organismele cele mai bine înzestrate pentru a supravieţui, astfel că unele caractere
dobândite de acele organisme în timpul vieţii lor se transmit la urmaşi îmbunătăţind performanţele
adaptative ale speciei în timp ce exemplarele neadaptate sunt eliminate.
Ideile lui Darwin au avut un impact major asupra psihologiei, determinându-i pe mulţi psihologi să-şi
definească propriul obiect, psihicul, ca fiind rezultatul unui proces evolutiv natural. Spre exemplu,
funcţionaliştii americani vor insista asupra faptului că procesele psihice, îndeosebi conştiinţa, sunt
rezultatul unui îndelungat proces de selecţie ce are ca scop ultim adaptarea, în timp ce behavioriştii vor
prefera să studieze comportamentul animal considerând că procesul evolutiv a făcut din om un animal
mult prea sofisticat şi că, din această cauză, legile universale ale comportamentului ar putea fi
descoperite mult mai uşor la rudele omului,(pisicile, câinii, şoarecii sau porumbeii). Şi în epistemologia
genetică a lui Jean Piaget, ca de altfel şi în teoriile multor alţi psihologi, conceptele de adaptare şi
evoluţie impuse de Darwin în biologie ocupă un loc central după ce au fost rafinate şi “adaptate”
discursului psihologic.

83
CĂTĂLIN DÎRŢU

CONTRIBUŢIILE ADUSE DE FIZIOLOGIE LA NAŞTEREA PSIHOLOGIEI

Cercetarea fiziologică a fost determinantă în transformarea psihologiei în ştiinţă experimentală.

Primele investigaţii asupra comportamentului reflex au fost realizate de Marshall Hall (1790-1857),
care, urmărind sistematic mişcările animalelor decapitate a conchis că variatele forme de comportament
depind de diferitele părţi ale creierului şi ale sistemului nervos. Hall a constatat că mişcările voluntare
depind de creier, mişcările reflexe de măduva spinării, iar mişcările involuntare depind de stimularea
directă a musculaturii.
Continuându-l pe Hall, Pierre Flourens (1794-1867), a distrus sistematic diferite părţi din creierul şi
măduva spinării unor animale pentru a descoperi cât mai multe din funcţiile sistemului nervos şi pentru a
le localiza. Deşi constatările lui Hall şi Flourens sunt în mare parte valide şi azi, meritul lor constă în
primul rând în introducerea metodei extirpării. Această tehnică, constă în investigarea unei anumite părţi
de creier prin modificarea sau distrugerea completă a ei şi observarea schimbărilor intervenite în
comportamentul animalului.
În 1861, Paul Broca dezvoltă o altă metodă de investigare a creierului, numită metoda clinică. El a
făcut autopsia unui om ce n-a putut vorbi inteligibil mulţi ani şi a descoperit o leziune în a treia
circumvoluţiune a lobului frontal. Broca a localizat în acel loc centrul vorbirii. Metoda clinică este
considerată a fi complementară metodei extirpării, fiind adecvată şi studiului funcţiilor creierului uman,
după instalarea morţii pacientului cu tulburări de comportament.
Dar cea mai productivă tehnică pentru studierea funcţiilor creierului este cea a stimulării electrice
introdusă de G. Fritsh şi E. Hitzig, în 1870. Metoda implică explorarea scoarţei cerebrale cu ajutorul
curenţilor de mică intensitate. Fritsh şi Hitzig au observat că stimularea electrică a unor arii corticale
produce răspunsuri motorii. Astăzi, echipamentul de cercetare prin stimulare electrică a creierului este
ultra sofisticat.
Cele mai importante contribuţii la impunerea metodei experimentale în psihologie le-a adus însă
fiziologia germană prin reprezentanţii ei: Johannes Müller, Hermann vom Helmholtz şi Gustav Fechner.
În timpul anilor treizeci ai secolului al XIX-lea fiziologia a devenit o disciplină experimentală
îndeosebi datorită activităţii desfăşurate de Johanes Müller (1801-1858). Numit ca profesor de fiziologie
la Berlin, Müller a susţinut puternic aplicarea metodei experimentale în fiziologie. Importanţa lui Müller
atât pentru fiziologie cât şi pentru psihologie este legată în principal de doctrina lui asupra energiilor
specifice ale nervilor senzitivi. Cercetările lui Müller privind organele de simţ şi natura senzaţiei au
stimulat puternic cercetările ulterioare în acest domeniu.
Hermann von Helmholtz a fost elev al lui Müller, dar interesul lui n-a fost captat numai de fiziologie.
Beneficiind de o energie debordantă, Helmholtz a publicat în mai multe domenii precum matematica,
fizica şi chiar muzica. Din perspectiva istoriei psihologiei sunt importante cercetările efectuate de
Helmholtz în domeniul vizualului, auditivului şi al vitezei impulsului neuronal.
În ceea ce priveşte viteza impulsului neuronal, Helmholtz a realizat prima măsurătoare empirică a
acesteia. Până la el se considera că stimularea şi reacţia musculară se realizează instantaneu sau că
viteza impulsului neuronal este oricum prea mare pentru a putea fi măsurată. Helmhotz a risipit această
prejudecată realizând un montaj experimental ingenios. El a ataşat un nerv motor la muşchiul de la
piciorul unei broaşte (aşa-numitul preparat nerv-muşchi).
Lucrând cu diferite lungimi ale nervului, el a înregistrat intervalul dintre stimularea nervului şi reacţia
muşchiului. Astfel, rezultatele lui au arătat că viteza impulsului neuronal nu este una fantastică, ci este
destul de moderată, în jur de 27,5 m/s. Încercarea de a studia circuitul complet de la stimularea
organelor de simţ la răspunsul motor pe subiecţi umani a condus însă la eşec, datorită enormelor
diferenţe pe care le-a găsit între indivizi şi chiar între două încercări ale aceluiaşi subiect. Oricum,
Helmholtz n-a fost interesat de implicaţiile psihologice ale cercetărilor lui, dar a fost una din primele
demonstraţii că este posibilă experimentarea unor procese psiho-fiziologice.
O deosebită influenţă au avut cercetările lui Helmholtz în domeniul vederii şi al auzului. El a studiat
coordonarea mişcările muşchilor oculari externi şi interni şi a extins teoria publicată în 1802 de Thomas

84
 FUNDAMENTELE PSSIHOLOGIEI
 

Young asupra
a vedeerii colorate, iar în domeniul auzuluui a studiat percepţia toonurilor com mbinate şi
individuaale, natura arrmoniei disonnanţei şi a publicat
p o teoorie a rezonaanţei. Contribbuţiile lui Helmholtz la
dezvoltarea teoriilor despre
d auz şi
ş văz sunt în continuare incluse în texxtele contempporane de pssihologie.
Totuşşi, deşi influeenţa lui Helm mholtz asuprra psihologieei a fost marre, el n-a coonsiderat psihhologia o
disciplinăă ştiinţifică inndependentă, ci a aliat-o aşaa cum a făăcut-o şi Kantt cu filozofia.
Erneest Weber (17795-1878) – a studiat la Leipzig L anatoomia şi fizioloogia fiind inteeresat tot de fiziologia
organeloor de simţ. Sppre deosebirre de Helmhooltz însă, Weeber a explorrat alte senzaaţii decât celle vizuale
şi auditivve, în special pe cele musculare şi cuutanate. A applicat în mod ingenios meetodele experimentale
ale fiziologiei la probbleme de naatură psiholoogică. Două contribuţii majore a aduss Weber în domeniul
psihologiei. Prima dintre acesteaa implică deeterminarea experimenta e lă a discriminării corectee a două
atingeri pe
p piele. Weber a măsuraat distanţa neecesară dintrre două punccte înainte caa subiecţii să confirme
două seenzaţii distinncte. Cerccetarea lui Weber W a constituit prim ma demonsstraţie experrimentală,
sistemattică a concepptului de pragg senzorial, un u concept laarg utilizat înn psihologie dde la începutturile ei şi
până asttăzi.
O a doua
d contribbuţie a lui Weber
W este sttatuarea prim mei legi cu adevărat
a canntitative în pssihologie.
Căutând să determinne care este cea mai miccă diferenţă dintre d două greutăţi
g care poate fi disccriminată,
el a găsit că această diferenţă pooate fi exprim mată printr-unn raport constant de 1:30.. Weber a deemonstrat
şi influenţa simţului muscular intern asupraa discriminăării greutăţiloor observândd că subiecttul poate
discriminna mai fin daacă greutăţilee ce trebuie apreciate sunt mişcate de el, decâtt dacă îi sunnt plasate
direct în mână. Deşi Weber, ca şi ş Helmholtz, n-a intuit im mportanţa pe care cercetăările sale fizioologice le
va avea pentru cunnoaşterea pssihicului, dem monstraţia luui, că “distannţa” dintre ddouă senzaţii poate fi
măsuratăă, a avut un rol hotărâtor asupra consstituirii psiholoogiei ştiinţificce.
Gustaav Theodor Fechner (18801-1887) - a rămas în istoria psihoologiei ca pssiho-fizician. A studiat
medicinaa, apoi fizica şi matematicca tot la Leippzig şi a fost preocupat caa şi ceilalţi fiziologi germaani tot de
problemaa senzaţiei. Dar, D spre deoosebire de eii, Fechner a pornit de la o teză filosofiică.
Preoccupat de relaaţia dintre suuflet şi corp,, el a decis că cele două sunt identtice, sunt asppecte ale
aceleiaşi unităţi funddamentale. În Î încercareea de a dem monstra aceeastă teză ccu mijloace ştiinţifice,
Fechner a formulat ceea c ce el a considerat a fi, legea conexiunii dintrre suflet şi coorp, dintre seenzaţie şi
stimul, (S= K × log E + c). Legea descoperrită de el deemonstra că intensitatea senzaţiei, (oo calitate
mentală)), depinde dee intensitateaa stimulării, (oo calitate fiziccă).
Astfel, Fechner a considerat ca c fiind demoonstrat faptul că legătura dintre cele ddouă lumi: cea fizică şi
cea menntală, pot fi exprimate
e prinn legi cantitaative. Ştiinţa care trebuia să se preoccupe de descoperirea
relaţiilor cantitative dintre
d ş corp, şi de exprimarea lor în form
suflet şi mule matemaatice s-a num mit psiho-
fizică.
Fechner a eşuat în î încercareaa lui de a connstitui filosofiia ca o ştiinţăă exactă, în schimb a infiirmat prin
descopeerirea relaţiei cantitative dintre
d senzaţiie şi stimul, afirmaţia
a lui Kant,
K făcută la începutul secolului
al XIX-leea, că psiholoogia nu va puutea constituui niciodată ca c ştiinţă, dattorită imposibbilităţii de a măsura
m şi
experimeenta fenomenele şi proceesele psihicee. Cercetărilee lui Fechnerr privind posiibilitatea de a cerceta
psihicul cu metodelee cantitativee ale ştiinţeloor naturale au influenţaat puternic ccredinţa lui Wundt W în
posibilitaatea concepeerii psihologieei ca ştiinţă experimentală
e ă.

ÎNTREBAR RE
De ce crredeți că Wunndt a luat ca model, la constituire psihhologiei ca știință, fiziologia și nu fizicaa?

85
CĂTĂLIN DÎRŢU

ÎNVĂŢŢĂMÂNTUL SUPPERIOR GERM UL AL XIX-LEA

MAN ÎN SECOLU A

Apariţia psihologieei ca ştiinţă este

e legată inndisolubil de spaţiul german din mai m multe motive:
1. În primul rândd se pare căă aşa-zisul temperamennt german s--a potrivit peerfect cu observaţia o
sistemattică a fenom menelor, cu descrierea
d m
minuţioasă şi clasificareaa riguroasă cerută de biologie şi
fiziologiee. În timp ce Franţa şi Anglia
A erau faavorizate moodelele deductiv-matemattice de a facce ştiinţă,
germaniii au optat pentru coleectarea atenntă a fapteloor observabile, favorizând modelul inductiv-
clasificattor.
2. În al doilea rând, germanii au construitt ştiinţa dânddu-i un sens foarte larg. ÎÎn timp ce fraancezii şi
englezii s-au limitat la l fizică şi chhimie, ştiinţe care se preetau cel mai bine unei obbservări canttitative, în
Germaniia, pe lângăă acceptareaa în familia ştiinţelor a biologiei şi fiziologiei,
f au mai fost incluse
i o
multitudine de alte doomenii precuum: filologia, istoria, arheoologia, estetica, logica şi chiar analizaa critică a
literaturii. Având o arrie atât de larrgă de preoccupări, nu este de mirare că germanii n-au avut prrea multe
prejudeccăţi care să-i împiedice săă exploreze şi ş să măsoaree complexitaatea minţii um mane cu instrrumentele
ştiinţei.
3. Nuu în ultimul rând,
r aportull oamenilor ded ştiinţă geermani la connstituirea psiihologiei ca disciplină
ştiinţificăă a fost posiibil şi datorittă unei orgaanizări deoseebit de eficieente a univeersităţilor gerrmane, în
special cu c privire la ştiinţă.
ş Univeersităţile germ
mane au îmbbinat funcţia de d predare a cunoştinţeloor cu cea
de cerceetare. În caddrul lor profeesorii şi studeenţii îşi puteeau exprima liber ideile, fără a fi suppuşi unor
constrânngeri de natură religioasă.
Spre deosebire dee situaţia din Germania, în î Anglia şi Franţa,
F din differite motive,, oamenii de ştiinţă au
lucrat în afara sistem mului educaţioonal, deoarece universităăţile din acesste ţări nu auu încurajat ceercetarea,
ci au connsiderat ca principală
p voccaţie a lor dooar predareaa cunoştinţeloor. În aceste condiţii, univversităţile
germanee vor deveni pentru univeersităţile occiddentale ale secolului
s al XIX-lea
X un moodel de organizare cu
atât mai mult cu cât acest
a avânt fără
f precedeent al învăţăm mântului supeerior german a fost foartee puternic
susţinut cu bani şi ressurse de cătrre stat.
Impliccarea puternică a structurrilor statale germane
g în susţinerea financiară a dezvoltării univversităţilor
a avut drept
d principaal scop crearea unei elitte culturale. Littman(19799) afirma pee bună dreptate că în
universităţile lor, “gerrmanii au inddustrializat prrocesul de acchiziţionare şiş aplicare a ccunoaşterii”. Tendinţa
cercetătoorilor germanni de a se deschide
d spree crearea dee noi discipline ştiinţifice a condus astfel şi la
naştereaa psihologiei.

A
APLICAŢIE
Încercaţi să descoperiţi care sunt cauzele caree au făcut caa psihologia să
s se constituuie ca ştiinţă atât de
târziu, mult
m în urma altor
a ştiinţe.

WILHHELM WUNDT ŞI
Ş PROCESUL DE NAŞTERE A PSIHOLOGIE
EI

La prrima vedere viaţa şi activvitatea lui Wundt

W (1832-1920) nu paare să diferee prea mult de cea a
predecessorilor lui. El
E a făcut caa şi ceilalţi studii
s compleexe de anattomie, fizioloogie, fizică, chimie şi
medicinăă, conform tradiţiei
t încettăţenite în universităţile
u germane în acea epocăă. A studiat o scurtă
perioadăă fiziologia cuu Johannes Müller şi, duupă ce şi-a luat l doctorattul în fiziologgie în 1856, a devenit
asistentuul lui Helmhooltz la Heidellberg, din 18858, până în 1864. Acestt curs al evenimentelor păreap să-l
îndrepte pe Wundt spre s o străluccită carieră de d fiziolog, nuumai că expeerimentele făăcute în laborratorul de
fiziologiee a lui Helmhholtz i-au păărut lui Wunddt a fi o sarccină insipidă, plictisitoaree, o muncă de
d rutină.
Astfel, innteresul lui Wundt
W se vaa deplasa treeptat spre un nou domeeniu de cercetare, psihiccul uman.
Pentru prima
p dată Wundt
W foloseşşte termenii de
d psihologiee experimenttală în carteaa “Contribuţiii la teoria

86
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
 

percepţiei”, publicată pe secţiuni între 1858 şi 1862. Această carte, împreună cu “Elemente de
psihofizică” a lui Fechner, publicată în 1860, este considerată ca marcând naşterea literară a noii ştiinţe,
psihologia.
În 1863, Wundt publică o carte mai importantă, “Prelegeri despre sufletul oamenilor şi al animalelor”,
care conţine unele probleme ce vor fi în atenţia psihologilor experimentalişti o bună perioadă de timp.
Începând din 1867, Wundt a ţinut un curs de psihologie fiziologică la Heidelberg, curs ce a stat la baza
cărţii considerată de mulţi psihologi ca fiind cea mai importantă din istoria psihologiei, “Principii ale
psihologiei fiziologice”, carte apărută în două părţi în 1873 şi 1874.
În această carte Wundt îţi trasează drept scop să “delimiteze un nou domeniu al ştiinţei”, stabilind
ferm că psihologia trebuie să fie o ştiinţă de laborator cu propriile probleme şi metode de experimentare.
Wundt a proclamat alianţa dintre psihologie şi fiziologie, utilizând în psihologia sa metodele de cercetare
dezvoltate în fiziologie.
Cea mai importantă perioadă a carierei lui începe în 1875, după ce a fost numit profesor de filosofie
la Leipzig, unde a lucrat 45 de ani. La Leipzig, Wundt şi-a stabilit vestitul său laborator la o dată ce este
subiectul unor vii controverse. Unii istorici ai psihologiei consideră că Wundt şi-a deschis laboratorul în
1875, anul sosirii lui la Leipzig, alţii susţin că dovezi sigure despre activitatea acestui laborator nu sunt
decât din anul 1879. Controversa nu e lipsită de o oarecare importanţă, deoarece anul înfiinţării acestui
laborator este unanim considerat drept anul naşterii psihologiei experimentale.
Faima laboratorului lui Wundt a atras un mare număr de studenţi din Europa (inclusiv din România)
şi chiar din America . Prin aceşti studenţi, laboratorul de la Leipzig a exercitat o imensă influenţă asupra
dezvoltării psihologiei. El a servit ca model pentru multe noi laboratoare, care au apărut în diferite părţi
ale lumii spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.
În anul 1881, Wundt a început să publice jurnalul “Studii Filosofice”, care în ciuda numelui său a fost
revista oficială a noului laborator şi a noii ştiinţe.
Prin toate aceste contribuţii aduse la constituirea psihologiei ştiinţifice, Wundt este primul om din
istoria psihologiei care poate fi numit fără rezerve psiholog şi fondator al psihologiei, Este adevărat că
ne putem întreba de ce istoria psihologiei nu l-a reţinut pe Fechner drept întemeietor al psihologiei, din
moment ce majoritatea istoricilor sunt de acord că psihologia n-ar fi apărut fără contribuţia lui, Wundt
însuşi recunoscând că cercetările lui Fechner au reprezentat primele descoperiri în psihologia
experimentală. Răspunsul este simplu. Indiferent de importanţa pe care au avut-o cercetările lui
Fechner, el nu şi-a propus niciodată să întemeieze psihologia ca pe o disciplină de sine stătătoare aşa
cum a făcut-o Wundt.
A funda o nouă disciplină este un act deliberat, intenţionat care cere unele aptitudini şi caracteristici
care implică mai mult decât rezultate ştiinţifice deosebite. Böring, în 1950 afirma: “când ideile centrale
sunt toate născute, o persoană le preia, le organizează, adaugă ceea ce i se pare ei esenţial, le publică
şi atrage atenţia insistând asupra lor şi, pe scurt, fundează o şcoală”.
Acest lucru îl aşează şi pe Wundt deasupra lui Fechner. El a organizat şi integrat o mare cantitate de
cercetări anterioare lui, apoi a publicat şi promovat materialul în noua lui organizare. În 1874, în Principii
de psihologie fiziologică, Wundt afirma ferm că, “lucrarea pe care o prezint acum publicului, este o
încercare de a delimita un alt domeniu al ştiinţei”. Astfel, Wundt a fost primul interesat nu numai în
cercetare, ci şi în promovarea ideii de psihologie, ca o ştiinţă independentă, şi pe drept este considerat
ca fondator al psihologiei ştiinţifice.
Este un fapt interesant că neîncrederea în capacitatea metodei experimentale de a surprinde
caracteristicile proceselor psihice superioare l-a determinat chiar pe Wundt să neglijeze în bună măsură
activitatea laboratorului. În ultima parte a vieţii el a fost preocupat de scrierea şi publicarea unei lucrări
numită Völkerpsychologie (în traducere aproximativă, Psihologie populară), apărută între 1900 şi 1920.
Această a fost consecinţa directă a neîncrederii lui Wundt în capacitatea ştiinţei de a studia procesele
psihice complexe şi a credinţei lui că ele pot fi studiate numai prin intermediul metodelor
non-experimentale ale sociologiei şi antropologiei, deoarece procesele psihice superioare ar fi
condiţionate de obişnuinţe lingvistice şi alte aspecte ale antrenamentului cultural.

87
CĂTĂLIN DÎRŢU

Nu trebuie însă uitat, atunci când îl criticăm pe Wundt, că un timp el a fost singura autoritate în
domeniul psihologiei experimentale. Meritul de a fi fundat psihologia ca disciplină academică
independentă şi de a-şi fi pus energia creativă în slujba promovării acestei noi discipline timp de
aproape şaizeci de ani, trebuie să ne determine să privim limitele lui Wundt ca fiind inerente începutului.
Important este şi faptul că el a fost creatorul primei teorii expusă sistematic privind psihicul, teorie
numită structuralism şi că multe din problemele pe care le-a delimitat el în câmpul psihologiei vor deveni
teme de cercetare pentru psihologii ce vor urma. Dar cea mai importantă contribuţie a lui Wundt în
statuarea psihologiei moderne ca pe un câmp distinct de cercetare, a fost practicarea ei în mod
conştient şi pentru prima dată într-un cadru organizat, de către o comunitate de cercetători, iniţiindu-se
astfel o tradiţie a practicii investigative.

ALTERNATIVE ŞI COMPLETĂRI LA STRUCTURALISMUL WUNDTIAN

Adaptarea teoriei lui Wundt în America: structuralismul american

Unul dintre discipolii lui Wundt, Edward Titchener (1867-1927), englez de origine, după ce nu a găsit
un teren propice pentru transplantarea structuralismului în ţara lui natală, a reuşit să facă acest lucru în
Statale Unite. Astfel, el a înfiinţat un laborator după modelul laboratorului de la Leipzig la Universitatea
Cornell.
Între concepţia despre psihic a lui Titchener şi cea a maestrului său Wundt diferenţele sunt destul de
puţine. Titchener s-a dovedit a fi mai radical decât Wundt în definirea obiectului psihologiei eliminând
concepte precum cel de apercepţie sau voinţă pe care le-a considerat neclare. În aceste condiţii,
structuralismul lui Titchener a devenit puternic senzualist, atomist şi analitic.
În ciuda acestui fapt, modul autocratic al lui Titchener de a-şi impune ideile a avut un mare succes în
America, rolul important al acestui psiholog fiind acela de a răspândi ideile lui Wundt şi de a contribui
decisiv la recunoaşterea psihologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă şi, mai mult, ca ştiinţă
experimentală.
A fost cu alte cuvinte o personalitate fascinantă, (G. Allport îşi aminteşte că Titchener avea o figură
impresionantă, cu barbă mare ca cea a unui profet), chiar dacă unii istorici ai psihologiei, subliniind
lipsa de originalitate a structuralismului lui Titchener, nu-i recunosc acestuia decât rolul de a fi servit ca
ţinta criticilor ce vor veni ulterior dinspre behaviorism şi gestaltism.
Cornell University a rămas un bastion al psihologiei atomist-mentaliste chiar şi atunci când
funcţionalişti ca Angell sau behaviorişti ca Watson îndreptau psihologia spre cu totul alte obiective.
Această rezistenţă neobişnuită a structuralismului de origine wundtiană la universitatea Cornell se
datorează integral figurii charismatice şi intransigenţei lui Titchener. Refuzând să colaboreze cu
Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.), Titchener a preferat să-şi creeze propria organizaţie
grupându-şi discipolii în asociaţia “Experimental Psychologists”, (Psihologii Experimentalişti).
El şi-a creat de asemenea şi propria revistă, (American Journal of Psychology), în care să poată
replica rivalelor “Psychological Review”, (care a găzduit în 1913 “manifestul” behaviorist al lui Watson),
şi “Journal of Experimental Psychology”. Încercarea lui Titchener de a salva structuralismul prin
separarea lui de noile curente care se afirmau impetuos nu a avut sorţi de izbândă. Imediat după
moartea maestrului discipolii au părăsit poziţiile, organizaţia lor intrând în disoluţie devenind istorie.
În cărţile de istoria psihologiei, poziţia sistematică a lui Titchener este prezentată în spaţiul larg al
unui capitol separat şi este văzută ca stând la baza primei şcoli psihologice în S.U.A., structuralismul
american.

Cercetările lui Hermann Ebbinghaus asupra memoriei

Monopolul deţinut de Wundt asupra psihologiei ştiinţifice a rezistat puţin timp. Doar la câţiva ani după
ce Wundt a afirmat că procesele psihice superioare nu pot fi abordate experimental, Hermann
Ebbinghaus (1850-1909), lucrând singur, izolat de orice centru de psihologie a devenit primul psiholog

88
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
 

care a investigat cu succes învăţarea şi memoria. Ebbinghaus poate fi considerat un asociaţionist,

numai că spre deosebire de empiriştii şi asociaţioniştii englezi care încercau să înţeleagă procesul de
formare a asociaţiilor pornind de la studierea asociaţiilor deja formate, el a abordat direct problema
formării şi dezvoltării asociaţiilor.
Timp de cinci ani, deşi nu a avut vreun post universitar sau laborator propriu, Ebbinghaus a imaginat
o lungă serie de experimente desfăşurate sub un control strict al condiţiilor, folosindu-se pe el însuşi ca
singur subiect. El a considerat că dificultatea materialului ce trebuie memorat poate fi măsurată prin
simpla măsurare a numărului de repetiţii necesare pentru a se ajunge la o reproducere perfectă.
Pentru a nu implica asociaţii deja formate Ebbinghaus a inventat silabele fără sens formate din două
consoane şi o vocală. Cuvintele ce constituie conţinutul limbajului nostru au deja ataşate înţelesuri sau
asociaţii, a considerat psihologul german, iar aceste asociaţii deja formate pot facilita învăţarea
materialului făcând ca, în timpul experimentării, influenţa lor să fie o variabilă incontrolabilă.
Astfel, un prim set de experimente au vizat diferenţa dintre rapiditatea memorării unei liste de 80 de
silabe fără sens şi cea a unui material tot de 80 de silabe, dar cu sens (versuri). El a găsit o diferenţă
mai mult decât semnificativă: 80 de repetiţii au fost necesare pentru a memora materialul fără sens, în
timp ce pentru memorarea materialului cu sens, au fost necesare doar 9 repetiţii.
Printr-un alt set de experimente, Ebbinghaus a investigat efectul lungimii materialului asupra
numărului de repetiţii necesar pentru o reproducere perfectă şi a constatat că atât timpul total, cât şi
timpul necesar pentru memorarea fiecărei silabe creşte cu lungimea listei. De asemenea, cercetările lui
asupra influenţei exercitate de trecerea timpului asupra reamintirii, a condus la celebra curbă a uitării.
Ebbinghaus n-a adus în psihologie nici o contribuţie teoretică sau sistematică, deoarece n-a
dezvoltat un sistem psihologic formal, n-a fondat o şcoală şi n-a lăsat discipoli, dar cu toate acestea, el
a ridicat bariera ce oprea accesul experimentului la procesele psihice superioare, dând dovadă de
aptitudini tehnice deosebite, perseverenţă şi ingeniozitate. Nu există în întreaga istorie a psihologiei un
alt caz de cercetător, ce a lucrat singur având ca subiect propria persoană sub un astfel de sistem rigid
de experimentare. Cercetarea lui a fost atât de exactă şi de sistematică încât este încă citat în textele
contemporane.

Oswald Külpe şi şcoala de la Würzburg

O. Külpe (1862-1915) a fost un discipol al lui Wundt care după ce a devenit profesor la Würzburg s-a
convins că procesele gândirii care sunt procese psihice superioare, pot fi studiate experimental intrând
astfel în contradicţie cu concepţia lui Wundt. Külpe şi adepţii săi au descoperit că gândirea se poate
dispensa de senzaţii şi imagini deci nu poate fi redusă la acestea aşa cum credea Wundt. Gândirea are
alte conţinuturi între care Külpe enumeră ezitarea, îndoiala, încrederea, cercetarea, aşteptarea unui
răspuns, elemente ce nu pot fi considerate nici senzaţii sau imagini, nici sentimente şi care au fost iniţial
numite: atitudini conştiente.
Külpe şi discipolii săi au propus şi o altă formă de introspecţie, numită de ei introspecţie sistematică
experimentală, (în fapt o retrospecţie). Pentru Wundt, introspecţia implica să întâi o experienţă şi apoi
să o descrii. Pentru şcoala de la Würzburg, subiectul trebuie mai întâi să rezolve o sarcină al cărei
obiectiv nu-l cunoaşte, apoi să facă un raport retrospectiv al experienţelor avute de el în timpul rezolvării
problemelor.
Cu toate aceste diferenţe dintre concepţia lui Külpe şi concepţia lui Wundt, Şcoala de la Würzburg n-
a realizat o adevărată revoluţie în domeniul psihologiei, ci doar a contribuit la lărgirea obiectului ei, prin
includerea proceselor psihice superioare, şi a rafinat metoda introspecţiei. Şi pentru Külpe şi discipolii
săi principalul obiectiv a fost descoperirea elementelor prime care stau la baza proceselor psihice, chiar
dacă principalul proces psihic studiat de ei a fost unul superior, gândirea. Şcoala de la Würzburg a avut
aceeaşi orientare analitică şi a utilizat aceeaşi metodă ca şi Wundt, introspecţia.

89
CĂTĂLIN DÎRŢU

A
APLICAŢIE
Precizaţii cu atenţie principalele asemănări şi deosebiri între conceepţia structurralistă a lui Wundt şi
concepţiile lui Titchenner, Ebbinghaus şi Külpe.

Criticca structuralismului wundtian de pee poziţii funccţionaliste

Consstituirea funcţţionalismului a reprezentaat naşterea primeip şcoli pssihologice cuu adevărat am mericane.
Dacă structuralismull a fost impportat sută laa sută prin Titchener din Germaniaa, funcţionaliismul s-a
dezvoltat în strânsă legătură cu spiritul americcan orientat spre s util, pracctic, funcţionaal.
Funcţţionaliştii au reproşat struucturalismuluui faptul că practică o şttiinţă pură, fiind interesaţţi doar de
găsirea elementelor ce compunn sistemul psihic. p Acestui punct de vedere static asupra psihicului, p
funcţionaaliştii au căutat să-i opunnă un punct de vedere dinamic, redeefinind obiecttul psihologieei. Scopul
ştiinţei psihologice nuu mai este afflarea răspunnsului la întreebarea “Caree este structuura psihicului?” ci “Ce
face şi cum funcţioneează acest pssihic”.
Cu alte cuvinte psihologia
p fuuncţionalistă a fost preoccupată de deescoperirea funcţiilor psiihice şi a
modului în care aceestea sunt puse p la lucruu în procesuul adaptării organismului la mediu. Cu toate
acestea, nu este reaalizată o ruptură totală de poziţia structuralistă. Protestul P funcţionaliştilor n-a vizat
nici metooda introspecctivă şi nici realitatea
r eleementelor psihice studiatee în laboratooarele de la Leipzig
L şi
Cornell, ci au redefinnit psihologiaa accentuândd pe operaţiile şi activităţţile psihice diin perspectivva utilităţii
lor practice. Pe de altăa parte, funncţionalismull nu se preziintă ca o pozziţie sistematică rigidă aşşa cum a
putut fi prezentat
p struucturalismul ala cărui lider autoritar a foost Wundt. Nici unul dintree funcţionalişşti nu şi-a
asumat rolul de lider, astfel încâât avem nu una ci mai multe m psiholoogii funcţionaaliste, fiecaree diferind
într-o oarecare măsuură de celelalte, ceea ce lee uneşte fiindd interesul coomun pentru funcţiile psihhicului.
Williaam James (11842-1910) este e consideerat un impoortant precurssor al funcţioonalismului, dar şi al
gestaltismului. În 18771, împreunăă cu alţi tineri eminenţi dee la Harvard, între care C.. Wright şi Chh. Pierce,
James a fondat “Cluubul Metafizicc, în interiorul căruia trebuia dezbătuută soarta m metafizicii în epoca lui
Darwin. Însumând
Î cooncluziile aceestor discuţii,, Ch. Pierce va v contura o nouă filosoffie, mult mai adecvată
spiritului american deecât filosofiilee tradiţionale, pragmatism mul.
Confoorm acestei filosofii, adeevărul are înttotdeauna o valoare determinată de utilitatea luii. Cu alte
cuvinte, este adevăraat numai ceeea ce practicaa ne arată căă ne este util, folositor. În psihologie, adoptarea a
poziţiilor pragmatiste a condus la o psihologiee a adaptării. În centrul accestei psiholoogii, membrii “Clubului
Metafizicc” au plasat credinţele,
c deefinite de C. Wright
W ca fiinnd “acele proocese psihicee prin care unn om este
pregătit să acţionezee”. Pierce credea că acceste credinţţe sunt deteerminate de activitatea practică p a
omului şi ş se află înntr-o continuuă schimbaree datorită faaptului că, prin p permaneenta lor rapportare la
realitateaa concretă, între
î ele se duce
d o acerbbă “luptă penntru existenţăă”. Credinţelee care reuşeesc să ne
facilitezee cel mai binee adaptarea la lumea reaală, credeau membrii “Cluubului Metafizzic”, devin obbişnuinţe,
adică “reeguli de acţiune”.
Deşi opţiunea lui W. James pentru p psiholoogie a fost mult
m mai puţinn fermă decâât cea a lui Wundt, W el
oscilând între fiziologgie, psihologgie şi filosofiee pentru a părăsi în celee din urmă ppsihologia în favoarea
filosofiei,, între 1890 şi 1913, el a fost cel ce a dat tonul în psihologiaa americană. În cea mai influentă
lucrare a lui, “Princiipiile psiholoogiei”, apărută în 1890, James a înncercat să oofere o alterrnativă la
psihologia lui Wundt.
Confoorm concepţţiei lui Jamess, psihologia este ştiinţa vieţii mentale care nu pooate fi însă redusă r la
“atomi pssihici” aşa cuum a încercat Wundt. Num mind teoria luui Wundt “teoorie a mingiloor de biliard”, James a
considerrat că interessul nostru nu trebuie să fiee captat de conţinutul
c connştiinţei ci de funcţia ei addaptativă.
Primaa funcţie caree dovedeşte că nu poate fi vorba de o pasivitate a conştiinţei eeste alegereaa, credea
James, care
c are ca scop s adaptarrea. Proceseele mentale sunt,s deci, acctivităţi funcţionale utile fiiinţelor vii
în încerccarea lor de a se adapta mediului în care c trăiesc, cea mai impportantă funccţie a acestorr procese
fiind seleectivitatea, (ccapacitatea ded a alege).

90
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
 

“Conştiinţa, pe scurt, lucrează asupra datelor aşa cum un sculptor lucrează asupra blocului lui de
piatră”. În aceste condiţii, legile asociaţiei pe care s-au sprijinit cercetările lui Wundt, dar pe care le vor
invoca şi din ce în ce mai numeroasele cercetări pe animale ale psihologilor americani interesaţi de
asocierea stimulului cu răspunsul, (aşa numitele “teorii S-R”), care vor culmina cu apariţia
behaviorismului, nu vor fi considerate ca esenţiale pentru activitatea psihică. Ele, afirma James, nu pot
regla decât activitatea reflexă, automată a organismului.
Poziţia teoretică adoptată de James l-a inspirat pe John Dewey şi pe alţi psihologi funcţionalişti
ajutându-i să se îndepărteze de structuralismul lui Wundt şi Titchener.
Centrul funcţionalismului american a fost Universitatea din Chicago unde au activat doi psihologi
funcţionalişti importanţi: John Dewey şi James Angell.

JOHN DEWEY (1859-1952) este considerat principalul om de ştiinţă responsabil de ordonarea ideilor
funcţionaliste. Efortul lui teoretic a condus la constituirea funcţionalismului ca şcoală distinctă de
psihologie. Din păcate Dewey a fost preocupat de psihologie un timp relativ scurt, mare parte a
eforturilor lui fiind orientate spre domeniul educaţiei.
Cu toate acestea, scurtul articol al lui Dewey “Conceptul de arc reflex în psihologie”, scris în 1896, a
fost considerat actul oficial de constituire al noii şcoli. În această lucrare, Dewey a atacat atomismul
psihologic şi reducţionismul la care conduce conceptul de act reflex. Conştiinţa nu poate fi explicată prin
reducerea ei la elementele ce o compun, iar prin distincţia dintre stimul şi răspuns realizată în interiorul
conceptului de arc reflex, comportamentul îşi pierde orice înţeles.
Dewey a spus că nu poate fi tratat comportamentul ca un construct artificial ci numai în termenii
semnificaţiei lui pentru organism în procesul adaptării lui la mediu. Efortul omului de a supravieţui este
susţinut de către cunoaştere, iar cunoaşterea este astfel o armă în lupta pentru supravieţuire. De aceea
pentru Dewey obiectivul psihologiei trebuie să-l constituie organismul total funcţionând în mediul lui.

JAMES ANGELL (1869-1949) - a preluat şi a dezvoltat ideile lui Dewey. Într-un articol publicat în 1907,
intitulat “Domeniul psihologiei funcţionaliste”, el a prezentat sistematic poziţia funcţionalistă:
1. Psihologia funcţionalistă este psihologia operaţiilor mentale în opoziţie cu psihologia elementelor
mentale. Aşa cum funcţiile fiziologice pot opera prin intermediul diferitelor structuri fiziologice, o funcţie
mentală poate opera prin idei care sunt diferite de structurile fiziologice prin conţinut.
2. Conştiinţa este abordată dintr-un punct de vedere utilitarist. Ea mediază între trebuinţele mediului
şi cerinţele mediului. Astfel, funcţionalismul nu studiază procesele mentale ca evenimente izolate şi
independente, ci ca parte activă a activităţii biologice mai largi şi, într-un sens mai general, ca parte a
evoluţiei organice.
3. Funcţionalismul este ştiinţa relaţiilor psihofiziologice al cărei obiect este interacţiunea totală dintre
organism şi mediu. Psihologia funcţionalistă include toate funcţiile psihice şi corporale, deoarece nu
face o distincţie clară între psihic şi corp, considerându-se că ele nu-s două entităţi diferite ci aparţin
aceleiaşi ordini, ceea ce permite un transfer rapid de energie de la una la cealaltă.
Angell a susţinut că funcţionalismul nu este propriu-zis o şcoală psihologică, definindu-se mai
degrabă ca un curent larg de gândire, cu scopuri mai generale ce-şi pot găsi locul în interiorul oricărui
cadru teoretic sau oricărei şcoli. În ciuda protestului lui Angell, funcţionalismul american a fost definitiv
asociat cu tipul de psihologie practicat la Chicago, mai ales după ce Harvey Carr (1873-1954) a dat
psihologiei funcţionaliste o formă definitivă.

91