-Domnul este organul suprem al puterii de stat în statul feudal și vârful ierarhiei

feudale in cadrul sistemului relațiilor de vasalitate.

-Instituția domniei este o instituție autentic românească, care a apărut în strânsă

legătură cu formarea statelor feudale românești de sine stătătoare, ca o treaptă
superioară de evoluție a cnezatelor, voievodatelor și țărilor din epoca
feudalismului timpuriu.

- Instituția domniei nu are un corespondent în niciunul dintre statele vecine, iar

termenul prin care este desemnată (dominus = stăpân) provine din limba latină,
fiind preluat de la romani pe filiera bizantină.

-Latinescul dominus et deus devine, la români, dominus dei gratio (domn prin voia
lui Dumnezeu). Potrivit concepției feudale românești, titlul de domn înseamnă
CONDUCĂTORUL UNUI STAT INDEPENDENT, care nu recunoaște o autoritate superioară.

-Instituția domniei a ajuns la deplina sa cristalizare prin preluarea unor tradiții

formale din cadrul cnezatelor, voievodatelor și țărilor, alături de asimilarea unor
trăsături ale monarhiei bizantine, ce păstra amintirea organizării politice romane,
dar, în plus, avea ca fundament ideologic CREȘTINISMUL ORTODOX și conținea toate
premisele necesare pentru CENTRALIZAREA PUTERII ÎN STAT ȘI APĂRAREA INDEPENDENȚEI
NAȚIONALE.

-Domnii purtau în continuare titulatura de mare voievod și exercitau prerogativele

de conducător suprem al armatei și judecător suprem. În plus, termenul de domn
trimite la calitatea de stăpân al țării, în sens teritorial.

-Pe plan politico-administrativ, domnul exercita atribuțiuni:

a)stabilirea împărțirii politico-administrative a țării
b)baterea monedei
c)stabilirea modului de încasare a dărilor și de efectuare a celorlalte prestații
către domnie
d)numirea și revocarea dregătorilor
e)exercitarea tutelei administrative asupra bisericii

-Pe plan legislativ, VOINȚA DOMNULUI ERA CONSIDERATĂ LEGE, iar activitatea de
legiferare îmbrăca forma hrisoavelor legislative, ce cuprindeau norme juridice cu
caracter prescriptiv general, spre deosebire de hrisoavele individuale, formate din
norme de aplicare a Legii Țării la cazurile individuale și apărute foarte târziu,
spre sfârșitul secolului al 16-lea.

-Pe plan militar, domnul conducea armata în calitate de comandant suprem, calitate
ce a cunoscut însă o evoluție de-a lungul timpului. La început, rolul său se limita
la coordonarea în luptă a steagurilor marilor boieri. Ulterior, domnul devine
comandantul oștii celei mici, o armată proprie compusă din slujbași ai curții
domnești, dregători și vasali direcți. Apoi, domnul devine comandantul oștii celei
mari, compusă din toți bărbații capabili să poarte arme, inclusiv din țăranii
dependenți de pe domeniile boierești, domnești și mănăstirești, în cazul în care
primejdia era foarte mare.

-Pe plan judiciar, domnul era judecătorul suprem al tuturor supușilor, putând
pronunța pedeapsa cu moartea și confiscarea averii și fiind asistat în exercitarea
atribuțiunilor judecătorești de sfatul domnesc.
Domnul putea delega competențele sale jurisdicționale dregătorilor sau putea să le
acorde boierilor și mănăstirilor, atunci când învestea domeniile acestora cu
imunități feudale
Hotârârile judecătorești pronunțate de domn se bucurau de forță juridică(autoritate
de lucru judecat) DOAR PE TIMPUL VIEȚII ACESTUIA, în sensul că domnii următori
puteau rejudeca procesele și modifica hotărârile pronunțate de domnii anteriori.
-În ceea ce privește reprezentarea internațională a statului, domnul încheia
tratate comerciale sau de alianță și declara starea de război sau de pace în
relațiile cu celelalte state.

-În materie privată, domnul încuviința toate actele juridice având ca obiect
transferul proprietătii asupra pâmântului și a robilor, ocazie cu care părțile
contracte făceau ceea ce Legea Țării denumea darea calului sau darea cupei, adică
dăđeau domnului un cal de rasă sau o cupă dintr-un metal prețios pentru a
încuviința respectivul transfer al proprietății.

-În ceea ce privește sistemul succesiunii la tron, Legea Țării consacră un sistem
profund original, anume sistemul mixt electivo-ereditar, cu o străveche tradiție la
români.

-Latura electivă a fost întotdeauna practicată la nivelul obștilor sătești sau

teritoriale, unde se cunoaște faptul că aleșii obștii erau desemnați de Adunarea
generală a membrilor obștii. Această latură electivă a continuat și în epoca
feudalismului timpuriu, unde, la nivelul formațiunilor prestatale de tip feudal,
voievodul era ales de către Adunarea Cnejilor.

-Latura ereditară s-a afirmat și ea încă de la nivelul obștilor sătești sau

teritoriale, prin tendința aleșilor obștii de a transmite propriile funcții cu
titlu ereditar. Această tendința s-a dezvoltat în timpul feudalismului timpuriu la
nivelul cnezatelor, instituție ce a dobândit un puternic caracter ereditar.

-Potrivit sistemului mixt electivo-ereditar, putea fi ales domn orice persoană care
îndeplinea cumulativ următoarele condiții:
a) să fie din os domnesc(G. Ureche), adică să fie rudă nelegitimă pe linie directă
sau colaterală până la orice grad cu oricare dintre domnitorii anteriori
b) să fie român creștin ortodox
c)să nu fie însemnat fizicește