ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

Prof. univ. dr. Silvia Lucia Cristea

DREPT
Note de curs
Cap.1 Participanţii la raportul juridic de drept al afacerilor: PERSOANA FIZICA
AUTORIZATA, INTREPRINDEREA INDIVIDUALA, INTREPRINDEREA
FAMILIALA. SOCIETĂȚILE COMERCIALE

1.1. Definiţie
1.2. Condiţii pentru a deveni comerciant
1.3. Asemănările între cele trei forme de desfăşurare a activităţii
de către persoanele fizice
1.4. Întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale versus fondul de comerţ
1.5. Întreprinderea individuală versus SRL – unipersonal
1.6. Întreprinderea individuală versus persoana fizică autorizată (P.F.A.)

În loc de concluzii: întreprindere familială versus P.F.A.

Aspecte generale

Într-o formulare generală, subiectele în dreptul comercial sunt participanţii la raporturile

comerciale, în principal comercianţii, fie că sunt persoane fizice, fie că sunt persoane juridcie, respectiv
societăţi comerciale.

Potrivit Noului Cod civil, sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează
o întreprindere (art. 3 alin.), iar ca enumerare, noţiunea de profesionist include categoriile de: comerciant,
întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi
economice sau profesionale (conf. art. 8 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil (Republicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011).
Dacă „exploatarea unei întreprinderi” este definită ca fiind „exercitarea sistematică de către una
sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea
de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ” (conf. art. 3 alin. 3
din Noul Cod civil).
Aşadar, exploatarea unei întreprinderi sau întreprinderea are următoarele caracteristici:
a) Întreprinderea constă în exercitarea sistematică şi permanentă a unei activităţi organizate,
potrivit unor reguli proprii;
b) Activitatea organizată este realizată de una sau mai multe persoane pe riscul lor.
Persoanele care realizează activitatea organizată au calitatea de profesionişti;
c) Obiectul activităţii organizate este producerea, administrarea [administrarea bunurilor
altuia este o activitate economică, care, în prezent, este reglementată de Codul civil (art. 792-
857)] ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii;
d) Scopul întreprinderii poate fi obţinerea unui profit sau realizarea unui scop nonprofit
(A se vedea Stanciu D. Cărpenaru „Dreptul comercial in conditiile Noului Cod civil”, în
Curierul Judiciar nr.10/2010, pp.543-546).

2
Comerciantul Persoană Fizică

1.1. Definiţie – Întreprinderea

Conform O.U.G. 44/2008( Publicată în Monitorul Oficial nr. 328 din 25 aprilie 2008)
întreprindere economică este activitatea economică ce se desfăşoară în mod organizat, permanent şi
sistematic, conţinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi
informaţii, pe riscul întreprinzătorului (art. 4 lit. f).
Putem afirma că:
Întreprinderea comercială are următoarele caracteristici:
a) Întreprinderea constă în exercitarea organizată a unei activităţi economice. Potrivit O.U.G. nr.
44/2008, prin activitate economică se înţelege activitatea agricolă industrială, comercială,
desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în
bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari
determinaţi, în scopul obţinerii unui profit;
b) Activitatea economică este realizată de una sau mai multe persoane ca profesionişti. Având în
vedere activitatea desfăşurată, aceşti profesionişti au calitatea de comercianţi;
c) Obiectul activităţii economice îl reprezintă producerea şi circulaţia mărfurilor, executarea de
lucrări sau prestarea de servicii;
d) Scopul desfăşurării activităţii economice este obţinerea profitului (a se vedea Stanciu D.
Carpenaru, „Dreptul comercial in conditiile Noului Cod civil”, în Curierul Judiciar
nr.10/2010, pp.543-546).

1.2. Condiţii pentru a deveni comerciant

a) Condiţii legate de persoană

- în exercitarea dreptului la liberă iniţiativă, a dreptului la liberă asociere şi a dreptului de stabilire,
orice persoană fizică, fie că este cetăţean român sau că este cetăţean al altui stat membru al U.E.
sau al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi economice în România, în
condiţiile legii;
În ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă a întreprinzătorului autorizat sunt de reţinut
următoarele aspecte:
- există o suită de incompatibilităţi între profesia de comerciant şi alte profesii. De exemplu, legea
organică a avocaţilor le interzice expres acestora să desfăşoare o activitate comercială al cărei
obiect de activitate să constea în exercitarea profesiei de avocat;
- există o suită de interdicţii în legătură cu activitatea economică desfăşurată, pornindu-se de la
respectarea monopolului de stat în anumite domenii (cum ar fi extracţia şi prelucrarea unor
zăcăminte) sau de la anumite limite ce se impun activităţilor prin contractele încheiate (de
exemplu clauza de nonconcurenţă impusă de francizor beneficiarului de franciză);
- decăderile din calitatea de comerciant ar putea să apară în cazul unei condamnări penale rămase
definitive, potrivit căreia, prin hotărârea judecătorească se interzice expres condamnatului
exercitarea profesiei de comerciant, ca sancţiune pentru infracţiunea săvârşită:
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu, trebuie remarcat faptul că desfăşurare unei activităţi
economice pe cont propriu, impune îndeplinirea de către întreprinzătorul persoană fizică a condiţiei de a
fi împlinit vârsta de 18 ani. Cu alte cuvinte numai o persoană majoră, având capacitatea de exerciţiu
deplină, poate deveni comerciant, fie că este vorba de o femeia sau de un bărbat.
Deoarece, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare atât tânăra, cât şi tânărul nu se pot căsători
înainte de a deveni majori, nu există nicio diferenţiere între sexe în ceea ce priveşte dobândirea calităţii de
comerciant.
O problemă particulară apare în ipoteza întreprinderilor familiale, din care pot face parte şi
minorii de 16 ani, dar aceasta va fi analizată la secţiunea privind asociaţiile familiale.

3
 b) Condiţii legate de activitatea desfăşurată

Remarcăm ca primă asemănare între persoana fizică autorizată, întreprinderea familială şi

societatea comercială, obligaţia alegerii ca obiect de activitate obişnuită, exercitată cu titlu de profesie, a
uneia dintre activităţile considerate profitabile.
Ne punem întrebarea din ce moment putem vorbi de dobândirea calităţii de comerciant.
Răspunsul cel mai simplu priveşte societăţile comerciale, care, dobândind personalitate juridică
la momentul înmatriculării în Registrul Comerţului, devin comercianţi la această dată, ce marchează
naşterea unui nou subiect de drept comercial.
Răspunsul este mai nuanţat la persoana fizică autorizată, în sensul că prin înmatriculare nu se
naşte un nou subiect de drept, acesta există, concretizată în persoana fizică, dar care este recunoscut a fi
comerciant din momentul înmatriculării la Registrul Comerţului.
Este oare posibil ca fapte anterioare înmatriculării să fie calificate a fi comerciale? Răspunsul este
categoric afirmativ, doctrina română marcând această particularitate a încheierii de acte juridice cu efecte
comerciale, chiar înainte de înmatriculare, când acestea au ca scop profitul şi nu finalitatea civilă. Tot
astfel şi pierderea calităţii de comerciant poate fi anterioră radierii din Registrul Comerţului, dacă ne
referim la un ultim act juridic cu efecte comerciale, încheiat de persoana fizică autorizată.
La asociaţia familială răspunsul este mai nuanţat (a se vedea secţiunile următoare).
Pentru că activitatea desfasurata de persoana fizică autorizată trebuie să aibă caracter de profesie,
comerciantul trebuie să deţină o calificare, concepută ca pregătire profesională sau ca experienţă
profesională, ce poate fi dovedită cu:
- diploma, certificatul sau adeverinţa de absolvire a unei instituţii de învăţământ preuniversitar
sau universitar;
- certificatul de absolvire a unei forme de pregătire profesională;
- certificatul de competenţă profesională;
- cartea de meşteşugar;
- carnetul de muncă al solicitantului, din care să reiasă că acesta a fost încadrat în muncă pe o
durată de minim 2 ani în activitate, meseria sau ocupaţia pentru care se solicită autorizaţia;
- declaraţia de notorietate.
Acestea se regăsesc în O.U.G. 44/2008 între documentele necesare înmatriculării în Registrul
Comerţului sub denumirea: documente ce atestă pregătirea profesională/experienţa profesională.
În ceea ce priveşte avizele speciale pentru autorizarea desfăşurarea activităţii, acestea se regăsesc
între documentele necesare înmatriculării sub denumirea de declaraţie tip pe propria răspundere care să
ateste îndeplinirea condiţiilor legale de funcţionare prevăzute de legislaţia specială din domeniul sanitar,
sanitar-veterinar, protecţia mediului şi protecţia muncii.

1.3. Asemănări între cele trei forme de desfăşurare a activităţii de către persoanele fizice

a) privesc orice persoană fizică, fie că este cetăţean roman sau cetăţean al unui stat membru U.E. sau
S.E.E., având capacitate deplină de exerciţiu (ca excepţie, chiar 16 ani la întreprindere familială);
b) dobândirea calităţii de comerciant este legată de data înregistrării în registrul comerţului; dovada
calităţii se face cu certificatul de înregistrare (A se vedea L. E. Smarandache „Comerciantul
persoană fizică. Aspecte esenţiale privind: dovada calităţii şi atributele de identificare obligatorii
(1)” în Pandectele Române nr. 5 din 2011);
c) au ca obiect de activitate: „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii” în sensul art. 8
alin. 2 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil );
d) au scop lucrativ: obţinerea de venituri;
e) înmatricularea în registrul comerţului are valoare de autorizare de funcţionare (rezoluţia motivată
de directorul Oficiului registrului comerţului are valoare de autorizare); iar înregistrarea fiscală se
face prin obţinerea codului unic de înregistrare (de către Oficiul Registrului Comerţului care
comunică electronic cu Ministerul Finanţelor Publice pentru a-l obţine);
f) autorizaţii speciale în funcţie de domeniul de activitate ales; inclusiv condiţii speciale de pregătire
profesională;

4
 g) atribute de identificare proprii:
- firma/emblema (prin rezervare);
- sediu profesional si puncte de lucru (nu filiale şi sucursale) sau un sediu permanent pentru
cetăţenii străini;
- C.U.I.;
- un număr de înregistrare a Registrului Comerţului;
- contul bancar.
h) pentru datoriile comerciale răspunderea cu întreaga avere (excepţie: patrimoniul de afectaţiune);
i) evidenţa contabilă se organizează în partidă simplă;
j) pot cumula calitatea de persoană fizică autorizată, titular al întreprinderii individuale sau membru
al întreprinderii familiale cu cea de salariat al unei terţe persoane, fie că funcţionează în acelaşi
domeniu de activitate sau în unul diferit;
k) pot colabora atât între ele, cât şi cu alte persoane fizice sau persoane juridice, fără ca aceasta să le
schimbe statutul juridic;
l) indiferent de statutul juridic ales persoana fizică este asigurată în sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale şi are dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale de
sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii;
m) în caz de insolvenţă comercială i se aplică procedura simplificată conform Legii nr. 85/2006
(Publicată în Monitorul Oficial nr. 359 din 21 aprilie 2006).

1.4. Întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale versus fondul de comerţ

Fondul de comerţ reprezintă universalitatea juridică de fapt constituită din totalitatea bunurilor
imobile, mobile corporale şi incorporale pe care un comerciant le foloseşte în exerciţiul activităţilor sale.
Prin această formulare înţelegem că fondul de comerţ nu are personalitate juridică (spre deosebire
de patrimoniu, care constituit fiind din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unui subiect de drept, este o
universalitate juridică de drept) şi nu poate fi protejat juridic ca atare, spre deosebire de reglementarea
din dreptul francez.
Dacă până la O.U.G. 44/2008 reglementarea română în materia fondului de comerţ, îmbrăţişa
teoria existentă în doctrina franceză, conform căreia fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi că
fiecare element îşi păstrează individualitatea proprie (mărcile, licenţele de export, contractele de muncă şi
toate bunurile mobile corporale), putând fi transmise separat de fondul de comerţ, considerăm că după
reglementarea O.U.G. 44/2008 se conturează o nouă concepţie.
Pornind de la teoria patrimoniului de afectaţiune asistăm la concentrarea unor bunuri într-un
patrimoniu comercial distinct, reprezentat prin fondul de comerţ.
De protecţie juridică beneficiază debitorul-comerciant ce poate să invoce existenţa unui
patrimoniu civil („bani albi pentru zile negre”, constituit din bunurile ce nu sunt folosite în activitatea
comercială) şi un patrimoniu comercial distinct, respectiv fondul de comerţ/întreprinderea individuală.
Această explicaţie este argumentată de art. 26 din O.U.G. 44/2008 care instituie răspunderea
titularului întreprinderii individuale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi cu
întreg patrimoniul, în completare. Formula aleasă de legiuitor este perfectibilă.
Din interpretarea textului art. 26 desprindem concluzia că persoana fizică ar putea fi ţinută să
răspundă cu întreaga avere. Dacă este aşa, de ce ar alege o persoană acest statut juridic, când există deja
cel de persoană fizică autorizată?
Pe de altă parte, dată fiind întinderea fondului de comerţ din definiţia doctrinară enunţată la
începutul prezentei secţiuni şi noţiunea de patrimoniu de afectaţiune, considerăm că de lege lata asistăm
la o suprapunere noţională între întreprinderea individuală şi fondul de comerţ, în care introducem şi
noţiunea de forţă de muncă salariată (A se vedea S.L. Cristea „Dreptul afacerilor”, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2008, pp. 82-84).

5
1.5. Întreprinderea individuală versus SRL – unipersonal

Potrivit art. 3 alin.3 din Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, asociaţii unei SRL răspund
numai până la concurenţa capitalului social subscris. În cazul constituirii prin actul de voinţă al unei
singure persoane se întocmeşte ca act constitutiv un statut (art. 5 alin.2).
Coroborând aceste dispoziţii cu cele conţinute de art. 1 ali.2 şi anume că societăţile comerciale cu
sediul în România sunt persoane juridice române, constatăm că un prim avantaj al alegerii SRL-ului
unipersonal este acela al personalităţii juridice proprii, pe care întreprinderea individuală nu o are. Deşi
asociat este o persoană fizică cel ce încheie contracte asumându-şi drepturi şi obligaţii, cel ce are calitatea
de angajator, de contribuabil etc. este SRL-ul unipersonal, adică o persoană juridică.
Având un capital social propriu, SRL-ul unipersonal poate decide majorarea acestuia pentru a
creşte credibilitatea faţă de terţi şi pentru a spori anvergura afacerilor deci a profitului.
Evidenţa contabilă a SRL-ului se va desfăşura în „partidă dublă”, fiecare operaţie comercială
având o dublă înregistrare, pe când la întreprinderea individuală evidenţa se face în „partidă simplă”
(conform Legii contabilităţii nr. 82/1991). Aşadar înregistrarea contabilă a SRL-ului unipersonal e mai
riguroasă.
Un avantaj ce nu poate fi ignorat de întreprinzător este cel fiscal. SRL-ul unipersonal beneficiază
de facilităţi şi scutiri fiscale de care întreprinderea individuală este privată (impozit pe profit,
deductibilităţi etc.).
Regimul juridic este favorabil SRL-ului unipersonal şi în ceea ce priveşte transmiterea către terţi.
Cesiunea părţilor sociale este permisă în orice moment, pe durata societăţii comerciale (de exemplu prin
transformarea din SRL unipersonal în pluripersonal), pe când în cazul întreprinderii individuale orice
cesiune de drepturi şi obligaţii ar îmbrăca forma unui transfer cu titlu universal între vii, interzis în
condiţiile Codului civil român.
Sigur că patrimoniul poate fi transmis „mortis cauza” în cazul întreprinderii individuale, dar acest
mod de transmitere este permis şi în cazul SRL-ului unipersonal.
Potrivit O.U.G. 44/2008, moştenitorii întreprinzătorului persoană fizică, titular al unei
întreprinderi individuale pot continua întreprinderea în cazul decesului titularului, dacă îşi manifestă
voinţa în acest sens, printr-o declaraţie autentică, în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii.
Dacă sunt mai mulţi moştenitori se poate alege continuarea activităţii sub formă de întreprindere familială
(conf. art. 27).
Din punctul de vedere al calităţii de angajator şi SRL-ul unipersonal şi întreprinderea individuală
pot încheia contracte de muncă, dar titular al obligaţiei de plată a impozitului pe veniturile din salarii este
în primul caz persoana juridică (SRL-ul), iar în cel de-al doilea întreprinzătorul titular al întreprinderii.
În ceea ce priveşte procedura insolvenţei reglementată de Legea 85/2006, în cazul întreprinderii
individuale se aplică procedura simplificată, debitorul răspunzând cu patrimoniul de afectaţiune sau cu
întreg patrimoniul (conf. art. 26 din OUG 44/2008). Din nou situaţia SRL-ului este favorizată,
răspunderea debitorului – societate comercială fiind limitată la patrimoniul acesteia şi nu al asociatului
unic.

1.6. Întreprinderea individuală versus persoana fizică autorizată (P.F.A.)

Deosebirea dintre cele două instituţii este atenuata, deoarece, de lege lata, ambele dispun de
posibilitatea angajării de personal salariat.
Această dispoziţie trebuie coroborată, pe de o parte, cu definiţia PFA, ca persoană ce desfăşoară o
activitate folosind în principal forţa sa de muncă (conf. art. 2 lit.i), cu dispoziţiile art. 16 conform căruia
PFA poate colabora, în exerciţiul activităţii pentru care a fost autorizată, cu alte persoane fizice sau
juridice, dar şi cu art. 17 alin.2 conform căruia PFA poate cumula această calitate cu cea de salariat al unei
terţe persoane.
Pe de altă parte, PFA este asigurată în sistemul public de pensii beneficiind de drepturi de
asigurări sociale şi de dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi pentru şomaj,
adică întruneşte condiţiile angajatului propriu, aşa cum era reglementată de Legea 300/2004, în prezent
abrogată prin O.U.G. 44/2008.
Dacă şi întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale, la fel ca PFA, poate fi şi salariat
al unei terţ persoane, pe lângă statutul de angajat propriu (denumire pe care OUG 44/2008 nu o mai
utilizează) constatăm că restul dispoziţiilor OUG 44/2008 diferenţiază întreprinderea individuală de PFA.

6
 Un articol ce merită o analiză separată este art. 19 alin.1 din OUG 44/2008, potrivit căruia PFA nu
poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale.
Argumentele ce susţin această reglementare, credem că sunt:
- pe de o parte faptul că legiuitorul diferenţiază între regimul juridic al celor două instituţii;
- pe de altă parte, faptul că, pe tărâmul răspunderii, nu se poate garanta cu acelaşi patrimoniu
pentru două activităţi distincte.

Considerăm interesant să conexăm dispoziţiilor analizate mai înainte, contextul art. 23, potrivit
căruia întreprinzătorul titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data
înregistrării în Registrul Comerţului.
Utilizând interpretarea extensivă a OUG 44/2008 s-ar părea că cel puţin două concluzii pot fi
formulate:
- dacă PFA nu poate fi titular al unei întreprinderi individuale, reciproca este însă valabilă;
întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale este PFA;
- în timp ce întreprinderea individuală vizează întotdeauna activitatea unui comerciant, PFA poate
fi şi un necomerciant, pentru că, potrivit art. 20 alin.2 creditorii îşi execută creanţele potrivit
dreptului comun, în cazul în care PFA nu are calitatea de comerciant.

Nuanţarea acestor concluzii este obligatorie şi ea atrage o interpretare restrictivă a textului

O.U.G. 44/2008.
Astfel, dacă dispoziţia privind valabilitatea reciprocei formulate este admisă, pentru că astfel
titularul unei întreprinderi individuale beneficiază de statutul (mai ales drepturile) conferite PFA, în ceea
ce priveşte momentul dobândirii calităţii de comerciant sunt necesare precizări suplimentare.
Nu este vorba de calitatea de comerciant a unei persoane fizice, pentru că în această privinţă
soluţia a fost consacrată de doctrina românească anterior O.U.G. 44/2008 şi rămâne valabilă şi azi.
Înregistrarea la Registrul Comerţului are efect declarativ pentru comerciantul persoană fizică, şi nu
constitutiv, ca în dreptul german.
Cea de-a doua concluzie, conform căreia PFA poate fi comerciant sau necomerciant este în
întregime incorectă, legiuitorul extinzând în mod nepermis sfera de cuprindere dincolo de activitatea
comercială.
Considerăm că extensia noţiunii de PFA dincolo de sfera dreptului comercial nu este posibilă
pentru că:
- însăşi definiţia activităţii economice formulate în art. 2 din O.U.G. 44/2008 face referire la riscul
întreprinzătorului, ca risc ce corespunde activităţii comerciale;
- reglementarea patrimoniului de afectaţiune (art. 2 lit.j, dar şi art. 20 şi 26) permite pendularea
între patrimoniu civil şi cel comercial atât în cazul PFA, dar şi al întreprinderii individuale;
- O.U.G. 44/2008 abrogă dispoziţiile Legii 300/2004 ce reglementa activitatea comercială
desfăşurată anterior fie individual, fie sub forma asociaţiilor familiale.

În loc de concluzii: întreprindere familială versus P.F.A.

Argumentele pentru care o persoană fizică ce doreşte să desfăşoare o activitate economică ar alege
varianta întreprinderii familiale sunt următoarele:
- este minor/minoră de 16 an şi nu ar putea desfăşura activitate pe cont propriu şi este rudă până la
gradul IV cu un major care doreşte să iniţieze o întreprindere familială şi să fie reprezentantul
acesteia;
- o persoană fizică majoră, are iniţiativa constituirii unei asociaţii familiale şi având copii sau rude
minore până la gradul IV, doreşte să le asigure un loc de muncă şi să-i aibă sub permanentă
supraveghere;
- există un acord de constituire în care se pot negocia cotele de participare la beneficii/pierderi în
aşa fel încât răspunderea pentru datoriile contractate să „rămână” în limitele patrimoniului de
afectaţiune;
- răspunderea pentru datorii este solidară şi indivizibilă, deci oricare poate fi ţinut pentru plata
integrală a acestora, dar în limita patrimoniului de afectaţiune, corespunzător cotei de participare,
dar aceasta, după opinia noastră, îi priveşte doar pe membrii majori;
- fiind mai mulţi membri riscurile sunt partajate, deci diminuate;

7
 - relaţiile cu terţii sunt angajate de un responsabil ce-şi asumă gestiune curentă; activitatea
reprezentantului este strict controlată de membrii prin faptul că pentru unele acte e necesar
acordul prealabil al celorlalţi ca dovadă a faptului că întreprinderea nu are patrimoniu propriu;
- prin simpla înmatriculare la Registrul Comerţului membrii dobândesc statutul de P.F.A. (în
interpretarea noastră e vorba de membrii majori);
- membru proprietar al unui bun aflat în patrimoniu de afectaţiune va fi obligatoriu întrebat dacă e
de acord cu înstrăinarea bunului; bunurile dobândite de reprezentant devin coproprietatea
membrilor.

Bibliografie

1. S. Angheni, M.Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ed. A 4-a, Ed. CA Beck, Bucureşti,
2008.
2. S. Angheni „Câteva aspecte privind fondul de comerţ în dreptul francez şi român
comparat”, În Revista „Studii de drept românesc”, nr. 3-4/1996.
3. O. Căpăţână, „Societăţile comerciale”, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1991.
4. Silvia Cristea şi Camelia Stoica,,Individual companies,activity forms for the natural
entrepreneur.Terminology specifications”,la Conf. internat,,Science and technology in
the context of sustainable development”,organizata de UPG Ploiesti,6-
7noiemb.,2008,publicata în”Buletinul UPG-Seria Stiinte socio-umane”-vol.LX
nr.1bis/2008, pp.9-16,ISSN1841-6594 ;revistă în bazele de date EBSCO şi Ulrich’s;
www.bulletin.upg-ploiesti.ro/law and social sciences series/vol.LX No1 bis 2008
5. Silvia Cristea, ,,Comparaţie intre societatea simplă şi societatea in nume colectiv” la editia
a III-a a Conferintei internationale ,,PERSPECTIVE ALE DREPTULUI AFACERILOR
IN MILENIUL AL TREILEA” a fost publicat in vol. 2 issue 1, 2013 din ,,Perspectives of
Business Law Journal” (http://www.businesslawconference.ro/revista/archive.html).
Revista apare on-line si este indexata in HeinOnline, ProQuest, precum si in RePEc,
UlrichsWeb, Index Copernicus, Vlex, Juridica.
6. N.Ezram Charriere, „L’entreprises unipersonelle dans les pays de l’Union Europeenne”,
Bibl. de droit prive, LGDJ, Paris, 2002.
7. I.L. Georgescu, „Drept comercial român”, vol.II, Ed. SOCEC, Bucureşti, 1948.
8. R.Roblot et G.Ripert, „Traite elementaire de droit commercial”, 13 eme, ed. Paris, 1989.
9. I. Voica, „Regimul juridic al SRL, cu un singur asociat în dreptul comunitar european, Ed.
Matricea Bucureşti, 2005.

Cap.2 TEORIA CONTRACTULUI.DREPTUL COMUN AL CONTRACTULUI

2.1. Consideraţii generale
Din punct de vedere psihologic, contractul este un act de previziune, este un proiect, o
anticipare asupra unei operaţiuni ce se doreşte a fi realizată. Aproape toate contractele

8
proiectează viitorul, iar acesta oferă, de cele mai multe ori, suprize (I. Turcu: „Noul Cod Civil”
republicat, ediţia a 2-a – comentarii şi explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, pg. 16).
Din punct de vedere economic, contractul este acordul ce determină acţiunile părţilor
contractante, într-un interval de timp, care depind de interesele părţilor, dar şi ale unor terţe
persoane, şi care vor apela la justiţie doar în cazul nerespectării clauzelor contractuale.
Dovada că aceasta este într-adevăr percepţia poate fi făcută, cel puţin, prin prezentarea
manierei în care s-a încercat definirea contractului, în termeni economici, de către curente
economice de inspiraţie diferite. Astfel, până la mijlocul anilor 1970 a dominat curentul teoriei
matematice a echilibrului general, care concepea economia ca un sistem de pieţe interdependente
(pe modelul burselor de valori) care funcţionau pentru a determina un preţ prin echilibrul cererii
cu oferta; caz în care noţiunea – cheie a analizei economice nu era contractul, ci marfa. Dacă
primul pilon al teoriei îl reprezentau pieţele interdependente, al doilea este individul raţional
care-şi decide conduita în funcţie de raportul între cost şi profit.
După 1970, sub influenţa doctrinei economice americane, se modifică teoria în ceea ce
priveşte primul său pilon. Aşadar, tranzacţiile între comercianţi sunt considerate perfect raţionale
iar piaţa se extinde oriunde se încheie, se prelungeşte sau se lichidează o relaţie contractuală. În
noua viziune, contractul succede mărfii în calitate de categorie fundamentală a analizei
economice (a se vedea O. Favereau „Qu’ est – ce qu’ un contrat? La difficile réponse de
l’économie”, în volumul Droit économique des contrats, sous la direction de Chr. Jamin, LGDJ,
2008, p. 25 citat de I. Turcu în op. cit. pg. 17).
Înţelegem, astfel, că prin prisma economistului contractul trebuie să fie optim (adică,
fiecare parte contractantă să maximizeze utilitatea contractului), să fie complet (adică, redactarea
clauzelor să nu permită apariţia unor situaţii imprevizibile, nereglementate contractual); să fie
autoexecutabil, în sensul că niciunul dintre parteneri să nu fie interesat să rupă relaţia
contractuală (O. Favereau, op. cit., pg. 33).
Din punct de vedere juridic, a identifica noţiunea de contract presupune formularea de
răspunsuri privitor la cel puţin următoarele trei principii: libertatea contractuală, forţa obligatorie
şi efectul relativ al contractului. Răspunsurile posibile ar putea fi: libertatea contractuală se
exprimă într-o triplă facultate: a contracta sau a nu contracta; a alege liber contractul; a
determina liber conţinutul lui; forţa obligatorie a contractului impune respectarea
angajamentelor asumate de bună-voie, astfel se poate apela la forţa coercitivă a statului; efectul
relativ decurge din asumarea de obligaţii numai de către părţi, fără a genera obligaţii şi faţă de
terţe persoane.
Aceste principii promovate de teoria autonomiei voinţei (teorie juridică cu fundamente în
filozofie) au fost „corectate” de-a lungul timpului, limitele lor putând fi formulate astfel:
libertatea contractuală se exercită numai în limitele fixate de lege; forţa obligatorie există doar
pentru că o prevede o normă juridică, iar efectul relativ nu este în totalitate realizat atâta timp cât
un contract este şi o realitate socială ce pătrunde în viaţa colectivităţii, producând efecte şi faţă
de terţi.
Înţelegem de ce azi, în dreptul contractelor, se caută realizarea unui echilibru între
dirijismul etatic cu efect coercitiv şi liberalismul sălbatic.

2.2. Definiţia contractului

Dacă până în secolul XIX, inclusiv, fundamentul dreptului civil l-a reprezentat sistemul
obligaţiilor elaborat de dreptul roman, începând cu secolul XX ritmul de viaţă al societăţii
moderne a marcat „începutul sfârşitului” codului civil român, care şi-a dovedit „limitele”
temporale. Codul se dovedeşte prea strâmt (P. Vlachide, op. cit., vol. II, pg. 15) şi prea rigid în
faţa unor instituţii juridice noi, cum ar fi cele din categoria contractului de adeziune (cum ar fi
exemplul contractului colectiv de muncă, a celui de transport, de asigurare) stipulaţia pentru
altul, responsabilitatea civilă obiectivă, riscul contractual, teoria pluralităţii de patrimonii, a
aparenţei etc.

9
 Iată de ce, în viziunea Noului Cod civil definiţia contractului cuprinde, conf. art. 1166
„acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic”.
Avantaj: În raport cu dispoziţiile Codului civil de la 1865 care definea contractul în art.
942 ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un
raport juridic” Noul Cod civil pune accentul pe faptul că legătura juridică dintre părţile
contractante are ca fundament consimţământul lor reciproc, dar enumeră toate efectele pe care le
poate produce un contract: a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic (I. Adam
„Drept civil. Obligaţiile. Contractul în reglementarea Noului Cod civil”, Ed. C. H. Beck, 2011, p.
6)
Dezavantaj: Faţă de Codul civil de la 1865, care utiliza alternativ noţiunea de contract cu
cea de convenţie, Noul Cod civil utilizează doar termenul de contract, nediferenţiind cele două
noţiuni, dar şi fără a nega sinonimia lor (I. Adam, op. cit., p. 6).
Această formulare pare nepotrivită prin comparaţie cu tendinţele dreptului privat din
spaţiul U.E., cu atât mai mult cu cât în Proiectul de Cod european al contractelor (sub
coordonarea lui Giuseppa Gandolfi, Ed. A. Giuffré, Milano Dott, 2004), definiţia contractului se
suprapune cu cea a convenţiei. Astfel „contractul este acordul a două sau mai multe părţi destinat
să creeze, să reglementeze, să modifice sau să stingă un raport juridic, care poate să conţină
obligaţii sau alte efecte juridice, chiar în sarcina unei părţi”, caz în care observăm că efectele
juridice nu se limitează doar la naşterea de raporturi obligaţionale.
Legiuitorul Noului Cod civil se disociază şi de percepţia legiuitorului civil francez
potrivit căruia „contractul este o convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă, faţă
de una sau mai multe altele, să dea, să facă sau să nu facă un lucru” (art. 1101, din Codul civil
francez în varianta realizată de L. Leveveur, Ed. Litec, 2010).
Natura de raport juridic obligaţional, în viziunea Noului Cod civil, este întărită şi de art.
1165, care între izvoarele obligaţiilor enumeră contractul alături de actul unilateral, gestiunea de
afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi fapta ilicită.

2.3. Clasificarea contractelor

A clasifica înseamnă a grupa contractele după criteriul însuşirilor lor comune. Astfel:
a) după modul de formare distingem între contracte consensuale, solemne şi reale;
b) după numărul de obligaţii care iau naştere din aceste contracte distingem între:
contracte sinalagmatice şi unilaterale;
c) după scopul (natura obligaţiei generate) urmărit, distingem între contracte cu titlu
oneros (subclasificare: comutative şi aleatorii) şi contracte cu titlu gratuit (subclasificare:
liberalităţi şi acte dezinteresate);
d) după modul de executare distingem între contracte cu executare dintr-o dată (uno ictu)
şi contracte cu executare succesivă;
e) după modul de nominalizare a lor în legislaţia civilă distingem între contracte numite şi
nenumite;
f) după corelaţia dintre ele distingem între contracte principale şi accesorii;
g) după modul în care exprimă voinţa părţilor distingem între contracte negociate şi de
adeziune;
h) noi tipuri de contracte, reglementate de Noul Cod civil:
- când una din părţi are calitatea de consumator = contracte
încheiate cu consumatorii;
- când între părţi se pregăteşte încheierea unei multitudini de
contracte în viitor, iar părţile convin ca acestea să conţină o suită de
elemente esenţiale pre-determinate = contracte cadru.

a) după modul de formare

10
 consensuale
contr. solemne
reale

Potrivit principiului consensualismului (solo consensu) contractele se încheie prin simplul

acord de voinţă al părţilor, fără nicio formalitate, de unde a rezultat categoria contractelor
consensuale. De exemplu, acordul de voinţe realizat la distanţă (între persoane care nu sunt
prezente în acelaşi loc), cum e cazul unui clic dat pe mouse-ul calculatorului sau chiar prin
semne (cum se întâmplă la unele licitaţii de obiecte mobile) sau simpla tăcere (în cazul urcării
într-un taxi al cărui aparat de contorizare porneşte imediat) au valoarea unui contract generator
de drepturi şi obligaţii, chiar dacă nu s-a asigurat vreun mijloc de probă eficient. Legea nu cere
îndeplinirea vreunei condiţii de formă, cum ar fi înscrisul constatator sau actul autentic. Astfel,
conform art. 1174 alin. 2 Noul Cod civil „Contractul este consensual atunci când se formează
prin simplul acord de voinţă al părţilor”. Ex.: vânzare – cumpărare (cu unele excepţii, cum ar fi
vânzarea unui imobil - teren) contractul de mandat, de închiriere etc.
Opus celui consensual „contractul este solemn atunci când validitatea lui este supusă
unei formalităţi prevăzute de lege” (art. 1174 alin. 3 Noul Cod civil).
În acest caz neîndeplinirea formei uzuale cerute de lege atrage nulitatea absolută a
contractului; aşadar înscrisul în cazul acestor contracte este cerut ad validitatem şi nu ad
probationem (încheierea unui contract de vânzare – cumpărare a unui autoturism, nu presupune
forma autentică, fiind un contract consensual; faptul că părţile îl redactează în formă autentică se
datorează faptului că doresc să dispună de un mijloc de probă eficient; forma autentică este o
formă cerută ad probationem, nu ad validitatem).
Exemple: donaţia (art. 1011 Noul Cod civil); vânzarea unei moşteniri (art. 1747 alin. 2);
contractual de ipotecă (art. 2378); contractul de întreţinere (art. 2255); contractual de arendare
(art. 1838 alin. 1 Noul Cod civil) etc.
Forma cerută de lege poate fi cea autentică sau altă formă. De exemplu, în cazul
contractului de arendă, pentru a fi valabil trebuie redactat în formă scrisă (conf. art. 1838 Noul
Cod civil altfel este supus sancţiunii nulităţii absolute), fiind valabil şi opozabil numai după ce,
fiind redactat în formă scrisă este şi înregistrat la Consiliul local (conf. art. 6 din Legea nr.
16/1994, abrogată prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii 287/2009
privind Codul civil).
Contractele reale se caracterizează prin faptul că pentru formarea lor nu e suficientă
manifestarea de voinţă a părţilor, ci trebuie să aibă loc şi predarea (remiterea materială) a bunului
la care se referă.
Exemple: împrumutul de consumaţie (mutuum), comodatul, depozitul, contractul de gaj,
contractul de transport.
În aceste cazuri simple promisiunea de împrumut, gaj, depozit etc. nu se confundă cu
încheierea contractului, ci au valoare de antecontract. Obligaţia de restituire a bunului nu se naşte
decât după momentul predării bunului, care consfinţeşte încheierea contractului (I. Adam, op.
cit., p. 43).
Conform art. 1174 alin. 4 Noul Cod civil „Contractul este real atunci când, pentru
validitatea sa, este necesară remiterea bunului”.
Importanţa juridică a clasificării:
- în ceea ce priveşte forma: la contractele consensuale nu se cere nicio formă, acordul de
voinţe fiind suficient; la cele solemne se cere o formă, neîndeplinirea ei atrăgând sancţiunea
nulităţii absolute a contractului; la cele reale, predarea bunului nu constituie o formă de
executare, ci o condiţie a înseşi încheierii contractului (altfel nu-şi produce efectele);
- când se cere o anumită formă aceasta nu este întotdeauna cea autentică, poate fi şi doar
forma scrisă; trebuie să distingem însă între forma cerută ad probationem şi cea cerută ad
validitatem (sau al solemnitatem); astfel, în cazul tranzacţiei forma scrisă este cerută doar ad
probationem, nu ad validitatem (conf. art. 2272 Noul Cod civil); aşadar, când părţile pun capăt

11
sau preîntâmpină un proces, forma în care trebuie redactată tranzacţia este cea scrisă
(neadmiţându-se proba cu martori – chiar când valoarea actului este sub 250 lei; proba cu martori
fiind admisă dacă există un început de probă scrisă, sau dacă partea a fost în imposibilitate de a
preconstitui sau conserva dovada scrisă – reglementări ce rămân în vigoare din Codul civil de la
1864 până la intrarea în vigoare a noului cod de procedură civilă, respectiv Legea nr. 134/2010);
pe când în cazul donaţiei, pentru redactarea valabilă a contractului se cere forma autentică, ca
mijloc de prevenire a donatorului asupra importanţei şi iremediabilităţii gestului pe care-l face;
- principiul simetriei juridice se aplică în această materie; de exemplu, când se pune
problema formei în care trebuie redactat contractual de mandat, când împuternicirea e dată
pentru încheierea unei vânzări de imobile – terenuri, obligatoriu şi mandatul trebuie autentificat
pentru a nu fi nul absolut; idem şi pentru modificarea unui contract solemn, aceasta nu e valabilă
decât dacă îmbracă tot forma solemnă (ex.: un act constitutiv autentificat modificat prin act
adiţional);
- regimul probelor este diferit
b) după numărul de obligaţii distingem contracte sinalagmatice (obligaţiile se nasc
concomitent; în limba greacă sinalagma = împreună; aşadar termenii sinalagmatic şi bilateral nu
sunt sinonimi; orice contract este bilateral, deoarece se încheie între două sau mai multe părţi cu
interese contrare) şi unilaterale (obligaţia născută este unilaterală, revenind doar uneia dintre
părţile contractante). Potrivit art. 1171 Noul Cod civil „Contractul este sinalagmatic atunci când
obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este
unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţie în sarcina ambelor părţi”.
Prin caracter reciproc înţelegem faptul că obligaţiile părţilor îşi au izvorul în acelaşi
contract, iar caracterul interdependent înţelegem că obligaţia uneia din părţi îşi are cauza
juridică în obligaţia celuilalt (I. Adam, op. cit., p. 46). Exemplu: în contractul de vânzare –
cumpărare, obligaţiei vânzătorului de a transfera proprietatea şi de a preda bunul îi corespunde
obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul; în contractual de locaţiune, obligaţiei locatorului de a
transmite folosinţa bunului închiriat îi corespunde obligaţia locatorului de a achita chiria la
termenele convenite.
Exemple de contracte unilaterale: comodatul (doar comodatarul are obligaţie, şi anume de
a restitui lucrul); depozitul (numai depozitarul are obligaţia de a restitui bunul); donaţia (numai
donatorul are obligaţia de a da lucrul donat).
Ceea ce doctrina anterioară clasifică drept contracte unilaterale imperfecte se regăseşte în
Noul Cod civil în fraza finală – art. 1171 «… chiar dacă executarea lui presupune obligaţie în
sarcina ambelor părţi» şi corespunde situaţiei practice în care pot apărea, ocazional, sarcini şi în
sarcina celeilalte părţi. Astfel, dacă depozitarul şi comodatarul au făcut anumite cheltuieli sau au
suferit anumite pierderi, deponentul, comodantul sunt obligaţi să-l despăgubească pe
depozitar/comodatar. La fel în cazul donaţiei cu sarcini; şi donatorul are obligaţia îndeplinirii
sarcinii (Ex.: Bunica donează o casă nepotului său student la A.S.E. – C.I.G., cu condiţia să
termine facultatea, cu media peste 8.00).
Importanţa juridică a clasificării:
- din punct de vedere probatoriu, în cazul redactării unui înscris sub semnătură privată,
în ipoteza contractului sinalagmatic se aplică regula multiplului exemplar, adică actul trebuie
redactat în atâtea exemplare câte părţi cu interese contrarii sunt, pe când la contractele unilaterale
distingem două situaţii: cazul în care obligaţia constă într-o sumă de bani, sau o cantitate de
bunuri de gen, înscrisul trebuie să conţină formula bun şi aprobat pentru suma de … sau bunul
care face obiectul contractului şi actul trebuie semnat de debitor; şi cazul în care obiectul
contractului este un bun individual determinat, nu mai este necesară formula bun şi aprobat. De
exemplu, un contract de comodat va fi redactat un înscris sub semnătură privată datat şi semnat
de părţi.
- în ceea ce priveşte efectele, numai în cazul contractelor sinalagmatice se întâlnesc:
- excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus),
potrivit căreia oricare dintre părţi poate suspenda executarea prestaţiei atâta timp cât

12
cealaltă parte nu şi-a executat ea însăşi obligaţia datorată. De exemplu, într-un contract de
vânzare – cumpărare în care s-a menţionat că la predarea bunului, în trei luni de la
încheierea contractului, se face plata preţului, dacă după trei luni vânzătorul nu a predat
bunul, cumpărătorul poate refuza plata invocând excepţia de neexecutare;
- rezoluţiunea sau rezilierea contractului înseamnă că partea contractantă ce
şi-a executat obligaţia poate cere în justiţie, rezoluţiunea/rezilierea, când partea cealaltă nu-şi
execută în mod culpabil obligaţiile sau şi le execută în mod necorespunzător;
- riscurile neexecutării contractului (cine suportă pierderea în cazul
neexecutării datorate unui caz de forţă majoră sau caz fortuit) sunt suportate de
debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică în materia contractelor translative de proprietate
riscul se transferă doar odată cu predarea bunului, iar în materia bunurilor de gen, riscul se
transferă doar în momentul în care bunurile au fost individualizate;
- transferul proprietăţii, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, în cazul bunurilor
imobile în sistem de carte funciară operează doar în momentul intabulării imobilului; cu alte
cuvinte proprietatea asupra imobilului nu se transmite prin prin simplul acord de voinţe
(chiar în cazul redactării în formă autentificată, fiind vorba de un contract solemn), ci din
momentul intabulării, fiidn consacrat principiul efectului constitutiv de drepturi al
înscrierii în cartea funciară. Dacă în acest caz, imobilul înregistrat se distruge sau
piere, riscul contractului este suportat de vânzător dacă bunul nu a fost predat, conform
regulii res perit debitorii.
c) după scop (natura obligaţiei generate) distingem între contracte cu titlu oneros şi cu
titlu gratuit. Conform art. 1172 Noul Cod civil „Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi
procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”, alin. 1) şi contractul
prin care una din părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb
vreun avantaj, este cu titlu gratuit (alin. 2).
De-a lungul timpului au fost propuse, în doctrina juridică, mai multe criterii pentru
determinarea caracterului unui contract, astfel:
- s-a pornit de la reciprocitatea prestaţiilor convenite prin contract, dar în acest caz se crea
confuzia dintre contractele sinalagmatice şi cele cu titlu oneros, deşi orice contract sinalagmatic
este cu titlu oneros, un contract cu acest titlu poate fi sinalagmatic sau unilateral (I. Adam, op.
cit., pg. 61). Astfel, contractul de împrumut poate fi cu titlu oneros, când se percepe o dobândă,
dar ca sumă de obligaţii este unilateral.
- când s-a pornit de la analiza echivalenţei avantajelor patrimoniale pe care părţile le au în
vedere la încheierea contractelor s-a observat că unul şi acelaşi contract poate fi în atât cu titlu
oneros, cât şi cu titlu gratuit. De exemplu, donaţia cu sarcini care obligă la executarea unor
prestaţii de către donatar către donator, sau către un terţ, este un contract cu titlu oneros pro –
parte, în măsura în care sarcinile diminuează liberalitatea, cu toate că donaţia este definită ca act
cu titlu gratuit (P. Vlachide, op. cit., p. 29).
- când se porneşte de la criteriul scop, din nou apar dificultăţi. De exemplu, comodatul
este esenţialmente gratuit, dar dacă se cere în schimb o sumă pentru folosinţă, devine oneros şi se
transformă în locaţie, schimbându-şi natura juridică. Şi depozitul, mandatul, cauţiunea
(fidejusiunea) sunt cu titlu gratuit; dar dacă se prevede o sumă de bani în schimbul prestaţiei
capătă caracter oneros.
- într-o opinie s-a considerat că ar trebui cercetată voinţa internă, reală a părţilor
contractante, conform principiului că actul nu trebuie să-şi producă efectele dincolo de intenţia
părţilor contractante (actus non debet operari ultra intentionem agentium) (a se vedea I. Adam,
p. 61).
Importanţa juridică a clasificării:
- din punctul de vedere al capacităţii de exerciţiu: actele cu titlu gratuit nu pot fi
încheiate de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, decât de
reprezentantul lor legal sau cu consimţământul acestuia, şi cu acordul autorităţii tutelare; (legea
civilă interzicând reprezentanţilor legali să facă donaţie în numele celor pe care-i reprezintă şi

13
minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă); pe de altă parte, legea instituie şi altfel de
incapacităţi, cum ar fi incapacitatea medicului de a primi liberalităţi de la persoanele cărora le-au
acordat asistenţă în cursul ultimei boli (existând o prezumţie de captaţie a voinţei
autorului; interdicţia se extinde şi la copiii şi soţia celui lovit de incapacitate, ca interpuşi);
- din punctul de vedere al importanţei persoanei contractantului: contractele cu titlu
gratuit se încheie intuitu personae, persoana celui gratificat e determinantă; pe când la
contractele cu titlu oneros persoana contractantă este indiferentă (ca efect, de exemplu în cazul
unui contract cu titlu gratuit, al erorii asupra identităţii sau calităţii persoanei contractante,
vorbim de cauză de anulare datorată unui viciu de consimţământ; pe când la cele cu titlu oneros
acest efect apare extrem de rar, cum ar fi interpunerea de persoane analizată mai înainte, în cazul
interdicţiei medicului);
- din punctul de vedere al răspunderii contractuale, revocarea contractelor cu titlu
gratuit, prin acţiune pauliană se face în condiţii mai uşoare (fiind suficientă dovada fraudei
săvârşite, de către debitor) pe când la contractele cu titlu oneros se face mai greu (fiind necesară
dovada participării la fraudă a terţului dobânditor al bunului); diferenţa e valabilă şi în ceea ce
priveşte răspunderea contractanţilor: fiind mai mare în contractele cu titlu oneros (de exemplu,
vânzătorul garantează pe cumpărător împotriva evicţiunii; adică a pierderii dreptului de
proprietate transmis, ca urmare a câştigării unui proces de revendicare de către un terţ care ar
dovedi că el, nu vânzătorul, este proprietarul bunului) care apare în mod excepţional la
contractele cu titlu gratuit, şi numai în limita părţii oneroase a acestuia (de exemplu, la donaţia
cu sarcini sau mandatul cu titlu oneros).
- raportul (aducerea la masa de împărţit a donaţiilor primite în timpul vieţii autorului
comun de către succesorii săi descendenţi ori de soţie) şi reducţiunea liberalităţilor (în cazul
depăşirii cotităţii disponibile) sunt aplicabile doar contractelor cu titlu gratuit, nu şi celor cu titlu
oneros.

A. Subclasificări ale contractelor cu titlu oneros

1. Contractele comutative, potrivit art. 1173 alin. 2 Noul Cod civil sunt cele în care „la
momentul încheierii, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora
este determinată sau determinabilă”. De exemplu, în contractul de vânzare – cumpărare bunul ce
trebuie predat şi preţul sunt determinate, valoarea prestaţiilor fiind fermă şi cunoscută de la
început.
Majoritatea contractelor oneroase au caracter comutativ: închirierea, antrepriza, schimbul
…
2. Potrivit art. 1173 alin. 2 Noul Cod civil „este aleatoriu contractul care, prin natura lui
sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune, totodată,
la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert”.
În contractele aleatorii (alea = zaruri; evocă noţiunea de hazard, întâmplare), obligaţia
uneia dintre părţi, sau chiar a ambelor, nu este cunoscută la încheierea contractului, depinzând de
un eveniment care este incert sau care, deşi e sigur că se va produce, nu se ştie când. De
exemplu, la asigurările de viaţă, decesul asiguratului este sigur, dar data producerii lui e incertă.
Obligaţia de plată a primei de asigurare are o întindere definită = durata contractului de
asigurare, dar plata poliţei, obligaţia asigurătorului nu se ştie dacă se va plăti.
Alte exemple: contractul de răspundere civilă, asigurare de persoane şi de bunuri,
contractul de rentă viageră, de întreţinere, de joc sau prinsoare etc.

B. Subclasificări ale actelor cu titlu gratuit

1) Potrivit art. 984 alin. 1 Noul Cod civil „Liberalitatea este actul juridic prin care o
persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte
persoane”, iar potrivit alin. 2 a aceluiaşi articol „nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau
prin legat cuprins în testament”. Aşadar, prin donaţie are loc o diminuare a patrimoniului
donatorului care nu primeşte niciun echivalent din partea donatarului (animus donandi = intenţia

14
debitorului de a se însărăci şi de a-l îmbogăţi, în mod corelativ, pe creditor). Tot liberalităţi sunt
considerate şi remiterea de datorie cu titlu gratuit, donaţia indirectă şi donaţia deghizată,
contractul de sponsorizare, mecenatul (la ultimele două nu trebuie considerat regimul fiscal
special acordat sponsorului/mecena ca un caracter oneros; componenta fiscală urmăreşte doar să
încurajeze actele de liberalitate).
2) Contractele dezinteresate sunt cele care nu afectează cu nimic patrimoniul celui ce le
consimte. De exemplu, în cazul mandatului cu titlu gratuit, mandatarul se oferă să încheie acte
juridice în numele şi pe seama mandantului, fără a primi în schimb vreo plată. Alte exemple:
comodatul, depozitul gratuit, împrumutul de bani fără dobândă, fidejusiunea.
d) după modul de executare (a se vedea ediţia din 2008, pg. 280 – 281), iar la
importanţa juridică de adăugat:
- riscurile contractuale se rezolvă diferit la cele două tipuri de contracte (a se vedea
clasificarea de la litera b şi importanţa ei juridică); problema impreviziunii şi a renegocierii
pentru o nouă echilibrare a valorii prestaţiilor e posibilă la contractele cu executare succesivă;
celor cu executare dintr-o dată li se poate aplica această problemă, doar la cele încheiate cu
termen suspensiv şi dacă, prestaţiile se găsesc într-un dezechilibru grav, datorat fluctuaţiilor
economice (a se vedea I. Adam, op. cit., p. 65).
- numai contractele cu executare succesivă pot fi revocate pe cale unilaterală, pe când
cele cu executare dintr-o dată nu.
h) Potrivit art. 1177 Noul Cod civil „contractul încheiat cu consumatorii este supus
legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod”. Între legile speciale în materie
enumerăm Legea 153/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori, modificată prin Legea 363/2007, conform căreia consumator este „orice persoană
fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care în practicile comerciale acţionează
în cazuri din afara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”; iar
prin comerciant înţelegând “orice persoană fzică sau juridică care, în practicile comerciale
acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie artizanale sau
liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop, în numele sau pe seama
acesteia” (definiţie ce trebuie reformulată în acord cu definiţia profesionistului cuprinsă în Noul
Cod civil). Scopul acestor reglementări este acela de a institui un tratament juridic egal tuturor
categoriilor de consumatori (persoane fizice sau juridice), care ar putea fi dezavantajate în
raporturile juridice cu profesionistul care ar putea insera în contracte clauze abuzive. Pentru a se
ajunge la sancţiunea nulităţii clauzei abuzive sau chiar a contractului, trebuie dovedită cauza
imorală ce stă la baza actului şi nu leziunea (a se vedea I. Adam, op. cit., pg. 70 şi speţa
prezentată la subsolul nr. 4 al lucrării).
Un alt tip de contract nereglementat de Codul civil de la 1865, dar prezent în Noul Cod
civil este contractul – cadru, care, potrivit art. 1176 alin. 1 Noul Cod civil este „acordul prin
care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror
elemente esenţiale sunt determinate de acesta”. Aşadar este vorba de contractul în care părţile
definesc şi stabilesc principalele reguli şi condiţii care vor guverna încheierea contractului –
cadru (a se vedea J. Gatsi, Le contrat – cadre, L.G.D.J., Paris, p. 2-10).
Utilitatea acestui contract este aceea că simplifică procedura de negociere între părţi care
urmează să colaboreze pe termen îndelungat urmând să se stabilească (modifice) doar anumiţi
parametri contractuali (cum ar fi termenul, volumul prestaţiilor şi preţul, conf. art. 1176 alin. 2,
Noul Cod civil). Este vorba de crearea unui cadru juridic, prealabil stabilit, cum este cazul
contractelor – cadru de distribuţie, contractele colective de muncă, contractele bancare, de
publicitate, de asigurări etc.
Aceste contracte nu trebuie confundate cu cele de adeziune (caz în care oferta nu e
adresată unei persoane determinate, ci publicului, oferta putând fi acceptată sau nu, dar neputând
face obiect de discuţie; ex.: contractul de transport), deoarece în cazul contractelor – cadru
părţile păstrează libertatea de a hotărâ cu privire la încheierea, dar şi la conţinutul contractelor ce
se vor încheia în aplicarea celor cadru (A se vedea I. Adam, op. cit. pg. 72-73).

15
 Astfel, conform articolului 1175 Noul Cod civil „contractul este de adeziune atunci când
clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una din părţi, pentru aceasta sau ca
urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.
Pentru enumerarea altor categorii de contracte, nereglementate de Noul Cod civil, cum ar
fi: contractul de formare continuă, contractul cu sine însuşi, contracte complexe, grupări de
contracte, contracte de reacţie, contractul medical etc, a se vedea I. Turcu, op. cit., pg. 127-135.
2.4. Forma contractului
2.4.1. Definiţie. Clasificare

Prin forma contractului înţelegem modalitatea de exteriorizare a acordului de voinţe ale

cocontractanţilor. Potrivit principiului consensualismului, părţile pot adopta orice formă, pentru
ca acordul lor de voinţă să fie valabil (vezi secţiunea 3a).
După consecinţele nerespectării lor, condiţiile de formă pot fi:
a) formă cerută pentru valabilitatea contractului (numită şi ad validitatem, sau ad
solemnitatem), caz în care nerespectarea ei atrage nulitatea absolută; de exemplu mandatul dat
spre împuternicirea mandatarului trebuie redactat sub formă de procură, obligatoriu a fi
autentificată pentru valabilitate;
b) forma cerută pentru proba contractului (ad probationem), caz în care nerespectarea ei
nu atrage nulitatea contractului, ci imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă; de exemplu
contractul de agenţie trebuie redactat în formă scrisă autentică sau sub semnătură privată
(conform art. 2078 alin. 1 Noul Cod civil);
c) forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi (ad opposabilitatem), caz în care
nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea contractului, ci doar că acesta nu este opozabil terţilor,
care pot să-l ignore; exemplu: înregistrarea gajurilor şi a ipotecilor mobiliare la Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (conform art. 2413 alin. 1 Noul Cod civil);
După izvorul formei distingem între:
- forma legală, este cea impusă de lege;
- forma convenţională este cea aleasă de părţi, care, arătam mai sus, potrivit principiului
consensualismului, pot alege ce formă doresc pentru exteriorizarea voinţei lor. Dacă părţile
convin asupra unei forme pe care legea nu o cere, contractul este valabil şi în cazul nerespectării
acestei forme (conform art. 1242 alin. 2 Noul Cod civil – A se vedea G. Boroi şi L. Stănciulescu,
op. cit., p. 124 - 125).

2.4.2. Forma ad validitatem

Forma ad validitatem este acea condiţie de validitate esenţială şi specială potrivit căreia
contractul nu este valabil încheiat dacă nu se respectă formalităţile prestabilite de lege.
Cu toate că de cele mai multe ori forma cerută ad validitatem este cea autentică, termenii
nu sunt automat sinonimi. Legea poate cere ad validitatem şi alte forme de redactare. De
exemplu, testamentul poate fi valabil în formă autentică, dar şi scris integral de mâna testatorului
(olograf); după cum, pentru tranzacţie forma cerută de lege este cea scrisă. (A se vedea secţiunea
a 3-a de mai sus, pentru contractele solemne).
Importanţa juridică a instituirii acestei forme :
- atenţionarea părţilor asupra importanţei pe care o are contractul a cărei formă este cerută
ad validitatem pentru patrimoniul (patrimoniile) persoanei (a se vedea secţiunea 3a importanţa
juridică a clasificării şi secţiunea 3c);
- asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţământului părţilor, cu menţiunea că forma ad
validitatem exclude prin ea însăşi forma tacită de încheiere a contractului;
- exercitarea unui control de către societate, în sensul că, prin importanţa lor unele
contracte trebuie să respecte condiţii restrictive; de exemplu un înscris în formă electronică e
valabil doar însoţit de o semnătură electronică extinsă (conform art. 4 pct. 4 Legea 455/2001),

16
bazată pe un certificat calificat şi generată printr-un sistem (dispozitiv) securizat (art. 4 pct. 8
Legea 455/2001);
- forma cerută de lege trebuie respectată de toate clauzele contractului (dacă oferta şi
acceptarea se transmit între persoane aflate la distanţă, trebuie să îndeplinească, fiecare în parte,
forma cerută), dar şi de contractele accesorii în raport cu cel principal (de exemplu cesiunea unui
contract trebuie să respecte condiţiile de formă ale contractului cedat); contractul de modificare
(inclusiv cel ce determină ineficienţa contractului) trebuie redactat în aceeaşi formă cerută ad
validitatem (a se vedea principiul simetriei la secţiunea 3a de mai sus, dar şi G. Boroi şi L.
Stănciulescu, op. cit., p. 125 – 127, cu enumerarea exemplificativă de la p. 127).

2.4.3. Forma ad probationem

Este cerinţa care constă în întocmirea unui înscris în scopul de a dovedi contractul
încheiat. Ea este obligatorie, în sensul că nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea contractului,
dar atrage imposibilitatea dovedirii contractului cu un alt mijloc de probă.
Importanţa juridică a formei ad probationem:
- asigură redarea certă şi fidelă a conţinutului contractului;
- previne eventualele litigii;
- uşurează sarcina instanţei în stabilirea situaţiei de fapt existente într-o speţă dată.
Exemplu: pentru contractul de societate se cere forma scrisă, necesară numai pentru dovada
contractului (art. 1884 alin. 1 Noul Cod civil).

2.4.4. Forma pentru opozabilitate faţă de terţi (ad opposabilititatem)

Este forma cerută pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor terţilor (celor ce nu au

participat la încheierea contractului); îndeplinirea unor formalităţi cerute de lege determină ca
acel contract să fie opozabil şi terţilor.
Importanţa juridică:
- protecţia terţilor;
- fiind cerută de lege, are caracter obligatoriu;
- nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea contractului, dar
părţile nu pot opune drepturile şi obligaţiile din contract terţilor, care pot astfel ignora
voinţa părţilor contractante. Ex.: înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară
sau în cartea funciară a contractului de concesiune a terenurilor de orice natură (art.
71 din O.U.G. 54/2006, aprobată prin Legea nr. 22/2007); (A se vedea şi G. Boroi şi
L. Stănciulescu, op. cit., p. 129 – 131, cu exemplele de acolo).

2.4.5. O nouă formă: cea electronică

Potrivit Noului Cod civil voinţa de a contracta poate fi exprimată astfel:

- verbal;
- în scris;
- printr-un comportament care nu lasă vreo îndoială asupra intenţiei de a produce efecte
juridice;
- pe cale electronică.
În acest ultim caz vom avea de-a face cu informaţii pe suport electronic (prin opoziţie cu
forma scrisă – pe suport hârtie).
Un contract electronic va fi precedat de o etapă a publicităţii (a), în care cel ce vrea să
vândă, cumpere, schimbe/închirieze un produs este cel ce are iniţiativa anunţului publicitar, în
formă virtuală.
Mesajul publicitar poate îmbrăca forma spamming (este operaţiunea de inundare a căsuţei
de e-mail cu mesaje nesolicitate, care conţin descrierea unui produs, apoi un link către un

17
magazin virtual şi datele de contact – e-mail, telefon) sau mousetrapping (este chiar o deturnare a
utilizatorilor de internet către paginile web ale unor comercianţi, în care utilizatorul devine
blocat, în timp ce pe ecranul calculatorului se deschid ferestre publicitare în avalanşă, din care nu
se poate „scăpa” nici cu apăsarea pe tasta stop sau back). Din păcate aceste forme nu sunt
reglementate, deci singura cale de „combatere” rămâne răspunderea civilă delictuală, pentru
prejudiciile provocate (A se vedea I. Adam, op. cit., p. 287 - 289).
Etapa următoare ar fi negocierea (b), în ipoteza în care utilizatorul transmite prin poşta
electronică (e-mail) un mesaj de acceptare (uneori doar prin apăsarea butonului de mouse - click
deal).
Contractul se va considera încheiat doar în momentul în care acceptarea ofertei va fi
înregistrată în sistemul informatic al ofertantului.

2.6. Interpretarea contractului

2.6.1. Definiţie. Distincţie faţă de calificarea juridică a contractului

Interpretarea contractului este operaţiunea juridică de determinare a înţelesului exact al

clauzelor contractului, în sensul voinţei reale a părţilor, (A se vedea secţiunea 5.3. de mai sus, cu
distincţia între voinţa reală, internă şi cea externă, declarată) dar şi a depistării cauzei pentru care
fiecare parte a contractat. (Despre cauză ca obligaţie contractuală asumată, temelie a teoriei
cauzale obiective, a se vedea secţiunea 7.2 de mai sus).
Ca etapă în existenţa contractului, interpretarea este ulterioară probei
contractului; interpretarea survine, după ce s-a dovedit încheierea contractului prin mijloacele
admise de lege.
Interpretarea nu trebuie confundată nici cu calificarea juridică a contractului (dacă este de
vânzare – cumpărare, schimb sau donaţie), deoarece aceasta din urmă este posibilă ca rezultat al
interpretării, iar pe de altă parte, odată calificarea încheiată, interpretarea continuă pentru a
înţelege conţinutul contractului (A se vedea I. Urs şi S. Angheni, op. cit., vol. II, p. 222).

2.6.2. Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor

Potrivit art. 1266 alin. 1 din Noul Cod civil contractele se interpretează după voinţa
concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. Legiuitorul nostru propune ca în
ipoteza în care din interpretarea contractului se constată o discrepanţă între voinţa externă,
declarată şi cea internă, dar reală să se acorde prevalenţă celei din urmă; în ciuda voinţei externe,
declarate, a cărei cunoaştere e posibilă prin investigarea instrumentului probator, scopul
interpretării este depistarea voinţei interne, chiar neexprimată. Nu întâmplător codul civil
anterior (de la 1865), în art. 97 alin. 2 formula regula că în opera de interpretare a contractului
instanţa va lua în considerare că obligaţiile contractanţilor nu sunt doar acelea pe care le prevede
explicit contractul, ci şi toate acele obligaţii pe care echitatea, obiceiul sau legea le dă unei
obligaţii de natura celei asumate prin contract. Noul Cod civil extinde sfera interpretării şi spre
etapa negocierilor prestate între părţi, a uzanţelor, ca practici stabilite între acestea, dar chiar şi la
comportamentul părţilor după încheierea contractului (art. 1266 alin. 2).
De exemplu, în cazul în care se închiriază o cameră de hotel pentru o reuniune şi se pune
la dispoziţie, o cameră alăturată, ca vestiar, obligaţia hotelului de a supraveghea şi camera
alăturată se subînţelege, chiar în lipsa formulării exprese a acesteia în contract.

2.6.3. Interpretarea sistematică

18
 Conform art. 1267 din Noul Cod civil „clauzele se interpretează unele prin altele dând
fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”. Este modalitatea structuralistă de
interpretare care porneşte de la teoria ansamblului: fiecare clauză este parte a contractului. De
exemplu principiul specialia generalibus derogant, potrivit căruia clauzele speciale derogă de la
cele generale. Încheierea unui contract de asigurare de răspundere civilă pentru un autoturism nu
poate să se extindă şi asupra situaţiei de furt a autovehiculului. E vorba de două cauze generale
ce fac obiectul unor contracte distincte de asigurare (A se vedea I. Turcu, op. cit., p. 327).

2.6.4 Interpretarea clauzelor îndoielnice

Prin clauze îndoielnice înţelegem clauze confuze, susceptibile de mai multe înţelesuri. În
aceste cazuri regulile de interpretare sunt:
a) Termenii care pot avea mai multe înţelesuri trebuie interpretaţi în funcţie de natura şi
obiectul contractului (conform art. 1268 alin. 1 Noul Cod civil). Obiectul contractului va
determina calificarea juridică a contractului (adică natura lui) putându-se stabili corect sensul
clauzelor îndoielnice, în armonie cu conţinutul contractului.
De exemplu, natura contractului este importantă în stabilirea întinderii obligaţiilor de
reparaţie ce cad în sarcina chiriaşului. Fiind vorba de un contract de locaţiune singurele cheltuieli
ce pot reveni locatarului sunt reparaţiile locative, a căror necesitate rezultă din folosinţa obişnuită
a bunului (art. 1788 alin. 2 Noul Cod civil), respectiv reparaţiile de întreţinere curentă (conform
art. 1802 Noul Cod civil).
b) Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului,
de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în
general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe (conform art. 1268 alin. 2 Noul Cod
civil).
O ordonare a acestora ar permite distincţia între interpretarea în funcţie de:
- natura contractului; este o reluare a reglementărilor analizate mai sus, la secţiunea 10.4
litera a;
- de împrejurările în care s-a încheiat; extinderea împrejurărilor către faza negocierilor, a
practicilor dintre părţi pare o reluare a conţinutului art. 1266 alin. 2, analizat la secţiunea 10.2 de
mai sus;
- de interpretările date anterior clauzelor de către părţi; dacă, de exemplu, există o
convenţie interpretativă în care sunt precizate explicaţiile unor termeni, caz în care se vor utiliza
aceste înţelesuri;
- de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu; înţelegând că
superspecializarea, caracteristică evoluţiei tehnicii în prezent impune „novicelui” să apeleze la
un „dicţionar” de termeni; de exemplu, în materia comerţului electronic Directiva 2000/31/EC
explică termenii: servicii informatice destinate pieţei interne, regimul transmisiilor comerciale şi
al contractelor, intermedierii şi răspunderea lor, soluţionarea litigiilor etc. (a se vedea I. Adam,
op. cit., p. 311).
- uzanţele; de exemplu, obiceiul locului va fi apreciat în mod diferit dacă locul încheierii
contractului nu coincide cu cel al executării; în acest caz dispoziţia îndoielnică va fi interpretată
după obiceiul locului unde urmează a fi executat contractul;
c) Când o clauză poate avea două înţelesuri se va interpreta în sensul în care poate avea
un efect şi nu în acela că nu ar produce efecte juridice (principiul latin conform căruia actus
interpretandus est potius ut valeat quam ut pareat) (conform art. 1268 alin. 3). De exemplu, când
un teren este transmis printr-un înscris sub semnătură privată, iar legea impune pentru
valabilitatea vânzării forma autentică, contractul este nul ca vânzare, dar valorează antecontract
de vânzare – cumpărare, care obligă părţile să încheie actul în forma cerută de lege.
d) Oricât de generali ar fi termenii unui contract acesta nu cuprinde decât lucrul asupra
căruia părţile şi-au propus a contracta (art.1268 alin. 4); adică, interpretarea trebuie să aibă în
vedere intenţia părţilor şi nu termenii în care a fost redactată convenţia.

19
 De exemplu, când între A şi B există un litigiu şi părţile, în mod amiabil încheie disputa
printr-o tranzacţie formulată în faţa instanţei de judecată, este logic să înţelegem că va stinge
doar litigiul ce a făcut obiectul tranzacţiei şi nu orice neînţelegeri dintre A şi B rezultate din alte
contracte (a se vedea art. 2270 alin. 1 şi 2 din Noul Cod civil care defineşte tranzacţia, distinct de
înţelesul din vorbirea curentă „a tranzacţiona o afacere = a încheia/a începe o afacere”. În dreptul
civil tranzacţia = contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării
sale, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la
cealaltă).
e) Când în contract se dă un exemplu pentru a se explica un caz particular, explicaţia dată
poate fi utilizată şi altor cazuri, chiar dacă nu au fost expres prevăzute (conform art. 1268 alin. 5
Noul Cod civil), după părerea noastră acest articol nu se suprapune art. 985 din Codul civil
anterior, potrivit căruia când se dă un exemplu privind numărul şi întinderea obligaţiilor
prezentate nu trebuie să înţelegem că în acel contract întinderea obligaţiilor se rezumă la cele
prezentate în exemplu concret.
f) Când există îndoială, clauzele trebuie interpretate în favoarea celui care se obligă, adică
a debitorului (potrivit adagiului „in dubio pro reo”) (conform art. 1269 alin. 1 Noul Cod civil).
De exemplu, în Noul Cod civil „Termenul profită debitorului” (art. 1413 Noul Cod civil), cu alte
cuvinte protecţia este asigurată părţii care îşi asumă o obligaţie, ca ajutor în îndeplinirea acesteia.
Caracterul subsidiar al acestei reguli rezultă din aceea că, mai întâi, se va aplica principiul
voinţei reale, apoi interpretarea sistematică, apoi regulile speciale de interpretare şi doar în
ultimă instanţă principiul in dubio pro reo.
Un exemplu recent de aplicare îl regăsim în Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive
în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (dar şi în Codul consumului, art. 76),
potrivit căreia în caz de dubiu clauzele contractului vor fi interpretate în favoarea
consumatorului.
g) Clauzele înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui ce le-a
propus (conform art. 1269 alin. 2 Noul Cod civil), adică în favoarea părţii care aderă la
contractul cu un conţinut prestabilit, ce nu admite negocierea clauzelor. Acest principiu, formulat
în adagiul „in dubio contra stipulantem” este doar în aparenţă în opoziţie cu cel anterior (in
dubio pro reo), deoarece şi în contractul de adeziune aderentul este partea defavorizată,
„novicele”, cel ce necesită protecţie.

2.7. Obligaţia constituirii unei garanţii. Forme de garanţii

2.7.1 Aspecte generale privind reglementarea garantării obligaţiilor în noul Cod

Civil

Unificarea dreptului privat, potrivit teoriei moderne, în principal, a reglementărilor care

aparţin “dreptului comercial”, şi-a pus amprenta şi asupra materiei privind garantarea
obligaţiilor. În concepţia noului Cod civil unificarea legislaţiei în materia garantării obligaţiilor
înseamnă unele măsuri de accelerare a reformei economice, dar şi modificarea şi completarea
soluţiilor actuale existente atât în Codul Civil, cât şi în legea specială menţionată.
Garanţiile obligaţiilor sunt reglementate în titlurile X si XI din noul Cod Civil, garanţii
grupate în garanţiile personale şi privilegiile( titlul X), precum şi garanţiile reale (titlul XI).
Ca noutate, în privinţa garanţiilor personale, legiuitorul completează dispoziţiile
existente în Codul civil de la 1865 cu introducerea unor noi “garanţii autonome”, precum şi alte
garanţii prevăzute de lege. Garanţiile autonome sunt scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de
confort, instrumente juridice folosite în practica bancară şi nereglementate până în prezent în
dreptul românesc.
Garanţiile reale reglementate în noul Cod Civil sunt ipoteca, gajul şi dreptul de
retenţie.Vom prezenta pe scurt reglementarea lor actuală.

20
 2.7.2 Creditorii chirografari

In art.2324 alin 1 din Codul civil roman este reglementata garantia comuna.In cazul in care
creditorul unui imprumut nu cere o garantie speciala(reala sau personala), ci numai un drept de
„gaj general” asupra bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor, aceste bunuri servind drept
garanţie comună a creditorilor, codul civil il numeste creditor chirografar.
Conform art.2324 alin 1,debitorul, obligandu-se personal la executarea obligatiei asumate,in
cazul nostru restituirea imprumutului,raspunde cu patrimoniul sau de bunuri: mobile si imobile,
prezente si viitoare(gaj general al creditorului chirografar).
Aparent, creditorul chirografar este suficient de protejat din moment ce debitorul
raspunde cu intrega sa avere; in realitate, sintagma,,prezente si viitoare”-prin interpretare juridica
extensiva ne conduce la aprecierea realista a faptului ca un creditor chirografar poate suporta
riscul insolvabilitatii debitorului,daca la scadenta, in loc sa existe mai multe bunuri in
patrimoniul debitorului sa se constate ca numai exista nici unul. In acest caz, creditorul
chirografar nu va mai avea ce sa execute silit, urmand sa suporte acesta pierdere. Codul civil nu-l
poate proteja de conduita neglijenta de a nu-si fi constituit vreo forma de garantie speciala
asupra unui bun sau a unei persoane.
Daca alineatul 1 al art.2324 din N.C.civ.nu distinge intre creditori
profesionali/profesionisti si cei neprofesionisti,dar nici nu face vreo referire la divizarea
patrimoniului debitorului intr-un patrimoniu civil distinct de cel profesional,de afaceri, revine
alineatelor 3 si 4 ale aceluiasi articol sarcina de a-le contine si explica.
Astfel, conform alineatului 3 din art.2324,cand creditorul chirografar-neprofesionist vrea
sa-si recupereze creanta ce s-a nascut dintr-o diviziune a patrimoniului debitorului poate executa
silit mai intai bunurile ce fac obiectul acestei mase patrimoniale si, numai daca acestea nu
acopera creanta, pot fi urmarite si celelalte bunuri ale debitorului.
Asadar creditorul chirografar neprofesionist este mai protejat decat cel profesionist,
deoarece, conform alin.4 al art.2324,creditorul chirografar a carui creanta s-a nascut in legatura
cu bunurile ce fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercitiului unei profesii
autorizate de lege, poate urmari doar bunurile ce au legatura cu exercitarea acestei profesii. El,
creditorul, nu poate urmari celelalte bunuri ale debitorului(din patrimoniul de bunuri personale,
fara legatura cu profesia autorizata de lege).

2.7.3 Gajul

Gajul = garanţia pe care o dă debitorul cu privire la un bun al său, cu scopul ca la

scadenţă, în cazul neachitării datoriei, creditorul să-şi îndestuleze creanţa din bunul dat în gaj sau
din vânzarea lui (drep real accesoriu).
Obiect: numai bunuri mobile susceptibile de detenţie materială; nu pot fi obiect de gaj:
bunurile incorporate cum ar fi drepturile de creanţă sau titlurile negociabile emise în forma
materializată, decât dacă sunt incorporate într-un titlu de valoare (conf. art. 2480 N.C.Civ).
Forma: cu deposedare sau fără deposedare; e valabil chiar în lipsa redactării unui înscris,
indiferent de valoare; obligativitatea publicităţii în Arhiva Electronică de Garanţii; altfel
creditorul poate fie să ia în posesie bunul garantat, în mod paşnic, fie, când nu o poate face
paşnic, poate apela la executor judecătoresc sau alte organe de executare, fie să vândă bunul.
Gajul are o sferă restrânsă de aplicare în reglementarea noului Cod Civil, indisolubil
legată de constituirea sa prin deposedarea debitorului de bunul gajat. In consecintă, gajul poate
avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile în formă materializată şi se
constituie prin remiterea bunului către creditor sau prin păstrarea acestuia de către creditor cu
consimtământul debitorului. Detinerea trebuie să fie publică şi neechivocă.

21
 Publicitatea gajului se realizează prin deposedare sau prin înscriere în Arhiva Electronică.
Dacă nu s-a făcut publicitatea gajului la Arhiva Electronică, creditorul gajist are rang inferior
ipotecii inscrise la Arhiva Electronică, chiar dacă creditorul gajist a obţinut detenţia bunului gajat
anterior înscrierii ipotecii.
Pe baza acordului părtilor, detinerea bunului de către creditor se poate face şi prin
intermediul unui terţ. Creditorul gajist sau intermediarul, după caz, are calitatea unui
administrator al bunurilor altuia, fiind supus regulilor aplicabile administrării simple.
In ceea ce priveşte publicitatea, executarea şi stingerea gajului, noul Cod Civil face
trimitere la regulile aplicabile ipotecilor mobiliare.
Ca noutate absolută, pe scena dreptului românesc, este reglementarea în mod expres, a
dreptului de retenţie, cu posibilitatea pentru titularul acestei garanţii reale imperfecte, de a
formula acţiune pentru restituirea bunului, în cazul unei desesizări involuntare.

2.7.4 Ipoteca - o regândire a instituţiei

Potrivit noului Cod Civil ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile
afectate exercitării unei obligaţii (art. 2343), având un caracter accesoriu şi indivizibil (art.
2344). Cu toate acestea considerăm că evoluţia practicii comerciale impune regândirea
concepţiei privind natura de drept real şi a caracterului accesoriu al ipotecii. Ideea nu este nouă,
doctrina formulând opinia privind natura mixtă a garanţiei reale, pornind de la exemplul teoriei
privind gajul asupra creanţelor.
Potrivit acestei concepţii, privind natura mixtă, dreptul de garanţie s-ar situa între între
drepturile reale şi cele personale, deţinând caracteristici ce aparţin fiecărei categorii (În acest
sens a se vedea Alexandru Mihnea Angheni „Unificarea reglementărilor privind garanţiile reale
în cadrul Noului Cod civil” în volumul I.C.J. intitulat „Justiţie, stat de drept şi cultură juridică –
sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice 13 mai 2011, Bucureşti”, Ed. Universul Juridic, pg.
715.)
În opinia noastră tendinţa ipotecii de a se constitui ca drept de creanţă autonom se poate
susţine prin noi argumente. De aceea vom analiza întâi argumentelor formulate din însăşi
reglementarea ipotecii (secţ.3a) dar şi din reglementarea unor noi instituţii juridice (secţ. 3b).

2.7.4.a. Argumente ce ţin de reglementarea actuală a ipotecii

În temeiul noului Cod Civil român s-a realizat o unificare a reglementărilor în materia
garanţiilor reale, cuprinzând cel puţin două aspecte: terminologic distingem între ipoteci
mobiliare şi imobiliare (gajul rămânând a defini doar garanţiile mobiliare realizate prin
deposedarea debitorului), iar ca tehnică legislativă legiuitorul a prevăzut întâi o suită de
prevederi comune atât ipotecilor mobiliare, cât şi celor imobiliare înainte de redactarea unor
articole dedicate exclusiv fiecăreia dintre formele de garanţii.

2.7.4.b. Reglementări comune celor două forme de ipoteci

a) Constituirea în avans a ipotecii, chiar înainte ca debitorul să primească prestaţia în

considerarea căreia se naşte ipoteca (conf. art. 2371) se explică prin faptul că, în ultimă instanţă,
creditorul va dobândi un drept de creanţă asupra debitorului (când îşi va executa prestaţia).
b) Ipoteca poate garanta îndeplinirea oricărui fel de obligaţie (art. 2369), inclusiv a
obligaţiilor viitoare, dobândind rang de preferinţă din momentul înscrierii în registrele de
publicitate (art. 2370).
Faţă de Codul Civil de la 1865, noua reglementare admite posibilitatea constituirii
ipotecii asupra unei universalităţi de bunuri, (A se vedea comparaţia cu patrimoniul de
afectaţiune din secţiunea 3.2 a prezentei lucrări) inclusiv a unei universalităţi de bunuri mobile

22
sau imobile, prezente sau viitoare (art. 2350 alin. 1 şi art. 2357); în ceea ce priveşte ipoteca
convenţională, constituirea ei asupra unei universalităţi este posibilă doar cu privire la bunurile
afectate activităţii unei întreprinderi (art. 2368).
Ipoteca constituită asupra universalităţii de bunuri nu grevează bunurile imobile decât din
momentul înscrierii ipotecii în Cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile (art. 2377), iar
în caz de concurs între ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri mobile şi o ipotecă asupra
unor bunuri mobile determinate, prioritate va avea ipoteca înscrisă sau perfectată mai întâi.
c) Concursul între o ipotecă mobiliară şi una imobiliară se rezolvă astfel: dacă au date
diferite sunt preferaţi creditorii a căror ipotecă a fost anterior făcută publică în registrele de
publicitate aferente; iar dacă au fost înscrise în aceeaşi zi, are prioritate cea imobiliară (art.
2422).
d) Obiectul ipotecii mobiliare îl poate constitui orice bun mobil, corporal sau incorporal,
o enumerare cu titlu exemplificativ fiind formulată în art. 2389 din noul Cod Civil. Pentru
secţiunile finale ale articolului prezent ne interesează enumerarea ce face referire la creanţele
băneşti rezultate dintr-un contract de asigurare sau cele născute în considerarea asumării unei
obligaţii sau a constituirii unei garanţii a folosirii unei cărţi de credit ori de debit (conf. art. 2389
lit. a).
În ceea ce priveşte executarea ipotecii asupra creanţelor, noul Cod Civil prevede
posibilitatea creditorului, când condiţiile executării silite sunt întrunite, de a alege între: dreptul
de a prelua titlul de creanţă, de a cere şi de a obţine plata, sau de a vinde creanţa şi a-şi însuşi
preţul (conf. art. 2645 alin. 1); în cazul în care vorbim de ipoteca asupra conturilor, creditorul
ipotecar poate compensa soldul creditor al contului cu creanţa ipotecară (creditorul ipotecar fiind
chiar instituţia de credit la care este deschis contul, în condiţiile art. 2410 alin. 2 lit. a) sau poate
ordona instituţiei eliberarea soldului contului în beneficiul său (creditorul ipotecar e o altă
persoană ce transmite instrucţiunile sale instituţiei de credit în condiţiile art. 1410 alin. 2 lit. b
sau c).
În ceea ce priveşte accelerarea rambursării din cauza constituirii unei alte garanţii
asupra aceluiaşi bun deja ipotecat, noul Cod Civil prevede că orice clauze stipulate în acest sens
se consideră nescrise (conform art. 2384 alin. 2).
În cazul bunurilor mobile ipotecate, creditorul are dreptul de a accelera rambursarea
creanţei garantate şi de a executa ipoteca, dacă constituitorul nu întreţine bunul grevat în mod
corespunzător sau dacă executarea ipotecii poate să devină dificilă sau imposibilă ca urmare a
faptei debitorului (conf. art. 2396 alin. 1).
Creditorul este, în principiu, protejat faţă de eventualele acte de înstrăinare prin dreptul de
a urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a ţine seama de drepturile reale sau înscrise
ulterior înscrierii ipotecii sale.
Conform art. 167 din Legea de punere în aplicare a noului Cod Civil se stipulează că
actele de dispoziţie care au ca efect imposibilitatea de executare a ipotecii pentru creditor sunt
anulabile la cererea acestuia, cu excepţia cazului în care el a aprobat acele acte. În doctrină ( A se
vedea în acest sens Mihai Dudoiu „Garantarea obligaţiilor” în revista Săptămâna financiară, vol.
II Codul Civil art. 1164 – 2664, pg. 203) s-a formulat opinia potrivit căreia această dispoziţie ar
trebui să fie aplicabilă atât în ceea ce priveşte bunurile mobile, cât şi cele imobile.
Dreptul de dispoziţie al debitorului este protejat prin art. 2376 din noul Cod Civil, prin
care sub titlul „clauza de inalienabilitate” se prevede valabilitatea actelor de dispoziţie asupra
bunului ipotecat, chiar când dobânditorul cunoaşte prevederea din contractul de ipotecă ce
interzice transferul bunului. Dispoziţiile acestui articol, aplicabile atât bunurilor mobile cât şi
celor imobile sunt reluate de art. 2384 alin. 1, dar şi de art. 2433 sub titlul „interdicţia pactului
comisoriu”.
Ca o concluzie parţială observăm importanţa pe care legiuitorul român o acordă instituţiei
ipotecii, motiv pentru care considerăm oportun a compara trăsăturile ei caracteristice cu cele ale
unor instituţii juridice similare.

23
 2.7.4.c. Argumente ce ţin de comparaţia cu alte instituţii juridice

A. Comparaţia cu gajul

Deşi noul Cod Civil nu conţine o definiţie a gajului considerăm că acesta rămâne o formă
de garanţie reală mobiliară, dar care, spre deosebire de ipoteca mobiliară, poate avea ca obiect
doar bunuri mobile susceptibile de detenţie materială. Aşadar obiectul gajului îl pot constitui
bunurile mobile corporale sau titlurile negociabile în formă materializată (conf. art. 2480).
În timp ce ipoteca poate să se constituie cu sau fără deposedare, la gaj remiterea bunului
sau titlului e obligatorie, fie că va consta în predarea către creditor sau unui terţ în contul lui fie,
în cazul titlurilor negociabile într-o „predare simbolică” cum ar fi andosarea acestora (conform
art. 2481 alin. 1 şi 2).
În ceea ce priveşte publicitatea gajului aceasta se realizează fie prin deposedarea
debitorului, fie prin înscrierea în Arhiva de Garanţii Reale Mobiliare.
În ceea ce priveşte forma de redactare, în timp ce pentru gaj, noua reglementare civilă
prevede, în contrast cu Codul Civil de la 1865, libertatea absolută a formei contractului, fiind
considerat valabil încheiat chiar în lipsa unui înscris, pentru ipotecă este admisă doar forma
înscrisului sub semnătură privată sau forma înscrisului autentic.
În concluzie nu este posibilă confundarea obiectului gajului cu cel al ipotecii mobiliare,
deoarece legiuitorul a exclus din sfera gajului bunurile incorporale cum ar fi drepturile de creanţă
sau titlurile negociabile (decât dacă sunt încorporate într-un titlu de valoare a cărui „remitere
simbolică” devine posibilă prin andosare).

B. Comparaţia cu patrimoniul de afectaţiune

Potrivit O.U.G. 44/2008( O.U.G. 44/2008 privind desfăşurarea activităţii de către

persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală sau întreprinderea familială, publicată în M.
Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008, cu modificările şi completările ulterioare) patrimoniul de
afectaţiune constituie totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate,
titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului
exercitării unei activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului unei
persoane fizice. Vorbim, practic, de separaţia patrimoniului persoanei fizice într-un patrimoniu
civil şi unul comercial.
Utilitatea instituţiei este aceea de a crea o garanţie specifică tuturor creditorilor
comerciali care sunt preferaţi( A se vedea decizia nr. 1072 din 31 martie 2009 a I.C.J. Secţia
comercială, din care se desprinde utilitatea constituirii patrimoniului de afectaţiune pentru
întreprinzătorul – persoană fizică) în concurs cu creditorii civili în urmărirea bunurilor din
patrimoniul persoanei fizice ce şi-a constituit, la începutul afacerii sale, un patrimoniu de
afectaţiune.
Obiectul patrimoniului de afectaţiune îl constituie, ca şi în cazul ipotecii, o universalitate
de bunuri. Diferenţa constă în aceea că patrimoniul de afectaţiune poate conţine atât bunuri
mobile, cât şi imobile, în acelaşi timp. Nicio dispoziţie legală nu împiedică pe creditorii afacerii
să-şi constituie ipoteci mobiliare sau imobiliare pe cale convenţională; dar atâta timp cât un bun
este identificat în lista patrimoniului de afectaţiune, acesta poate fi urmărit de oricare dintre
creditorii comerciali, până la îndestularea creanţei.
Din păcate, legiuitorul român, spre deosebire de cel francez nu a creat un regim juridic
suficient de clar pentru a proteja „partea” civilă a patrimoniului debitorului şi conf. art. 26 din
O.U.G. 44/2008, când patrimoniul de afectaţiune nu este suficient pentru îndestularea creditorilor
comerciali, aceştia pot urmări şi bunurile civile ale debitorului.
În ceea ce priveşte forma de redactare, patrimoniul de afectaţiune îmbracă forma unui
înscris sub semnătură privată care va fi depus la înregistrarea la Oficiul Registrului Comerţului,
odată cu restul documentaţiei de înmatriculare.

24
 Prin forma de redactare şi înregistrare patrimoniul de afectaţiune apare ca o formă de
garanţie simplificată; din păcate reglementarea sa incompletă ne determină să recomandăm
ipoteca, pentru “securitatea” ce o conferă atât debitorului cât şi creditorului, asigurată prin
reglementarea noului Cod Civil.
În ceea ce priveşte patrimoniul de afectaţiune noul Cod Civil îl reglementează în art. 541
alin. 1 potrivit căruia „constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor aparţinând aceleiaşi
persoane şi care au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege”. În această
concepţie, patrimoniul de afectaţiune, alături de fiducie este o universalitate de fapt, iar bunurile
care o alcătuiesc pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice
distincte (alin. 2).

C. Comparaţia cu fiducia

Potrivit art. 773 din noul Cod Civil fiducia este operaţiunea juridică prin care unul sau
mai mulţi constitutori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte
drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către
unul sau mai mulţi fiduciari care le administrează cu un scop determinat, în folosul unuia
sau al mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă,
distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniul fiduciarilor.
Comparând ipoteca cu fiducia (Pentru detalii a se vedea S.Cristea «Instituţii juridice
noi: fiducia», în volumul “Justiţie, stat de drept şi cultură juridică” editat de Institutul de
cercetări juridice al Academiei Române Andrei Rădulescu, Bucureşti, 2011, p.397) din punctul
de vedere al obiectului, observăm că ambele au ca obiect bunuri imobile, dar, doar fiducia poate
avea ca obiect şi alte drepturi patrimoniale, cum ar fi drepturi reale mobiliare, drepturi de
creanţă, garanţii, dar şi o masă patrimonială distinctă. Atât fiducia cât şi ipoteca pot avea ca
obiect bunuri viitoare. Ipoteca se constituie fără deposedare, pe când la fiducie noul Cod Civil
nu conţine precizări exprese.
În ceea ce priveşte opoziţia dintre caracterele unilateral/bilateral şi principal/accesoriu,
precum şi cu titlu gratuit/cu titlu oneros, comentariile din secţiunea privind gajul rămân valabile.
Forma de redactare a contractului este identică: şi fiducia şi ipoteca trebuie redactate în
formă autentică sub sancţiunea nulităţii absolute; în ceea ce priveşte înregistrarea pe lângă
Registrul naţional al fiduciilor, noul Cod Civil dispune că este obligatorie înregistrarea
drepturilor reale imobiliare, ce fac obiectul fiduciei şi, la compartimentul de specialitate al
unităţii administraţiei publice locale în raza căruia se află imobilul; dispoziţiile de carte funciară,
valabile în cazul ipotecii, rămânând aplicabile şi la fiducie.
În plus, la fiducie mai apare ca obligatorie înregistrarea la organul fiscal competent să
administreze sumele datorate de fiduciar bugetului general consolidat.

D. Comparaţie cu fideiusiunea

Potrivit noului Cod Civil fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul se
obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să
execute cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din
urmă nu o execută (conf. art. 2280).
Spre deosebire de ipotecă a cărui obiect îl constituie un bun (de unde şi denumirea de
garanţie reală, din latinescul res = bun, lucru), la fideiusiune obiectul îl constituie obligaţia unui
terţ, a fideiusorului (de unde denumirea de garanţie personală).
Ca şi la ipotecă, obligaţia fideiusorului este o obligaţie accesorie, ea nu poate exista decât
pentru o obligaţie principală, valabilă (art. 2288 alin. 1). Caracterul accesoriu este reglementat şi
de art. 2293, potrivit căruia, fideiusorul nu e ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât
dacă acesta nu o execută şi de art. 2294 – 2295 coroborate cu 2298 – 2299 care reglementează

25
beneficiile de discuţiune şi de diviziune. Acestea fiind caracteristici ce ţin de protecţia terţului ce
se obligă pentru altă persoană, nu se regăsesc la ipotecă.
Ca şi ipoteca şi fideiusiunea poate garanta îndeplinirea unei obligaţii viitoare (art. 2288
alin. 2). În ceea ce priveşte forma de redactare şi fideiusiunea, ca şi ipoteca, ca o condiţie ad
validitatem trebuie să îmbrace forma unui înscris autentic sau sub semnătură privată, sub
sancţiunea nulităţii absolute.
Deşi legiuitorul reglementează doar fideiusiunea obligatorie, care, conform art. 2281
poate fi impusă de lege sau dispusă de instanţa judecătorească, considerăm că regula o constituie
cea convenţională (nimeni nu poate să-l împiedice pe fideiusor să-şi asume obligaţia debitorului
principal, atâta timp cât îndeplineşte cele două condiţii impuse de lege: de a deţine şi a menţine
în România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa şi de a domicilia în România, conf. art.
2285).
Deşi problema publicităţii fideiusiunii nu se regăseşte reglementată expres în noul Cod
Civil – spre deosebire de ipotecă – considerăm că explicaţia este următoarea: pe de o parte la
fideiusiunea legală şi judiciară creditorul cunoaşte/sau trebuie să cunoască existenţa garantului,
iar pe de altă parte, din interpretarea textului legal (conform art. 2283 fideiusiunea se poate
contracta chiar fără ştiinţa sau chiar împotriva voinţei debitorului principal; iar conform art. 2284
un fideiusor poate garanta obligaţia altui fideiusor. Din aceste dispoziţii reiese obligaţia de
informare a creditorului de către fideiusor chiar dacă legiuitorul menţionează expres obligaţia de
informare - conform art. 2302 - doar în sarcina creditorului), chiar fideiusorul îl va înştiinţa pe
creditor de existenţa garanţiei.
Considerăm că motivul pentru care fideiusiunea este preferată ipotecii în practica bancară
este simplitatea, rapiditatea şi utilitatea ei, cauze ce explică ridicarea fideiusiunii „la rang” de
garanţie autonomă sub forma scrisorii de garanţie şi a scrisorii de confort, reglementate de noul
Cod Civil.

În privinţa ipotecii, legiuitorul unifică şi completează dispoziţiile din Codul civil şi din
Titlul VI al Legii nr. 99/1999, precizând ca noutate, că şi bunurile mobile pot face obiectul unei
ipoteci. Tot ca o noutate, evidenţiem faptul că, în materie imobiliară, este posibilă constituirea
ipotecii asupra unei universalităţi de bunuri imobile (A se vedea Alex. Mihnea Angheni
„Unificarea reglementărilor privind garanţiile reale în cadrul N.C.Civ” în volumul “Justiţie, stat
de drept şi cultură juridic” editat de Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române Andrei
Rădulescu, Bucureşti, 2011, p. 712-718).
Ipoteca poate garanta îndeplinirea obligaţiilor de orice fel, inclusiv obligaţii viitoare,
având rang din momentul înscrierii ipotecii în registrele de publicitate. Totuşi, în cazul ipotecilor
mobiliare, rangul de prioritate în caz de concurs cu alte ipoteci sau privilegii este condiţionat de
perfectarea ipotecii, care presupune şi faptul că obligaţia garantată a luat naştere, iar
constituitorul a dobândit drepturi asupra bunurilor mobile ipotecate.

2.7.5. Ipoteca imobiliară = drept real (accesoriu) asupra unor imobile afectate la plata
unei obligaţii.
Obiect: bunuri imobile (sau universalităţi de bunuri imobile), inclusiv construcţii viitoare
care nu sunt supuse intabulării, ci numai se înscriu provizoriu în cartea funciară.
Forma: autentificată, efect constitutiv, adică dreptul real se constituie doar la momentul
înscrierii în cartea funciară.

2.7.6. Ipoteca mobiliara (exista în C.Com,în prezent abrogat, doar asupra navelor şi
aeronavelor)

Obiect: conf. art. 2389 N.C.Civ – bunuri mobile corporale sau necorporale (creanţe
băneşti: din contractul de vânzare-cumpărare, locaţiune, asigurare, conturi bancare,

26
acţiunile/părţile sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare, dreptul de proprietate
intelectuală).
Forma: se face doar fără deposedare, valabilă sub forma înscrisului sub semnatură
privată.

Concluzie:
În circuitul economic intern şi internaţional se constată un declin al garanţiilor reale, mai
ales al celor imobiliare, explicabil mai ales prin problematica generată de selectarea lor, cât şi de
complicaţiile procedurale ale executării silite ale unui nemişcător.
În locul garanţiilor reale sunt preferate cele personale, prioritar cele bancare autonome,
extrem de diversificate, datorită însuşirii lor de a se adapta rapid, nelimitat, nevoilor foarte
variate ale participanţilor la comerţul intern sau internaţional şi a posibilităţilor de a evita
întârzierea şi procedurile ce rezultă din acţiunile băncilor fondate pe raporturile dintre clientul
său şi creditorul străin.
Garanţiile personale se pot solicita şi emite pentru orice situaţie, uneori fiind însoţite şi de
alte forme de garanţie (A se vedea Rada Postolache „Garanţii bancare în comerţul internaţional”
– teză de doctorat nepublicată, pg. 22 – 23. De altfel, băncile nu sunt interesate de garanţiile reale
şi nici nu le pot „emite”, ele constituind un non sens în raport cu obiectul lor de activitate. A se
vedea Pierre – Alain Gourion, Georges Peyrard „Droit du commerce international” 2eme édition,
L.G.D.J. Paris, 1997, p. 164).
Glisarea către caracterul autonom, independent al garanţiilor bancare, dovedită şi în
reglementarea noului Cod Civil de locul ocupat de scrisoarea de garanţie şi cea de confort,
constituie evoluţia pe care credem că se înscrie şi regimul juridic al ipotecii.
Practica, cel puţin din cazurile prezentate în prezenta lucrare, dovedeşte necesitatea
adoptării unor instituţii juridice „clasice” condiţiilor unei economii aflate în permanent proces de
restructurare. Soluţiile notariale se obţin „din mers”; joncţiunea bănci – asigurări dovedesc nu
numai orientarea către profit, dar şi dinamica impusă de adaptarea la cerinţele pieţei.
Putem asista oricând la „personalizarea” garanţiilor reale sau la „autonomizarea” lor!
Important este ca împreună: practicieni, doctrinari şi legiuitori să păstrăm o viziune „deschisă”
asupra fenomenului juridic atât de dependent de cel economic!
Când debitorul doreşte să întărească încrederea creditorului în îndeplinirea obligaţiei
asumate, poate constitui o garanţie. Dacă în contract nu s-a prevăzut modalitatea şi forma
garanţiei rămâne la latitudinea debitorului să aleagă între a oferi o garanţie reală, personală sau o
altă garanţie suficientă (conform art. 1487 Noul Cod civil).

Bibliografie

1.Ioan Adam,,Drept civil.Obligatiile.Contractul în reglementarea NCC”,Ed.CH

Beck,Bucureşti,2011.

27
2.G.Boroi şi L.Stănciulescu,,Instituţii de drept civil-în reglementarea noului Cod civil”,Ed.
Hamangiu,Bucureşti,2012.
3.C.Stoica, S.Cristea,, Dreptul afacerilor. Subiecte şi contracte,” Ed. ASE, Bucureşti, 2011;
4. Francisc Deak, „Drept civil. Contracte speciale”, Bucureşti, 1978
5. Fr. Deak şi St. Cărpenaru, „Contracte civile şi comerciale”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.
6.Tudor Popescu,,Drept civil”-note de curs I,Ed.Hyperion,Bucuresti,1991.
7. Eugeniu Safta-Romano, „Contracte civile”, vol. I şi II, Ed. Graphix, Iaşi, 1995
8. Iosif Urs, S. Angheni,,Drept civil” , vol. III, Ed.Oscar Print ,Bucureşti ,1998.
9.Manuela Tăbăraş„Daune-interese. Dobânzi. Penalităţi. Răspunderea contractuală“, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2009.
10.Manuela Tăbăraş şi Iosif Urs„Contractele mileniului III“ - Ed. Rentrop & Straton Grup de
editură şi consultanţă în afaceri, Bucureşti,2008.
11.Ion Turcu,,Noul cod civil republicat-cartea a V-a.Despre obligaţii,art.1164-1649.Comentarii şi
explicaţii- ed.a IIa”Ed.CH Beck,Bucureşti,2012.

Cap.3.CONTRACTUL DE VÂNZARE
3.1.Noţiunea şi caracterele juridice

Potrivit art. 1650 Cod civil, ”vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite
sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui
preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.”
Doctrina de specialitate a definit contractul de vânzare întocmai ca şi legiuitorul, cu
următoarele precizări:
 transmiterea dreptului de proprietate este de natura contractului de vânzare, şi nu de
esenţa lui; ceea ce înseamnă că, prin contractul de vânzare, se poate transmite fie un
alt drept real (de exemplu, dreptul de uzufruct, dreptul de superficie), fie un drept de
creanţă (de exemplu, cesiunea de creanţă);
 vânzarea poate să aibă ca obiect unul sau mai multe bunuri corporale sau incorporale
ori o universalitate juridică (de exemplu, în cazul vânzării unei moşteniri) sau o
universalitate de fapt (de exemplu, vânzarea unui fond de comerţ).
Nu pot face obiectul unei vânzări următoarele:
- drepturile "intuitu personae" (de exemplu, dreptul la pensie, dreptul la întreţinere
etc.);
- drepturile patrimoniale cu caracter strict personal (de exemplu, dreptul de abitaţie al
soţului supravieţuitor, dreptul real de uz).
Având în vedere aceste precizări, considerăm că vânzarea poate fi definită ca fiind
acordul de voinţă care se realizează între două părţi, numite vânzător şi cumpărător, prin care,
vânzătorul se obligă, în principal, să transmită dreptul de proprietate şi să predea lucrul vândut,
iar cumpărătorul se obligă să plătească preţul lucrului.

28
 Cadrul legal al contractului de vânzare este Codul civil art. 1650-1762, şi diferite legi
speciale în domeniu.

3.2.Caracterele juridice ale contractului de vânzare

Contractul de vânzare este un contract sinalagmatic (bilateral) perfect, existând o

reciprocitate a obligaţiilor ce incumbă ambelor părţi.
Vânzătorul are obligaţia de a transmite dreptul de proprietate, de a preda lucrul
vândut, de a-l garanta pe cumpărător pentru evicţiune (liniştita folosinţă) cât şi pentru utila
folosinţă a acestuia,(art. 1672 şi 1716-1718, n. C.civ.) iar cumpărătorul are obligaţia de preluare
a bunului, de a plăti preţul şi, de regulă, de a suporta cheltuielile vânzării (art. si art. 1666, n. C.
civ.).
Între aceste obligaţii care aparţin părţilor contractante există o interdependenţă reciprocă.
Fiind un contract bilateral, se vor aplica efectele specifice acestei categorii de contracte,
respectiv: rezoluţiunea sau rezilierea contractului, excepţia de neexecutare a contractului
(exceptio non adimpleti contractus) şi riscul contractual.
Contractul de vânzare este un contract cu titlu oneros, ambele părţi urmărind
realizarea unui avantaj material (patrimonial), şi anume vânzătorul urmăreşte să primească
preţul, iar cumpărătorul să primească bunul în schimbul prestaţiei sale de plată a preţului.
Contractul de vânzare este un contract comutativ deoarece ambele părţi cunosc
existenţa şi întinderea obligaţiilor pe care le au încă din momentul încheierii contractului.
Contractul de vânzare este, de regulă, un contract consensual, se încheie în mod
valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea vreunei formalităţi sau
predarea bunului vândut (art. 1674 n. C. civ.).
Regula enunţată comportă următoarele excepţii:
- vânzarea de terenuri se face numai în formă autentică, conform Legii nr. 18/1991
modificată şi republicată. În lipsa formei autentice, contractul va fi lovit de nulitate
absolută;
Forma autentică este impusă de legiuitor numai în cazul "înstrăinării" terenurilor,
respectiv în cazul transmiterii dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că, teoretic, această
formă nu se impune în cazul transmiterii unui dezmembrământ al dreptului. Cu toate acestea,
pentru evitarea unor eventuale viitoare litigii, în practică vânzarea unui drept de uzufruct, de
exemplu, se face tot prin înscris autentic.
- forma autentică nu este necesară în cazul înstrăinării construcţiilor.
Evident, dacă odată cu clădirea se înstrăinează şi terenul, construcţia fiind un accesoriu al
terenului, regimul ei va urma regimul juridic al "principalului". Cu alte cuvinte, contractul de
vânzare privind terenul şi construcţia se va încheia în formă autentică [În legătură cu vânzarea
automobilelor (folosite), în prezent nu se mai cere forma autentică. Vânzarea se perfectează prin
completarea contractului tip de vânzare-cumpărare încheiat la organele de poliţie (vezi Hotărârea
Guvernului nr. 610/1992 privind cartea de identitate a vehiculului şi Instrucţiunile nr.
290/2802/1189). Dacă, în fapt vânzarea s-a făcut pe baza unui înscris sub semnătură privată şi
vânzătorul refuză să se prezinte la organul competent pentru a semna contractul, cealaltă parte
poate să ceară instanţei judecătoreşti să constate existenţa contractului de vânzare şi pe baza
hotărârii judecătoreşti, să se efectueze radierea din registrul auto a fostului proprietar
(vânzătorul) şi înmatricularea autoturismului pe numele actualului proprietar (cumpărătorul)].
Contractul de vânzare este, în principal, un contract translativ de proprietate.
- transferul dreptului de proprietate asupra bunului vândut ca obligaţie a vânzătorului e
reglementat în art. 1672 potrivit căruia vânzătorul are următoarele obligaţii principale:
a. să transmită proprietatea bunului sau după caz dreptul vândut;
b. să predea bunul;
c. să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului.

29
 Din interpretarea coroborată cu art. 1674 cu 1273, rezultă că proprietatea se strămută la
cumpărător „ope legis” în momentul realizării acordului de voinţă, fără intervenţia părţilor (cu
excepţia bunurilor de gen/fungibile când trebuie făcută individualizarea lor), iar în cazul special
al imobilelor în temeiul unor fapte materiale efectuate de către o altă persoană (este vorba de
înscrierea în cartea funciară pe care o parte o poate cere şi vânzătorul); conform art. 971, în lipsa
de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predate, riscul contractului rămâne în sarcina
debitorului obligaţiei de predare (Res perit Debitorii) chiar dacă proprietatea a fost transferată
dobânditorului (art. 1274). Această regulă este preluată din dreptul comerţului internaţional şi nu
distinge în funcţie de calitatea de profesionist/neprofesionist a părţilor.
- vânzarea bunului altuia este reglementată de art. 1683 (problema se pune în cazul unui
bun individual determinat şi nu era soluţionată în vechiul cod), potrivit căruia vânzătorul are
obligaţia de a asigura transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător;
aceasta se considera executată fie prin dobândirea de către el în proprietate a bunului transmis,
fie prin ratificarea vânzării de către adevăratul proprietar, fie prin alt mijloc prin care direct sau
indirect, se procura cumpărătorului proprietatea bunului; o situaţie pe care practica o menţionase
şi în reglementarea trecută este aceea în care un coproprietar vinde bunul proprietate comună şi
nu asigură transferul dreptului de proprietate asupra întregului bun în patrimoniul
cumpărătorului; N. C. civ. propune ca soluţie posibilitatea cumpărătorului de a alege între a cere
reducerea proporţională a preţului, a cere rezoluţiunea întregului contract pe ideea că nu ar fi
cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun, în ambele situaţii putând
cere daune – interese.
- în ceea ce priveşte garanţia contra viciilor, conform art. 1709, viciile trebuie comunicate
în termenul prevăzut în contract sau, când nu e precizat: în 3 luni în cazul construcţiilor şi în 2
luni în cazul altor bunuri. Aceste termene curg de la data descoperirii viciilor (atenţie: vânzătorul
poate cere diminuarea despăgubirilor datorate necomunicării în termen sau cu întârziere a
viciilor); în funcţie de gravitatea viciilor, cumpărătorul poate cere:
a. înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala sa;
b. înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, dar fără vicii;
c. reducerea corespunzătoare a preţului;
d. rezoluţiunea vânzării.
- conform art. 1716 vânzătorul, când a garantat pentru un timp determinat buna
funcţionare a bunului, e obligat să-l repare pe propria cheltuială când defecţiunile apar în
termenul de garanţie; în cazul în care reparaţia nu poate fi făcută sau depăşeşte termenul stipulat
în contract sau prevăzut de o lege specială (în lipsa unui astfel de termen, reparaţia trebuie făcută
în interval de 15 zile de la data la care cumpărătorul solicită reparaţia), vânzătorul va fi obligat să
înlocuiască bunul; dacă vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen rezonabil, va fi obligat să
restituie preţul, la cererea cumpărătorului; defecţiunea trebuie comunicată vânzătorului îndată ce
a fost descoperită şi în cadrul termenului de garanţie; garanţia nu se datorează în cazul în care
defecţiunea provine din culpa cumpărătorului.
În cazul vânzării de bunuri viitoare (de exemplu, o recoltă viitoare), dreptul de
proprietate se transmite în momentul realizării, iar, în cazul recoltei viitoare, proprietatea se va
transmite fie în momentul când aceasta este gata de a fi adunată, fie în momentul individualizării.
În cazul vânzării afectate de termen sau de condiţie, dreptul de proprietate se va
transmite în momentul împlinirii termenului (de exemplu, la 30 septembrie 2013) sau dacă se
realizează condiţia (de exemplu, dacă vânzătorul se mută din Bucureşti va vinde maşina
cumpărătorului);

3.3.Obligaţiile vânzătorului

De regulă, vânzătorul are două obligaţii principale: să predea cumpărătorului lucrul

vândut şi să-l garanteze pentru evicţiune pentru viciile lucrului şi pentru buna funcţionare a
acestuia.

30
 În privinţa transmiterii dreptului de proprietate, acesta este un efect firesc al contractului
de vânzare, care se produce din momentul realizării acordului de voinţă, cu excepţia cazului când
transferul proprietăţii se va face în momentul individualizării bunului vândut, la împlinirea unui
termen, la realizarea unei condiţii sau când se autentifică contractul. După caz, părţile pot
conveni şi asupra altor obligaţii ale vânzătorului, cum ar fi suportarea cheltuielilor vânzării etc.

3.3.1.Obligaţia de predare a lucrului vândut

 Cadrul conceptual al obligaţiei de "predare"
Prin "predare" se înţelege obligaţia vânzătorului de a pune la dispoziţia cumpărătorului
bunul vândut în aşa fel, încât cumpărătorul să intre în detenţia bunului. Executarea obligaţiei de
predare nu se confundă cu obligaţia de transmitere a dreptului de proprietate şi nici a posesiei.
Cumpărătorul este proprietar şi, deci, posesor al bunului din momentul realizării acordului de
voinţă, chiar dacă nu a intrat încă în detenţia lucrului ("corpore alieno").
 Obiectul predării şi conformitatea bunului predat
Vânzătorul trebuie să predea cumpărătorului obiectul (lucrul) prevăzut în contract, (1685
C. civ.) prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este
necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.
Dacă bunul este individual determinat, acesta se va preda în starea în care se află la
momentul realizării acordului de voinţă ("în momentul vânzării"), iar dacă bunul este determinat
prin caractere generice (bun de gen), se va preda în starea existentă în momentul individualizării
lui prin cântărire, măsurare, numărare etc.
În cazul bunurilor de gen, vânzătorul nu este liberat de obligaţia de predare, chiar dacă
lotul din care făceau parte bunurile respective a pierit în totalitate, afară numai dacă lotul era
anume prevăzut în convenţie.
Dacă bunul vândut este un imobil, mai cu seamă teren, predarea imobilului se face prin
punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului.
Dacă bunul vândut este un bun mobil, predarea se poate face fie prin remiterea materială,
fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite
cumpărătorului preluarea în orice moment.
Articolul 1691 Cod. Civ. reglementează situaţia în care intervine un dezacord între
vânzător şi cumpărător cu privire la calitatea bunului care face obiectul contractului de vânzare.
Astfel, în cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care
vânzătorul i l-a pus la dispoziţie, preşedintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea
obligaţiei de predare, la cererea oricăreia dintre părţi, va desemna de îndată un expert în vederea
constatării.
Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului.
Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate,
se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă.
Hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executare celeilalte
părţi sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află într-o localitate situată în
circumscripţia judecătoriei care a pronunţat hotărârea. În caz contrar, hotărârea va fi comunicată
în termen de 3 zile de la executarea ei.

3.3.2.Locul predării
În lipsa unei stipulaţii exprese în contract, predarea se va face la locul situaţiunii bunului
vândut, în momentul încheierii contractului (art. 1689 C. civ.).
Aşadar, în lipsa unei prevederi exprese contractuale sau a situaţiunii bunului într-un
anumit loc, plata este cherabilă.

3.3.3.Data predării

31
 Lucrul vândut se predă la termenul stabilit în contract şi, în lipsa unui termen,
cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit. Dacă însă, ca urmare a
unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului nu se poate
face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă
loc la expirarea acelui termen.

3.3.4.Modul de executare a obligaţiei de predare

Predarea presupune ca vânzătorul să îndeplinească anumite fapte prin care să pună la
dispoziţia cumpărătorului lucrul vândut. În funcţie de natura bunului, obligaţia de predare se
consideră executată fie prin predarea cheilor apartamentului sau a autoturismului, fie prin
remiterea titlului de proprietate sau de creanţă etc. Vânzătorul este obligat la daune-interese dacă
aduce prejudicii cumpărătorului prin nepredarea la timp a lucrului.
În legătură cu obligaţia de predare a lucrului vândut, Codul civil (art. 1688) prevede că
predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială, fie prin remiterea titlului
reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice
moment. Se poate afirma că pot exista trei forme de predare a bunurilor mobile:
- predarea reală;
- predarea consensuală;
- predarea simbolică.
a) Predarea reală se realizează prin transferarea posesiei materiale a lucrului.
Problema de drept şi de interpretare a textului art. 1688 C. civ. este următoarea: în
cazul contractului de transport, predarea de către vânzător a mărfurilor vândute
cărăuşului înseamnă îndeplinirea obligaţiei de predare către cumpărător şi este o
predare reală.
Se impun a fi făcute două precizări:
- în primul rând, predarea mărfurilor cărăuşului are efect în privinţa transmiterii
dreptului de proprietate şi a riscului pieirii fortuite către cumpărător, chiar dacă
cumpărătorul nu a intrat încă în posesia mărfurilor;
- în al doilea rând, nu se poate afirma că predarea reală a mărfurilor s-a realizat faţă de
cumpărător, atâta timp cât acesta nu se află încă în posesia lui. Este posibil ca, din
motive obiective sau care ţin de culpa cărăuşului ori a vânzătorului însuşi, mărfurile
să nu mai ajungă la cumpărător şi, iată deci că nu se poate vorbi despre o predare
reală.
b) Predarea consensuală există ori de câte ori, din motive diferite, în momentul
vânzării nu poate interveni predarea materială, de exemplu, în cazul fructelor
neculese, a bunurilor viitoare în general sau când cumpărătorul deţine bunul în
calitate de sechestru judiciar. Până la expirarea duratei sechestrului nu se poate pune
problema că el deţine bunul în calitate de cumpărător. Deci nu există încă predarea
“reală”;
c) Predarea simbolică. În dreptul afacerilor pot exista diferite forme de predare
simbolică datorită existenţei titlurilor reprezentative de mărfuri: recipisele de depozit,
conosamentul etc. Expedierea mărfurilor vândute însoţite de titlurile de credit
reprezentative poate să însemne o predare simbolică.
În cazul bunurilor imobile, art. 1687 Cod. Civ. prevede că predarea imobilului se face
prin punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului.

 3.3.5.Obligaţii accesorii predării

În ipoteza în care lucrul vândut nu se predă în momentul încheierii contractului,
vânzătorul are obligaţia de a conserva (păstra) lucrul, până la împlinirea termenului de predare
sau îndeplinirea unei condiţii ori formalităţi. Evident ne referim la situaţiile când dreptul de
proprietate s-a transmis în patrimoniul cumpărătorului.

32
 Vânzătorul este obligat să păstreze bunul în schimb, cheltuielile făcute cu depozitarea vor
fi suportate de cumpărător.

 3.3.6.Cheltuielile legate de predarea bunului

Potrivit art. 1666 C. civ., cheltuielile de predare sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de
preluare în sarcina cumpărătorului, dacă nu există stipulaţiune contrarie. Părţile contractante
pot stabili şi altfel, adică fie ca ambele cheltuieli (de predare şi de preluare) să fie în sarcina
vânzătorului, fie în sarcina cumpărătorului.
Dacă în contract nu s-a prevăzut o clauză privind suportarea cheltuielilor vânzării, se
aplică dispoziţia prevăzută în art. 1666 alin. 3 potrivit căreia, în absenţa unei clauze contrare,
cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina cumpărătorului.

 3.3.7.Sancţiunea nerespectării obligaţiei de predare

Conform art. 1694 Cod civ. dacă obligaţia de plată a preţului este afectată de un termen
şi, după vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au
diminuat, vânzătorul poate suspenda executarea obligaţiei de predare cât timp cumpărătorul nu
acordă garanţii îndestulătoare că va plăti preţul la termenul stabilit.
Dacă însă, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoştea insolvabilitatea
cumpărătorului, atunci acesta din urmă păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de
insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanţial.

3.4.Obligaţia de garanţie pentru evicţiune în dreptul civil

Potrivit art. 1695 C. civ., vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe

cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea
netulburată a bunului vândut.
Evicţiunea intervine în cazul în care o terţă persoană sau vânzătorul însuşi pretinde că are
un drept asupra bunului vândut.
Aşa cum rezultă din art. 1706 C. civ., obligaţia de garanţie contra evicţiunii există nu
numai faţă de cumpărător, ci şi faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi
după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.

 3.4.1.Obligaţia de garanţie a vânzătorului rezultând din fapte personale

Sediul materiei este art. 1695 C. civ., potrivit căruia vânzătorul este obligat să îl garanteze
pe cumpărător împotriva evicţiunii, garanţia fiind datorată şi împotriva evicţiunii ce provine din
fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării. De exemplu,
vânzătorul şi-a rezervat dreptul de uzufruct, de servitute etc. asupra bunului vândut, fie îl
deposedează pe cumpărător de o parte din terenul vândut.
Indiferent că este o tulburare de drept sau de fapt, cumpărătorul se poate apăra printr-o
excepţie personală, numită "excepţia de garanţie".
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune din partea vânzătorului există indiferent de
momentul apariţiei cauzei de evicţiune, înainte sau după încheierea contractului.
Dacă vânzătorul vinde de două ori acelaşi imobil, va răspunde faţă de primul
cumpărător dacă cel de-al doilea şi-a transcris titlul în cartea funciară.
Totodată, obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului se transmite şi
moştenitorilor acestuia.
Părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. Acestea pot chiar
conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii.
Stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este restrânsă sau înlăturată nu îl
exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu excepţia cazului în care cumpărătorul şi-
a asumat riscul producerii evicţiunii.

33
 Chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanţie, el răspunde totuşi de
evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe
care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulaţie contrară
este considerată nescrisă.

 3.4.2.Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiunea care rezultă din fapta unei
terţe persoane
Vânzătorul răspunde pentru evicţiunea care provine din fapta terţei persoane, dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- fapta terţei persoane să fie o tulburare de drept;
- cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării;
- cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

a) Fapta terţei persoane să fie o tulburare de drept

Există tulburare de drept ori de câte ori terţa persoană revendică de la cumpărător bunul
vândut, considerând că are un drept legitim asupra lui. Dacă există tulburare de fapt,
cumpărătorul se poate apăra singur prin intermediul acţiunilor posesorii.
Terţa persoană poate invoca că are asupra bunului vândut un drept real, respectiv: drept
de proprietate, uzufruct, servitute, fie un drept de creanţă, de exemplu, locatarul care opune
cumpărătorului dreptul de folosinţă (ca drept de creanţă) asupra bunului pe care îl deţine pe
baza contractului de locaţiune încheiat cu fostul proprietar (vânzătorul).
În ipoteza în care cumpărătorul nu cunoştea faptul că bunul cumpărat era închiriat,
evident că vânzătorul va răspunde pentru evicţiune.

b) Cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării

Vânzătorul răspunde faţă de cumpărător dacă evicţiunea are o cauză anterioară vânzării.
Când cauza evicţiunii este ulterioară, cumpărătorul în calitate de proprietar se poate apăra
singur, cu excepţia cazului când evicţiunea ulterioară momentului vânzării provine din fapta
proprie a vânzătorului (de exemplu, vânzătorul vinde a doua oară acelaşi bun unei alte
persoane).
În cazul uzucapiunii începută înaintea vânzării şi continuată după încheierea contractului
de vânzare, vânzătorul nu răspunde pentru evicţiune deoarece cumpărătorul avea posibilitatea să
întrerupă cursul prescripţiei achizitive.

c) Cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune există numai dacă, în momentul cumpărării,

cumpărătorul nu a cunoscut faptul că o terţă persoană are un drept asupra lucrului cumpărat. În
ipoteza în care cumpărătorul a cunoscut cauza evicţiunii, practic el şi-a asumat riscul pierderii
sau afectării dreptului său de proprietate. Sarcina probei aparţine vânzătorului.
3.4.3.Modul de funcţionare a obligaţiei de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune
Pentru ca vânzătorul să răspundă, el trebuie să fie introdus în proces (art.1705 C. civ.); în
caz contrar, vânzătorul poate opune cumpărătorului "excepţia procesului rău condus". Această
excepţie este grefată pe acţiunea principală a cumpărătorului, prin care solicită rezoluţiunea
totală sau parţială a contractului de vânzare şi obligarea vânzătorului la plata de daune-interese.
3.4.4.Efectele obligaţiei de garanţie pentru evicţiune art. 1695 – 1706.
Evicţiunea poate fi totală sau parţială.
3.4.5.Modificări convenţionale ale obligaţiei de garanţie a vânzătorului pentru
evicţiune

34
 Clauzele de agravare a răspunderii vânzătorului nu sunt limitate de legiuitor. Practic,
părţile contractante pot să prevadă în contract că vânzătorul va răspunde şi pentru expropriere
sau alte cauze care au ca efect pierderea dreptului cumpărătorului asupra lucrului cumpărat.
Clauzele de exonerare de răspundere a vânzătorului sunt admise cu următoarea
observaţie: stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este restrânsă sau înlăturată nu
îl exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu excepţia cazului în care cumpărătorul
şi-a asumat riscul producerii evicţiunii.

3.5.Obligaţia de garanţie pentru viciile lucrului vândut

Vânzătorul este obligat de a asigura cumpărătorului utila folosinţă a lucrului.

Potrivit art. 1707 C. civ., vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului, în sensul
că, dacă ar fi ştiut de existenţa lor cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi cumpărat la un preţ
mai mic.
Aşadar, potrivit dispoziţiilor din dreptul civil, vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse
ale lucrului ştiut, fiindcă viciile aparente trebuie să fie “observate” de cumpărător în momentul
predării-preluării bunului vândut.
Viciile lucrului se deosebesc de viciile de consimţământ, respectiv de eroare asupra
calităţilor substanţiale ale obiectului contractului (“error in substantium”).
În cazul viciului de consimţământ, cumpărătorul nu a putut cumpăra lucrul dorit,
sancţiunea fiind anularea contractului, în schimb, în cazul viciilor lucrului, cumpărătorul a
cumpărat lucrul dorit, dar este în imposibilitate de a-l folosi datorită existenţei acestor vicii.
Sancţiunile aplicabile în cazul viciilor lucrului pot fi: rezoluţiunea contractului de
vânzare, printr-o acţiune în garanţie, numită acţiune redhibitorie [T.S. col. civ. dec. nr. 1604/1989
în Revista “Dreptul” nr. 4-5/1991, pag. 74 şi urm.; pentru acţiunea în anulare, a se vedea Valeriu
Stoica, Corneliu Turianu, Obligaţia de garanţie contra viciilor bunurilor vândute de persoane
fizice, cu privire specială asupra autovehiculelor, în R.R.D. nr. 9-12/1989, pag. 8-9], viciile fiind
numite "vicii redhibitorii"; reducerea (micşorarea) preţului cu o parte proporţională viciilor
lucrului, printr-o acţiune numită acţiune estimatorie; înlocuirea bunului vândut cu un bun de
acelaşi fel, însă lipsit de vicii; rezoluţiunea vânzării.
Dacă numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii şi acestea pot fi separate
de celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar instanţa dispune rezoluţiunea, contractul se
desfiinţează numai în parte.
Vânzătorul răspunde pentru viciile lucrului dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) viciul lucrului să fie ascuns (art.1707 C. civ.). Este ascuns acel viciu care, la data
predării, nu putea fi descoperit fără asistenţă de specialitate de către un cumpărător prudent şi
diligent.
Dacă viciile sunt aparente, vânzătorul nu răspunde, căci cumpărătorul avea posibilitatea
să le observe. Legiuitorul nu prevede obligaţia pentru cumpărător de a apela la o persoană
calificată pentru constatarea viciilor aparente ale lucrului [T.S., S. civ., dec. nr. 679/1986 în
R.R.D. nr. 1/1987, pag. 62-63; dec. nr. 1859/1988 în R.R.D. nr. 6/1989, pag. 66], deci
posibilitatea constatării viciilor se apreciază "in abstracto" deci cumpărătorul vigilent şi prudent
care s-ar afla într-o asemenea situaţie;
b) viciul ar fi existat în momentul încheierii contractului. Vânzătorul răspunde faţă de
cumpărător numai dacă viciul exista la data predării bunului, altfel, pentru viciile ulterioare
acestui moment, răspunde cumpărătorul în calitate de proprietar, mai precis suportă paguba;
c) viciul lucrului să fie grav, adică defecţiunile de calitate sunt atât de importante, căci îl
pun pe cumpărător în imposibilitatea de a folosi bunul sau îi micşorează substanţial valoarea.
Cele trei condiţii privind răspunderea vânzătorului pentru viciile lucrului trebuie să fie
dovedite de către cumpărător.

35
 Precizări complementare:
- viciul lucrului nu trebuie să fi fost cunoscut de vânzător, dar întinderea răspunderii
acestuia diferă în funcţie de cunoaşterea sau nu a acestui fapt;
- obligaţia de garanţie pentru vicii există la orice vânzare (vânzare sub condiţie,
vânzare cu plata preţului în rate, vânzarea de drepturi litigioase);
- în cazul vânzării unei moşteniri, vânzătorul răspunde pentru calitatea sa de
moştenitor, nu şi pentru viciile lucrurilor care fac parte din masa succesorală;
- obligaţia de garanţie pentru viciile lucrului nu exista în cazul vânzării prin licitaţie
publică, care se face prin intermediul instanţei de judecată (art. 1707 alin. (5) Cod
civil).

 3.5.1.Efectele şi întinderea răspunderii vânzătorului pentru viciile lucrului

Cumpărătorul are atât un drept de opţiune între acţiunea redhibitorie şi acţiunea

estimatorie (actio estimatoria sau quanti minoris), cât şi posibilitatea de a cere reducerea
corespunzătoare a preţului.
În cadrul acţiunii redhibitorii, cumpărătorul solicită instanţei de judecată rezoluţiunea
contractului de vânzare.
În ipoteza admiterii acţiunii, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului preţul şi
cheltuielile făcute cu încheierea contractului de vânzare, întocmai ca şi în cazul evicţiunii totale
(art. 1700 C.civ).
În cazul în care cumpărătorul a înstrăinat lucrul, acţiunea redhibitorie poate fi intentată şi
de subdobânditor.
Prin acţiunea estimatorie cumpărătorul poate cere reducerea preţului, proporţional cu
micşorarea valorii lucrului. Valoarea lucrului se va stabili prin expertiză de specialitate,
estimându-se viciile, importanţa lor şi în ce măsură acestea pot fi remediate de cumpărător pe
cheltuiala vânzătorului.

3.6.Garanţia pentru buna funcţionare

(art. 1716 – 1718 Cod.civ.)

În afară de garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un timp
determinat buna funcţionare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei defecţiuni ivite
înăuntrul termenului de garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa.
Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte timpul stabilit prin
contract sau prin legea specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut. În lipsa unui
termen prevăzut în contract sau în legea specială, durata maximă a reparaţiei este de 15 zile de la
data când cumpărătorul a solicitat repararea bunului.
Dacă vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurările,
el este obligat, la cererea cumpărătorului, să îi restituie preţul primit în schimbul înapoierii
bunului.
Garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea s-a produs din pricina
modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau a păstrat bunul.
Sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie, cumpărătorul trebuie să comunice
defecţiunea înainte de împlinirea termenului de garanţie.

Obligaţiile cumpărătorului

3.7.Obligaţia de plată a preţului (art. 1719 C. civ.)

36
 Una din obligaţiile principale ale cumpărătorului este obligaţia de plată a preţului, preţ
care constă în plata unei sume de bani.
 1.7.1.Locul şi data plăţii
Plata preţului se face la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi
de îndată ce proprietatea este transmisă, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract (art.1720 civ.).
Această dispoziţie este consonantă cu noile dispoziţii ale Codului civil în materie de
stingere a obligaţiilor, astfel, conform art. 1494, ”obligaţiile băneşti trebuie executate la
domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii”, aşadar plata în lumina noilor
modificări legislative este portabilă.
Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii
contrare, plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul
destinaţiei.
Trebuie spus că voinţa părţilor este suverană în privinţa locului şi datei plăţii preţului,
dispoziţiile Codului civil fiind supletive. Plata preţului se face integral, potrivit principiului
indivizibilităţii plăţii.
Plata preţului se poate face în rate (pe credit), dar şi în acest caz plata preţului este o
prestaţie unică, plata în rate fiind o modalitate de executare, deci nu este o vânzare succesivă.
Astfel, termenul de prescripţie pentru plata preţului începe să curgă de la data stabilită în contract
pentru plata ultimei rate şi pentru ratele neplătite anterior. Cumpărătorul poate face plata şi
anticipat, însă dobânda va fi calculată şi datorată până la termenul prevăzut în contract, cu
excepţia cazului când vânzătorul consimte recalcularea ei, în funcţie de data plăţii.
Excepţia poate fi stabilită printr-un act normativ, de exemplu, în cazul vânzării
locuinţelor, construirea din fondurile statului către populaţie, potrivit art. 11 alin. 2 din Decretul
nr. 61/1990, dobânda se va recalcula în funcţie de rata inflaţiei sau potrivit Legii nr. 112/1995
modificată şi republicată, privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie
de locuinţe trecute în proprietatea statului. Dacă plata preţului s-a făcut prin virament bancar,
dovada se va face numai prin extras de cont bancar.
3.7.2.Obligarea cumpărătorului la plata dobânzilor
Conform art. 1721, în cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să
plătească dobânzi asupra preţului din ziua dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce fructe
civile sau naturale, ori din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe, însă îi procură alte
foloase.
În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la
îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul, şi nici nu a preluat bunul.
3.7.3.Sancţiunea neplăţii preţului (art. 1724 C. civ.)
Neexecutarea obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător dă dreptul vânzătorului să
aleagă între:
- executarea în natură (forţată) a obligaţiei de către cumpărător, acţiunea putând fi
intentată în termenul general de prescripţie de 3 ani; de asemenea, vânzătorul are
deschisă în instanţă calea acţiunii prin care solicită daune interese.
- invocarea excepţiei de neexecutare a contractului dacă vânzătorul însuşi nu şi-a
îndeplinit obligaţia de predare a bunului vândut;
- rezoluţiunea contractului şi daune-interese, în condiţiile art.1724 şi 1727 C. civ. şi ale
legislaţiei speciale.
În privinţa acţiunii în rezoluţiunea vânzării, prezintă următoarele particularităţi:
a) este o acţiune reală (art. 1729, 909, 910 C. civ.), deci efectele ei se vor produce şi cu
privire la subdobânditorii de drepturi asupra aceluiaşi bun, cu excepţia autorităţilor
publice care dobândesc bunul prin expropriere sau alt mod de dobândire a proprietăţii
de stat (publice); cu excepţia terţului adjudecatar în cazul vânzării silite şi cu excepţia
terţilor dobânditori de drepturi reale asupra lucrului vândut care şi-au conservat
dreptul pentru a fi opozabil terţilor (cu excepţia cazului când vânzătorul şi-a păstrat

37
 privilegiul său de vânzător, adică şi-a înscris dreptul în cartea funciară, potrivit Legii
nr. 7/1996).

b) acţiunea în rezoluţiune nu se va promova în cazul în care în contract există un pact

comisoriu expres cu sau fără punere în întârziere a cumpărătorului, ipoteză în care,
evident, contractul se desfiinţează de drept prin îndeplinirea condiţiei rezolutorie;

c) atunci când vânzarea are ca obiect un bun imobil şi s-a stipulat că, în cazul în care nu
se plăteşte preţul la termenul convenit, cumpărătorul este de drept în întârziere, acesta
din urmă poate să plătească şi după expirarea termenului cât timp nu a primit
declaraţia de rezoluţiune din partea vânzătorului (art.1728 Cod civ.)

d) atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu a plătit
preţul, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare
rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât
timp bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu a suferit transformări.
În acest caz, dacă acţiunea în restituire nu a fost introdusă în condiţiile stabilite de
acesta, vânzătorul nu mai poate opune celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele
rezoluţiunii ulterioare a contractului pentru neplata preţului

3.8.Obligaţia de primire a lucrului vândut

Luarea în primire a lucrului se va face la locul şi la termenul la care vânzătorul era

obligat să-l predea, cumpărătorul urmând să suporte şi cheltuielile ridicării bunului de la locul
predării.
În ipoteza în care cumpărătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de ridicare a bunului
cumpărat, vânzătorul are următoarele posibilităţi:
- să ceară instanţei de judecată ca pârâtul (cumpărător) să ia în primire bunul cumpărat
sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii (amenzi civile) pentru fiecare zi de
întârziere;
- să depoziteze bunul la el sau în alt loc, pe cheltuiala cumpărătorului (art. 1726 C.
civ.);
- să vândă în condiţiile legii bunul care face obiectul contractului de vânzare.

3.9.Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării

Potrivit art. 1666 C. civ., cumpărătorul, în lipsa unei stipulaţiuni contrare, este obligat să
suporte cheltuielile vânzării (taxa de autentificare, taxa de timbru, onorariul notarului public
sau taxa de publicitate imobiliară).
Măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar
cele de preluare şi transport de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a
convenit altfel.
Faţă de terţele persoane, în special faţă de stat, părţile contractante răspund în mod
solidar cu privire la obligaţia de achitare a taxelor de timbru şi de autentificare.
Aşadar, dispoziţia cuprinsă în art. 1666 C. civ. şi prevederile contractuale se referă doar
la efectele acestei obligaţii între părţile contractante.

38
 Legiuitorul a protejat interesele statului, în sensul că, indiferent de înţelegerea părţilor sau
de dispoziţia art. 1666 C. civ., oricare dintre părţile contractante poate fi urmărită pentru
achitarea sumelor datorate statului.
[A se vedea C. Stoica “Dreptul afacerilor. Contracte”, Ed. ASE, Bucureşti, 2012, p. 51-152]

Bibliografie

1. Ioan Adam, ,,Drept civil. Obligatiile. Contractul în reglementarea NCC”, Ed.CH Beck, Bucureşti,
2011.
2. G.Boroi şi L.Stănciulescu,,Instituţii de drept civil-în reglementarea noului Cod civil”,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
3. C.Stoica, S.Cristea,, Dreptul afacerilor. Subiecte şi contracte,” Ed. ASE, Bucureşti, 2011;
4. Silvia Cristea,,Interpretation of contracts from the point of view of the romanian New Civil
Code” prezentat la Conferinta ”Noul Cod civil român la doi ani de la intrarea în vigoare.
Probleme teoretice şi practice”, organizată de Institutul de Cercetari Juridice,
în data de 9 octombrie 2013 şi publicat in Volumul conferinței editat de către Medimond
International Proceedings, Monduzi Editore International Procedings Division, Bologna (Italy),
sub titulatura ”New Romanian Civil Code, two years after its entry into force. Theoretical and
practical problems” - Proceedings of the Romanian Civil Code 2013 și poate fi vizualizat la
adresa http://www.medimond.com/proceedings/moreinfo/20131009.htm
5. Silvia Cristea,,Deposedarea bunului in viziunea Noului cod civil roman.Aspecte de drept
comparat’’,prezentata la cea de-a-IV-a editie a Conferintei internationale ,,PERSPECTIVE ALE
DREPTULUI AFACERILOR IN MILENIUL AL TREILEA’’ ;a fost publicat in vol. 3 issue
1,2014 din ,,Perspectives of Business Law Journal’’
(http://www.businesslawconference.ro/revista/archive.html). Revista apare on-line si este
indexata in HeinOnline, ProQuest, precum si in RePEc, UlrichsWeb, Index Copernicus, Vlex,
Juridica .
6. Francisc Deak, „Drept civil. Contracte speciale”, Bucureşti, 1978
7. Fr. Deak şi St. Cărpenaru, „Contracte civile şi comerciale”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.
8. Tudor Popescu,,Drept civil”-note de curs I,Ed.Hyperion,Bucuresti,1991.
9. Eugeniu Safta-Romano, „Contracte civile”, vol. I şi II, Ed. Graphix, Iaşi, 1995
10. Iosif Urs, S. Angheni,,Drept civil” , vol. III, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1998.
11. Manuela Tăbăraş şi Iosif Urs, „Contractele mileniului III“ - Ed. Rentrop & Straton Grup de
editură şi consultanţă în afaceri, Bucureşti, 2008.
12. Ion Turcu, ,,Noul cod civil republicat - cartea a V-a. Despre obligaţii, art.1164-1649. Comentarii
şi explicaţii - ed.a IIa”, Ed.CH Beck, Bucureşti,2 012.

39
 13. B. Ştefănescu şi I. Rucăreanu, „Dreptul comerţului internaţional”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 150

14. C. Stoica, „Dreptul afacerilor. Contracte”, Ed. ASE, Bucureşti, 2012

15. B. Ştefănescu şi O. Căpăţână, „Tratat de drept comercial internaţional”, vol. II, 1987.

Cap.4. Contractul de mandat(cu reprezentare)

4.1.Caractere: consensual (art. 2013); cu titlu gratuit/oneros expres/tacit;

special/general; cu reprezentare/fără reprezentare.

4.2.Obligaţiile mandatarului:
1. Să execute mandatul în limitele primite
- art. 2017 alin. 1 să nu depăşească limitele stabilite
- alin. 2 se poate abate dacă se întrunesc cumulativ următoarele condiţii:
- îi e imposibil să-l înştiinţeze în prealabil pe mandant

şi se prezumă că acesta ar fi aprobat abaterea

2. Obligaţia încunoştiinţării imediate (de îndată)
Să execute însărcinarea cu diligenţa unui:
bun proprietar = cu titlu oneros
art. 2018 alin. 1
diligenţa din propriile afaceri = cu titlu gratuit
3. Obligaţia de a da socoteală pentru gestiune şi să remită mandantului tot ceea ce a
primit în temeiul împuternicirii - art. 2019 alin. 1
4. Să plătească dobânzi (art. 2020) pentru sumele
în folosul său – din ziua întrebuinţării

cu care a rămas dator din ziua punerii în întârziere

5. Răspundere pentru obligaţia terţului. („Star del credere” din dreptul comerţului
internaţional) doar dacă cunoştea/trebuia să cunoască insolvabilitatea debitorului – art. 2021 +
art. 2052 alin. 2
6. Solidaritatea răspunderii în caz de pluralitate de mandatari (vezi administratori în
comercial)
Conjuncte (divizibile)/solidare art. 2022 alin. 3 vezi şi art. 2038
7. Să îndeplinească personal împuternicirea dată
art. 2023 alin. 1 cu excepţia cazului când mandantul l-a împuternicit expres
să-şi substituie altă persoană;
alin. 2 chiar dacă nu a fost autorizat expres (a c)

40
 alin. 4 răspunde pentru substituit
alin. 5 doar pentru diligenţa alegerii
alin. 6 acţiune directă (nu oblică) Mandante/Substituit

8. Măsuri de conservare a bunului. Vânzarea coactivă (art. 2024)

4.3.Obligaţiile mandantului

1. Să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului

(art. 2025 alin. 1) utile
= de a-l dezdăuna, cheltuieli
necesare
- cheltuielile rezonabile + dobânzi – art. 2025 alin. 2
2. Despăgubirea mandatarului – art. 2026. Ex.: s-ar accidenta pe traseul spre locul
îndeplinirii mandatului
3. Remuneraţia mandatarului – art. 2027
Dubla (Multiplă)/reprezentare (mandant + terţi) – solidaritate
art. 2028
4. Dreptul de retenţie al mandatarului – art. 2029
Încetare – art. 2030 - 2038

4.4.Procura

Reprezentarea constă în săvârşirea de către o persoană, numită reprezentant, în numele şi

pe seama altei persoane, numită reprezentat, a unui act juridic ale cărui efecte se produc direct în
persoana şi patrimoniul acesteia din urmă (D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil,
Editura Ştiinţifică, 1969, pg. 76).
Caracteristic reprezentării este faptul că reprezentantul nu lucrează în nume propriu, ci în
numele şi pe socoteala altei persoane şi face cunoscută această intenţie celui cu care încheie actul
juridic. Împuternicirea pe care o dă reprezentantul reprezentatului de a încheia acte juridice
poartă denumirea de procură.
Exemple: reprezentarea dintre mandant şi mandatar, reprezentarea ce se naşte dintr-un
contract de muncă; reprezentarea administratorului de a reprezenta societatea profesională pe
care o reprezintă.
Termenul de procură are dublu înţeles:
- act unilateral supus comunicării prin care reprezentantul e împuternicit de reprezentat să
încheie unul sau mai multe acte juridice cu terţe persoane;
- al doilea, procura este un înscris în care se consemnează împuternicirea conferită de
reprezentat (Maria Banciu „Reprezentarea în actele juridice civile”, Editura Dacia, 1995, p. 23).
Chiar când procura se dă în temeiul unui contract de mandat ea nu se confundă cu însuşi
contractul de mandat, ea fiind un act juridic distinct.
Deosebiri mandat/procură:
a) procura este un act juridic unilateral, exprimând voinţa de împuternicire a
mandantelui, deci pentru a fi valabil încheiată trebuie semnată doar de mandante; contractul de
mandat e un act juridic bilateral (contract bilateral) şi trebuie semnat de mandante şi mandatar;
b) forma procurii depinde de natura actului încheiat în temeiul împuternicirii. Va fi
obligatoriu redactată în formă autentică când slujeşte un act autentic, cum ar fi contractul de
vânzare – cumpărare a unui imobil (construcţie + teren) şi doar sub semnătură privată, când
slujeşte un contract de vânzare – cumpărare de bunuri mobile (autoturism). Contractul de mandat
poate fi încheiat în formă scrisă (autentică sau sub semnătură privată sau verbală).

41
 4.5.Mandatul fără reprezentare – (art. 2039 n. C. civ.)

4.5.1.Def. (art. 2039 n. C. civ.): Mandatul fără reprezentare este contractul prin care
mandatarul se obligă faţă de mandant să încheie anumite acte în nume propriu şi nu în numele
mandantului, dar în interesul acestuia (pe seama acestuia) asumându-şi astfel faţă de terţi
obligaţiile ce rezultă din aceste acte. Mandatarul, deşi pare că acţionează pentru sine, lucrează în
contul mandantului, motiv pentru care este numit şi contract de interpunere de persoane (prête-
nom = fr. împrumut de nume).
Se utilizează în practică când mandantul nu doreşte să fie cunoscut de terţi. Ex.:
comision, consignaţie, expediţie.
4.5.2.Efecte:
-Între prête-nom şi persoana ce-l împuterniceşte se aplică regulile mandatului.
-Între mandant şi terţul care a contractat nu se stabilesc raporturi juridice, ei pot acţiona
numai prin acţiune oblică, subrogându-se în dreptul mandatarului (art. 2040 n. C. civ. alin. 2
arată că doar mandantul care şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de mandatar poate să exercite
drepturile de creanţă născute din executarea mandatului).
-Între terţ şi mandatar (persoana interpusă) se produc efectele contractului încheiat;
mandatarul devine personal debitor sau creditor, ori titular al dreptului ce face obiectul
contractului.

4.6. Contractul de comision (art.2043)

4.6.1.Diferenţe la comision (faţă de mandatul fără reprezentare):
1. obiectul la comision îl constituie doar achiziţionarea sau vânzarea de bunuri/prestarea
de servicii
2. părţile comitent
comisionar, care acţionează cu titlu profesional
3. este întotdeauna fără reprezentare, pentru că contractul se încheie pe seama
comitentului, dar în numele comisionarului, ca profesionist;
4. comisionul e întotdeauna cu titlu oneros (comision) (art. 2043); modalităţi de plată a
comisionului: sumă fixă/procentual;
5. forma scrisă e necesară doar pentru dovada contractului (ad probationem) art. 2044
alin. 2;
- raporturile comisionar – terţ = raporturi contractuale directe (art. 2045) (pot fi cedate
comitentului - art. 2046);
- condiţiile în care se poate îndepărta de la limitele imputernicirii mai largi ca la mandat
(art. 2048): a c De ce? Pentru că e întotdeauna remunerat şi diligenţa comisionarului e judecată
după „diligenţa unui bun proprietar” (conform art. 2018 alin. 1) (Vezi mandat cu reprezentare)
- în ce priveşte efectele, obligaţia comisionarului pentru executarea obligaţiilor terţului
doar în condiţiile art. 2052 alin. 2, respectiv pentru un comision special, numit:
- pentru garanţii
- pentru credit;

42
 - terţul nu cunoaşte întinderea obligaţiilor comisionarului faţă de comitent şi nici
persoana comitentului.
4.6.2 Profesionistii
Conf.art. 3 alin. 2 n. C. civ. „sunt consideraţi profesionişti toţi care exploatează o întreprindere”.
Exploatarea unei întreprinderi = exercitarea sistematică de către una sau mai multe persoane a
unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ”.
Observaţii:
a) cei ce desfăşoară doar întâmplător o astfel de activitate nu sunt consideraţi
profesionişti. Ex.: Studentul „X” împuterniceşte un coleg „Y” să-i vândă laptopul personal celui
de la care obţine cel mai bun preţ în 3 zile de la predarea bunului. „Y” ca şi comisionar nu
„exploatează sistematic o întreprindere”, deci nu e profesionist.
b) exercitarea sistematică de către una sau mai multe persoane a unei activităţi organizate
ne conduce la noţiunea de întreprindere, care, în accepţiune economico- juridică este o grupare
de persoane şi capitaluri (forţă de muncă şi sume de bani, alte mijloace materiale) care poate
îmbrăca forma juridică a unei societăţi comerciale (ca entitate cu P.J. a se vedea cele trei condiţii)
sau chiar a unei societăţi profesionale (de ex.: o societate de avocatură, de notari, de contabili, de
manageri)
- întreprinderea poate dobândi P.J. dacă are un patrimoniu propriu distinct (important din
punct de vedere financiar, fiscal) sau nu.
Analiza normei juridice cu structura clasică: ipoteză, dispoziţie, sancţiuni cu aplicaţie pe
art. 2043 n. C. civ. „Contractul de comision este mandatul (dispoziţia)/ care are ca obiect
achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în
numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită
comision”/(Ipoteză)

4.6.3 Speţă

Decizia nr. 1279 din 27 martie 2008 a Secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie: Protejarea intereselor terţilor în raporturile cu societatea comercială şi limitele
mandatului acordat administratorilor.
Pe scurt, speţa a fost următoarea: administratorul unei societăţi comerciale a încheiat în
numele societăţii o serie de contracte cu depăşirea puterilor conferite prin actul constitutiv.
Societatea a solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute a acestor contracte întrucât
administratorul şi-a depăşit atribuţiile astfel cum au fost limitate printr-un act adiţional la actul
constitutiv al societăţii.
Instanţa de fond a apreciat că motivele invocate nu întrunesc condiţiile nulităţii absolute,
deoarece depăşirea puterii administratorului nu este un motiv de nulitate absolută, în sensul unei
vătămări grave ce nu se poate înlătura decât prin nulitatea actului.
Instanţa de apel a apreciat că contractele semnate de administratorul societăţii, persoană
îndreptăţită să reprezinte societatea în raporturile cu terţii şi purtând şi ştampila societăţii sunt pe
deplin valabile, societatea reclamantă neputând invoca propria culpă constând în neaducerea la
cunoştinţa terţilor a limitelor mandatului acordat administratorului.
În drept, instanţa şi-a fundamentat punctul de vedere pe dispoziţiile art. 55 alin. 2 din
Legea nr. 31/1990 (LSC) potrivit cărora clauzele actului constitutiv care limitează puterile
prevăzute de lege pentru organul executiv, sunt inopozabile terţilor, chiar dacă au fost publicate.
Înalta Curte apreciază că scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea instituită prin art.
55 din LSC a fost acela de a proteja interesele terţilor în raporturile cu societatea comercială,
împotriva unor limitări hotărâte de societate în privinţa puterilor conferite reprezentanţilor
societăţii. (+ art. 1914 alin. 3 n. C. civ., nota noastră S.C.)

43
 Prin urmare, limitarea puterilor administratorilor de către societatea reclamantă printr-
un act adiţional la actul constitutiv, act înregistrat la ORC, este inopozabil terţilor chiar dacă ar
fi fost publicat în Monitorul Oficial – astfel încât actele încheiate de administratorul societăţii
cu terţii, acte care se înscriu în puterile pe care legea le conferă administratorilor (art. 70,
72, 75 din LSC) sunt valide şi angajează societatea în raport de clauzele convenite.
Absenţa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor societăţii reclamante în legătură cu
încheierea contractelor, constituie o chestiune care priveşte administrarea internă a societăţii şi
raporturile dintre administratori cu societatea şi asociaţii şi nu are nicio semnificaţie în
raporturile cu terţii, raporturi în care administratorul desemnat a acţionat în baza prerogativelor
conferite de lege pentru această calitate.

4.7.Contractul de agenție (art.2072)

Prin prevederile Legii 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi, contractul de

agent a dobândit o configuraţie proprie în dreptul român. Această lege a fost abrogată odată cu
intrarea în vigoare a n. C. civ.
4.7.1.Definiţie: Contractul de agentie este contractul prin care comitentul îl
împuterniceşte în mod statornic pe agent, fie să negocieze, fie atât să negocieze cât şi să încheie
afaceri în numele şi pe seama comitentului, contra unei remuneraţii, în una sau mai multe regiuni
determinate.

4.7.2.Caractere juridice:
Contractul de agent prezintă următoarele caractere juridice: este un contract sinalagmatic,
oneros, consensual, intuitu personae, cu executare succesivă, comutativ.

4.7.3.Particularităţi:
Agentul trebuie să fie un profesionist.
Agentul nu este prepusul comintentului, deci se află într-o poziţie de egalitate juridică cu
acesta, adică acţionează independent.
Împuternicirea agentului se poate exercita în una sau mai multe regiuni determinate,
stabilite prin contract.
Agentul poate reprezenta în teritoriu şi alţi comitenţi, dar nu concurenţi, şi nu poate
negocia/încheia în cont propriu (obligaţia de exclusivitate conform art. 2074 alin. 1 n. C. civ.).
În schimb poate reprezenta mai mulţi comitenţi concurenţi, pentru aceeaşi regiune şi acelaşi tip
de contracte doar dacă există clauză expresă, în acest sens.
Clauza de neconcurenţă definită în art. 2075 alin. 1-3 n. C. civ. ca fiind „acea prevedere
contractuală al cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe perioada
desfăşurării şi/sau ulterior încetării contractului de agenţie”, trebuie redactată în formă scrisă, sub
sancţiunea nulităţii. Se aplică numai pentru regiunea geografică sau grupul de persoane la care se
referă contractul şi doar pentru bunurile şi serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit
(preluate din reglementarea contractului de agent, în condiţiile Legii 69/2002) sub sancţiunea
nulităţii absolute, clauza de neconcurenţă trebuie redactată în scris, şi nu se poate întinde dincolo
de regiunea geografică sau grupul de persoane la care se referă contractul de agenţie; ca durată a
clauzei restrângerea activităţii agentului nu se poate întinde mai mult de 2 ani de la încetarea
contractului.
Sancţiunea pentru orice extindere a clauzei de neconcurenţă (geografic sau temporal) este
că extinderea se consideră nescrisă (conform art. 2075 alin. 2 – 4 n. C. civ.).

4.7.4.Condiţiile de validitate ale contractului

Condiţii de fond:
Agentul trebuie să fie un profesionist (persoana fizică sau juridică).

44
 Nu poate avea statutul de agent comercial permanent persoana care:
- are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice şi atribuţii de
reprezentare ale acesteia;
- este asociat sau acţionar şi este împuternicit legal să îi reprezinte pe ceilalţi asociaţi sau
acţionari
- are calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode în raport cu
comitentul;
- intermediază în cadrul pieţelor reglementate de valori mobiliare, mărfuri şi instrumente
financiare derivate;
- persoanele care au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări;
- persoane care, în calitate de agent, prestează un serviciu neremunerat.
Consimţământul părţilor trebuie exprimat în scris.
Condiţii de formă
Contractul de agent trebuie încheiat în formă scrisă, condiţie prevăzută ad probationem
(art. 18 din Lege).
Clauza de neconcurenţă, reglementată de art. 4 din Lege trebuie redactată în scris, sub
acţiunea nulităţii.

4.7.5.Efectele juridice ale contractului

4.7.5.1.Obligaţiile agentului
Acesta trebuie să:
- îndeplinească personal sau prin prepuşii săi obligaţiile ce decurg din împuternicirea
dată, cu bună – credinţă şi loialitate;
- respecte în mod corespunzător instrucţiunile rezonabile primite de la comitent;
- desfăşoare activitatea numai pe teritoriul prevăzut în contract;
- respecte prevederile clauzei de neconcurenţă;
- asigure o evidenţă separată a operaţiunilor şi o depozitare distinctă a mărfurilor
aparţinând fiecărui comitent;
- îndeplinească orice obligaţie care îi revine potrivit contractului;
- acţioneze cu buna credinţă, ca un profesionist şi să comunice toate datele către comitent.
4.7.5.2.Obligaţiile comitentului:
- să acţioneze cu loialitate şi bună – credinţă;
- să plătească agentului remuneraţia cuvenită. Aceasta trebuie să fie sub forma unei sume
fixe sau procentual, raportat la volumul sau valoarea operaţiunilor, sau într-o formă combinată;
- să îndeplinească orice obligaţii care îi revin potrivit contractului sau a dispoziţiilor
legale;
- trebuie să restituie toate cheltuielile făcute de agent cu ocazia contractului;
- să acţioneze cu diligenţa unui bun profesionist, comunicând toate informaţiile necesare
executării contractului către agent.

4.7.6.Încetarea contractului de agent

- expirarea contractului;
- denunţarea unilaterală a contractului, cu preaviz obligatoriu (1 lună – 6 luni);
- rezilierea contractului.

4.8.Contractul de intermediere

4.8.1.Definiţie: art. 2096 n. C. civ., potrivit căruia contractul de intermediere este

contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ, în
vederea încheierii unui contract. Corespunde în practica comercială internaţională contractului de
curtaj specializat; ex.: curtieri maritimi, de transport, de publicitate, de vânzare/închiriere de
imobile; de spectacole; de operaţiuni de bursă de valori.

45
 4.8.2.Asemănări cu contractul de agenţie:
- ambele contracte procură reprezentantului parteneri de afaceri, dar în timp ce
intermediarul se opreşte la acest nivel, agentul poate, după ce a negociat, să încheie chiar
contractul negociat cu clientul, dar în numele şi pe seama comitentului. Curtierul, doar pentru
faptul că a găsit un client, va primi remuneraţia cuvenită, dacă acel contract s-a încheiat ca
urmare a intermedierii sale; cel reprezentat (clientul), sub sancţiunea achitării dublului
remuneraţiei, trebuie să-l încunoştinţeze pe intermediar în cel mult 15 zile despre încheierea
contractului cu terţul (dacă părţile nu au prevăzut altfel, conform art. 2097 coroborat cu art. 2101
n. C. civ.);
- şi agentul şi intermediarul trebuie să fie persoane independente (nu prepuşi) de cel pe
care-l reprezintă, desfăşurând activitatea de afaceri cu titlu profesional (profesionist, în mod
statornic, sub formă de întreprindere);
- ambele contracte sunt bilaterale, cu titlu oneros, comutative, consensuale, intuitu
personae; dar, în timp ce contractul de agenţie este cu executare succesivă, contractul de
intermediere poate avea un caracter ocazional, fiind încheiat pentru o singură operaţiune;
- şi agentul şi curtierul au obligaţia de a transmite terţului toate informaţiile cu privire la
avantajele şi oportunitatea încheierii contractului pentru care a fost împuternicit;
- şi agentul şi intermediarul, pentru un comision mai mare numit „pentru garanţie” sau
„pentru credit”, îşi pot asuma obligaţia de a garanta pe reprezentat de executarea obligaţiilor de
către terţ (ca la contractul de comision);
- şi intermediarul şi agentul au dreptul la restituirea cheltuielilor efectuate pentru
intermediere;
- când remuneraţia nu este prevăzută expres în contract, şi agentul şi intermediarul pot
invoca remuneraţia în conformitate cu practicile anterioare statornicite între părţi (course of
dealing) sau cu uzanţele existente între profesionişti pentru asemenea contracte (vezi Convenţia
asupra reprezentării în materia reprezentării în domeniul vânzării internaţionale de mărfuri,
adoptată de UNIDROIT, la Geneva, în 1983 şi Convenţia asupra legii aplicabile contractelor de
intermediere şi reprezentare, adoptată sub egida Conferinţei de drept internaţional privat de la
Haga, în 1978).

4.8.3.Deosebiri:
- în timp ce agentul tratează pe o anumită piaţă toate (sau o largă categorie a) contractelor
reprezentatului, de unde şi obligaţia inserării clauzei de exclusivitate care instituie un monopol al
afacerilor de o anumită categorie ale reprezentatului, pe un anumit teritoriu ce trebuie delimitat
în mod expres; pe când intermediarul (curtier) nu are acest monopol;
- în timp ce contractul de agenţie este o formă a mandatului cu reprezentare (pentru că
agentul încheie/negociază contracte în numele şi pe seama comitentului), curtierul este un
mandatar fără reprezentare (doar ca excepţie poate reprezenta fie interesele clientului, fie ale
terţului, conform art. 2102 n. C. civ., caz în care imputernicirea trebuie formulată în mod expres
= procură); aşadar, agentul trebuie să prezinte terţului procura, pe când curtierul nu; [a se vedea
B. Ştefănescu şi O. Căpăţână, “Tratat de drept comercial internaţional”, vol. II, 1987, p. 145 -
147]
- în timp ce rolul intermediarului (curtier) este doar de a pune în legătură doi parteneri în
scopul încheierii de către ei a unui contract; el garantează doar identitatea părţilor pe care le pune
în contact, furnizându-le toate informaţiile implicate de afacere [a se vedea B. Ştefănescu şi I.
Rucăreanu, „Dreptul comerţului internaţional”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983, p. 150], pentru agent relaţia de reprezentare este de mai lungă durată şi conţine expres
clauza de exclusivitate teritorială ceea ce explică imposibilitatea revocării unilaterale a
contractului, fără motiv legitim, de către comitent (Excepţie: dacă dovedeşte culpa agentului);
pentru acest motiv agentul va depune eforturi consecvente pentru prospectarea, controlul şi
supravegherea pieţei din zona sa teritorială de activitate; preferinţele clientului, uzanţele locale,

46
legislaţia în vigoare (A nu se confunda cu comisul – voiajor, care se comportă ca un agent, dar
este un auxiliar dependent, un salariat al comitentului).

Bibliografie

1 G.Boroi şi L.Stănciulescu,,Instituţii de drept civil-în reglementarea noului Cod civil”, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012.
2 Silvia Cristea si Camelia Stoica ,,The capacity of the administrator. Obligations. Liability. Common
provisions for both unitary and dual systems’’, Revista Contabilitate şi Informatică de Gestiune,
Volume 9, Nr. 4 (34) 2010, ISSN 1583-4387, indexată în bazele de date:REPEC, EBSCO, ProQuest,
IndexCopernicus Journals Master List and Ulrich's Periodicals Directory,poate fi accesată pe site-
ul:www.revistacig.ase.ro/archive/vol9, nr4/2010/nr.6, p. 619-628.
3 C.Stoica, S.Cristea ,,Dreptul afacerilor. Subiecte şi contracte”, Ed. ASE, Bucureşti, 2011;
4 Francisc Deak, „Drept civil. Contracte speciale”, Bucureşti, 1978
5 Fr. Deak şi St. Cărpenaru, „Contracte civile şi comerciale”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.

47
Cap.V. CONTRACTUL DE LEASING

48
5.1. Scurt istoric

5.2. Terminologie

5.3. Cadru juridic national

5.4. Caracterele juridice

5.5. Obiectul contractului

5.6. Efectele contractului

5.7. Comparatie cu alte contracte

5.1. Scurt istoric

Echiparea întreprinderilor este aceea care a ridicat totdeauna probleme financiare deosebite, căpătând
valenţe noi în ajunul celui de-al doilea razboi mondial, în legătura cu necesitatea de a înlocui materialele
distruse, scoase din uz sau depăşite tehnologic.Costul ridicat al materialelor depăşea, în genere,
posibilităţile de autofinanţare al întreprinderilor, motiv pentru care acestea erau interesate în obţinerea de
credit de la instituţiile financiare. Când acestea din urmă au obţinut de la împrumutat o suită de garanţii
noi (astfel, împrumutătorul-banca deţinea dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat cu credit, iar
împrumutatul rămânea un simplu uzufructuar al bunului cumpărat) vânzarea în rate a fost înlocuită cu
vânzarea pe credit, semnându-se astfel actul de naştere al contractului de leasing.
Primele manifestări ale acestei tehnici de contractare apar prin anii 1950 in S.U.A., către 1962
începând a fi folosit şi în Franţa, unde, în 1966 a şi fost reglementat prin lege.
Dacă în sistemul de common-law teza preponderentă constă în a se considera că leasing-ul crează un
drept temporar de utilizare a bunurilor, având drept consecinţă faptul că utilizatorul bunului suportă
practic toate riscurile care revin în mod normal proprietarului, fiind astfel de domeniul proprietăţii
personale, în sistemul de drept civilist (al ţărilor europene) el face parte din dreptul obligaţiilor, tendinţa
fiind de a-l considera ca o tehnică contractuală nouă, complexă, modernă şi originală.
Importanţa instituţiei leasing-ului şi extinderea reglementării ei în tot mai multe ţări, au fost punctul
de plecare pentru decizia UNIDROIT de a elabora un proiect de reguli uniforme în materie. Astfel se
explică semnarea la Ottawa, la 28 mai 1988 a Convenţiei UNIDROIT asupra leasing-ului financiar
internaţional.
5.2. Terminologie-cadru juridic internaţional
Pentru operaţiunile de leasing, doctrina românească a folosit următorii termeni: finanţator, considerat
prin Ordonanţa 51/1997 privind leasingul şi operaţiunile de leasing locatar (în engleza=lessor, în
franceză=le credit bailleur), utilizatorul-locatar (în engleză=lessee, în franceză=le crédit-preneur) şi
furnizorul (în engleză=supplier, în franceză=le fournisseur).
Ca operaţiune trilaterală, Convenţia UNIDROIT defineşte leasing-ul ca fiind instituţia prin care o
parte (finanţatorul) încheie, la indicaţia unei alte părţi (utilizatorul) un contract de furnizare cu o a treia
parte (furnizorul), în virtutea căruia ea dobândeşte un material în condiţiile aprobate de utilizator, în
partea care îl priveşte pe el, şi încheie un contract de leasing cu utilizatorul, prin care îi dă dreptul să
folosească materialul în schimbul unei chirii.

5.3. Cadru juridic naţional

5.3.1. Definiţie
Potrivit OG nr.51/1997 republicată, operaţiunile de leasing sunt cele prin care o parte, denumită
locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui
proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice,

49
denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locator/finanţator se obligă să respecte
dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de lesing, ori de a înceta
raporturile contractuale.

5.3.2. Părţi (subiectele contractului de leasing)

Legiuitorul român nominalizează, doi participanţi la încheierea contractului de leasing: locatorul -
finanţator şi utilizatorul - locatar.
În timp ce finanţatorul, când se identifică cu societatea de leasing (conform OG nr.51/1997) poate fi
doar o persoană juridică română, înfiinţată şi funcţionând potrivit Legii nr.31/1990 privind societăţile
comerciale, utilizatorul poate să fie o persoană fizică sau juridică, română sau străină.

5.3.3. Clasificare

Leasingul poate fi financiar sau operaţional.

Leasingul financiar este operaţiunea de leasing care îndeplinşte una sau mai multe dintre
următoarele condiţii:
- riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul
încheierii contractului de leasing;
- părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul
de proprietate asupra bunului;
- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va prezenta cel mult
50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;
- perioada de folosire a bunului, în sistem leasing acoperă cel puţin 75% din durata normată de
utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat.

Leasingul operaţional este operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici una din condiţiile
prevăzute pentru leasingul financiar.

Rata de leasing reprezintă:

- în cazul leasingului financiar, cota - parte din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzii de
leasing. Dobânda de leasing reprezintă rata medie a dobânzii bancare pe piaţa românească;
- în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare calculată în conformitate cu actele normative
în vigoare şi un beneficiu stabilit de către părţile contractante.

În înţelesul OG nr.51/1997, prin valoare de intrare se înţelege valoarea la care a fost achiziţionat
bunul de către finaţator, respectiv costul de achiziţie.
Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, la expirarea contractului de leasing, se face
transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator.

5.4. Caracterele contractului

Analizand trăsăturile juridice ale contractului de leasing, constatăm că acesta este un act bilateral,
numit, cu titlu oneros, având conţinut patrimonial, cu executare succesivă, intuitu personae şi consensual.
Este un act juridic bilateral, care se încheie între societatea de leasing, în calitatea de locator (finanţator)
şi utilizator. Pe lângă condiţiile generale, părţile trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii speciale
referitoare la încheierea actelor juridice (legate de destinaţia bunului, plata ratelor de leasing).
Este contract sinalagmatic, pentru că ambele părţi se obligă reciproc, dând naştere unor obligaţii
interdependente, fapt ce permite aplicarea principiilor generale relative la executarea ori neexecutarea
contractelor sinalagmatice ( excepţia de neexecutare a contractului şi rezilierea).
Este un contract cu titlu oneros şi conţinut patrimonial, pentru că ambele părţi urmăresc

50
realizarea unui profit propriu, profit evaluabil în bani. Locatorul primeşte rate de leasing platite periodic
de către utilizator, iar utilizatorul beneficiază de folosinţa bunului pe perioada derulării contractului. La
sfârşitul acestuia se poate bucura de dreptul său de opţiune.
Este un contract cu executare succesivă, deoarece efectele sale se produc pe tot parcursul derulării
contractului. Acest fapt are consecinţe importante legate de desfăşurarea raporturilor dintre părţi, dintre
care amintim problema riscului, a efectelor privind neexecutarea contractului ori a prescripţiei dreptului la
acţiune.
Este un contract "intuitu personae" în ceea ce îl priveşte pe utilizator, societatea de leasing
încheind contractul în considerarea calităţilor utilizatorului, care este obligat să prezinte odată cu cererea
de a contracta şi actele referitoare la situaţia sa financiară. In consecinţă, utilizatorul nu poate înstrăina
drepturile sale sau cesiona contractul fără acordul locatorului.
Cu toate acestea, în cazul transmisiunii universale (fuziune, comasare) ori cu titlu universal
(divizare), drepturile şi obligaţiile prevăzute în contract nu se sting, indiferent dacă transmisiunea se
referă la patrimoniul locatorului ori al utilizatorului.
Contractul de leasing este consensual, simpla manifestare de voinţă a părţilor fiind suficientă
pentru realizarea acordului în mod valabil. Încheierea contractului de leasing în forma autentică sau prin
act scris şi realizarea procedurilor de publicitate nu reprezintă condiţii de valabilitate, forma scrisă având
doar valoare probatorie şi legată de opozabilitate.
Pentru că are o reglementare proprie, prin OG nr.51/1997 republicată, contractul de leasing este
un contract numit şi pentru că are o existenţă de - sine - stătătoare, nedepinzând de nici un alt contract,
intră în categoria contractelor principale.
În cazul leasingului operaţional, avem de-a face cu un contract generator de drepturi de creanţă,
iar în cazul celui financiar, cu un contract constitutiv de drepturi (dreptul de proprietate se transferă, trece,
de la finanţator la utilizator).

5.5. Obiectul contractului

Operaţiunile de leasing pot avea ca obiect bunuri imobile, precum şi bunuri mobile de folosinţă
îndelungată, aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de
teatru, manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor.
Începând cu anul 2004, prin derogare de la menţiunile de mai înainte, se admite că dreptul de
utilizare a programelor pentru calculator, ca drept patrimonial de autor asupra programelor pentru
calculator, poate face obiectul operaţiunilor de leasing.
Aceasta este posibilă doar dacă titularul dreptului de autor a autorizat această operaţiune, caz în care,
locatorul - finanţator transmite către utilizator, pentru o perioadă determinată, dreptul de utilizare a unui
program pentru calculator asupra căruia deţine un drept definitiv de utilizare.
Transmiterea se va realiza la solicitarea utilizatorului, contra unei plăţi periodice, denumită rata de
leasing, la sfârşitul perioadei de leasing locatorul-finanţator obligându-se să respecte dreptul de opţiune al
utilizatorului de a dobândi dreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator, de a
prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul va putea opta pentru
dobândirea dreptului definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator, înainte de sfârşitul
perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul va achita toate obligaţiile asumate prin
contract.

5.6 Efectele contractului

Pentru că obligaţiile uneia dintre părţi reprezintă pentru cealaltă parte drepturi, vom prezenta doar
obligaţiile părţilor.

5.6.1. Obligaţiile finanţatorului/locator:

- să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităţilor;

- să încheie contract de vânzare - cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în condiţiile
expres formulate de către acesta, sau, după caz, să dobândească dreptul definitiv de utilizare

51
 asupra programului pentru calculator; această obligaţie trebuie coroborată cu dreptul de acţiune
directă asupra furnizorului pe care-l are utilizatorul în caz de reclamaţii pentru livrarea, calitatea,
asistenţa tehnică şi service, dar şi cu dispoziţia din OG nr.51/1997 republicată, potrivit căreia
finanţatorul nu răspunde de nelivrarea bunului către utilizator;
- să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul contractului
de leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare - cumpărare, cu excepţia dreptului
de dispoziţie, iar în cazul programelor pentru calculator, să transmită dreptul de utilizare asupra
programului pentru calculator către utilizator, fără a-şi mai putea exercita acest drept în perioada
derulării contractului de leasing; această dispoziţie trebuie coroborată cu dreptul utilizatorului de
a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi, dar şi cu dispoziţiile privind cesiunea leasingului.
Astfel, dacă în timpul derulării contractului finanţatorul vinde bunul, respectiv cesionează dreptul
definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator, care face obiectul contractului de
leasing, unui alt finanţator, primul finanţator rămâne garant al îndeplinirii obligaţiilor faţă de
utilizator;
- să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, care constă în posibilitatea de a opta pentru
prelungirea contractului sau pentru achiziţionarea ori restituirea bunului; dacă finanţatorul nu
respectă acest drept, datorează daune - interese în cuantumul egal cu valoarea reziduală a bunului
sau cu valoarea sa de circulaţie, calculată la data expirării contractului de leasing;
- să garanteze utilizatorului liniştita folosinţă a bunului;
- să încheie contractul de asigurare pentru bunurile oferite în leasing. Dispoziţia cuprinsă în
OG nr.51/1997 republicată, potrivit căreia utilizatorul, cu acordul finanţatorului, poate alege
furnizorul şi societatea de asigurare nu intră în contradicţie cu obligaţia enunţată mai înainte, dacă
o interpretăm în sensul că asigurarea se face de finanţator, dar plata primelor de asigurare revine
utilizatorului.
Asiguarea bunului - obiect al contractului de leasing reprezintă o asigurare legală; prin efectul
legii, raporturile de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor în materie de asigurare născându-se şi
stingându-se automat în virtutea legii, voinţa părţilor neputând influenţa desfăşurarea raporturilor de
asigurare.
Această asigurare este o asigurare de daune, având ca scop repararea prejudiciului.
Dată fiind valoarea mare a bunului asigurat, dacă valoarea directă nu este la îndemână, se poate
apela la o coasigurare, suma asigurată fiind limitată de lege la valoarea bunului asigurat, nedepăşindu-i
valoarea.
Despăgubirea va fi plătită în limita sumei asigurate, fără a depăşi valoarea bunului din momentul
producerii cazului asigurat şi nici cuantumul pagubelor efectiv suferite de asigurat.
Termenul de prescripţie este, prin derogare de la termenul general de prescripţie, de 2 ani, ceea ce
ridică problema asigurării repetate de către finanţator a bunului după această perioadă.
Finanţatorul nu este oprit prin lege să pretindă şi utilizatorului să se asigure.
Finanţatorul poate să încheie şi o asigurare împotriva riscului de neplată a ratelor de leasing de
către utilizator, caz în care avem de-a face cu o asigurare ce derivă din contract, nu din lege.

52
5.6.2 Obligaţiile utilizatorului/locatar
- să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing; dacă
utilizatorul refuză să primească bunul la termenul stipulat sau dacă se află în stare de
reorganizare judiciară şi/sau faliment, finanţatorul are dreptul de a rezilia unilateral contractul de
leasing cu daune interese. De altfel, dacă utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau
faliment (potrivit dispoziţiilor Legii nr.64/1995, cu modificările ulterioare), drepturile reale ale
finanţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile
judecătorului sindic; iar dacă utilizatorul se află în dizolvare şi/sau lichidare, dispoziţiile
alineatului precedent se aplică şi lichidatorului numit potrivit Legii nr.31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată.
- să exploateze bunul conform instrucţiunilor date de furnizor; de altfel, din momentul încheierii
contractului de leasing şi până la expirarea acestuia şi reintrarea în posesia bunului, finanţatorul
este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului
de către utilizator;
- să nu greveze de sarcini bunul fără acordul finanţatorului; aşadar nu-l poate supune unui gaj sau
unei ipoteci fără acordul proprietarului;
- să efectueze plăţile cu titlu de rată de leasing (dacă nu-şi respectă această obligaţie timp de 2 luni
consecutiv, finanţatorul poate rezilia contractul şi cere: restituirea bunului, plata ratelor scadente
şi daune-interese reprezentând cuantumul valoric al ratelor rămase de plătit);
- să suporte cheltuielile de întreţinere;
- să îşi asume toate obligaţiile ce decurg din folosinţa bunului, inclusiv riscul pieirii, distrugerii sau
avarierii bunului în cazuri fortuite şi plata ratelor de leasing până la achitarea integrală a valorii
contractului de leasing.
- să permită finanţatorului verificarea periodică a stării şi modului de exploatarea a bunului;
- să-l informeze pe finanţator de orice tulburare a dreptului de proprietate;
- să nu modifice bunul fără acordul finanţatorului;
- să restituie bunul conform acordului încheiat.

5.7 Comparaţie cu alte contracte

În măsura în care leasingul, ca un contract complex, poate fi privit ca o amalgamare a mai multor
operaţiuni juridice:
- un contract de vânzare - cumpărare, prin care se achiziţionează bunul solicitat de utilizator;
- un contract de mandat, prin care sunt stabilite elementele vânzării şi, în acelaşi timp, se
realizează operaţiunile tehnice, dar şi formalităţile administrative necesare;
- un contract de locaţie, a cărui durată şi rate sunt determinate din cota parte din valoarea de
intrare a bunului şi a dobânzii de leasing în cazul leasingului financiar şi din cota de amortizare
calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de către părţile
contractante, în cazul leasingului operaţional;
- o promisiune unilaterală de vânzare în favoarea cumpărătorului utilizator, se pune întrebarea
prin ce se deosebeşte de alte contracte.

5.7.1 Comparaţie cu împrumutul

Astfel, leasingul nu se confundă cu împrumutatul pentru că:
- împrumutatul, în cazul leasingului utilizatorul, nu restituie bunuri de aceeaşi specie şi calitate (ca
în cazul împrumutului de consumaţie) şi nici însuşi bunul împrumutat (ca în cazul împrumutului
de folosinţă) deoarece utilizatorul achită rata de leasing, putând opta chiar pentru cumpărarea
bunului;
- împrumutătorul, finanţatorul în cazul leasingului, păstrează dreptul de proprietate (în acest sens
asemănându-se cu împrumutul de folosinţă, dar deosebindu-se de cel de consumaţie), având
posibilitatea să-şi recupereze bunul cu preferinţă chiar în ipoteza falimentului utilizatorului;
- în fine, dobânda la leasing va fi întotdeauna mai mare decât cea bancară, deoarece cuprinde atât
dobânda bancară, dar şi un profit pentru finanţatorul - împrumutător.

53
5.7.2 Comparaţie cu vânzarea - cumpărarea
Leasingul nu se confundă cu vânzarea - cumpărarea, pentru că:
- vânzătorul, în cazul leasingului e vorba de furnizor, livrează şi instalează bunul unui terţ,
utilizatorului, nu finanţatorului - cumpărător;
- vânzătorul (furnizorul) răspunde pentru conformitatea bunului tot faţă de un terţ, utilizatorul;
- finanţatorul - cumpărător are doar nuda proprietate, folosinţa aparţine unui terţ, utilizatorul;
- finanţatorul - cumpărător trebuie să conserve proprietatea bunului, ceea ce înseamnă că,
în virtutea caracterului irevocabil al leasingului, trebuie să se abţină de la orice înstrăinare a
bunului; numai ca excepţie se admite cesiunea bunului către un nou finanţator, dar arătam mai
înainte răspunderea finanţatorului - cedent rămâne angajată alături de cea a finanţatorului -
cesionar.

5.7.3 Comparaţie cu locaţia

Leasingul nu se confundă cu locaţia pentru că:

- faţă de obligaţia de plată a chiriei, care dispărea în cazul pieirii bunului, utilizatorul - locatar e
obligat, în lipsă de stipulaţie contrară, să continue plata chiar în cazul disparţiei bunului din caz
fortuit; şi ca un corolar, riscul pieirii şi deteriorării bunului revine locatarului - utilizator, nu
locatorului - finanţator;
- neplata a două rate scadente atrage nu numai rezilierea contractului (ca la locaţie), dar şi
daune - interese constând în plata ratelor scadente dar şi a celor rămase de plată până la
acoperirea integrală a valorii contractului;
- predarea în folosinţă nu se face de la locator către locatar; utilizatorul - locatar trebuie să
preia bunul de la furnizor, care este un terţ faţă de locaţie;
- obligaţia de întreţinere a bunului închiriat este, de asemenea, în întregime pe seama
locatarului - utilizator, care suportă şi prima de asigurare, iar nu pe seama locatorului - finanţator;
- ratele de leasing se stabilesc în funcţie de preţul de achiziţie a bunului, dar şi a unor elemente
predeterminate: dobânda legală, profit, T.V.A. şi nu doar în funcţie de contravaloarea dreptului de
folisinţă, ca în cazul chiriei;
- bunul închiriat poate deveni proprietatea utilizatorului - locatar prin plata unui preţ rezidual.

5.7.4 Comparaţie cu mandatul

Contractul de leasing nu se confundă nici cu mandatul, deoarece:

- utilizatorul deşi acţionează ca un mandatar al finanţatorului - cumpărător, preluând bunul de
la furnizorul - vânzător, împotriva căruia are şi drept de acţiune directă, nu dispune de o
împuternicire expresă în acest sens; aceste atribuţii nu-i sunt stabilite printr-o procură;
- utilizatorul nu poate fi considerat nici un comisionar al finanţatorului - cumpărător, deoarece
nu încheie vânzarea - cumpărarea cu furnizorul pentru sine; dreptul de proprietate asupra bunului
se transmite finanţatorului; nu utilizatorului.

În concluzie, faţă de avantajele adaptării unor tehnici juridice la practica mediului de afaceri,
leasingul în România ar cunoaşte o extindere mai mare dacă: s-ar dezvolta leasingul de echipamente şi
leasingul imobiliar, ceea ce ar presupune o politică bancară care să asigure finanţări de valori mari; s-ar
crea o piaţă specializată în echipamente second - hand; s-ar acorda mai mare atenţie pregătirii de
specialişti în evaluarea unor astfel de utilaje şi echipamente. Unele previziuni ne îndreptăţesc să credem
că pentru viitor există o tendinţă de creştere a leasingului în domeniul construcţiilor şi infrastructurii (mai
ales în realizarea de şosele), agriculturii şi sectorului medical.

54
BIBLIOGRAFIE

1. Dorin Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiunile de leasing, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, 2000.
2. Silvia Cristea şi Ionel Jianu,,Leasingul între reglementările contabile,regulile fiscale şi
normelejuridice”,publicatînrevista,,AuditFinanciar’’nr.7/2010.RevistaesteindexatăînProQuest,Ebs
co,Cabell’s,Ulrich”s,Scipio,site http://revista.cafr.ro/revista.php?id=16&p=articol&aid=108.
3. Silvia Cristea „Operatiunile de leasing in dreptul roman” – Tribuna Economica Ghid juridic
pentru Societăți comerciale, nr.7-8/1998, pp.65-68, ISSN 1453-7532
4. Gabriel Tiţa-Nicolescu, Regimul juridic al operaţiunilor de leasing - Editura All Beck, Bucureşti
2003.
5. Brânduşa Ştefănescu, Octavian Căpăţână, Tratat de drept al comerţului internaţional, vol.II,
Partea Specială, Editura Academiei 1987.
6. Brânduşa Ştefănescu, Ion Rucareanu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1983.
7. Ion Turcu, Liviu Pop, Contractele comerciale. Formare şi executare, vol. Isi II , Ed. Lumina Lex,
Bucureşti 1997.

55
Cap.VI CONTRACTUL DE FRANCIZA

6.1. Istoric
6.2. Definitie
6.3. Plata
6.4. Parti contractante
6.5. Caracterele contractului
6.6. Comparatie cu alte contracte

6.1 Istoric
- este un contract asemănător celui de concesiune comercială (apărut în dreptul continental-
european);
- a luat naştere şi cunoaştere o mare dezvoltare în S.U.A., unde a apărut cu multe decenii în urmă,
când legislaţia antitrust a interzis distribuirea mărfurilor (automobile în acel moment) de către
însuşi producătorul lor; vânzarea către consumatorul direct a fost concesionată unor societăţi
comerciale specializate în desfacere, concesiune ce constituie însuşi obiectul franchisingului
(franciză în dreptul român);
- în România este în vigoare Legea nr. 70/1998 (Monitorul Oficial nr. 147/13.IV.1998) pentru
aprobarea Ordonanţei de Guvern nr. 52/1997 (Monitorul Oficial nr. 224/30.VIII.1997) privind
regimul juridic al francizei.

6.2 Definiţie franciză

Conform legii 79/98, „Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între
persoane fizice sau persoane juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană,
denumită francizor, acordă altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o
afacere, un produs, o tehnologie, un serviciu”.
Este contractul care constă din acordarea de către un comerciant (FRANCIZOR) producător sau
prestator de servicii, a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii şi de a
beneficia de un sistem de relaţii ce conţine marca, semnele, know-howul şi asistenţa sa, unui alt
comerciant (persoană fizică sau persoană juridică), numit beneficiar, în schimbul unui preţ.

6.3 Plata cuprinde:

- o sumă fixă, taxă de intrare în reţea ;
- plata unei redevenţe pentru utilizarea mărcii, know-how-ului (franchise fee).

6.4 Părţi contractante

Francizorul este un comerciant care:
- este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate;
- conferă beneficiarului dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie
sau un serviciu;
- asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate şi o asistenţă
tehnică şi comercială pe durata contractului;
- utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, pentru cercetare,
publicitate, marketing, în vederea întăririi reţelei de franciză.
Beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau persoană juridică, selecţionat de francizor
care aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză.
Know-how = ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, modelelor, reţelelor,
procedurilor care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs.
Contractul de know-how = contractul prin care o persoană deţinătoarea unui know-how
(denumită cedent, furnizor sau comunicant de know-how) comunică unei alte persoane, numită
beneficiar, un ansamblu de cunoştinţe tehnice, ce alcătuiesc know-how-ul, în schimbul unui preţ convenit.

56
Când se păstrează de către comerciantul cedent dreptul de dispoziţie, transmiţând beneficiarului doar
folosinţa cunoştinţelor, contractul poartă denumirea de licenţă de know-how.
Spre deosebire de invenţie, know-how-ul sau savoire faire-ul nu implică neapărat condiţia
noutăţii absolute. Know-how-ul poate conţine cunoştinţe nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate,
deci o noutate subiectivă.
Know-how-ul se poate concretiza fie într-o cunoştinţă sau perfecţionare tehnică, model nou,
formulă nouă, dar şi din alte domenii decât cel tehnic, de exemplu, o metodă de administrare a societăţii
comerciale, o nouă formulă de comercializare a produselor etc.
Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între francizor şi mai mulţi
beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru dezvoltarea
producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu.
Principiul omogenităţii reţelei implică egalitatea de tratament între beneficiarii aceleiaşi reţele
francizate, constând în oferirea de condiţii similare: acelaşi „pachet francizabil” (Exemplu „lifreding” =
licensing, franchising, export şi direct investment cuprinzând deci „fabricaţie, marketing, management”),
iar pe de alta parte a stabili taxele de intrare în reţea, a taxei de publicitate, a redevenţelor.

6.5. Caracterele contractului:

- sinalagmatic (bilateral);
- cu titlu oneros (patrimonial);
- intuitu personae;
- consensual, legea impune forma scrisă doar ad probationem, în cazul în care se transmit şi
drepturi de autor forma scrisă se cere ad validitatem.

6.6. Comparaţie cu alte contracte

A. Cu contractul de concesiune prin care o parte, concedentul, transmite celeilalte părţi,

concesionarul, spre administrare rentabilă, pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe,
o activitate economică, un serviciu public, un activ sau un teren aparţinând proprietăţii publice a
statului.
Asemănare:
- transmiterea termporară a folosinţei unor drepturi, (respectiv dreptul de administrare în cazul
concesiunii şi a unor drepturi de proprietate intelectuală în cazul francizei).
Deosebiri:
- concesionarul aplică strategii proprii şi metode, beneficiarul de franciză se bucură de asistenţa
francizorului, beneficiind de transmiterea permanentă a know-how-ului;
- clauzele privind licenţa de marcă sau alte semne distinctive sunt de esenţa francizei, clauza de
exclusivitate fiind de esenţa contractului de concesiune exclusivă, putând lipsi la franciză;
- prin concesiunea exclusivă înţelegând un contract prin care concesionarul primeşte dreptul de a fi
aprovizionat cu anumite mărfuri de un concedent, pentru a le comercializa în nume propriu, pe
cont propriu, franciza nu este întotdeauna un contract de distribuţie, putând îmbrăca forma
francizei industriale (de produse) sau de servicii.

B. Nu este o activitate ce se poate confrunta cu filiala sau sucursala, francizorul şi beneficiarul

rămânând două persoane distincte din punct de vedere economic şi juridic.

C. Beneficiarul nu este nici salariat al francizorului pentru că fiecare este titularul unei afaceri
proprii, fiind comercianţi independenţi.

57
 D. Deosebiri faţă de contractul de know-how:
- la know-how există doar obligaţia de comunicare a cunoştinţelor, neexistând obligaţii legate de
atribute de identificare (firmă, marcă) sau alte drepturi intelectuale (brevet), beneficiarul de
know-how plătind doar o redevenţă sau sumă forfetară din beneficiul obţinut nu şi o taxă de
intrare în reţea;
- la franciză redevenţa reprezintă plata şi pentru alte prestaţii decât transmiterea de know-how. Ex.:
redevenţa de publicitate, tarife speciale; beneficiarul asumându-şi obligaţii legate de reţeaua de
franciză, inexistentă la know-how.

BIBLIOGRAFIE

1. Octavian Căpăţînă şi Brânduşa Ştefănescu, „Tratat de dreptul comerţului internaţional”, vol. II,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1987.

2. Ioan Macovei, „Dreptul proprietăţii intelectuale”, Ed. Univ. Al. I. Cauza – Iaşi, 2002.

3. Viorel Roş, „Franciza sau cum să faci bani pe reuşita altuia”, Ed. Rentrop şi Straton, Bucureşti,
1999.

58