UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
CZU 343.713(043.2)

BOTEZATU Igor

RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU

ESCROCHERIE

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal)

Teză de doctor în drept

Conducătorul ştiinţific BRÎNZA Sergiu,

doctor habilitat în drept

Autorul:

Chişinău, 2010
© BOTEZATU Igor, 2010

2
 CUPRINSUL

ADNOTARE ..................................................................................................................................5
LISTA ABREVIERILOR.............................................................................................................8
INTRODUCERE ...........................................................................................................................9
1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL RĂSPUNDERII PENALE PENTRU
INFRACŢIUNEA DE ESCROCHERIE .............................................................................17
1.1. Analiza materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate peste hotare .............................17
1.2. Analiza materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate în ţară ......................................35
1.3. Concluzii la Capitolul 1.................................................................................................38
2. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII DE ESCROCHERIE ...........41
2.1. Obiectul infracţiunii de escrocherie...............................................................................41
2.1.1. Obiectul juridic al infracţiunii de escrocherie ......................................................41
2.1.1.1. Obiectul juridic generic al infracţiunii de escrocherie.......................................41
2.1.1.2. Obiectul juridic special al infracţiunii de escrocherie .......................................45
2.1.2. Obiectul material al infracţiunii de escrocherie....................................................48
2.2. Latura obiectivă a infracţiunii de escrocherie................................................................57
2.2.1. Acţiunea principală în cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie.......................57
2.2.2. Acţiunea adiacentă în cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie .......................68
2.2.2.1. Înşelăciunea ca modalitate a acţiunii adiacente în cadrul
faptei prejudiciabile de escrocherie .......................................................................68
2.2.2.2. Abuzul de încredere ca modalitate a acţiunii adiacente în cadrul
faptei prejudiciabile de escrocherie .......................................................................92
2.2.3. Urmările prejudiciabile ale escrocheriei...............................................................96
2.3. Latura subiectivă a infracţiunii de escrocherie ............................................................102
2.3.1. Forma şi conţinutul vinovăţiei în cazul infracţiunii de escrocherie....................102
2.3.2. Semnele secundare ale laturii subiective a infracţiunii de escrocherie ..............107
2.4. Subiectul infracţiunii de escrocherie ...........................................................................114
2.5. Concluzii la Capitolul 2..............................................................................................120
3. ELEMENTELE CIRCUMSTANŢIALE AGRAVANTE ALE
INFRACŢIUNII DE ESCROCHERIE .............................................................................124
3.1. Săvârşirea escrocheriei de două sau mai multe persoane ...........................................124
3.2. Săvârşirea escrocheriei cu cauzarea de daune în proporţii considerabile....................126

3
 3.3. Săvârşirea escrocheriei cu folosirea situaţiei de serviciu ...........................................129
3.4. Săvârşirea escrocheriei de un grup criminal organizat sau de
o organizaţie criminală .................................................................................................132
3.5. Săvârşirea escrocheriei în proporţii mari sau deosebit de mari ...................................136
3.6. Concluzii la Capitolul 3...............................................................................................138
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI .................................................................140
BIBLIOGRAFIA .......................................................................................................................143
ANEXE .......................................................................................................................................159
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ...................................................159
CV AL AUTORULUI ...............................................................................................................162

4
 ADNOTARE
Botezatu Igor, „Răspunderea penală pentru escrocherie”, teză de doctor în drept la
specialitatea 12.00.08 Drept penal (drept penal), Chişinău, 2010

Teza cuprinde: Introducere, 3 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografia din

237 titluri, 142 pagini de text de bază. Rezultatele obţinute sunt publicate în 13 lucrări ştiinţifice.

Cuvinte-cheie: escrocherie, înşelăciune, abuz de încredere, dobândire ilicită, sustragere,

cupiditate.
Domeniul de studiu. Lucrarea ţine de domeniul dreptului penal, cu preponderenţă de
Partea Specială a Dreptului penal. Atenţia prioritară este acordată analizei juridico-penale a
infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM – escrocheria.
Scopul tezei de doctorat: aprofundarea concepţiei de aplicare a răspunderii penale pentru
escrocherie în condiţiile în care statul are un rol restrâns în reglementarea relaţiilor economice de
piaţă, iar metodele coercitive de prevenire şi combatere a acestei infracţiuni trebuie să aibă un
statut subordonat în raport cu metodele economice, informaţionale, politice, juridico-civile.
Obiectivele: relevarea caracterului complex al obiectului juridic special al infracţiunii
prevăzute la art.190 CP RM; argumentarea (in)oportunităţii aplicării art.190 CP RM în ipoteza
dobândirii ilicite prin înşelăciune sau abuz de încredere a dreptului asupra bunurilor altei
persoane sau a bunurilor imobile străine aparţinând altor persoane; elucidarea dilemei dacă este
sau nu escrocheria infracţiune săvârşită prin sustragere, etc.
Noutatea ştiinţifică şi originalitatea rezultatelor obţinute. În cadrul lucrării, sunt
propuse noţiuni, teze, concepţii, termeni, care pun într-o nouă lumină unele dintre cele mai
controversate probleme ce ţin de aplicarea răspunderii penale pentru fapta prevăzută la art.190
CP RM. Originalitatea ştiinţifică o demonstrează contribuţia autorului la ridicarea gradului de
investigaţie a celor mai controversate şi polemizate probleme ale ştiinţei şi practicii dreptului
penal privitoare la infracţiunea de escrocherie.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării decurge din efectuarea unui amplu
studiu exegetic, dogmatic şi critic al problematicii răspunderii penale pentru escrocherie. Ideile,
concepţiile şi explicaţiile formulate în lucrare pot servi ca bază teoretică pentru perfecţionarea
legislaţiei în materie. Rezultatele obţinute în cadrul tezei pot fi utilizate în procesul de învăţământ,
precum şi pentru dezvoltarea ulterioară a concepţiilor ştiinţifice.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice vizează utilizarea informaţiilor cu conotaţii
practico-aplicative din cadrul tezei de faţă în calitate de ghid teoretico-practic necesar
perfecţionării abilităţilor profesionale.

5
 РЕЗЮМЕ
Ботезату Игорь, «Уголовная ответственность за мошенничество»,
диссертация на соискание научной степени доктор права по специальности
12.00.08 - Уголовное право (уголовное право), Кишинэу, 2010

Диссертация содержит: Введение, 3 главы, общие выводы и рекомендации,

библиография из 237 наименований, 142 страниц основного текста. Полученные результаты
опубликованы в 13 научных работах.

Ключевые слова: мошенничество, обман, злоупотребление доверием, незаконное

получение, хищение, корысть.
Область исследования. Работа относится к области особенной части уголовного
права. Основное внимание отведено уголовно-правовому анализу мошенничества
(преступления, предусмотренного ст.190 УК РМ).
Цель исследования заключается в проведении научного исследования,
основывающегося на анализе уголовно-правовой базы, доктрины и судебной практики,
существующих проблем в правоприменительной практике по делам о мошенничестве.
Задачи исследования: установление составного характера объекта мошенничества;
приведение доводов, подтверждающих необоснованность применения ст.190 УК РМ в
случаях незаконного получения путем обмана или злоупотребления доверием права на
имущество или недвижимого имущества; выявление технико-правовых недостатков ст.190
УК РМ, а также формулирование предложений по устранению данных недостатков и т.д.
Научная новизна и оригинальность полученных результатов. Инновационный
характер и оригинальность полученных в ходе исследования результатов состоит в том, что
настоящая диссертация являет собой изыскание качественно иного характера, имеющее
предметом комплексный анализ состава преступления предусмотренного ст.190 УК РМ.
Теоретическая значимость и практическая польза работы выражается в детали-
зации вопросов пока лишь очерченных в уголовно-правовой науке, в свете потребностей тех,
кому адресован уголовный закон. Авторское толкование понятий и терминов, использо-
ванных в ст.190 УК РМ, особенно важно для правильного применения в практике данной
нормы, как и для следующего развития научных концепций. Ценность диссертации состоит и
в предложенных теоретических и практических выводах и рекомендациях законодательного
характера, реализация которых ориентирована на оптимизацию деятельности в области
установления и применения уголовной ответственности за мошенничество.
Внедрение научных результатов. Выводы и рекомендации адресованы всем тем
интересующимся уголовным правом и послужат для правильной квалификации
преступлений в правоприменительной практике.

6
 ANNOTATION
Botezatu Igor, “Penal responsibility for the swindle”, Doctor of Law dissertation,
speciality 12.00.08 Penal Law (penal law), Chisinau, 2010
The Dissertation contains: Introduction, 3 chapters, general conclusions and
recommendations, bibliography of 237 titles, 142 pages of main text. The obtained results are
published in 13 scientific papers.
Key-words: swindle, fraud, infraction of faith, illicit attainment, larceny, greediness.
Field of study: The paper refers to the field of penal law, predominately to the Special Part of
the Penal Law. Priority attention is given to the juridical-penal analysis of the offence under the
art.190 of the Penal Code of the Republic of Moldova (PC RM) – swindle.
The aim of the Doctor dissertation: The thoroughgoing study of the concept of
application of penal responsibility for swindle under the conditions that the state has a limited
role in regulating the market economy relations and the coercive methods of preventing and
combating this crime must have a subordinate status in relation to the economic, informational,
political, and juridical-civil methods.
The Objectives: the discloser of the complex character of the special juridical object of the
offence stipulated by art.190 PC RM; the argumentation of the (in)opportunity of applying art.190
PC RM in the hypothesis of illicit attainment of the right to the other person’s goods or of the alien
real estate belonging to other people, by means of fraud or infraction of faith; the elucidation of the
dilemma whether swindle is or is not an offence committed by means of larceny etc.
The scientific novelty and originality of the obtained results: In the framework of the
present paper, there are proposed notions, theses, concepts, terms that bring in a new light some of
the most controversial issues related to the implementation of the penal responsibility for the acts
provided for in art.190 PC RM. The scientific originality is proved by the author’s contribution
towards the raising of the investigation level of the most controversial and polemicised problems of
the penal law science and practice related to the swindle offence.
The theoretical significance and the applicative value of the paper result from conducting
a comprehensive exegetical, dogmatic and critical study of the issue of penal responsibility for
swindle. The ideas, the concepts and the explanations formulated in the paper can serve as a
theoretical basis for improving the legislation in this field. The results obtained in the thesis can
be used in the education process, and for further development of the scientific concepts.
The implementation of the scientific results aims at the use of the information with
practical-applicative connotations from this thesis as a theoretical-practical guide necessary for
the improvement of the professional skills.

7
 LISTA ABREVIERILOR

alin. – alineat
art. – articol
CP RM – Codul penal al Republicii Moldova de la 18.04.2002
CP RM din 1961 – Codul penal al Republicii Moldova de la 24.03.1961
lit. – litera
n.a. – nota autorului
pct. – punct

8
 INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate

Interesul pronunţat, în raport cu infracţiunea de escrocherie, nu este deloc întâmplător.
Această infracţiune se caracterizează printr-un grad sporit de prejudiciabilitate, deoarece nu doar
cauzează urmări imediate sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv unor persoane concrete.
Această faptă infracţională are un impact nefast asupra sferelor politice, social-economice şi
juridice ale societăţii, determină stagnarea dezvoltării activităţii oneste de întreprinzător, a rela-
ţiilor de piaţă şi a economiei naţionale în ansamblu. În perioada de tranziţie şi post-tranziţie spre
economia de piaţă şi valorile dezvoltării concurenţiale, escrocheria are tendinţa de a deveni cea
mai răspândită infracţiune contra patrimoniului. Astfel, în ultimii ani, au fost înregistrate cazuri
de escrocherie: în anul 2006 – 1028; în anul 2007 – 840; în anul 2008 – 825. În primele şapte
luni ale anului 2009 au fost înregistrate 551 cazuri de escrocherie [91; 92; 93]. De menţionat că o
bună parte din cazurile de însuşire în proporţii mari sau deosebit de mari (infracţiune care a fost
prevăzută la art.195 CP RM) s-au referit la escrocherie. Asemenea cazuri au fost înregistrate:
în anul 2006 – 1603; în anul 2007 – 1405; în anul 2008 – 635; în primele şapte luni ale anului
2009 – 229 [91; 92; 93].
În noile condiţii social-economice a crescut fulminant numărul de tranzacţii, în care una
din părţi, profitând de eroarea celeilalte, dobândeşte ilicit bunurile străine, utilizând înşelăciunea
sau abuzul de încredere. Însă, în cele mai frecvente cazuri, astfel de acţiuni sunt apreciate nu ca
fapte infracţionale, dar ca delicte de drept civil. O asemenea stare de lucruri este condiţionată,
înainte de toate, de dificultatea delimitării escrocheriei de delictele de drept civil. Şi deoarece
toate îndoielile de neînlăturat sunt interpretate în favoarea făptuitorului (conform principiului
in dubio pro reo), cele săvârşite se califică tocmai ca delict de drept civil, şi nu ca faptă penală.
Cercetarea infracţiunii de escrocherie este îngreunată şi de alţi factori. Astfel, sunt atestate
noi şi noi cazuri de exploatare a încrederii victimei prin procedee necunoscute anterior. Apariţia
acestora poate fi explicată prin lărgirea sferei activităţii de întreprinzător şi prin creşterea
numărului tranzacţiilor de drept civil în condiţiile economiei de piaţă. Comun pentru toate aceste
procedee este că ele constau în propuneri, idei, recomandări de utilizare cât mai „eficientă” a
bunurilor victimei, după a căror realizare ea nu doar că nu obţine nici un profit, dar suferă şi
pagube materiale. În calitate de exemplu pot fi numite astfel de procedee ca: solicitarea plăţii
prealabile; crearea unei întreprinderi în comun cu investitorii străini; activitatea comună cu
repartizarea veniturilor; încheierea contractelor de livrare a mărfurilor având o cerere restrânsă

9
pe piaţă; folosirea multiplă a bunurilor gajate; crearea unei întreprinderi-fiică străine; eliberarea
titlurilor de valoare şi a documentelor de decontare cu bună-ştiinţă incorect perfectate; vânzarea
mărfurilor costisitoare la preţuri derizorii etc. După ce victima începe a avea încredere în
făptuitor, ultimul comite nu rareori acţiuni în care se exprimă abuzul de încredere: dobândirea
bunurilor până la înregistrarea lor în documentele contabile; luarea ilegală a unei părţi din
retribuţie; exagerarea cifrei cheltuielilor; abuzarea de activele patrimoniale ale clientului sau ale
întreprinderii la care este angajat făptuitorul; înţelegerea frauduloasă cu furnizorul sau cu
consumatorul; substituirea mărfurilor de calitate cu cele de calitate proastă; denaturarea
indicatorilor economici ai întreprinderii, pentru a face mai atractive acţiunile acesteia pe piaţa
valorilor mobiliare; eliberarea de credite sau împrumuturi neasigurate sau insuficient asigurate;
acordarea remuneraţiei unor „oameni de paie” etc. Odată cu trecerea timpului şi cu sporirea
complexităţii relaţiilor patrimoniale, ne putem aştepta la apariţia unor procedee din ce în ce mai
sofisticate şi greu detectabile de exploatare a încrederii. Această tendinţă este alimentată de
următoarele cauze: şomaj; creşterea necontenită a preţurilor; caracterul încă imperfect al
reglementărilor privitoare la activitatea economică; controlul nu întotdeauna eficient asupra
întreprinderilor nou-create din partea organelor abilitate etc.
Printre principalele cauze care determină săvârşirea escrocheriei se numără gradul foarte
variat de satisfacere a necesităţilor de către diferite grupuri sociale. În acest sens, anume inega-
litatea patrimonială a reprezentanţilor diferitelor grupuri sociale este de natură să condiţioneze, în
ultimă instanţă, orientarea antisocială şi cupidă a persoanei. Putem constata că societatea moldo-
venească s-a divizat în două grupuri sociale: grupul minoritar al celor avuţi şi grupul majoritar al
celor cu situaţie modestă. Această stratificare a condus la scăderea nivelului de viaţă al
majorităţii cetăţenilor. În acelaşi timp, masa patrimonială a unui număr foarte redus al membrilor
societăţii a crescut în proporţie geometrică (nu întotdeauna pe căi oneste). Tocmai această
inegalitate patrimonială determină pe cei având o situaţie modestă să-şi sporească mărimea
masei patrimoniale pe cale infracţională. Conştientizând că nu-şi pot îmbunătăţi starea materială
pe cale legală, ei caută să-şi satisfacă necesităţile vitale pe calea unor manopere frauduloase [9].
La crearea acestei stări de lucruri a contribuit, inclusiv, imperfecţiunea mijloacelor penale
de contracarare a infracţiunii de escrocherie. Aceste mijloace nu sunt sincronizate cu dinamica
apariţiei noilor forme şi procedee de săvârşire a escrocheriei. Modelul reglementar actual al
componenţei de escrocherie nu mai reuşeşte să fie eficient împotriva manifestărilor inedite ale
respectivei infracţiuni.
Toate acestea nu pot să nu suscite interesul faţă de problematica examinării sub aspect
penal a infracţiunii de escrocherie, îndemnând la o abordare de pe noi poziţii a concepţiei

10
teoretice de calificare a faptelor conform art.190 CP RM. Modificările şi completările, pe care le
suferă în permanenţă art.190 CP RM, pun în faţa practicienilor, precum şi în faţa ştiinţei
dreptului penal, o serie întreagă de probleme ce ţin de perceperea, interpretarea, aplicarea
practică corectă şi perfecţionarea continuă a modelului teoretic al acestei infracţiuni. Cu
siguranţă, studiul detaliat asupra problemelor privind răspunderea penală pentru infracţiunea de
escrocherie va contribui la rezolvarea lor, va înlesni identificarea căilor de depăşire a
deficienţelor existente.
Scopul şi obiectivele tezei
Scopul tezei constă în aprofundarea concepţiei de aplicare a răspunderii penale pentru
escrocherie în condiţiile în care statul are un rol restrâns în reglementarea relaţiilor economice de
piaţă, iar metodele coercitive de prevenire şi combatere a acestei infracţiuni trebuie să aibă un
statut subordonat în raport cu metodele economice, informaţionale, politice, juridico-civile. De
asemenea, scopul tezei rezidă în aprofundarea studiului privind natura juridică a infracţiunii de
escrocherie, precum şi în formularea recomandărilor de perfecţionare a cadrului reglementar al
componenţei de escrocherie, care să corespundă sarcinilor de promovare a reformelor social-
economice în Republica Moldova.
Scopul propus îşi găseşte concretizarea în următoarele obiective:
• relevarea caracterului complex al obiectului juridic special al infracţiunii prevăzute la
art.190 CP RM, precum şi a conexiunii dintre acest obiect şi obiectul juridic generic al
infracţiunilor contra patrimoniului;
• identificarea normelor speciale (speciale în raport cu art.190 CP RM) aplicabile în
cazurile în care dobândirea ilicită prin înşelăciune sau abuz de încredere are ca obiect
material bunuri ce se remarcă prin anumite calităţi speciale;
• argumentarea clară, completă şi convingătoare a (in)oportunităţii aplicării art.190
CP RM în ipoteza dobândirii ilicite prin înşelăciune sau abuz de încredere a bunurilor
imobile străine sau a dreptului asupra bunurilor altei persoane;
• elucidarea dilemei dacă există sau nu diferenţe specifice între noţiunile „dobândire ili-
cită” şi „sustragere”, dacă escrocheria este sau nu este infracţiune săvârşită prin
sustragere;
• analiza modului în care victima îşi aduce concursul la săvârşirea infracţiunii de
escrocherie;
• explicarea condiţiilor care fac posibilă evoluarea înşelăciunii pasive în cadrul
infracţiunii de escrocherie;

11
 • identificarea locului şi rolului înşelăciunii şi al abuzului de încredere în latura obiectivă
a infracţiunii specificate la art.190 CP RM;
• analiza particularităţilor pe care etapele activităţilor infracţionale le prezintă în cazul
infracţiunii de escrocherie;
• elucidarea dilemei dacă venitul ratat şi prejudiciul moral pot fi sau nu luate în
consideraţie la aplicarea răspunderii în baza art.190 CP RM;
• verificarea temeiniciei considerării intenţiei indirecte şi a motivului de cupiditate în
calitate de caracteristici ale laturii subiective a infracţiunii de escrocherie;
• identificarea rolului pe care o persoană juridică îl poate avea în contextul infracţiunii de
escrocherie;
• relevarea impactului pe care prevederea de la lit.c) alin.(1) art.77 CP RM îl poate avea
asupra aplicării răspunderii potrivit lit.b) alin.(2) şi alin.(3) art.190 CP RM;
• analiza deficienţelor de care suferă prevederea de la lit.c) alin.(2) art.190 CP RM;
• explicarea condiţiilor în care devine funcţională dispoziţia de la lit.d) alin.(2) art.190
CP RM;
• relevarea avantajelor condiţionate de abrogarea art.195 CP RM, secundată de comple-
tarea art.190 CP RM cu alineatele (4) şi (5);
• scoaterea în evidenţă a divergenţelor şi convergenţelor dintre normele penale şi normele
nepenale, relevabile în procesul de apărare a ordinii de drept împotriva escrocheriei;
• stabilirea imperfecţiunilor art.190 CP RM şi ale altor norme care corelativ se aplică
alături de acest articol, precum şi formularea de propuneri menite să contribuie la
îmbunătăţirea lor calitativă.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute
Caracterul novator al rezultatelor obţinute îl determină faptul că, în condiţiile reformei
social-economice desfăşurate în Republica Moldova, lucrarea de faţă reprezintă o încercare de a
efectua de pe poziţii noi investigarea infracţiunii de escrocherie, investigare în baza căreia au fost
formulate concluzii şi recomandări teoretice în vederea perfecţionării continue a legii penale.
Contribuţia autorului la ridicarea gradului de investigaţie a celor mai controversate şi
polemizate probleme ale ştiinţei şi practicii dreptului penal privitoare la infracţiunea de
escrocherie se exprimă în următoarele: 1) a fost demonstrat că relaţiile sociale cu privire la
patrimoniu (nu relaţiile sociale patrimoniale, nici relaţiile sociale cu privire la proprietate)
constituie obiectul juridic generic al infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM; 2) a fost
argumentat că documentele nu pot reprezenta obiectul material al escrocheriei. Ele sunt utilizate
ca mijloc de săvârşire a infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM; 3) a fost demonstrat că dreptul

12
asupra bunurilor străine – mobile sau imobile – nu reprezintă obiectul influenţării nemijlocite
infracţionale în ipoteza infracţiunii specificate la art.190 CP RM; 4) a fost explicat de ce art.190
CP RM este inaplicabil în cazul dobândirii ilicite a bunurilor imobile străine prin înşelăciune sau
abuz de încredere; 5) a fost stabilit că există o diferenţă doar de formă, nu şi de conţinut, între
noţiunea „dobândire ilicită” (utilizată în art.190 CP RM) şi noţiunea „sustragere” (utilizată în
art.186-188, 192 etc. din Codul penal); 6) a fost elucidată distincţia principală dintre infracţiunea
de escrocherie şi infracţiunea prevăzută la art.196 CP RM, vizând mecanismul de cauzare a
daunelor materiale; 7) a fost identificat criteriul de delimitare a infracţiunii de escrocherie de
infracţiunile specificate la art.186 şi 187 CP RM, criteriu având la bază răspunsul la întrebarea:
doreşte oare victima să renunţe definitiv la bunurile sale în favoarea făptuitorului?; 8) a fost
stabilit criteriul de delimitare a infracţiunii, prevăzute la art.190 CP RM, în raport cu infracţiunile
de jaf, tâlhărie, şantaj, criteriu având la bază răspunsul la întrebarea: este oare alterată sau
paralizată voinţa victimei ca urmare a influenţării exercitate de făptuitor?; 9) a fost explicat de ce
nu se aplică nici art.190 CP RM, nici o altă normă penală, în situaţia în care înşelăciunea pasivă
nu se află în legătură cauzală cu dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane şi în care
înşelăciunea pasivă se realizează după apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi a
dispune de bunurile ce i-au fost transmise; 10) a fost argumentat că se aplică nu art.326 CP RM,
dar art.190 CP RM, în ipoteza în care făptuitorul pretinde fals că are influenţă asupra unui
funcţionar (nu pur şi simplu susţine că are această influenţă): în această ipoteza, nu influenţarea
asupra funcţionarului, ci dobândirea ilicită a bunurilor, care i se transmit, constituie scopul
urmărit de făptuitor; 11) a fost stabilită inoportunitatea aplicării răspunderii pentru escrocherie în
cazul comercializării bunurilor falsificate sau al prestării serviciilor falsificate, săvârşite în sfera
consumului de produse şi servicii de către persoane care desfăşoară în condiţii de legalitate
activitatea de comercializare sau altă prestare de servicii; 12) a fost explicat de ce se aplică
art.191 şi 361 CP RM, nu art.190 CP RM, în situaţia în care sustragerea bunurilor, încredinţate în
administrarea făptuitorului, se comite alături de folosirea unor documente oficiale false; 13) a
fost demonstrat că numai prejudiciul patrimonial efectiv poate caracteriza urmările prejudiciabile
produse de infracţiunea de escrocherie; 14) au fost analizate diferenţele specifice în ce priveşte
apariţia intenţiei în cazul infracţiunii de escrocherie şi al celei de delapidare a averii străine:
intenţia de a comite sustragerea apare până la momentul transmiterii bunurilor către făptuitor (în
cazul escrocheriei) sau după acest moment (în cazul delapidării averii străine); 15) au fost
stabilite criteriile de esenţă în vederea delimitării escrocheriei de încălcarea normelor de drept
civil, când nu sunt executate anumite obligaţii patrimoniale, etc.

13
 În scopul perfecţionării legii penale, au fost formulate următoarele propuneri de lege
ferenda: 1) abrogarea art.196 CP RM şi reformularea dispoziţiei de la alin.(1) art.190 CP RM:
„Escrocheria, adică cauzarea de daune materiale în proporţii mari prin înşelăciune sau abuz de
încredere”; 2) stabilirea răspunderii pentru escrocheria, săvârşită cu folosirea situaţiei de
serviciu, într-un alineat aparte al art.190 CP RM – alineatul (11); 3) modificarea alin.(2) art.21
CP RM, prin excluderea articolului 195 şi completarea alineatelor prevăzute în sintagma „art.190
alin.(2) şi (3),” cu alineatele „(4) şi (5)”; 4) modificarea art.126 CP RM după cum urmează:
abrogarea alineatului (2); completarea alineatului (1), anume: după cuvintele „proporţii mari” să
fie introdusă expresia „proporţii considerabile”; după cuvintele „respectiv, 2500” să fie introdusă
sintagma „..., şi, respectiv, 1000”.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării
Importanţa teoretică a lucrării de faţă constă în: sistematizarea abordărilor teoretice
referitoare la stabilirea elementelor constitutive şi celor circumstanţiale agravante ale infracţiunii
prevăzute la art.190 CP RM; definirea bazelor conceptuale ale studiului de drept penal al
răspunderii pentru infracţiunea de escrocherie; acumularea unui vast material teoretic şi practic
pentru dezvoltarea unor direcţii actuale şi complexe ale investigării infracţiunii de escrocherie;
trasarea unor noi perspective asupra cadrului teoretico-metodologic al temeiului real şi temeiului
juridic ale răspunderii penale pentru fapta de escrocherie.
Aplicativitatea prezentei teze constă în următoarele:
1) concepţiile ştiinţifice expuse în cadrul lucrării comportă un real interes pentru
jurisprudenţa naţională, dar şi pentru legiuitorul moldovean;
2) elaborarea criteriilor de delimitare a infracţiunii de escrocherie de faptele conexe –
penale şi nepenale – are o semnificaţie considerabilă în procesul aplicării normelor corespunză-
toare în practica judiciară, precum şi pentru dezvoltarea continuă a concepţiilor ştiinţifice asupra
problemei consemnate;
3) analiza critică a carenţelor şi hiaturilor, de care suferă apărarea penală împotriva
infracţiunii de escrocherie, poate fi luată în consideraţie la îmbunătăţirea calitativă a prevederilor
art.190 CP RM, dar şi a unor reglementări de referinţă;
4) concluziile şi recomandările formulate în teză pot uşura procesul de înfăptuire a justiţiei
penale, precum şi procesul de predare şi asimilare a materiei dreptului penal în instituţiile cu
profil juridic, în acelaşi rând procesul de perfecţionare profesională continuă a avocaţilor,
procurorilor, judecătorilor şi a altor specialişti în domeniu;
5) teza are ca vector ideea educării conştiinţei juridice şi a culturii juridice a cetăţenilor,
priviţi ca potenţiale victime ale infracţiunii de escrocherie sau ca potenţiali martori ai acesteia.

14
 Aprobarea rezultatelor. Concepţiile şi concluziile de bază ale tezei au fost expuse în cadrul
a 13 publicaţii ştiinţifice. De asemenea, ele au constituit subiectul discuţiilor purtate la şedinţele
Catedrei Drept Penal şi Criminologie a Universităţii de Stat din Moldova în anii 2005-2009. În
acelaşi timp, unele idei, constituind rezultatul cercetării, au fost prezentate la Conferinţa
internaţională ştiinţifico-practică dedicată aniversării a 50 de ani ai Facultăţii de Drept a
Universităţii de Stat din Moldova, desfăşurată la 16 octombrie 2009.
Sumarul capitolelor tezei
În Capitolul 1 „Analiza situaţiei în domeniul răspunderii penale pentru infracţiunea de
escrocherie” este efectuată analiza temeinică a materialelor ştiinţifice la tema tezei, publicate în
ţară şi peste hotare. O atenţie deosebită se acordă publicaţiilor din ultimii ani. Examinarea se face
în consecutivitate cronologică, începând cu lucrările aparţinând penaliştilor ruşi A.Lohviţki şi
I.Ia. Foiniţki. În continuare, este investigată, sub aspect comparativ, contribuţia proeminentă pe
care unii autori sovietici – P.S. Matâşevski şi G.N. Borzenkov – au adus-o în planul cercetării
răspunderii penale pentru infracţiunea de escrocherie. La publicaţiile din ultimii ani pot fi
raportate lucrările elaborate de V.P. Emelianov, Iu.A. Merzoghitova, O.V. Lisoded, S.M. Kocioi,
A.G. Bezverhov, A.I. Boiţov, V.I. Plohova, R.B. Osokin, N.D. Morozova, V.I. Lesneak,
O.V. Smagliuk, V.P. Truhin, O.S. Beleak, A.A. Pudovkin, E.V. Şerstov, V.Hiliuta, K.L. Popov,
Mohammed am Baidusi, E.V. Suslina, N.S. Tretiakova şi al. Un spaţiu aparte se acordă analizei
materialelor ştiinţifice la tema tezei, publicate în ţară. Acestea aparţin autorilor S. Brînza,
A. Borodac, X. Ulianovschi şi S. Vozniuc.
Capitolul 2 „Elementele constitutive ale infracţiunii de escrocherie” este consacrat
examinării obiectului, laturii obiective, laturii subiective şi subiectului infracţiunii prevăzute la
art. 190 CP RM. Se analizează posibilitatea evoluării bunurilor imobile şi a dreptului asupra
bunurilor străine în calitate de obiect al influenţării nemijlocite infracţionale în cazul infracţiunii
prevăzute la art.190 CP RM. Se relevă că, în art.190 CP RM, noţiunea „dobândire ilicită” are
sensul autentic de „sustragere”, că nu există careva temei pentru a afirma că escrocheria nu este o
infracţiune săvârşită prin sustragere. De asemenea, este identificată distincţia dintre escrocherie
şi infracţiunea specificată la art.196 CP RM, precum şi linia de demarcaţie dintre escrocherie şi
jaf, tâlhărie sau şantaj. Se arată că, în esenţă, delimitarea escrocheriei de încălcarea normelor de
drept civil (când nu sunt executate obligaţii) trebuie făcută luându-se în consideraţie: atitudinea
făptuitorului faţă de transmiterea lui a bunurilor; prezenţa disponibilităţii efective a făptuitorului
de a-şi executa angajamentele. Sunt prezentate argumentele de rigoare în susţinerea tezei de
oportunitate a aplicării art.190 CP RM doar în cazul în care înşelăciunea pasivă se află în
legătură cauzală cu dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane, iar înşelăciunea pasivă se

15
realizează înainte de apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi a dispune de
bunurile ce i s-au transmis.
Capitolul 3 „Elementele circumstanţiale agravante ale infracţiunii de escrocherie”
cuprinde analiza agravantelor specificate la alin.(2)-(5) art.190 CP RM. Se argumentează că
renunţarea legiuitorului la modul cuantificabil de stabilire a caracterului considerabil al daunei,
cauzate prin săvârşirea infracţiunilor (inclusiv, a infracţiunii de escrocherie), a avut ca efect
îngustarea semnificativă a sferei de aplicare a reglementărilor corespunzătoare. Se explică de ce
aplicarea în practică a agravantei „cu cauzarea de daune în proporţii considerabile” este însoţită
de nesocotirea principiului incriminării subiective, a principiului separaţiei puterilor în stat,
precum şi a principiului democratismului (egalităţii). La fel, se ajunge la concluzia că, pentru a
aplica lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, este obligatorie stabilirea legăturii dintre folosirea situaţiei
de serviciu şi infracţiunea de escrocherie. Este apreciată ca salutabilă completarea art.190 CP
RM cu alineatele (4) şi (5), argumentându-se că prin aceasta va fi oprită practica aplicării
incorecte a art.195 CP RM, cu nesocotirea art.30 CP RM şi a pct.22 din Hotărârea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea
bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004.

16
 1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL RĂSPUNDERII PENALE
PENTRU INFRACŢIUNEA DE ESCROCHERIE

1.1. Analiza materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate peste hotare

Capitolul dat conţine analiza temeinică a materialelor ştiinţifice la tema tezei, publicate în
ţară şi peste hotare. O atenţie deosebită se va acorda publicaţiilor din ultimii ani.
Efectuând examinarea în consecutivitate cronologică, vom începe cu lucrarea aparţinând
lui A.Lohviţki, care reprezintă un curs de drept penal, datând din 1871 [170]. Capitolul XXX
(pag.677-704) din această lucrare poartă denumirea „Escrocheria şi înşelăciunile”. Reperele
principale ale cercetării efectuate de A.Lohviţki sunt: delimitarea escrocheriei faţă de furt şi jaf;
delimitarea escrocheriei de înşelăciunile nepedepsibile; circumstanţele care agravează
răspunderea pentru escrocherie; delimitarea escrocheriei de delapidarea averii străine; însuşirea
ilegală a proprietăţii literare sau artistice; plagiatul; însuşirea bunurilor găsite sau a comorii
descoperite; înşelăciunile legate de încheierea contractelor; bancruta; camăta.
Studiul în cauză prezintă interes doar sub aspect juridico-istoric, deoarece are ca suport
normativ Codul de pedepse criminale şi corecţionale din 1845 al Imperiului Rus. Cu toate
acestea, sunt utile concluziile la care ajunge A.Lohviţki privind dobândirea ilicită a bunurilor
imobile, precum şi exploatarea afecţiunilor persoanelor incapabile. Concluzii care ne-au ajutat la
clarificarea, în condiţiile actuale, a alcătuirii obiectului material al infracţiunii de escrocherie,
precum şi la determinarea liniei de demarcaţie dintre escrocherie şi furt.
O altă lucrare, la care ne vom referi, aparţine lui I.Ia. Foiniţki, intitulată „Curs de drept
penal. Partea Specială. Infracţiunile contra persoanei şi infracţiunile patrimoniale”, datând
din anul 1916 [219]. Secţiunea V (pag.246-264) din lucrare poartă denumirea „Escrocheria.
Noţiune. Înşelăciunea în cadrul escrocheriei”. În special, se investighează: sustragerea în cadrul
escrocheriei şi legătura ei cauzală cu înşelăciunea; obiectul material al escrocheriei şi alte semne
ale infracţiunii de escrocherie; disocierea escrocheriei de infracţiunile adiacente; tipurile de
escrocherie; tipurile specifice de escrocherie: înşelăciunea în convenţii; înşelăciunea legată de
asigurare; alte tipuri speciale de escrocherie. În comparaţie cu studiul întreprins de A.Lohviţki,
cercetarea efectuată de I.Ia. Foiniţki este mai elaborată şi mai consistentă sub aspect ştiinţific.
Accentul se pune nu atât pe examinarea unor cazuri din practica judiciară, cât mai ales pe
fundamentarea teoretică a concepţiei privind aplicarea răspunderii penale pentru infracţiunea de

17
escrocherie. Pentru prezenta teză, comportă valoare concluziile autorului cu referire la condiţiile
istorice în care s-a cristalizat noţiunea legislativă de escrocherie.
O altă lucrare consacrată a fost elaborată de acelaşi autor, I.Ia. Foiniţki. Este vorba despre
monografia „Escrocheria în conformitate cu dreptul penal rus” [220; 221]. Editată, pentru
prima dată în 1871, lucrarea este reeditată în 2006. Elementele de referinţă ale cercetării
respective sunt: istoria reglementării răspunderii pentru escrocherie în dreptul penal roman,
german, francez, anglo-american, rus; obiectul material al escrocheriei; modus operandis în
cadrul escrocheriei; latura subiectivă a escrocheriei; delimitarea escrocheriei de alte fapte etc.
Nivelul investigaţiei este comparativ mai ridicat decât al lucrărilor caracterizate anterior. Se
efectuează o analiză detaliată a tuturor semnelor constitutive ale infracţiunii de escrocherie.
Prezintă interes concluziile autorului privind obiectul material al escrocheriei şi modalităţile
înşelăciunii, concluzii la care am făcut referinţă în cadrul studiului nostru. Totuşi, utilitatea
materialului este redusă, în cea mai mare parte, din cauza formatului juridico-istoric al lucrării.
Mai aproape de actualitate problema răspunderii penale pentru infracţiunea de escrocherie
este cercetată de P.S. Matâşevski în teza de doctor habilitat intitulată „Răspunderea pentru
infracţiunile contra proprietăţii socialiste în conformitate cu dreptul penal sovietic”, datând
din anul 1970 [173]. Este o lucrare ştiinţifică fundamentală, dedicată analizei în ansamblu a
infracţiunilor contra proprietăţii. În cele 575 pagini ale lucrării autorul examinează următoarele
probleme: evoluţia reglementării răspunderii pentru infracţiunile contra proprietăţii în legislaţia
penală sovietică; caracterizarea de ansamblu a infracţiunilor contra proprietăţii; analiza
infracţiunilor săvârşite prin sustragere; analiza infracţiunilor contra proprietăţii cărora le lipsesc
semnele sustragerii; analiza infracţiunilor contra proprietăţii săvârşite în lipsa scopului de
cupiditate; pedeapsa pentru infracţiunile contra proprietăţii. Nemijlocit la infracţiunea de
escrocherie se referă doar textul cuprins în pag.187-220 ale lucrării. De aceea, analiza
elementelor constitutive ale acestei infracţiuni este relativ sumară. Totuşi, informaţia din lucrare
comportă o valoare semantică mai ridicată, comparativ cu cea din lucrările caracterizate supra.
Un loc aparte în publicaţiile care se referă la tema tezei îl ocupă monografia „Răspunderea
pentru escrocherie (problemele calificării)”, elaborată de G.N. Borzenkov [128]. Chiar dacă
datează din 1971, această lucrare este încă frecvent citată de către oamenii de ştiinţă care
cercetează infracţiunea de escrocherie. În mai multe rânduri am apelat şi noi la ideile din lucrarea
în cauză. Idei care, după aproximativ patru decenii, nu s-au perimat, nu sunt anacronice. În
monografie se întreprinde o examinare aprofundată a cadrului normativ consacrat răspunderii
pentru infracţiunea de escrocherie, a noţiunii de escrocherie, a delimitării escrocheriei de
infracţiunile adiacente etc. În afară de caracterul său ştiinţific, lucrarea are şi o pronunţată

18
aplicativitate practică. Aceasta deoarece conţine referinţe la mai multe zeci de cauze penale
relevante din practica aplicării răspunderii pentru escrocherie. O semnificaţie ştiinţifico-practică
considerabilă prezintă concepţiile lui G.N. Borzenkov privind: conţinutul şi modalităţile
înşelăciunii în contextul escrocheriei; specificul abuzului de încredere în raport cu înşelăciunea;
delimitarea escrocheriei de delapidarea averii străine, de înşelarea clienţilor, de falsificarea
documentelor etc. În comparaţie cu lucrările la care ne-am referit mai sus, dar şi comparativ cu
unele lucrări publicate mai târziu, monografia analizată se prezintă ca una dintre cele mai
importante publicaţii în materie.
La publicaţiile din ultimii ani poate fi raportată lucrarea „Apărarea dreptului de
proprietate de legislaţia penală” aparţinând lui V.P. Emelianov, datată cu anul 1996 [144].
Concepută în alte condiţii istorice, având ca valori supreme statul de drept şi economia de piaţă,
această lucrare se distinge favorabil de cele analizate până acum. În special, autorul s-a referit la
următoarele aspecte: temeiurile apărării dreptului de proprietate de legislaţia penală (dreptul de
proprietate şi formele juridice ale acestuia; apărarea dreptului de proprietate şi problemele
perfecţionării legislaţiei penale; mijloacele de drept penal aplicate în vederea apărării dreptului
de proprietate); suportul ştiinţific al calificării infracţiunilor contra proprietăţii (conceptul de
calificare a infracţiunilor; temeiul faptic şi cel juridic al calificării infracţiunilor; definiţia
noţiunii de infracţiuni contra proprietăţii şi trăsăturile acestora; definiţia noţiunii generale de
sustragere şi clasificarea acestora; formele sustragerilor; circumstanţele agravante ale sustrage-
rilor; infracţiunile contra proprietăţii cărora le lipsesc semnele sustragerii; infracţiunile contra
proprietăţii săvârşite în lipsa scopului de cupiditate. Nemijlocit escrocheriei îi este consacrat
studiul efectuat la pag.45-50 ale lucrării. Deşi redusă ca volum, examinarea elementelor
constitutive ale escrocheriei comportă precizie şi claritate. Remarcăm, în special, criteriile
propuse de autor pentru delimitarea escrocheriei de infracţiunea de furt. Dezavantajul este că
cercetarea efectuată de V.P. Emelianov are ca suport normativ legea penală ucraineană. Diferen-
ţele de rigoare în ce priveşte modul de reglementare a răspunderii pentru escrocherie este un
impediment firesc în calea unei mai substanţiale valorificări a materialului ştiinţific respectiv.
În 1998 a apărut teza de doctor în drept cu tema „Răspunderea pentru escrocheria
săvârşită în sfera relaţiilor financiar-creditare (aspectele penal şi criminologic)”, autor
Iu.A. Merzoghitova [176]. Este una dintre primele publicaţii ştiinţifice dedicate nu escrocheriei în
general, dar escrocheriei săvârşite în una dintre sferele activităţii economice. În Capitolul I al
tezei s-a efectuat analiza criminologică a escrocheriei săvârşite în sfera relaţiilor financiar-
creditare. În Capitolul II, care ne interesează mai mult, se întreprinde analiza de drept penal a
escrocheriei săvârşite în aceeaşi sferă. Se pune accentul pe: semnele obiective ale escrocheriei

19
săvârşite în sfera relaţiilor financiar-creditare; semnele subiective ale respectivei forme de
escrocherie; delimitarea escrocheriei de infracţiunile adiacente. Se evidenţiază prin competenţă
cercetarea obiectului material al infracţiunii de escrocherie, precum şi delimitarea acestui obiect
de mijloacele de săvârşire a infracţiunii date. Cu trimitere la multiple cazuri din practica
judiciară, sunt trecute în revistă formele tipice de realizare a înşelăciunii în cazul escrocheriei
săvârşite în sfera relaţiilor financiar-creditare. Un interes deosebit îl comportă cercetarea
problemei ce vizează crearea piramidelor financiare, privite ca una dintre cele mai periclitante
forme ale înşelăciunii din cadrul escrocheriei. De referinţă sunt şi concluziile formulate de
Iu.A. Merzoghitova cu privire la posibilitatea evoluării persoanei juridice în calitate de mijloc de
săvârşire a escrocheriei. Deşi teza nu are la bază cadrul normativ autohton, este, cu certitudine,
un instrument util de cercetare a unora dintre cele mai polemizate probleme ale răspunderii
penale pentru escrocherie.
O valoare ştiinţifică, nu însă la fel de ridicată, prezintă autoreferatul tezei de doctor în drept
cu tema „Problemele criminologice ale escrocheriei”, susţinute de O.V. Lisoded în anul 1999
[167]. În primul rând, această lucrare ţine de sistemul de referinţă al ştiinţelor juridice din
Ucraina. Dar, într-un spaţiu geografic care tinde spre integrarea pe toate planurile în comunitatea
europeană, această diferenţă pare să-şi piardă din ce în ce mai mult din semnificaţie. Totuşi, în
rândul al doilea, lucrarea este dedicată examinării problemelor criminologice ale infracţiunii de
escrocherie. Ceea ce înseamnă că este doar colateral interesul nostru, sub aspect juridico-penal,
faţă de această publicaţie ştiinţifică. Cu toate acestea, O.V. Lisoded face incursiuni şi pe terenul
dreptului penal, exprimându-şi opinia în ce priveşte: caracteristicile obiectului infracţiunii de
escrocherie; interconexiunile dintre înşelăciune şi abuzul de încredere, ca modalităţi normative
ale acţiunii adiacente în cadrul escrocheriei; trăsăturile subiectului infracţiunii de escrocherie etc.
Unele rezultate ştiinţifice obţinute de autor pot fi valorificate în vederea clarificării naturii
juridice a infracţiunii de escrocherie.
O altă publicaţie ştiinţifică la tema lucrării de faţă este monografia lui S.M. Kocioi,
intitulată „Răspunderea pentru infracţiunile contra proprietăţii, săvârşite în scop de cupidi-
tate”, publicată în anul 2000 [155]. Reperele acestei monografii sunt: evoluţia reglementărilor cu
privire la răspunderea pentru infracţiunile contra proprietăţii, săvârşite în scop de cupiditate;
analiza infracţiunilor săvârşite prin sustragere; analiza infracţiunilor săvârşite în scop de
cupiditate, cărora le lipsesc semnele sustragerii. Nemijlocit infracţiunii de escrocherie îi este
dedicat Capitolul II (pag.174-191) din Titlul III al monografiei. Într-o manieră caracteristică lui,
S.M. Kocioi reuşeşte să examineze cele mai importante aspecte ale răspunderii penale pentru
escrocherie. Deosebită importanţă comportă concepţiile în legătură cu: delimitarea escrocheriei

20
de furt; similitudinile dintre noţiunile „dobândire ilicită” şi „sustragere”; semantismul conceptu-
lui „abuz de încredere”; particularităţile unor circumstanţe agravante ale escrocheriei; folosirea
documentelor de decontare false la săvârşirea infracţiunii de escrocherie etc. Totuşi, analiza
respectivă nu excelează în detalii. Nu-i permite nici formatul publicaţiei, care se referă nu doar la
infracţiunea de escrocherie. Oricum, cercetarea este de o calitate mai înaltă decât investigaţiile
efectuate, de exemplu, de către P.S. Matâşevski. Aceasta pentru că S.M. Kocioi nu a încercat să
se refere la toate sau aproape la toate chestiunile vizând răspunderea penală pentru escrocherie,
fără a desăvârşi analiza nici uneia din aceste chestiuni. Tactica autorului a fost alta: de a selecta
problemele prioritare şi de a răspunde la întrebările cele mai acute la moment. Datorită acestui
fapt, i-a reuşit să atingă majoritatea scopurilor pe care şi le-a propus. De aceea, considerăm că, în
planul cercetării infracţiunii de escrocherie, nu poate fi neglijat aportul pe care l-a adus
S.M. Kocioi.
În cele ce urmează vom acorda atenţie lucrării „Infracţiuni în sfera economiei. Analiza de
drept penal şi calificare”, ieşită de sub tipar în 2001; autori B.D. Zavidov, O.B. Gusev,
A.P. Korotkov şi alţii [148]. În mod special interesează Titlul I al lucrării (pag.11-45). Deşi se
numeşte „Infracţiuni contra proprietăţii”, în el sunt investigate numai două infracţiuni:
escrocheria; cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere. Cercetarea se
impune prin faptul că cele două infracţiuni sunt analizate sub aspectul confruntării lor. Este utilă
această abordare, mai ales că sunt încă prea puţine lucrări în care s-ar efectua o analiză ştiinţifică
a infracţiunii de cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere. În multe
privinţe, această infracţiune este „antipodul” escrocheriei. Deosebirile vizează ca şi cum într-o
imagine inversă: obiectul (i)material al infracţiunii; mecanismul de cauzare a urmărilor
prejudiciabile; specificul urmărilor prejudiciabile; scopul infracţiunii etc. Multe dintre aceste
deosebiri sunt cercetate în monografia în cauză. Dar nu întotdeauna suficient. De exemplu,
aproape deloc nu este studiat obiectul juridic al celor două infracţiuni. La fel, este superficială
examinarea conţinutului şi a modalităţilor înşelăciunii din cadrul escrocheriei. Nici delimitarea
escrocheriei de unele infracţiuni adiacente pare să nu-şi fi atins obiectivele. În acelaşi timp,
reacţionând la provocările cotidianului, autorii supun analizei hacking-ul, phreaking-ul, pirateria
radio şi alte asemenea fenomene prejudiciabile relativ recente, care au legătură cu infracţiunea de
escrocherie.
În ce ne priveşte, au fost utile concluziile autorilor privind similarităţile dintre noţiunile
„dobândire ilicită” şi „sustragere”. În acelaşi rând, explicaţiile privind mecanismul de cauzare a
prejudiciului patrimonial în ipoteza infracţiunii de cauzare a daunelor materiale prin înşelăciune
sau abuz de încredere.

21
 O altă lucrare la tema tezei – „Infracţiuni patrimoniale”, apărută de sub tipar în 2002.
Autorul acesteia, A.G. Bezverhov [124], îşi concentrează studiul pe următoarele probleme:
semnificaţia economică şi juridică a proprietăţii şi a relaţiilor patrimoniale; analiza istorico-
economică a infracţiunilor patrimoniale; conceptul şi clasificarea infracţiunilor patrimoniale;
problemele perfecţionării unor norme care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile patrimo-
niale; interacţiunea dreptului penal şi a dreptului privat în sfera relaţiilor patrimoniale.
Nu există în lucrare un compartiment aparte, axat pe analiza distinctă a infracţiunii de
escrocherie. În acelaşi timp, se analizează mai multe aspecte legate de răspunderea penală pentru
această infracţiune. Originalitate şi valoare ştiinţifică prezintă cercetarea noţiunii „dobândirea
dreptului asupra bunurilor altei persoane”. Această analiză ne-a ajutat la învederarea imposibi-
lităţii de a considera dreptul respectiv în calitate de obiect al influenţării infracţionale nemijlocite
a infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM. De asemenea, este de un interes incontestabil analiza
făcută de A.G. Bezverhov privind folosirea situaţiei de serviciu la comiterea infracţiunii de
escrocherie. Nu pot fi neglijate nici punctele lui de vedere asupra obiectului juridic generic al
escrocheriei, precum şi asupra corelaţiei dintre noţiunile „patrimoniu” şi „proprietate”. În acelaşi
timp, multe alte probleme ale răspunderii penale pentru escrocherie rămân oarecum în umbră,
autorul considerându-le mai puţin importante. De aceea, lucrarea examinată poate fi considerată
având doar un caracter subsidiar în rândul publicaţiilor ştiinţifice ce vizează răspunderea pentru
infracţiunea de escrocherie.
Printre instrumentele cele mai de seamă, aplicate în investigarea infracţiunii de escro-
cherie, se numără monografia lui A.I. Boiţov „Infracţiuni contra proprietăţii”, publicată în
2002 [127]. După volum, această lucrare, care numără 775 pagini, poate fi comparată doar cu cea
a lui P.S. Matâşevski, despre care am relatat mai sus.
Monografia este structurată în opt capitole, corespunzător subiectelor abordate în ea:
caracterizarea generală a infracţiunilor contra proprietăţii; noţiunea şi semnele sustragerii;
formele sustragerii; tipurile de sustrageri; circumstanţele agravante ale sustragerii; circumstanţele
deosebit de agravante ale sustragerii; infracţiunile contra proprietăţii cărora le lipsesc semnele
sustragerii; infracţiunile contra proprietăţii care nu sunt legate de extragerea unui profit
patrimonial.
Examinarea nemijlocită a infracţiunii de escrocherie este efectuată în cele 99 de pagini ale
§2 din Capitolul III al lucrării. În special, A.I. Boiţov se pronunţă asupra esenţei juridice a
noţiunii „dreptul asupra bunurilor altei persoane”, noţiune care desemnează obiectul imaterial al
escrocheriei în contextul legii penale ruse. Este controversată poziţia autorului faţă de rolul
înşelăciunii şi al abuzului de încredere în economia laturii obiective a infracţiunii de escrocherie.

22
A.I. Boiţov nu se poate decide ce sunt acestea: 1) acte interdependente între ele, aflate în afara
sistemului de referinţă al sustragerii sau 2) metode ale sustragerii? În acest sens, opinia autorului
este de o utilitate redusă.
Totodată, este exprimată tranşant viziunea asupra caracteristicilor transmiterii bunurilor de
către victimă făptuitorului. Se relevă că o asemenea transmitere nu poate fi benevolă. Este
valoroasă şi contribuţia autorului în planul delimitării escrocheriei de infracţiunea de furt. Se
explică într-o manieră concludentă că exploatarea afecţiunilor unor persoane incapabile ţine de
infracţiunea de furt, nu de infracţiunea de escrocherie.
Este foarte detaliată şi fundamentată cercetarea având ca obiect conformaţia şi varietăţile
înţelesului noţiunii de înşelăciune. Totuşi, în cea mai mare parte, se repetă informaţia din
lucrările de referinţă ale lui I.Ia. Foiniţki şi G.N. Borzenkov, despre care am menţionat anterior.
Poate doar că se conţine o mai vie polemică în legătură cu obiectul cercetat. În acelaşi timp,
considerăm oarecum ruptă de context şi lipsită de finalitate clară examinarea mijloacelor de
săvârşire a infracţiunii de escrocherie. Maniera, uneori defectuoasă, de exprimare a autorului nu
ne permite să clarificăm dacă investigaţia se vrea să vizeze toate mijloacele respective sau doar o
parte din ele.
Pe de altă parte, este interesantă investigarea noţiunii „abuz de încredere”. Se face o deli-
mitare a acestei noţiuni de noţiunea „abuz de credulitate”. Apelând la metoda comparativă şi cea
istorică, autorul prezintă în plan comparativ starea de lucruri în ce priveşte incriminarea abuzului
de încredere în alte ţări şi în alte epoci istorice. Se ajunge la concluzia că concepţia originară nu
corespunde cu actuala concepţie care stă la baza noţiunii legislative „abuz de încredere”. Însă, nu
este clară opţiunea lui A.I. Boiţov privind oportunitatea operării unor amendamente de rigoare în
textul legii penale, de natură să elimine această necorespundere, sau inoportunitatea lor.
În concluzie, deşi conţine multă informaţie, studiul realizat de A.I. Boiţov nu se impune
prin consistenţă. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre analiza altor infracţiuni contra
proprietăţii. Considerăm că cercetarea infracţiunii de escrocherie se numără printre „verigile
slabe” ale monografiei analizate. După modul de argumentare şi stilul expunerii, aceasta nu se
poate compara cu lucrarea lui G.N. Borzenkov, examinată supra. Aceasta şi este principala cauză
din care în prea rare cazuri am făcut referire la lucrarea lui A.I. Boiţov.
Din anul 2003 datează lucrarea lui V.I. Plohova, intitulată „Infracţiunile non-violentale
contra proprietăţii: fundamentare criminologică şi juridică” [185]. Printre subiectele abordate
în lucrare menţionăm: temeiurile criminologice şi juridice de incriminare a faptelor non-
violentale contra proprietăţii; expresia normativă a temeiurilor de incriminare în semnele

23
infracţiunilor contra proprietăţii, vizând obiectul juridic şi obiectul material; expresia normativă
a temeiurilor de incriminare în semnele laturii obiective şi elementele subiective constitutive.
În contextul cercetării răspunderii penale pentru infracţiunea de escrocherie, este utilă
opinia lui V.I. Plohova cu privire la comprehensiunea noţiunii „dreptul asupra bunurilor altei
persoane”. Se explică detaliile mecanismului atingerii infracţionale în ipoteza dobândirii ilicite
prin înşelăciune sau abuz de încredere a dreptului asupra bunurilor altei persoane. La fel,
autoarea îşi exprimă tranşant viziunea şi cu privire la inoportunitatea considerării prejudiciului
sub forma venitului ratat şi a prejudiciului moral ca elemente de relevanţă ce ar putea fi reţinute
la calificare. În consonanţă cu poziţia noastră este părerea autoarei despre necesitatea regândirii
concepţiei legislative a noţiunii „daune în proporţii considerabile”. La fel, este utilă şi analiza
noţiunii „încredere”, necesară în vederea perceperii sensului autentic al conceptului de abuz de
încredere.
Marele inconvenient este că toate aceste probleme sunt analizate disparat una de alta. Le
lipseşte continuitatea. Răspunderea pentru infracţiunea de escrocherie este studiată fragmentar,
laolaltă cu răspunderea pentru furt şi delapidarea averii străine. În acelaşi timp, avantajul este că
argumentele lui V.I. Plohova au forţa de a convinge, sunt prezentate astfel încât să scoată în
evidenţă contribuţia personală a autoarei în procesul de investigare ştiinţifică a infracţiunilor
non-violentale contra proprietăţii.
Următoarea publicaţie, la care ne vom referi, este articolul ştiinţific al lui R.B. Osokin
„Analiza de drept penal a semnelor subiective ale escrocheriei” ce datează din anul 2003 [182].
Este una dintre puţinele lucrări care priveşte latura subiectivă şi subiectul infracţiunii de
escrocherie în calitate de aspect care merită o cercetare aparte.
Deosebit de utile sunt opiniile autorului privind trăsăturile individualizante ale subiectului
escrocheriei. Accentul se pune pe relaţia dintre subiect şi victimă, pe aceea cum subiectul
pregăteşte terenul astfel încât victima să-şi aducă concursul la săvârşirea infracţiunii de
escrocherie.
În acelaşi timp, provoacă o anumită nedumerire opinia autorului cu privire la intenţia
indirectă ca expresie a vinovăţiei persoanei care comite escrocheria. Argumentele invocate de
R.B. Osokin se dovedesc a fi, la o analiză atentă, o prezentare distorsionată a realităţii juridice.
Prezentare care, de fapt, demonstrează tocmai contrariul: numai intenţia directă este posibilă în
cazul infracţiunii de escrocherie.
Pe de altă parte, au suficientă consistenţă şi semnificaţie ştiinţifică viziunile autorului cu
privire la: intenţia spontană şi intenţia premeditată în ipoteza infracţiunii de escrocherie;

24
caracteristicile motivului infracţiunii de escrocherie; circumstanţele care denotă prezenţa
scopului de cupiditate la subiectul infracţiunii de escrocherie etc.
Desigur, după amploarea cercetării, publicaţia lui R.B. Osokin nu se compară cu lucrările
analizate până acum. Însă, dacă ne referim concret la elementele constitutive subiective ale
escrocheriei, analizate de autor, lucrarea lui se distinge prin calitate. Unele subiecte, pe care el le
abordează, nu sunt deloc examinate sau foarte superficial de către alţi autori. Deşi se dovedeşte
că nu sunt subiecte oarecare.
O altă publicaţie ştiinţifică relevantă este articolul ştiinţific al lui Iu.Kraveţ „Delimitarea
pseudoactivităţii de întreprinzător de escrocherie”, la fel datând din 2003 [156].
Este o lucrare la care facem referinţă în contextul examinării problemei privind evoluarea
persoanei juridice ca mijloc de săvârşire a infracţiunii de escrocherie. Suntem de acord cu opinia
autorului că pseudoactivitatea de întreprinzător poate fi privită în unele cazuri ca o formă
specifică de escrocherie, în acelaşi rând că crearea întreprinderilor fictive nu este decât o
modalitate specifică a înşelăciunii.
Sunt valoroase şi alte concluzii pe care le formulează Iu.Kraveţ: procurarea unei întreprin-
deri fictive în scopul acoperirii genurilor activităţii de întreprinzător ilegale este nu mai puţin
periculoasă decât crearea în acelaşi scop a unei întreprinderi fictive; este necesară regândirea
construcţiei componenţei pseudoactivităţii de întreprinzător, astfel încât aceasta să se refere la o
infracţiune formală, nu la una materială. În general, este restrânsă aplicarea rezultatelor ştiinţifice
obţinute în studiu: autorul se referă la unul dintre aspectele concrete ale aplicării răspunderii
penale pentru escrocherie. Totuşi, în comparaţie cu cercetările similare, efectuate de alţi autori,
lucrarea în cauză se distinge prin profunzimea discursului analitic şi prin ţinuta ştiinţifică de
nivel.
Prezintă interes articolul ştiinţific „Subiectul special al escrocheriei”, elaborat de
N.D. Morozova, datând tot din anul 2003 [178]. Ca şi publicaţia precedentă, vizează un domeniu
foarte concret al cercetării infracţiunii de escrocherie. De fapt, este printre puţinele publicaţii
ştiinţifice în care se abordează chestiunea privind subiectul special al infracţiunii de escrocherie.
Deşi nu rezultă din titlul publicaţiei, aceasta se referă la săvârşirea escrocheriei cu folosirea
situaţiei de serviciu. Autoarea pune accentul pe calităţile speciale ale subiectului care comite
această infracţiune. Se neglijează însă o condiţie nu mai puţin importantă a aplicării răspunderii
penale pentru escrocheria săvârşită în prezenţa agravantei respective: legătura cauzală dintre
săvârşirea escrocheriei şi folosirea situaţiei de serviciu. Pentru că, aşa cum vom putea vedea
infra, dacă lipseşte această condiţie indispensabilă, persoana, chiar şi având calitatea specială
corespunzătoare, nu poate fi trasă la răspundere în conformitate cu lit.d) alin.(2) art.190 CP RM.

25
În afară de aceasta, dezavantajele studiului în cauză se exprimă în: expunerea prea succintă
asupra problemei abordate; compilarea cu predilecţie a ideilor altor autori, în locul unei
contribuţii personale mai pronunţate. Pe cale de consecinţă, este redusă, pentru studiul nostru,
valoarea ştiinţifică a materialului pe care ni-l propune N.D. Morozova.
Un alt articol ştiinţific, aparţinând lui V.I. Lesneak, este intitulat „Semnele obiective ale
escrocheriei”, publicat în 2004 [164]. Şi această publicaţie are ca obiect de cercetare un domeniu
relativ restrâns ce ţine de răspunderea penală pentru infracţiunea de escrocherie: obiectul şi latura
obiectivă. Prea puţin spaţiu se acordă analizei obiectului juridic al infracţiunii. Este pur şi simplu
trecut cu vederea faptul că obiectul juridic special al escrocheriei are un caracter complex. Cu
toate că autorul afirmă că escrocheria comportă un anume specific faţă de celelalte infracţiuni
săvârşite prin sustragere, nu relevă deloc specificul ce rezultă din conţinutul şi structura
obiectului juridic special al escrocheriei.
De asemenea, autorul afirmă că bunurile imobile reprezintă obiectul material al infracţiunii
de escrocherie. Totuşi, din cele expuse de V.I. Lesneak nu reiese prea clar: este o doleanţă de
remaniere a legii penale sau o constatare a stării de fapt existente? Sunt modeste încercările
autorului de a explica natura juridică a noţiunii „dreptul asupra bunurilor altor persoane”.
Reproducând punctele de vedere ale altor autori, lipseşte propria viziune critică. La fel, nu sunt
evoluate şi concepţiile autorului cu privire la modalităţile înşelăciunii, precum şi la delimitarea
înşelăciunii de abuzul de încredere. Prezintă utilitate doar reflecţiile cu privire la caracterul
cvasibenevol al transmiterii bunurilor de către victimă făptuitorului.
O altă publicaţie ştiinţifică la tema tezei, a lui L.V. Bâkodorova, este intitulată „Acţiunile
de escrocherie săvârşite la diferite etape ale contractului de asigurare”, datând din 2004 [132].
Este consacrată examinării unei probleme sensibile, la confluenţa reglementării dreptului penal şi
a dreptului privat. Sunt trecute în revistă procedeele şi metodele cele mai frecvente de săvârşire a
escrocheriei în legătură cu încheierea şi executarea contractului de asigurare. Concluziile
autoarei se bazează pe exemplele din practica judiciară şi pe experienţa ţărilor în care de mult
timp e sancţionată penal escrocheria legată de asigurare. Publicaţia este de o actualitate incon-
testabilă, venind să completeze golul informaţional condiţionat de penuria de surse ştiinţifice în
materie. Autorul se referă nu doar la etapele contractului de asigurare, implicând manifestări
infracţionale specifice, dar supune analizei şi cazurile în care subiectul escrocheriei este benefi-
ciarul asigurării sau persoana asigurată, alături de cazurile când subiect este asigurătorul. Se
acordă atenţie nu doar asigurării bunurilor sau a persoanei, dar şi asigurării obligatorii de asis-
tenţă medicală. Unul dintre puţinele dezavantaje se exprimă în faptul că investigaţia nu se

26
finalizează cu concluzii. De asemenea, expunerea are un caracter preponderent de comentare,
fiind oarecum neglijată polemica ştiinţifică.
Din 2004 datează şi autoreferatul tezei de doctor în drept cu tema „Escrocheria în Codul
penal al Ucrainei din anul 2001”, susţinute de O.V. Smagliuk [197]. Reperele principale ale
acestei lucrări sunt: noţiunea de escrocherie şi stabilirea obiectului acestei infracţiuni; evoluţia
reglementării răspunderii penale pentru infracţiunea de escrocherie; caracterizarea altor semne
obiective constitutive şi a semnelor subiective constitutive ale infracţiunii de escrocherie;
particularităţile calificării escrocheriei şi delimitarea acestei infracţiuni de infracţiunile conexe.
Valoare ştiinţifică comportă îndeosebi examinarea unor aspecte ale obiectului şi ale subiectului
infracţiunii de escrocherie. De asemenea, prezintă interes criteriile pe care le propune
O.V. Smagliuk pentru delimitarea escrocheriei de infracţiunile adiacente (în special, de
infracţiunea de delapidare a averii străine). În rest, rezultatele obţinute nu se caracterizează nici
prin noutate ştiinţifică, nici prin semnificaţie teoretico-practică.
Din 2006 datează autoreferatul tezei de doctor în drept cu tema „Caracterizarea juridico-
penală a escrocheriei săvârşite în sfera creditar-bancară”, susţinute de V.P. Truhin [201]. Este
domeniul de investigare asupra căruia s-a concentrat şi Iu.A. Merzoghitova. Însă, V.P. Truhin
face doar o analiză de drept penal, nu şi analiza criminologică a respectivului domeniu. La
concret, reperele lucrării în cauză sunt: aspectele juridico-istoric şi juridico-comparativ ale
reglementării răspunderii pentru escrocheria săvârşită în sfera creditar-bancară; semnele
obiective ale infracţiunii de escrocherie; semnele subiective ale infracţiunii de escrocherie;
delimitarea escrocheriei de alte infracţiuni săvârşite în sfera creditar-bancară; alte probleme ale
teoriei şi practicii aplicării răspunderii pentru escrocheria săvârşită în sfera creditar-bancară.
Trezeşte rezerve propunerea lui V.P. Truhin de a considera relaţiile sociale cu privire la apărarea
dreptului de proprietate în calitate de obiect juridic al escrocheriei. Este o concepţie originală,
dar lipsită de fundamentare ştiinţifică. De asemenea, nu putem agrea nici propunerea de a
include în noţiunea de bunuri, utilizată în incriminarea cu privire la escrocherie, noţiunea
„drepturi patrimoniale”. Autorul nu ia în consideraţie că interpretarea sistemică trebuie să-şi
producă efectele înainte de toate în sistemul legii penale. Dacă vom interpreta astfel noţiunea de
bunuri în incriminarea cu privire la escrocherie, la fel va trebui s-o interpretăm în toate celelalte
incriminări. Însă, este o axiomă că un drept subiectiv nu poate fi sustras. Astfel, propunerea lui
V.P. Truhin ar putea duce la dezintegrarea semantică a noţiunii de sustragere. În afară de aceasta,
pare să nu aibă un suport juridic consistent propunerea autorului de a completa legea penală cu o
nouă circumstanţă agravantă a infracţiunii de escrocherie – escrocheria săvârşită în sfera
creditar-bancară. Nu este argumentată nici concepţia acestui autor cu privire la aplicarea

27
incriminării vizând escrocheria în cazul dobândirii prin înşelăciune a creditului, în scop de
folosinţă temporară. Altfel spus, autorul deneagă rolul obligatoriu al scopului de cupiditate în
cadrul componenţei de escrocherie.
Desigur, sunt şi concluzii care au valoare ştiinţifică, prezentând utilitate pentru studiul
nostru: condiţiile aplicării răspunderii pentru escrocheria săvârşită cu folosirea situaţiei de servi-
ciu; estimarea caracterului considerabil al daunei cauzate prin săvârşirea escrocheriei. Totuşi,
considerăm, sunt puţine rezultatele ştiinţifice care ar prezenta o astfel de utilitate. Mai puţine în
comparaţie cu cele obţinute în lucrarea elaborată de Iu.A. Merzoghitova.
La tema tezei se referă, în alt context, autoreferatul tezei de doctor în drept cu tema
„Răspunderea pentru escrocherie conform dreptului penal al Federaţiei Ruse”, susţinute în
2006 de O.S. Beleak [125]. De această dată, obiectul cercetării cuprinde în întregime infracţiunea
de escrocherie, nefiind limitat la anumite detalii ale acesteia. Ne-o dovedeşte şi structura lucrării
ce include compartimente privitoare la: istoria dezvoltării normelor penale care stabilesc răspun-
derea pentru escrocherie; problemele actuale ale contracarării infracţiunii de escrocherie;
escrocheria în calitate de infracţiune săvârşită prin sustragere etc.
Este notabilă propunerea autorului de a suplimenta legea penală cu o prevedere în care s-ar
incrimina distinct escrocheria săvârşită în sfera de asigurare. Totuşi, sunt insuficiente argumen-
tele în vederea iniţierii unei asemenea „parcelizări” a reglementării răspunderii penale pentru
escrocherie. Mai fundamentată este propunerea de a fi revăzut modul de stabilire a caracterului
considerabil al daunelor cauzate prin escrocherie. De asemenea, este în consonanţă cu a noastră
poziţia autorului de a considera scopul de cupiditate ca semn obligatoriu şi definitoriu al
infracţiunii de escrocherie, care permite delimitarea acestei infracţiuni de faptele infracţionale
conexe. La fel, comportă interes recomandarea de a completa legea penală cu o dispoziţie
descriptivă, în care ar fi definită noţiunea de înşelăciune. Numai că ar fi preferabil ca această
definiţie legislativă să-şi găsească formularea nu în articolul dedicat infracţiunii de escrocherie,
dar în cadrul Părţii Generale a Codului penal. Pentru că noţiunea de înşelăciune este utilizată nu
numai în dispoziţia ce incriminează fapta de escrocherie.
Dacă ar fi să facem o comparaţie, studiul aparţinând lui O.S. Beleak este superior faţă de
cele realizate, de exemplu, de către O.V. Smagliuk. Totuşi, prin ţinuta sa ştiinţifică şi profunzi-
mea explorării analitice, este inferior faţă de lucrarea de referinţă a lui G.N. Borzenkov. Îl
avantajează doar abordarea actualizată, sincronizată la maximum cu necesităţile sociale de astăzi.
O altă publicaţie ştiinţifică notabilă este autoreferatul tezei de doctor în drept cu tema
„Particularităţile de drept penal şi criminologie ale escrocheriei”, susţinute în 2007 de
A.A. Pudovkin [190]. Reperele principale ale acestei cercetări sunt: transformările suferite de

28
componenţa de escrocherie la diferite etape ale evoluţiei istorice; particularităţile componenţei de
escrocherie în conformitate cu legea penală în vigoare; cauzele săvârşirii infracţiunii de escro-
cherie; dinamica săvârşirii infracţiunii de escrocherie; particularităţile de personalitate ale
subiectului infracţiunii de escrocherie; particularităţile de personalitate ale victimei infracţiunii
de escrocherie; măsurile principale de prevenire a infracţiunii de escrocherie; experienţa de
contracarare a escrocheriei în conformitate cu legislaţia unor ţări străine; perfecţionarea prevede-
rilor care stabilesc răspunderea pentru escrocherie.
Nu ne putem ralia opiniei autorului, potrivit căruia înşelăciunea şi abuzul de încredere
reprezintă metode de sustragere în cadrul infracţiunii de escrocherie. Între timp, tocmai această
opinie formează una dintre axele conceptuale ale lucrării analizate. Totodată, este consemnabilă
examinarea prin comparaţie a înşelăciunii şi a abuzului de încredere. În rezultat, sunt învederate
concludent deosebirile şi asemănările între cele două modalităţi ale acţiunii adiacente din cadrul
faptei prejudiciabile de escrocherie. La fel, conving argumentele prezentate de A.A. Pudovkin în
sprijinul ideii că doar intenţia directă poate fi manifestată la săvârşirea infracţiunii de escro-
cherie. Prezintă interes şi concluziile autorului privind particularităţile de personalitate ale
subiectului şi ale victimei escrocheriei. Deşi sunt de sorginte criminologică, aceste concluzii
înlesnesc înţelegerea mecanismului de alterare a voinţei victimei ca urmare a influenţării
persuasive exercitate de către făptuitor.
Datorită cadrului relativ restrâns de analiză de drept penal, lucrarea lui A.A. Pudovkin este
de o calitate ştiinţifică inferioară celei elaborate de O.S. Beleak. Pur şi simplu, A.A. Pudovkin nu
a reuşit să construiască un suport durabil concepţiilor pe care le-a înaintat. „Diluarea criminolo-
gică” a avut ca efect şi o evoluare modestă a investigării pe planul dreptului penal a problema-
ticii abordate. De aceea, considerăm redusă posibilitatea de a recurge în lucrarea noastră la ideile
lui A.A. Pudovkin.
De reţinut este şi publicaţia ce aparţine lui E.V. Şerstov, datând din 2007, cu denumirea
„Cu privire la obiectul escrocheriei şi al altor infracţiuni patrimoniale presupunând fraudă”
[230]. Această lucrare se situează în acelaşi registru cu publicaţia ştiinţifică a lui V.I. Lesneak,
despre care am relatat supra. Numai că E.V. Şerstov s-a referit nu la toate semnele obiective ale
escrocheriei, ci doar la obiectul – juridic şi material – al acestei infracţiuni. Accentul se pune pe
caracteristicile obiectului juridic generic al infracţiunii de escrocherie. De menţionat că anume
acest autor (accentuăm – din Federaţia Rusă) ajunge la concluzia că nu „Infracţiuni contra
proprietăţii”, dar „Infracţiunii contra patrimoniului” („Преступления против имущества”) este
denumirea cea mai potrivită pentru capitolul din Partea Specială a Codului penal, în care este
reglementată răspunderea şi pentru infracţiunea de escrocherie. Ceea ce demonstrează elocvent

29
superioritatea concepţiei identitare a infracţiunilor contra patrimoniului faţă de cea a infracţiuni-
lor contra proprietăţii. În acelaşi timp, demonstrează şi necesitatea modificării denumirii Capito-
lului VI în varianta rusă a textului legii penale autohtone: din „Преступления против собствен-
ности” în „Преступления против имущества”. Sub aspectul evocat mai sus, cercetarea
efectuată de E.V. Şerstov trebuie considerată de valoare şi de o originalitate de netăgăduit.
În altă ordine de idei, luăm în vizor publicaţia ştiinţifică a lui V.Hiliuta „Trecerea cu tăcere
a adevărului ca formă pasivă a înşelăciunii în contextul escrocheriei”, datată cu 2007 [225].
Este una dintre puţinele lucrări în care se supune examinării problema privind înşelăciunea
pasivă, ca modalitate a acţiunii adiacente în cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie. Înainte de
a intra în polemică cu doctrinarii care au puncte de vedere opuse, autorul aplică metoda istorică
şi cea comparativă de cercetare. Este notabilă clasificarea formelor de înşelăciune pasivă, pe care
o propune autorul. De asemenea, impresionează argumentele prezentate în sprijinul aplicării
răspunderii pentru escrocherie doar în anumite condiţii, în ipoteza în care înşelăciunea constă în
exploatarea conştientă a erorii victimei, urmare a căreia făptuitorul a primit bunurile de la
victima aflată în eroare. Se analizează atitudinea psihică a făptuitorului faţă de înşelăciunea
pasivă la care recurge. La fel, se relevă ipotezele când, în contextul escrocheriei, înşelăciunea
pasivă se poate îmbina cu abuzul de încredere. Considerăm că, în cea mai mare parte, V.Hiliuta a
atins obiectivele pe care şi le-a propus, reuşind să elaboreze o proprie concepţie cu privire la
conţinutul şi particularităţile înşelăciunii pasive în contextul infracţiunii de escrocherie.
Următoarea publicaţie ştiinţifică, la care ne referim, este autoreferatul tezei de doctor în
drept cu tema „Victima escrocheriei: cercetare victimologică”, susţinute în 2007 de K.L. Popov
[186]. Din structura acestei lucrări rezultă că s-a efectuat pertractarea problemelor privind:
suportul teoretic al cercetării victimologice a escrocheriei; trăsăturile specifice ale victimei
infracţiunii de escrocherie; victima ca parte a mecanismului de realizare a escrocheriei; profi-
laxia victimologică a escrocheriei etc. Lui K.L. Popov îi reuşeşte analiza situaţiilor victimogene
legate de comiterea infracţiunii de escrocherie. Concluziile pe care le formulează au semnificaţie
în planul examinării juridico-penale a relaţiilor dintre victimă şi făptuitor. Prezintă interes şi tipo-
logia victimelor infracţiunii de escrocherie, pe care o prezintă autorul: victimă-defraudator;
victimă raţională profitoare; victimă având un anume interes; victima încrederii; victimă neutră.
Este fundamentată concepţia că pregnanţa victimologică a victimei escrocheriei este direct pro-
porţională cu nivelul de profesionalism al subiectului escrocheriei. În contextul tezei de faţă, ne-a
atras mai mult atenţia viziunea lui K.L. Popov asupra corelaţiei dintre înşelăciune şi abuz de
încredere în cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie. Mai ales că, în legătură cu această

30
corelaţie, autorul vine cu o propunere concretă de reformulare a dispoziţiei incriminatoare vizând
escrocheria.
În anumite privinţe, lucrarea lui K.L. Popov poate fi comparată cu cea a lui A.A. Pudovkin.
Ambii autori îşi concentrează atenţia asupra examinării particularităţilor victimei escrocheriei.
Doar că A.A. Pudovkin efectuează, sub aspect criminologic, analiza şi a subiectului escrocheriei.
Pe lângă aceasta, întreprinde o investigare de drept penal a infracţiunii de escrocherie în
ansamblu. Totuşi, dacă ne focusăm atenţia pe victima escrocheriei, considerăm de o mai
pronunţată valoare rezultatele ştiinţifice obţinute de K.L. Popov.
Din 2007 datează şi autoreferatul tezei de doctor în drept a lui Mohammed am Baidusi cu
tema „Răspunderea penală pentru escrocherie în conformitate cu legislaţia Egiptului,
Iordaniei şi Ucrainei (cercetare de drept comparat)” [179]. Însăşi denumirea denotă că lucrarea
e axată pe analiza aspectului comparat al răspunderii penale pentru escrocherie. Deşi legislaţia
Republicii Moldova nu se regăseşte printre subiectele investigate, este un prilej să ne convingem
că nu e prea mare decalajul între modurile de a înţelege esenţa juridică a escrocheriei în legile
penale ale altor state. Axa conceptuală a componenţei de escrocherie este aceeaşi. Diferă doar
detaliile, în funcţie de specificul politic, economic, cultural al fiecărei societăţi. Din acest punct
de vedere, prezintă aplicativitate pe tărâmul dreptului penal autohton concepţiile autorului cu
privire, de exemplu, la delimitarea escrocheriei de încălcările normelor de drept civil,
presupunând neonorarea obligaţiilor patrimoniale asumate.
Continuăm analiza noastră cu autoreferatul tezei de doctor în drept a lui E.V. Suslina cu
tema „Răspunderea pentru escrocherie în conformitate cu Codul penal al Federaţiei Ruse”,
susţinute la fel în 2007 [198]. Este o lucrare în care autorul se concentrează pe studierea exclusiv
a problematicii de drept penal privind răspunderea pentru infracţiunea de escrocherie. Printre
reperele de bază ale lucrării nominalizăm: evoluţia reglementărilor privitoare la răspunderea
penală pentru escrocherie; reglementarea răspunderii penale pentru escrocherie în legislaţiile
unor state străine; obiectul escrocheriei privite ca infracţiune patrimonială; unele probleme ce ţin
de stabilirea obiectului material al infracţiunii de escrocherie; înşelăciunea şi abuzul de încredere
ca metode de săvârşire a infracţiunii de escrocherie; coraportul dintre scopul de cupiditate şi
urmările prejudiciabile în cazul infracţiunii de escrocherie; locul escrocheriei în sistemul infrac-
ţiunilor patrimoniale; tipurile de escrocherie în conformitate cu prevederile legii penale etc.
Este semnificativ faptul că, deşi raportează escrocheria la grupul de infracţiuni patrimo-
niale, E.V. Suslina de fapt vorbeşte despre escrocherie ca element al sistemului infracţiunilor
contra patrimoniului. Ceea ce corespunde cu concepţia obiectului juridic generic al infracţiunii
de escrocherie, în acord cu legea penală autohtonă. În acelaşi timp, nu ne pot convinge

31
argumentele autoarei că bunurile imobile ar trebui considerate obiect material al escrocheriei. La
fel, nu agreăm nici poziţia pe care se plasează E.V. Suslina atunci când consemnează că abuzul
de încredere nu este decât o modalitate a înşelăciunii. Contraargumentele de rigoare le vom
formula în Capitolul 2 al tezei de faţă.
După semnificaţia teoretică a rezultatelor obţinute, lucrarea elaborată de E.V. Suslina poate
fi comparată cu a lui O.S. Beleak, pe care am caracterizat-o mai sus. Deşi nu suntem de acord cu
toate concluziile formulate de către E.V. Suslina, ţinem să afirmăm că realizările ei prezintă
originalitate şi noutate ştiinţifică corespunzătoare lucrărilor de un asemenea nivel.
Din 2008 datează autoreferatul tezei de doctor în drept cu tema „Particularităţile lingvistice
ale normelor penale care stabilesc răspunderea pentru sustrageri”, autor N.S. Tretiakova [200].
Publicaţia în cauză este consacrată exclusiv problematicii dreptului penal. Deşi (trebuie să recu-
noaştem) unei problematici specifice. Autoarea îşi focalizează demersul ştiinţific pe investigarea
aspectelor terminologice care ţin de interpretarea şi aplicarea normelor ce stabilesc răspunderea
penală pentru infracţiunile săvârşite prin sustragere.
Ca repere principale ale lucrării nominalizăm: tendinţele prioritare ale evoluţiei în plan
lingvistic a incriminărilor privitoare la faptele săvârşite prin sustragere; caracterizarea lingvistică
a normelor care stabilesc răspunderea penală pentru infracţiunile săvârşite prin sustragere;
perfecţionarea formei lingvistice a normelor respective etc.
Autoarea nu-şi pune ca scop-ţintă analiza infracţiunii de escrocherie. Sunt examinate toate
infracţiunile săvârşite prin sustragere, fără excepţie. Totuşi, unele aspecte, scoase în evidenţă,
sunt de relevanţă aparte anume în planul investigării infracţiunii de escrocherie. În comparaţie cu
mulţi alţi autori, N.S. Tretiakova nu pur şi simplu examinează, dar examinează în detalii
deosebirile şi asemănările dintre noţiunile „dobândire ilicită” şi „sustragere”. Ceea ce ajută la
clarificarea profilului identitar al infracţiunii de escrocherie, la determinarea apartenenţei
acesteia de grupul infracţiunilor săvârşite prin sustragere. De asemenea, trebuie apreciată poziţia
tranşantă a autoarei că bunurile imobile nu pot fi considerate în calitate de obiect material al
sustragerilor. Este de valoare şi concluzia formulată de ea că oricare detaliu terminologic din
textul legii penale contează la interpretarea şi aplicarea legii penale; de aceea, o fundamentare
ştiinţifică lingvistică este indispensabilă în cazul oricărui proiect de adoptare, modificare sau
completare a legii penale.
Din anul 2008 datează şi autoreferatul tezei de doctor în drept cu tema „Răspunderea
penală pentru escrocherie”, susţinute de M.Iu. Hmeliova [226]. Prin ce se deosebeşte calitativ
această lucrare de cele similare, aparţinând lui G.N. Borzenkov, O.S. Beleak, E.V. Sulina etc.? În
primul rând, M.Iu. Hmeliova analizează nu doar noţiunea de escrocherie. Analizează şi problema

32
privind pericolul social al acestei infracţiuni, cauzele care fac necesară incriminarea faptei de
escrocherie. În alt context, autoarea relevă că bunurile imobile reprezintă nu obiectul material al
sustragerii, că ele pot reprezenta obiectul material în cazul dobândirii ilicite – prin înşelăciune
sau abuz de încredere – a dreptului asupra bunurilor imobile. Însă, o astfel de dobândire nu este
cunoscută ipotezei descrise în art.190 CP RM. Ceea ce constituie unul dintre argumentele ce ne
îndeamnă să considerăm că numai bunurile mobile pot forma obiectul material al infracţiunii
specificate la art.190 CP RM. La fel, este consemnabilă opinia autorului, potrivit căreia nu
neapărat proprietarul este victima escrocheriei. Această opinie ne ajută să înţelegem mai bine
alcătuirea obiectului juridic generic şi a obiectului juridic special al infracţiunii de escrocherie.
Pe de altă parte, nu putem fi de acord cu M.Iu. Hmeliova când susţine că, în cazul escrocheriei,
sustragerea poate fi comisă pe calea inacţiunii. Este un exemplu care demonstrează concludent
cât de important e să înţelegem că escrocheria este o infracţiune complexă, cu obiect juridic
complex, cu structură complexă a faptei prejudiciabile. În concluzie, doar unele dintre rezultatele
ştiinţifice obţinute de M.Iu. Hmeliova comportă utilitate în contextul tezei de faţă.
În altă ordine de idei, consemnăm articolul ştiinţific al lui S.A. Vorojţov „Cu privire la
practica judiciară în procesele penale referitoare la escrocherie şi delapidarea averii străine”,
publicat în 2008 [137]. După cum reiese din denumirea publicaţiei, aceasta are un pronunţat
caracter practic-aplicativ. Însă, nu-i lipseşte nici suportul ştiinţific. Cercetarea e axată pe erorile
admise de instanţele de judecată la aplicarea răspunderii penale pentru escrocherie şi pentru dela-
pidarea averii străine. De asemenea, e analizată funcţionalitatea recomandărilor din hotărârile
judiciare explicative vizând aplicarea răspunderii penale pentru numitele infracţiuni. În ce ne
priveşte, considerăm că, pentru studiul nostru, sunt de real interes concluziile autorului cu privire
la: circumstanţele care demonstrează prezenţa scopului de cupiditate în cazul infracţiunii de
escrocherie; destinatarul influenţării exercitate de făptuitor, în cazul în care acesta este o altă
persoană decât cea care transmite bunurile făptuitorului.
Este notabilă semnificaţia praxiologică a lucrării lui S.A. Vorojţov. În planul fundamentării
ştiinţifice a practicii aplicării răspunderii pentru escrocherie, poate fi considerată o lucrare de
referinţă. Însă, sub toate celelalte aspecte, nu trezeşte decât un interes limitat.
În continuare, atenţia ne este concentrată asupra autoreferatului tezei de doctor în drept cu
tema „Escrocheria săvârşită în sfera tehnologiilor înalte”, susţinute de S.S. Medvedev în 2008
[175]. Reperele principale ale lucrării: analiza juridico-istorică şi juridico-comparativă a escro-
cheriei săvârşite în sfera tehnologiilor înalte; pericolul social al escrocheriei săvârşite în sfera
tehnologiilor înalte; caracterizarea de drept penal a escrocheriei săvârşite în sfera tehnologiilor
înalte; perspectivele reglementărilor penale privind escrocheria săvârşită în sfera tehnologiilor

33
înalte; particularităţile săvârşirii escrocheriei în sfera tehnologiilor înalte. Deşi îşi propune
obiective îndrăzneţe, considerăm că S.S. Medvedev nu le realizează în cadrul lucrării sale.
Lipseşte aproape în totalitate contribuţia personală a autorului la obţinerea rezultatelor ştiinţifice.
În mare parte, ideile prezentate în teză constituie o compilare a ideilor altor autori. Datorită
valorii ştiinţifice mediocre a publicaţiei ştiinţifice în cauză, constatăm inutilitatea acesteia pentru
studiul nostru.
Un alt articol ştiinţific, datând din 2008, se numeşte „Problema stabilirii esenţei juridice a
escrocheriei legate de asigurare în legislaţia rusă”, autor N.V. Bâkova [131]. Este o publicaţie
ştiinţifică ce se situează în acelaşi registru concepţional cu articolul ştiinţific al lui L.V. Bâko-
dorova, la care ne-am referit anterior. Prin ce se deosebesc aceste două publicaţii? Prin aceea că
N.V. Bâkova formulează concluzii concrete şi recomandări de lege ferenda. Ca metodă de
cercetare primordială este utilizată metoda comparativă. Totodată, N.V. Bâkova insistă nu la
preluarea fără discernământ a experienţei străine în materie, dar la ajustarea la maximum a
acestei experienţe la specificul societăţii în care urmează să fie implementată. Sub aceste aspecte,
lucrarea analizată se evidenţiază pozitiv, prezentând o ţinută ştiinţifică comparativ mai evoluată.
D.N. Kurbanova este autoarea articolului ştiinţific „Înşelăciunea ca metodă de săvârşire a
escrocheriei” publicat în 2008 [160]. Nu suntem de acord cu ideea pusă la baza acestei publicaţii
ştiinţifice: în cadrul tezei de faţă, vom argumenta că înşelăciunea (ca şi abuzul de încredere) nu
este o metodă a sustragerii. Este, alături de sustragere, una dintre părţile faptei prejudiciabile de
escrocherie: reprezintă acţiunea adiacentă, aşa cum sustragerea reprezintă acţiunea principală.
Totuşi, în ce priveşte analiza ştiinţifică a noţiunii de înşelăciune, considerăm că autoarea a
atins în mare parte scopul pe care l-a enunţat: relevarea esenţei juridice a înşelăciunii realizate în
contextul infracţiunii de escrocherie. Prezintă interes mai cu seamă clasificarea modalităţilor de
înşelăciune, pe care o efectuează D.N. Kurbanova. Ce-i drept, pivotul conceptual al clasificării
este cel pe care l-au elaborat încă I.Ia. Foiniţki şi G.N. Borzenkov. Însă, remarcăm şi anumite
elemente de originalitate. Mai puţin reuşită ni se pare a fi analiza înşelăciunii pasive. Se creează
impresia că aceasta a rămas nefinalizată. În rest, există toate condiţiile pentru a afirma că
publicaţia ştiinţifică în cauză este de valoare ştiinţifică considerabilă.
Dintr-o altă perspectivă, ne vom referi la autoreferatul tezei de doctor în drept cu tema
„Problemele juridico-penale şi criminologice ale escrocheriei săvârşite în sfera creditării
bancare”, susţinute în 2009 de G.E. Hakimova [223]. Este o lucrare în care se abordează o
problemă similară cu cea analizată în lucrările lui Iu.A. Merzoghitova şi V.P. Truhin, despre care
am relatat mai sus. Întrebarea este, dacă a izbutit sau nu G.E. Hakimova să imprime noutate
ştiinţifică rezultatelor pe care le-a obţinut. Din examinarea lucrării se desprinde că această

34
noutate ştiinţifică lipseşte. Pentru că autoarea se limitează la compilarea concepţiilor altor autori,
fără să-şi expună propriul punct de vedere. Multiplele neajunsuri ce ţin de calitatea ştiinţifică a
lucrării provoacă îndoieli în ce priveşte posibilitatea să recurgem la modelul propus de
G.E. Hakimova.
O altă publicaţie ştiinţifică, datând din anul 2009, este autoreferatul tezei de doctor în drept
cu tema „Contracararea escrocheriei săvârşite în sfera circulaţiei comerciale a bunurilor
imobile (cercetare criminologică)”, autor A.R. Balaian [123]. Dintre reperele principale ale
lucrării vom remarca: conceptele de bază şi tipurile acţiunilor de escrocherie săvârşite în sfera
circulaţiei comerciale a bunurilor imobile; caracterizarea de drept penal a escrocheriei săvârşite
în sfera circulaţiei comerciale a bunurilor imobile; caracterizarea criminologică a escrocheriei
săvârşite în sfera circulaţiei comerciale a bunurilor imobile; prevenirea escrocheriei comise în
sfera circulaţiei comerciale a bunurilor imobile etc. Astfel, putem observa că obiectul efectiv al
cercetării este mai larg decât cel declarat. Atunci când A.R. Balaian efectuează analiza de drept
penal, accentuează că bunurile imobile pot reprezenta numai atunci obiectul material al escroche-
riei, când această faptă se concretizează în dobândirea ilicită a dreptului asupra bunurilor altei per-
soane. Prin aceasta, A.R. Balaian adoptă aceeaşi poziţie principală pe care o are M.Iu. Hmeliova,
la care ne-am referit supra. Este importantă această luare de poziţie, contribuind la cristalizarea
opiniei noastre cu privire la imposibilitatea evoluării bunurilor imobile în calitate de obiect
material al sustragerii. În toate celelalte privinţe, este redusă posibilitatea de a apela la rezultatele
ştiinţifice obţinute de A.R. Balaian.

1.2. Analiza materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate în ţară

În continuare, un spaţiu aparte vom acorda analizei materialelor ştiinţifice la tema tezei
publicate în ţară.
Înainte de toate ne vom referi la monografia „Infracţiuni contra proprietăţii” ieşită de sub
tipar în anul 1999, autor S.Brînză [21]. Este una dintre puţinele lucrări ştiinţifice publicate în
Republica Moldova, consacrate cercetării în ansamblu a infracţiunilor contra proprietăţii
(a infracţiunilor contra patrimoniului). Nemijlocit la infracţiunea de escrocherie se referă
Secţiunea V (pag.158-170) din Capitolul III al lucrării în cauză. Se analizează cele patru
elemente constitutive ale infracţiunii de escrocherie: obiectivul infracţiunii; latura obiectivă a
infracţiunii; latura subiectivă a infracţiunii; subiectul infracţiunii.

35
 În cadrul investigaţiei, se insistă argumentat asupra faptului că, în cazul escrocheriei, vic-
tima transmite bunurile către făptuitor nu benevol, dar cvasibenevol. Unei cercetări aprofundate
sunt supuse „înşelăciunea” şi „abuzul de încredere”, noţiuni desemnând una dintre părţile faptei
prejudiciabile de escrocherie. O atenţie deosebită revine delimitării escrocheriei de faptele
adiacente: încălcarea normelor juridice civile; fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi;
fabricarea sau punerea în circulaţie a hârtiilor de valoare false; înşelarea clienţilor; sustragerea
prin abuz de serviciu; cauzarea de pagube materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere etc. În
general, trebuie să recunoaştem că interpretarea dată de S.Brînză noţiunilor şi termenilor ce apar
în norma care incriminează fapta de escrocherie este de o importanţă deosebită pentru aplicarea
reuşită a acestei norme în practica judiciară, precum şi pentru dezvoltarea ulterioară a concepţii-
lor vizând infracţiunile contra patrimoniului, în general, şi infracţiunea de escrocherie, în particu-
lar. După un deceniu de la apariţie, lucrarea în cauză continuă să fie una dintre principalele com-
ponente ale bazei teoretice a studiului privind infracţiunile contra patrimoniului. După semnifi-
caţia sa teoretică, se poate compara cu lucrările de format similar, aparţinând lui A.I. Boiţov,
A.G. Bezverhov, V.P. Emelianov, S.M. Kocioi, V.I. Plohova etc., caracterizate anterior.
Acelaşi autor, S.Brînză, a publicat în anul 2002 articolul ştiinţific „Apărarea penală a
proprietăţii în cazul infracţiunii de escrocherie” [129]. De această dată, lucrarea este dedicată
exclusiv cercetării infracţiunii de escrocherie. Este o încercare de a răspunde la întrebările acute
privitoare la esenţa juridică a escrocheriei, întrebări formulate în teoria şi practica dreptului penal.
Totodată, este o exegeză critică la adresa imperfecţiunilor de care suferea art.122 CP RM din
1961. Se propun căi concrete de perfecţionare, în proiectatul pe atunci nou Cod penal, a regle-
mentării răspunderii penale pentru escrocherie. În acest sens, sunt edifiante viziunile autorului cu
privire la locul escrocheriei în rândul infracţiunilor săvârşite prin sustragere. Aceste concluzii au
fost de o valoare ştiinţifică inestimabilă înaintea adoptării noii legi penale a Republicii Moldova,
influenţând într-o măsură oarecare concepţia legislativă a componenţei de escrocherie. Desigur,
articolul ştiinţific analizat nu se ridică la nivelul autoreferatelor tezelor de doctor consacrate
examinării răspunderii penale pentru escrocherie (elaborate de E.V. Suslina, A.A. Pudovkin,
M.Iu. Hmeliova, O.V. Smagliuk etc.). E şi firesc: este alta dimensiunea cercetării. În schimb,
marele avantaj al articolului ştiinţific examinat constă în conexiunea lui maximă la necesităţile
teoriei şi practicii aplicării în Republica Moldova a răspunderii penale pentru escrocherie.
La fel din 2002 datează un alt articol ştiinţific al lui S.Brînză – „Opinie pe marginea unei
posibile incriminări a faptei de escrocherie computaţională” [130]. Este o lucrare ştiinţifică cu
caracter prospectiv, în care se propune, argumentat, incriminarea distinctă în cadrul legii penale
autohtone a uneia dintre varietăţile infracţiunii de escrocherie. Sunt examinate ipotezele posibile

36
în care computerul poate evolua ca mijloc de săvârşire a escrocheriei. Autorul prezintă conside-
rentele ce denotă gradul mai sporit de pericol social al escrocheriei computaţionale, în compara-
ţie cu al unei escrocherii oarecare. Publicaţia ştiinţifică analizată se distinge de majoritatea
publicaţiilor similare apărute la momentul respectiv prin noutatea ştiinţifică şi actualitatea
problematicii abordate. Dacă ar fi să facem o comparaţie cu lucrarea lui S.S. Medvedev,
consacrată unei tematici apropiate, constatăm că S.Brînză a reuşit să asigure un suport ştiinţific
mai durabil investigaţiei sale. În afară de aceasta, scopul lucrării sale constă în elaborarea de
recomandări necesare optimizării interpretării şi aplicării anume în Republica Moldova a răspun-
derii pentru escrocheria computaţională.
La publicaţiile ştiinţifice ce vizează tema tezei de faţă poate fi raportată şi lucrarea lui
A.Borodac intitulată „Manual de drept penal. Partea Specială”, datând din anul 2004 [6].
Nemijlocit la infracţiunea de escrocherie se referă subcapitolul 2.7 din Capitolul VII al lucrării.
Având un obiectiv preponderent formativ-didactic, cercetarea infracţiunii de escrocherie nu este
desfăşurată, autorul rezumându-se la punctarea celor mai esenţiale condiţii în care se aplică
răspunderea pentru escrocherie: caracteristicile acţiunii de dobândire ilicită; conţinutul noţiunilor
„înşelăciune” şi „abuz de încredere”; agravarea răspunderii pentru infracţiunea de escrocherie
etc. Semnificaţia ştiinţifică a materialului în cauză este relativ redusă, neputând influenţa
considerabil asupra polemicii ştiinţifice în doctrina penală a Republicii Moldova.
Mai pronunţată este componenta ştiinţifică a lucrării intitulate „Drept penal. Partea
Specială” ce datează din anul 2005, autori S.Brînză, X.Ulianovschi, V.Stati şi alţii [24]. Într-un
spaţiu comparativ mai vast (comparativ cu al lucrării aparţinând lui A.Borodac), cercetării sunt
supuse următoarele probleme: pericolul social al escrocheriei şi oportunitatea incriminării faptei
de escrocherie; structura şi conţinutul obiectului juridic special al infracţiunii de escrocherie;
caracteristicile obiectului material al escrocheriei; structura şi conţinutul laturii obiective a
infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM; analiza noţiunilor „înşelăciune” şi „abuz de încredere”;
caracteristicile elementelor constitutive subiective ale infracţiunii de escrocherie. Studiul conţine
polemică ştiinţifică şi are la bază o analiză argumentativă. Materialul este prezentat într-o conse-
cutivitate logică, urmărindu-se investigarea de la general la particular a celor mai importante
probleme legate de răspunderea penală pentru escrocherie. Luând în consideraţie formatul
didactico-formativ al lucrării, suntem de părere că analiza ştiinţifică a fost efectuată la un nivel
suficient. Suficient pentru a avea un impact pe potrivă asupra dezvoltării discuţiei ştiinţifice cu
privire la natura juridică a infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM.
Următoarea publicaţie ştiinţifică, pe care o consemnăm, este monografia elaborată de
S.Brînză „Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului”, apărută de sub tipar în 2005 [23]. În

37
mod special, la infracţiunea de escrocherie se referă §2 „Infracţiuni contra patrimoniului săvâr-
şite prin fraudă (abuz sau amăgire)” din Secţiunea II a Capitolului III al acestei lucrări. Desigur,
principala atenţie se acordă investigării obiectului juridic şi obiectului material al infracţiunilor
contra patrimoniului săvârşite prin fraudă (inclusiv, al infracţiunii de escrocherie). Însă, în subsi-
diar, se examinează şi alte probleme ce ţin de răspunderea penală pentru escrocherie: înţelesul
noţiunilor „abuz” şi „amăgire”; caracterul cvasibenevol al transmiterii bunurilor de către victimă
făptuitorului etc. Concluziile privind aceste aspecte sunt de o semnificaţie ştiinţifică incontesta-
bilă, având la bază o laborioasă argumentare, o temeinică selecţie a celor mai notorii viziuni în
materie, precum şi un mod de expunere care predispune la discuţie. Prin formularea unor
principii şi concepte noi, menite să impulsioneze dezvoltarea teoriei şi practicii dreptului penal,
lucrarea în cauză constituie o veritabilă „piatră de temelie” a analizei ştiinţifice a obiectului
escrocheriei, dar şi a altor aspecte legate de răspunderea penală pentru această infracţiune.
În fine, dar nu în ultimul rând, la tema prezentei teze se referă articolul ştiinţific „Metodele
de săvârşire a escrocheriei, formele şi mijloacele înşelăciunii utilizate în cadrul escrocheriei”,
elaborat de X.Ulianovschi şi S.Vozniuc şi publicat în anul 2006 [215]. Se înscrie în rândul
puţinelor publicaţii ştiinţifice având în vizor investigarea nemijlocită a problematicii privind
infracţiunea de escrocherie. Prin metodele ştiinţifice aplicate, prin suportul teoretic, lucrarea
în cauză reprezintă o contribuţie substanţială la elaborarea în doctrina penală autohtonă a con-
cepţiei calificării faptelor în conformitate cu art.190 CP RM. Comparativ cu publicaţia lui
D.N. Kurbanova (pe care am caracterizat-o mai sus), cercetarea se dovedeşte a fi mai aprofun-
dată, propunându-se soluţii concrete pentru fiecare dintre modalităţile faptice ale înşelăciunii.
Lucrarea are suficientă valoare ştiinţifică, ajutând la relevarea esenţei juridice a infracţiunii
prevăzute la art.190 CP RM.

1.3. Concluzii la Capitolul 1

Făcând o concluzie generală pe marginea tuturor materialelor ştiinţifice analizate în 1.1 şi

1.2, putem menţiona că printre oamenii de ştiinţă care s-au preocupat activ de elaborarea
concepţiei teoretice de soluţionare a problemei privind răspunderea pentru infracţiunea de
escrocherie se numără: A. Borodac, S. Brînză, X. Ulianovschi, S. Vozniuc (Republica Moldova);
O.V. Lisoded, P.S. Matâşevski, K.L. Popov, O.V. Smagliuk (Ucraina); O.S. Beleak,
A.G. Bezverhov, L.V. Bâkodorova, N.V. Bâkova, A.I. Boiţov, G.N. Borzenkov, V.P. Emelianov,

38
I.Ia. Foiniţki, O.B. Gusev, V. Hiliuta, M.Iu. Hmeliova, S.M. Kocioi, A.P. Korotkov, Iu. Kraveţ,
D.N. Kurbanova, V.I. Lesneak, A. Lohviţki, Iu.A. Merzoghitova, N.D. Morozova, R.B. Osokin,
V.I. Plohova, A.A. Pudovkin, E.V. Suslina, E.V. Şerstov, N.S. Tretiakova, V.P. Truhin,
S.A. Vorojţov, B.D. Zavidov (Federaţia Rusă) etc. Lucrările acestor autori consacraţi reprezintă
baza teoretică a investigaţiei. Prezenta investigaţie vine să întregească studiile întreprinse
anterior în domeniu, în ea evidenţiindu-se unele tendinţe şi aspecte noi, specifice pentru etapa
actuală de dezvoltare a societăţii.
Monitorizarea gradului de studiere a temei investigate ne permite să afirmăm că problema
răspunderii penale pentru escrocherie deocamdată nu este suficient cercetată în ştiinţa dreptului
penal. Nivelul de elaborare a concepţiei privind răspunderea pentru infracţiunea de escrocherie
nu poate fi recunoscut pe deplin satisfăcător, dat fiind că: nu a fost stabilit cu exactitate
conţinutul şi alcătuirea obiectului juridic şi ale obiectului material al infracţiunii de escrocherie;
nu a fost suficient argumentată oportunitatea raportării infracţiunii, prevăzute la art.190 CP RM,
la grupul infracţiunilor săvârşite prin sustragere; nu a fost argumentată oportunitatea aplicării
art.196 CP RM, nu a art.190 CP RM, în ipoteza dobândirii ilicite prin înşelăciune sau abuz de
încredere a bunurilor imobile străine ori a dreptului asupra bunurilor străine; nu au fost suficient
circumstanţiate limitele şi parametrii urmărilor prejudiciabile cauzate prin infracţiunea de
escrocherie; nu a fost pe larg explicat rolul pe care îl pot avea persoanele fizice şi persoanele
juridice în contextul infracţiunii de escrocherie; nu au fost suficient examinate trăsăturile indivi-
dualizante ale circumstanţelor agravante specificate la alin.(2)-(5) art.190 CP RM; nu au fost pe
deplin relevate criteriile de distincţie a infracţiunii de escrocherie faţă de unele infracţiuni şi con-
travenţii conexe, precum şi faţă de neexecutarea obligaţiilor din contractele de drept civil, etc.
În acest mod, scopul tezei de faţă constă în aprofundarea concepţiei de aplicare a
răspunderii penale pentru escrocherie în condiţiile în care statul are un rol restrâns în
reglementarea relaţiilor economice de piaţă, iar metodele coercitive de prevenire şi combatere a
acestei infracţiuni trebuie să aibă un statut subordonat în raport cu metodele economice,
informaţionale, politice, juridico-civile. De asemenea, scopul tezei rezidă în aprofundarea
studiului privind natura juridică a infracţiunii de escrocherie, precum şi în formularea
recomandărilor de perfecţionare a cadrului reglementar al componenţei de escrocherie, care să
corespundă sarcinilor de promovare a reformelor social-economice în Republica Moldova.
Scopul propus se concretizează prin următoarele obiective:
• relevarea caracterului complex al obiectului juridic special al infracţiunii prevăzute la
art.190 CP RM, precum şi a conexiunii dintre acest obiect şi obiectul juridic generic al
infracţiunilor contra patrimoniului;

39
• argumentarea clară, completă şi convingătoare a oportunităţii sau a inoportunităţii
aplicării art.190 CP RM în ipoteza dobândirii ilicite prin înşelăciune sau abuz de
încredere a bunurilor imobile străine sau a dreptului asupra bunurilor altei persoane;
• elucidarea dilemei dacă există sau nu există diferenţe specifice între noţiunile „dobân-
dire ilicită” şi „sustragere”, dacă escrocheria este sau nu este infracţiune săvârşită prin
sustragere;
• analiza modului în care victima îşi aduce concursul la săvârşirea infracţiunii de
escrocherie;
• explicarea condiţiilor care fac posibilă evoluarea înşelăciunii pasive în cadrul infrac-
ţiunii de escrocherie;
• identificarea locului şi rolului înşelăciunii şi abuzului de încredere în latura obiectivă a
infracţiunii specificate la art.190 CP RM;
• analiza particularităţilor pe care etapele activităţilor infracţionale le prezintă în cazul
infracţiunii de escrocherie;
• elucidarea dilemei dacă venitul ratat şi prejudiciul moral pot fi sau nu luate în
consideraţie la aplicarea răspunderii în baza art.190 CP RM;
• identificarea rolului pe care o persoană juridică îl poate avea în contextul infracţiunii de
escrocherie;
• relevarea impactului pe care prevederea de la lit.c) alin.(1) art.77 CP RM îl poate avea
asupra aplicării răspunderii potrivit lit.b) alin.(2) şi alin.(3) art.190 CP RM;
• analiza deficienţelor de care suferă prevederea de la lit.c) alin.(2) art.190 CP RM;
• explicarea condiţiilor datorită cărora devine funcţională dispoziţia de la lit.d) alin.(2)
art.190 CP RM;
• relevarea avantajelor condiţionate de abrogarea art.195 CP RM, secundată de comple-
tarea art.190 CP RM cu alineatele (4) şi (5);
• scoaterea în evidenţă a divergenţelor şi convergenţelor dintre normele penale şi normele
nepenale, relevabile în procesul de apărare a ordinii de drept împotriva escrocheriei;
• stabilirea imperfecţiunilor art.190 CP RM şi a altor norme care corelativ se aplică alături
de acest articol, precum şi formularea de propuneri menite să contribuie la îmbunătă-
ţirea lor calitativă.

40
 2. ELEMENTELE CONSTITUTIVE
ALE INFRACŢIUNII DE ESCROCHERIE

2.1. Obiectul infracţiunii de escrocherie

2.1.1. Obiectul juridic al infracţiunii de escrocherie

2.1.1.1. Obiectul juridic generic al infracţiunii de escrocherie

Obiectul juridic al infracţiunii – generic sau special – îl reprezintă valoarea socială ocrotită
de normele penale corespunzătoare şi relaţiile sociale generate de aceasta.
După M.A. Hotca, obiectul juridic generic este specia de obiect juridic al infracţiunii ce
constă în valoarea socială care naşte un fascicul de relaţii sociale reprezentând criteriul folosit de
legiuitor pentru asocierea mai multor infracţiuni într-un grup [89, p.212].
Cu alte cuvinte, dacă Partea Specială a Codului penal al Republicii Moldova nu ar fi fost
structurată pe capitole, nu ar fi avut sens să afirmăm existenţa celor optsprezece obiecte juridice
generice, corespunzătoare acelor capitole. Nu s-ar atesta prezenţa vreunui intermediu între
obiectul juridic general (care constă în ansamblul valorilor sociale apărate de dreptul penal şi al
relaţiilor sociale aferente) şi obiectul juridic special.
Pe de altă parte, dacă Partea Specială a Codului penal al Republicii Moldova ar cunoaşte şi
un alt gen de divizare – supraordonată sau subordonată divizării pe capitole – (aşa cum se
procedează în legile penale rusă, română, franceză etc.), ar fi trebuit să vorbim nu doar despre
obiectul juridic generic al infracţiunii, dar şi despre alte specii de obiect juridic. Deoarece însă
divizarea doar pe capitole e recunoscută legii penale autohtone, se prezintă ca neadecvată şi
superfluă defalcarea unor astfel de specii. Aşadar, concluzia este că nu doctrinarii pot decide, în
mod autonom, asupra numărului de specii ale obiectului juridic. Pentru că primordială este
voinţa legiuitorului de a configura respectivele specii în textul legii penale, în funcţie de nevoile
curente al societăţii.
Capitolul VI al Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova cuprinde art.186-
192, 1921, 1922, 193, 194, 196, 197, 199. Printre acestea se numără art.190 CP RM, care incri-
minează fapta de escrocherie. Capitolul legii penale, din care face parte acest articol, se numeşte
„Infracţiunii contra patrimoniului”. De aici deducem că obiectul juridic generic al infracţiunii de
escrocherie îl constituie relaţiile sociale cu privire la patrimoniu. Acelaşi obiect juridic generic îl

41
au toate celelalte fapte infracţionale prevăzute de normele Capitolului VI al Părţii Speciale a
Codului penal al Republicii Moldova. Astfel, obiectul juridic generic, reprezentat de relaţiile
sociale cu privire la patrimoniu, este printre puţinele puncte de legătură, dacă nu chiar unicul,
vizând toate componentele grupului de infracţiuni contra patrimoniului.
În opinia lui E.V. Suslina, obiectul juridic generic al infracţiunii de escrocherie îl formează
relaţiile sociale patrimoniale [198, р.8]. Nu putem împărtăşi această părere. Chiar dacă pare a fi
lipsită de importanţă diferenţa dintre noţiunile „relaţiile sociale cu privire la patrimoniu” şi
„relaţiile sociale patrimoniale”, este aparentă această lipsă de importanţă. În realitate, împotriva
infracţiunilor contra patrimoniului legea penală apără relaţiile sociale cu privire la patrimoniu.
Nu relaţiile sociale patrimoniale.
În legea penală a Republicii Moldova, titulatura de capitol „Infracţiuni patrimoniale” nu
este utilizată. A fost însă utilizată în trecut, inclusiv în codurile penale ale RSS Ucrainene din
23.08.1922 şi din 6.06.1927. De aceea, este relevantă poziţia exprimată în contextul istoric
respectiv de către A.N. Trainin: „Mai greu se rezolvă problema obiectului în Capitolul „Infrac-
ţiuni patrimoniale”. Este semnificativ că legea vorbeşte despre „infracţiuni patrimoniale”, nu
despre „infracţiuni contra patrimoniului”. Această deosebire între formulări nu este întâmplă-
toare; ea ascunde o idee care trebuie neapărat avută în vedere la rezolvarea problemei obiectului”
[118, p.120]. La fel, prezintă interes opinia expusă de Franz von Liszt: „Divizarea infracţiunilor
patrimoniale ar trebui să se alăture, la o respectare strictă a sistemului, divizării drepturilor
patrimoniale, care este adoptată în dreptul civil” [168, р.133]. Aplicând aceste puncte de vedere
în conjunctura Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova, putem menţiona că no-
ţiunea „infracţiuni patrimoniale” (privită doar ca noţiune doctrinară) include, drept componente,
două noţiuni care nu au o conotaţie doar doctrinară: 1) „infracţiuni contra patrimoniului” şi
2) „infracţiuni economice”. Adică, noţiuni care desemnează denumirea Capitolului VI şi,
respectiv, a Capitolului X ale Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova.
Această concluzie o confirmă implicit O.Barbăneagră: „Cele mai frecvente raporturi
sociale sunt cele efectuate în legătură cu bunuri, ele reprezentând relaţii patrimoniale. Oamenii
s-au învăţat să tragă foloase nu numai prin utilizarea bunurilor pentru a-şi satisface anumite
necesităţi, ci şi din însuşi circuitul acestora, care poate aduce venituri considerabile” [4, p.20].
Aşadar, atunci când oamenii trag foloase prin utilizarea bunurilor pentru a-şi satisface
anumite necesităţi, avem în vedere participarea lor la relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, în
calitate de componentă a relaţiilor sociale patrimoniale. Atunci când oamenii trag foloase din
circuitul bunurilor, ei participă la relaţiile sociale economice, privite drept componentă a
relaţiilor sociale patrimoniale.

42
 Pe cale de consecinţă, tocmai relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, nu relaţiile sociale
patrimoniale, constituie obiectul juridic generic al infracţiunii de escrocherie.
Totuşi, această afirmaţie a noastră pare a fi pusă la îndoială de anumiţi factori. În primul
rând, în alin.(1) art.2 CP RM, legiuitorul prevede că legea penală apără, împotriva infracţiunilor,
printre alte componente ale ordinii de drept, proprietatea. Nu patrimoniul. În al doilea rând, în
varianta rusă a textului Codului penal al Republicii Moldova, Capitolul VI al Părţii Speciale
continuă să se numească „Преступления против собственности”, nu „Преступления против
имущества”.
Înseamnă oare aceasta că relaţiile sociale cu privire la proprietate formează obiectul juridic
generic al infracţiunii de escrocherie?
Trebuie de menţionat că varianta de denumire „Infracţiuni contra patrimoniului” a apărut la
ultima etapă de elaborare a Codului penal al Republicii Moldova. Aceasta întrucât, în Proiectul
Codului penal al Republicii Moldova, Capitolul VI al Părţii Speciale este intitulat „Infracţiuni
contra proprietăţii” [28, p.87]. Care a fost cauza acestei revizuiri de ultim moment?
Probabil, cei implicaţi în adoptarea legii penale în vigoare şi-au dat seama că denumirea
„Infracţiuni contra patrimoniului” va simboliza o ocrotire mai adecvată a relaţiilor şi valorilor
sociale corespunzătoare, inclusiv că, datorită reformei social-economice profunde, nu mai este
suficientă apărarea penală exclusiv a proprietăţii. Pentru că, în noile condiţii economice, relaţiile
sociale într-atât s-au diversificat, încât noi valori sociale, altădată necunoscute, au devenit
complementare proprietăţii. Complementare, dar nu neapărat şi mai puţin importante.
Anume de aceea, în perioada sovietică, drepturile patrimoniale ca element esenţial al
organismului economic îşi pierd semnificaţia. Iar în legislaţia penală sovietică s-a dezvoltat
tendinţa de banalizare a sistemului infracţiunilor contra patrimoniului şi de dezincriminare
treptată a faptelor care nu sunt îndreptate împotriva „bunurilor corporale”. În acest sens, putem
conchide că revenirea la denumirea „Infracţiuni contra patrimoniului” este o reorientare spre
tradiţiile europene în materie. În această privinţă, de exemplu, Titlul XIV al Cărţii a II-a a
Codului penal român din 1937 a purtat denumirea „Crime şi delicte contra patrimoniului”.
Denumire care a apărut datorită influenţelor italiene şi franceze.
Dar nu numai la simbolistică se reduce problema pe care o examinăm. Noţiunea de patri-
moniu, privită ca universalitate de drept, este mai cuprinzătoare decât acea de proprietate, inclu-
zând, în afara expresiei sale juridice – dreptul de proprietate, toate celelalte drepturi reale şi de
creanţă, alături de obligaţiile patrimoniale, precum şi orice situaţie care prezintă chiar numai o
aparenţă de drept. Iar proprietatea este principala componentă a patrimoniului. Tocmai de aceea,

43
în alin.(1) art.2 CP RM, printre valorile sociale fundamentale apărate de legea penală se numără
proprietatea.
Însă, pe lângă proprietate, şi alte componente ale patrimoniului sunt protejate împotriva
infracţiunii de escrocherie. Referindu-se la escrocherie, are dreptate E.V. Şerstov când susţine:
„... persoana vinovată urmează a fi trasă la răspundere, chiar dacă nu a fost stabilit proprietarul
bunurilor sustrase. Pentru că este suficient a se atesta că bunurile erau străine pentru persoana
vinovată. Aceasta mărturiseşte că de apărarea penală beneficiază nu doar atributele unui proprie-
tar şi nu doar relaţiile sociale de proprietate” [230]. De asemenea, în literatura de specialitate
română, cu privire la apărarea împotriva atingerilor aduse patrimoniului, se menţionează: „...
legea penală ţine seama de situaţiile de fapt în care se găsesc bunurile (entităţile patrimoniale)
...” [72, p.420].
În alţi termeni, în apărarea relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu împotriva escrocheriei
(şi a celorlalte infracţiuni din acelaşi grup), legea penală se interesează nu de poziţia juridică a
victimei (proprietar, posesor, detentor precar etc.). Se interesează de conduita ilegală a făptuito-
rului, de poziţia bunului în sfera patrimonială a acestuia, sancţionându-l pentru dobândirea ilicită
a bunului care îi era străin. Iată de ce legea penală ocroteşte situaţiile de fapt existente, care
prezintă chiar şi o aparenţă de legalitate.
De asemenea, în unele cazuri, însuşi proprietarul este cel care poate fi tras la răspundere
pentru o infracţiune contra patrimoniului. În acest sens, este consemnabilă schimbarea de
atitudine a legiuitorului în cazul infracţiunii de tulburare de posesie (art.193 CP RM): până la
intrarea în vigoare a Legii Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal
al Republicii Moldova, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 18.12.2008 [100], era de
neconceput ca proprietarul să fie tras la răspundere penală pentru ocuparea fără drept a unui
imobil aflat în posesia altuia. Pentru că victimă a infracţiunii putea fi numai proprietarul
imobilului. Deci, apărate erau relaţiile sociale cu privire la proprietate. Odată cu intrarea în
vigoare a amendamentelor respective, se poate afirma cu certitudine că tulburarea de posesie este
o veritabilă infracţiune contra patrimoniului. Nu aceeaşi se poate consemna despre infracţiunea
de cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere (art.196 CP RM). În cazul
acesteia, victimă continuă să fie considerat numai proprietarul. Doar formal, această infracţiune
este o infracţiune contra patrimoniului. În esenţă, este o infracţiune contra proprietăţii. Spre
deosebire de escrocherie, faptă care este o infracţiune contra patrimoniului sub toate aspectele.
În ce priveşte varianta rusă a denumirii Capitolului VI al Părţii Speciale a Codului penal,
amintim că, în conformitate cu art.13 al Constituţiei Republicii Moldova, adoptate de
Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994 [30], nu limba rusă este limba de stat a Republicii

44
Moldova. Prin urmare, când există astfel de divergenţe, prioritară este varianta în limba română a
textului legii penale. În acelaşi timp, se impune o adecvare cu această variantă a variantei în
limba rusă a denumirii Capitolului VI al Părţii Speciale a Codului penal: nu „Преступления
против собственности”, dar „Преступления против имущества”.
În concluzie, tocmai relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, nu relaţiile sociale cu
privire la proprietate, formează obiectul juridic generic al infracţiunii de escrocherie.

2.1.1.2. Obiectul juridic special al infracţiunii de escrocherie

Să ne referim în cele ce urmează la configuraţia obiectului juridic special al infracţiunii

prevăzute la art.190 CP RM.
Această infracţiune este una pluriobiectuală. Mai precis, este o infracţiune complexă,
având un obiect juridic special complex. În legătură cu aceasta, suscită interes afirmaţia făcută de
E.S. Tenciov vizavi de infracţiunea de escrocherie: „Specificul acestei forme de sustragere este
condiţionat de caracterul complex al obiectului ei juridic special. Atingerea adusă obiectului
juridic principal – proprietăţii – se realizează pe calea încălcării libertăţii de manifestare a voinţei
de către proprietar sau alt posesor. Aceştia, fiind induşi în eroare de către făptuitor, îi transmit
valorile patrimoniale, considerând că făptuitorul are dreptul să le obţină” [203, р.120]. Deşi nu
împărtăşim întru totul cele menţionate de E.S. Tenciov, trebuie totuşi să remarcăm că i-a reuşit
să prezinte corect conformaţia obiectului juridic special al infracţiunii de escrocherie.
În context, atrage atenţia poziţia lui S.N. Romaniuc: „La infracţiunile complexe trebuie
raportate nu doar infracţiunile a căror componenţă de bază sau agravată este alcătuită din două
componenţe simple de infracţiuni. Raportate trebuie şi infracţiunile care includ acţiuni sau
inacţiuni, dintre care nu toate au caracterul unei infracţiuni (sublinierea ne aparţine – n.a.)” [193,
р.11]. Într-adevăr, nici înşelăciunea, nici abuzul de încredere nu reprezintă o componenţă de
infracţiune, în conjunctura legii penale a Republicii Moldova. Apropo, această afirmaţie exactă
este valabilă nu numai în cazul infracţiunii de escrocherie, dar şi în cazul infracţiunilor prevăzute
la art.171, 172, lit.e) alin.(2) art.187, art.188 etc. din Codul penal.
Am menţionat anterior că, fiind o infracţiune complexă, escrocheria presupune o pluralitate
de obiecte. Într-adevăr, în cazul escrocheriei, obiectul juridic special este alcătuit din două valori
sociale, fiecare cu relaţiile sociale aferente. Dar pluriobiectuale sunt şi infracţiunile cu obiect

45
juridic multiplu necomplex. Un asemenea obiect îl are, de exemplu, infracţiunea de delapidare a
averii străine (art.191 CP RM) – atunci când fapta prejudiciabilă este alcătuită dintr-o singură
acţiune, dar prin care se aduce atingere celor două valori sociale distincte (şi relaţiilor sociale
aferente), care constituie obiectul juridic special al infracţiunii specificate la art.191 CP RM.
În contrast, în cazul infracţiunii de escrocherie, caracterul complex al acesteia condiţio-
nează corespondenţa dintre componentele obiectului juridic special şi componentele faptei
prejudiciabile: obiectului juridic principal îi corespunde acţiunea principală; obiectului juridic
secundar îi corespunde acţiunea adiacentă.
Să ne focalizăm atenţia asupra primei din componentele obiectului juridic special al
infracţiunii de escrocherie – obiectul juridic principal.
Foarte exact se exprimă în această privinţă Gh.Alecu: „Uneori, obiectul juridic al infrac-
ţiunii este complex atunci când prin fapta socialmente periculoasă sunt lezate deodată două sau
mai multe relaţii sociale, cea mai importantă dintre acestea dând natura acelei infracţiuni (subli-
nierea ne aparţine – n.a.)” [1, p.170]. La fel, merită atenţie punctul de vedere exprimat de
C.Mitrache: „După obiectul juridic principal, fapta este trecută în cadrul unui grup de infracţiuni
sau în altul, în Codul penal” [103, p.86]. Aşadar, este indispensabil ca din obiectul juridic
generic al infracţiunii să derive obiectul juridic principal al acesteia. Nu neapărat şi obiectul
juridic secundar.
Şi deoarece acţiunea principală din cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie se exprimă
în dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane, ajungem la concluzia că obiectul juridic
principal al escrocheriei îl formează relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor.
În conformitate cu alin.(1) art.303 al Codului civil al Republicii Moldova, posesia se
dobândeşte prin exercitarea voită a stăpânirii de fapt a bunului. Rezultă că incriminarea faptei de
escrocherie oferă protecţie situaţiei de fapt, adică apartenenţei fizice a unui bun la o universa-
litate de bunuri. În acest sens, au dreptate acei autori, care susţin că existenţa posesiei este de
sine stătătoare vizavi de existenţa unui drept al posesorului de a exercita o putere asupra bunului;
astfel, un bun se poate afla în posesia unui uzurpator, adică a persoanei care nu este titularul
veritabil al dreptului real [74, p.580].
Dar chiar şi în aceste condiţii, legea penală oferă protecţie posesiei. Aceasta deoarece
„legea protejează ... posesia în calitatea ei de simplu fapt material, fără a se preocupa de realita-
tea dreptului, pe care posesorul pretinde să-l exercite, şi fără a examina dacă posesia are sau nu
un drept la baza ei” [74, p.580]. Este extrem de important a înţelege această teză, în vederea
stabilirii corelaţiei dintre obiectul juridic principal al escrocheriei şi obiectul juridic generic al
acesteia. Or, nesocotirea situaţiei de fapt cu privire la poziţia bunului în sfera patrimonială a

46
victimei, prin dobândirea ilicită a bunului, deja este suficientă pentru a atesta atingerea adusă
relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu.
Sub un alt aspect, obiectul juridic secundar al infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM îl
formează relaţiile sociale cu privire la libertatea manifestării de voinţă şi la minimul necesar de
încredere.
De ce anume astfel percepem conţinutul obiectului juridic secundar al escrocheriei? În
opinia lui M.Iu. Hmeliova, pe care o sprijinim, conştientizarea pericolului real de a deveni
victimă a escrocheriei este principalul indiciu al prejudiciabilităţii acestei fapte; acesta se
manifestă prin sporirea climatului de neîncredere în societate, în tendinţa oamenilor de a se
îngrădi de contactele cu persoanele necunoscute, în teama de a fi înşelat la orice pas: la angajare
în serviciu, la schimbul valutar, la vânzarea-cumpărarea unor mărfuri, la procurarea unor foi
turistice etc. [226, p.7-8].
Aşadar, condiţia referitoare la libertatea manifestării de voinţă şi la minimul necesar de
încredere este serios periclitată în cazul în care formarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale cu
privire la posesia asupra bunurilor este însoţită de acţiuni sau inacţiuni exprimate în înşelăciune
sau abuz de încredere. În ipoteza infracţiunii de escrocherie, nu se întrevede un alt procedeu de
evitare a comportării necorecte, decât atenţia şi prudenţa persoanelor care trebuie să se bizuie pe
acel minim de încredere acordat altuia, dar şi să respecte libertatea manifestării de voinţă din
partea altuia. Tocmai libertatea manifestării de voinţă, alături de minimul necesar de încredere,
sunt necesare pentru formarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu, consti-
tuind atribute pentru valoarea socială a patrimoniului, fără de care această valoare nu mai poate
genera relaţii sociale normale. De aceea, urmărind obiectivul asigurării unui climat de
credibilitate reciprocă, legiuitorul incriminează, în art.190 CP RM, fapta de escrocherie, adică
dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane nu prin violenţă, nu prin ameninţare, nici pe ascuns,
dar prin înşelăciune sau abuz de încredere [17].

47
 2.1.2. Obiectul material al infracţiunii de escrocherie

Despre relaţia dintre obiectul juridic al infracţiunii şi obiectul material al infracţiunii ne

putem da seama din următoarea teză formulată de S.Brînză: „Obiectul material există nu la toate
infracţiunile, ci numai la acelea la care valoarea socială vătămată prin săvârşirea lor se
proiectează (nu constă, nici nu se exprimă) într-o entitate materială (corporală)” [23, p.101].
În cazul infracţiunii de escrocherie, obiectul material îl reprezintă bunurile care au o exis-
tenţă materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost determinat,
fiind bunuri mobile şi străine pentru făptuitor.
Articolul 190 CP RM este aplicabil în acele cazuri, când bunurile ce-l reprezintă nu posedă
calităţi speciale care să condiţioneze aplicarea unei norme speciale. Aceste norme speciale din
Codul penal sunt: art.181 „Împiedicarea exercitării libere a dreptului electoral sau a activităţii
organelor electorale” (când sustrase sunt urnele de vot sau documentele electorale); art.2174
„Sustragerea sau extorcarea substanţelor narcotice sau psihotrope” (când sustrase sunt substan-
ţele narcotice sau psihotrope); art.222 „Profanarea mormintelor” (când însuşite sunt obiectele ce
se află în mormânt sau pe el); art.290 „Purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau
comercializarea ilegală a armelor şi muniţiilor, sustragerea lor” (când sustrase sunt muniţiile sau
armele de foc (cu excepţia armei de vânătoare cu ţeava lisă)); alin.(1) art.295 „Sustragerea
materialelor sau a dispozitivelor radioactive ori a instalaţiilor nucleare, ameninţarea de a sustrage
sau cererea de a transmite aceste materiale, dispozitive sau instalaţii” (când sustrase sunt
materialele sau dispozitivele radioactive, ori instalaţiile nucleare); art.360 „Luarea, sustragerea,
tăinuirea, degradarea sau distrugerea documentelor, imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor”
(când sustrase sunt documentele, ştampilele sau sigiliile aparţinând întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare) etc.
În toate aceste cazuri, în acord cu art.116 CP RM, dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere va atrage aplicarea nu a art.190 CP RM, dar a
uneia din nomele speciale sus-nominalizate.
Nu întotdeauna în practică această regulă este respectată întocmai. De exemplu, într-o
speţă, C.O. a fost condamnat în baza alin.(2) art.195 CP RM, pentru însuşirea în proporţii
deosebit de mari. În fapt, la sfârşitul lunii mai 2002, prin înşelăciune şi abuz de încredere, sub
pretextul perfectării vizelor de lucru în străinătate, a însuşit de la A.M. 350 dolari americani şi
paşaportul acestuia. Iar de la I.Ş. – 2100 dolari americani, precum şi paşapoartele aparţinând
lui A.T., S.T., T.M., L.M. şi N.B. În luna iunie 2002, prin înşelăciune şi abuz de încredere, sub
acelaşi pretext, a însuşit de la I.Ş. 2700 dolari americani şi nouă paşapoarte. În luna iulie 2002,

48
prin înşelăciune şi abuz de încredere, sub pretextul că pentru perfectarea vizelor e necesar de a
achita încă câte 50 dolari americani, a mai însuşit de la acelaşi I.Ş. 750 dolari americani. În
luna august 2002, prin înşelăciune şi abuz de încredere, sub acelaşi pretext, a însuşit de la S.O.
450 dolari americani [86].
Putem observa că, la aplicarea răspunderii penale, s-a ignorat prezenţa în cele săvârşite a
semnelor infracţiunii specificate la art.360 CP RM. Prin aceasta, s-a ignorat una dintre
explicaţiile de la pct.33 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004: dacă, potrivit
intenţiei, concomitent cu sustragerea bunurilor, făptuitorul a sustras documente (inclusiv
buletinul de identitate, paşaport ori alte documente importante ale persoanei), atunci acţiunile se
vor califica prin concurs cu infracţiunea prevăzută la art.360 CP RM [78]. Articolul 195 trebuia
aplicat alături de acest articol, atestând concursul de infracţiuni. În mod regretabil, s-a aplicat
incorect regula concurenţei de norme, fiind aleasă nejustificat doar una din normele care trebuiau
aplicate. Însă, infracţiunea prevăzută la art.195 CP RM (ca şi cea prevăzută la art.190 CP RM)
nu poate absorbi infracţiunea prevăzută la art.360 CP RM.
Într-o altă ordine de idei, obiectul material al escrocheriei trebuie delimitat de mijlocul de
săvârşire a escrocheriei. Se poate afirma că făptuitorul se serveşte de mijlocul de săvârşire a
infracţiunii în calitate de factor de influenţare. Mijlocul de săvârşire a infracţiunii „e pus în
funcţiune” de către făptuitor, după care procesul de influenţare asupra obiectului material are loc
în afara controlului conştient-volitiv al făptuitorului. Mijlocul de săvârşire a infracţiunii (spre
deosebire de obiectului material al infracţiunii) nu poate fi supus influenţării din partea
făptuitorului.
Deseori, în calitate de mijloc de săvârşire a escrocheriei sunt utilizate variate documente.
Din speţa reprodusă mai sus ne-am putut da seama că un document nu poate reprezenta obiectul
material al escrocheriei. În acest sens, nu putem fi de acord cu V.I. Plohova, care susţine: „În
cazul sustragerilor asupra banilor fără numerar sau titlurilor de valoare, obiectul material îl
constituie entitatea care confirmă dreptul de primire a bunurilor date. Iar acest drept se fixează
într-un anume document sau cont contabil” [184].
Acest punct de vedere nu concordă cu normele Capitolului VI din Partea Specială a
Codului penal al Republicii Moldova, din care rezultă că legiuitorul recunoaşte în calitate de
obiect material al sustragerii numai bunurile străine. Documentul contabil, în care este deschisă
şi dusă evidenţa mijloacelor băneşti de pe contul de decontare sau alte conturi bancare, nu poate
fi obiectul material al sustragerii, în general, şi al escrocheriei, în special.

49
 Există o serie de documente de plată, care, deşi nu au calitatea de documente de decontare, pot
îndeplini rolul de mijloc de săvârşire a escrocheriei (de exemplu, ordinul de casă de încasare, ordinul
de casă de plată, situaţia de plată (tabelul de salarizare), borderoul de plăţi/decontări etc.) [14].
Obţinerea în posesie a mijloacelor băneşti străine sau a altor bunuri străine prin intermediul
documentelor de plată (altor decât cardurile sau alte carnete de plată (documente de decontare))
false reprezintă infracţiunea de escrocherie. Dacă făptuitorul a şi confecţionat, în prealabil,
documentele de plată false, atunci poate fi necesară calificarea suplimentară conform art.361
„Confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor,
ştampilelor sau sigiliilor false” din Codul penal (poate fi, dacă documentele respective au un
caracter oficial). Mai detaliat despre această ipoteză vom vorbi în următoarele subcapitole ale
lucrării de faţă.
De ce mai sus am accentuat „altor decât cardurile sau alte carnete de plată (documente de
decontare) false”? Pentru că folosirea cardurilor sau a altor carnete de plată false (retragerea
disponibilului sub formă de numerar de la ghişeul automat de bancă sau de la distribuitorul
automat de numerar; achitarea mărfurilor sau a serviciilor comerciantului prin intermediul auto-
matelor bancare etc.) este o formă a punerii în circulaţie a cardurilor sau a altor carnete de plată
false [117]. Obţinerea în posesie a mijloacelor băneşti străine sau a altor bunuri străine prin
intermediul cardurilor sau a altor carnete de plată false reprezintă nu altceva decât una dintre
etapele de realizare a intenţiei de folosire a cardurilor sau a altor carnete de plată false. În acest
caz, calificarea trebuie făcută numai conform art.237 CP RM. Fără o calificare suplimentară în
baza art.190 CP RM.
În mod similar, recomandăm soluţionarea unei alte probleme. Astfel, conform pct.8 al
Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale
despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi”, nr.23 din 29.10.2001 [76], „... dobân-
direa ilegală a averii străine în rezultatul ... punerii în circulaţie a banilor falşi se înglobează în
această normă (se are în vedere art.236 CP RM – n.a.) şi nu mai necesită o calificare suplimen-
tară ca sustragere”. Aşadar, în acest caz, banii falşi sau titlurile de valoare false nu reprezintă
mijlocul de săvârşire a escrocheriei. Întrucât constituie obiectul material al infracţiunii prevăzute
la art.236 CP RM.
O situaţie calitativ diferită atestă explicaţia de la pct.4 al hotărârii explicative precitate: „În
cazul în care necorespunderea vădită a bancnotei false celei autentice exclude participarea ei în
circulaţie, precum şi alte circumstanţe denotă clar intenţia celui vinovat de înşelare grosolană a
unei persoane sau a unui cerc restrâns de persoane, profitând de anumite condiţii ..., atunci astfel
de acţiuni pot fi încadrate în baza normei care prevede infracţiunea de escrocherie” [76]. De

50
această dată, se schimbă rolul: banii falşi sau titlurile de valoare false reprezintă mijlocul de
săvârşire a infracţiunii de escrocherie. Obiectul material al escrocheriei îl vor constitui bunurile
obţinute în schimbul banilor falşi sau al titlurilor de valoare false.
După aceste clarificări privind interferenţele dintre obiectul material al escrocheriei şi
mijlocul de săvârşire a acestei infracţiuni, să trecem la examinarea unor aspecte controversate
vizând obiectul material al infracţiunii de escrocherie. În doctrina penală occidentală, o perioadă
lungă de timp, s-a considerat că obiectul material al escrocheriei îl pot forma, de cele mai dese
ori, bunurile mobile corporale; totuşi, nu se excludea că, indirect, escrocheria poate avea ca
obiect material bunuri imobile [234, p.163; 237, p.64]. Mai recent, în cadrul aceleiaşi doctrine,
tot mai des se susţine că atât bunurile corporale, cât şi cele incorporale pot reprezenta obiectul
material al faptei de escrocherie [235, p.207; 236, p.184].
În primul rând, este cazul să răspundem la întrebarea: nu în general, dar în contextul legii
penale a Republicii Moldova, dreptul asupra bunurilor reprezintă obiectul (i)material al
infracţiunii de escrocherie?
Or, ca firească poate să apară întrebarea dacă nu cumva legiuitorul autohton, împrumutând
din legea penală rusă termenul „dobândire” şi folosindu-l în art.190 CP RM, l-a utilizat într-o
accepţie extinsă, având în vedere ceea ce în legea penală rusă e denumit „sustragerea bunurilor
străine sau dobândirea dreptului asupra bunurilor străine”. Aici amintim că în art.149 al Codului
penal din 1961 prin „escrocherie” se avea în vedere însuşirea averii personale, sau a dreptului
asupra acesteia, sau a altor foloase cu caracter material prin înşelăciune sau abuz de încredere. În
timp ce, în paralel, conform art.122 al Codului penal din 1961, escrocheria se exprima în
însuşirea averii de stat sau obşteşti prin înşelăciune sau abuz de încredere.
În teoria dreptului penal deocamdată nu s-a format o opinie unitară privind înţelesul
noţiunii „dreptul asupra bunurilor străine”. Astfel, de exemplu, V.Limonov este de părere că
dreptul asupra bunurilor străine este neapărat materializat prin intermediul unor documente (de
exemplu, testament, poliţă de asigurare, procură, titluri de valoare etc.); dacă făptuitorul obţine
un asemenea document, escrocheria trebuie considerată consumată indiferent dacă a reuşit sau nu
să obţină în baza lor şi bunurile corespunzătoare [165]. La rândul său, Z.A. Neznamova
consideră că dreptul asupra bunurilor străine se identifică cu dreptul de proprietate, implicând
cele trei atribute pe care le are proprietarul: posesia, folosinţa, dispoziţia [205, р.193]. În opinia
lui A.V. Habarov, dreptul asupra bunurilor străine se referă la toate celelalte drepturi
patrimoniale, cu excepţia dreptului de proprietate [222, р.17]. În fine, în viziunea lui L.D.
Gauhman şi S.V. Maksimov, toate drepturile patrimoniale fără excepţie se raportează la noţiunea
„dreptul asupra bunurilor străine” [139, р.118-119].

51
 Dincolo de aceste divergenţe, important este să reţinem că contează nu atât dacă victima a
fost lipsită sau nu de titlul respectiv. Contează dacă a pierdut sau nu posibilitatea reală de a-şi
exercita dreptul asupra bunurilor, pe care l-a dobândit făptuitorul. De aceea, documentul, care
confirmă dreptul asupra bunurilor străine, nu poate fi nicidecum identificat cu însuşi dreptul
asupra bunurilor străine. Nu putem fi de acord nici cu opinia că escrocheria trebuie considerată
consumată din momentul obţinerii documentelor ce confirmă dreptul asupra bunurilor străine.
Chiar şi în conformitate cu legea penală rusă, la acest moment se poate constata numai pregătirea
de infracţiunea de escrocherie.
Pe de altă parte, criticabilă este însăşi sintagma „dreptul asupra bunurilor străine”. În primul
rând, în conformitate cu art.228 din Codul civil al Republicii Moldova, este lovit de nulitate actul
juridic a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul dolosiv sau viclean al uneia dintre
părţi. În aceste condiţii, această parte la actul juridic, alias făptuitorul escrocheriei, nu poate
obţine nici un drept. Dreptul nu poate fi nelegitim. El sau este, sau nu este. În al doilea rând,
chiar în doctrina penală rusă se menţionează, cu drept cuvânt, că, de fapt, art.159 din Codul penal
al Federaţiei Ruse prevede nu una, dar două componenţe de infracţiuni: 1) sustragerea bunurilor
străine; 2) dobândirea dreptului asupra bunurilor străine [134, р.20; 164]. Însă, escrocheria este o
formă de sustragere. Iar dobândirea dreptului asupra bunurilor străine nu rezultă din definiţia
noţiunii de sustragere, formulată în art.158 din Codul penal al Federaţiei Ruse.
Probabil, tocmai din această cauză N.V. Vişneakova consideră că, în situaţia dobândirii
dreptului asupra bunurilor străine, aplicabilă este nu norma cu privire la escrocherie, dar cea cu
privire la cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere [133, р.7]. De
altfel, în doctrina penală autohtonă se afirmă că una dintre modalităţile faptice ale infracţiunii de
cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere (art.196 CP RM) îl constituie
„dobândirea ilicită a dreptului asupra bunurilor altuia, când făptuitorul exercită facultăţile pe care
le are un subiect al unui drept real derivat (uzufructuar, superficiar, uzuar etc.), fără a avea acest
drept” [24, p.296].
Nu vedem nici un impediment de a considera orice drept real obiect al dobândirii ilicite a
dreptului asupra bunurilor străine. Or, drepturile reale sunt tocmai drepturile asupra bunurilor.
Nu există drepturi obligaţionale (de creanţă) asupra bunurilor. Acestea privesc persoanele. Fapt
confirmat şi de una dintre prevederile Codului civil, art.289: „Prevederile referitoare la bunurile
imobile şi mobile se aplică în modul corespunzător şi drepturilor reale asupra acestor bunuri
(sublinierea ne aparţine – n.a.)”.
Aşadar, am ajuns la concluzia că în art.190 CP RM noţiunea „dobândirea ilicită a bunurilor
altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere” nu poate include noţiunea „dobândirea ili-

52
cită a dreptului asupra bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere”. Aşa cum
nici noţiunea de bun nu poate include noţiunea de drept asupra bunurilor. În normele Capitolului
VI din Partea Specială a Codului penal, noţiunea „bun” nu este utilizată lato sensu, în accepţiu-
nea formulată la alin.(1) art.285 din Codul civil. Potrivit acesteia, bunuri sunt şi drepturile
patrimoniale.
Or, din conţinutul, de exemplu, al art.189 „Şantajul” din Codul penal rezultă că noţiunile
„bun” şi „dreptul asupra bunului” sunt distincte. Păstrând consecvenţa, suntem obligaţi să recu-
noaştem aceeaşi corelaţie în contextul art.190 CP RM. Şi deoarece în art.196 CP RM nu se
utilizează noţiunile „bun” şi „dreptul asupra bunului”, nu există piedici de ordin terminologic de
a susţine oportunitatea aplicării art.196 CP RM în ipoteza dobândirii ilicite a dreptului asupra
bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere (desigur, dacă prin aceasta vor fi
cauzate daune materiale în proporţii mari). Bineînţeles, nu contează dacă se dobândeşte ilicit
dreptul asupra unui bun mobil sau imobil.
Totuşi, se impune întrebarea: bunul imobil (nu dreptul asupra acestuia) poate reprezenta
obiectul material al infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM? Răspunsul la această întrebare ar fi
util sub aspect nu doar teoretic, dar şi practic. Or, de exemplu, într-o speţă, fapta lui E.A.,
caracterizată prin formularea „însuşirea apartamentului”, este calificată în baza alin.(5) art.190
CP RM [83]. Este oare admisibilă utilizarea unor astfel de formulări în contextul infracţiunii de
escrocherie?
În plan retrospectiv, în dreptul penal rus, în Codul de pedepse criminale şi corecţionale din
1846, în art.2188-2191 se stabilea răspunderea pentru însuşirea prin uz de fals sau alt fel de
înşelăciune a domeniului străin imobiliar [22, p.222]. Vizavi de aceste prevederi normative s-a
pronunţat critic I.Ia. Foiniţki: „... nu există careva temeiuri de a defalca din escrocherie însuşirea
prin înşelăciune a domeniului străin imobiliar ... În practică, diferenţa dintre bunurile mobile şi
cele imobile este insignifiantă ... În afară de aceasta, bunurile imobile au o mai mare importanţă
pentru stat decât bunurile mobile” [221, р.36].
Însă, ulterior, aceste argumente nu au fost acceptate: prin modificarea din 1.07.1994 a
Codului penal al Federaţiei Ruse a fost incriminată fapta de dobândire ilicită a bunurilor imobile
străine, săvârşită în scop de cupiditate, în lipsa semnelor de sustragere. Tot atunci au fost
exprimate opinii, precum că existenţa unei asemenea norme – art.1482 din Codul penal al
Federaţiei Ruse – condiţionează oportunitatea stabilirii răspunderii penale şi pentru sustragerea
bunurilor imobile. Aceasta întrucât sustragerea are un grad de pericol social mai sporit în com-
paraţie cu dobândirea ilicită care nu este sustragere [139, p.68]. În procesul de elaborare a
Codului penal al Federaţiei Ruse din 1996, autorii Proiectului [189] acestuia au dorit să păstreze

53
o normă similară cu art.1482 din Codul penal al Federaţiei Ruse din 1960, care să prevadă
răspunderea pentru dobândirea bunurilor imobile străine în scop de cupiditate, indiferent de
metoda dobândirii.
Până la urmă, această propunere nu a fost implementată. Iar art.159 din Codul penal al
Federaţiei Ruse din 1996 se aplică, inclusiv, în cazurile în care dobândit este dreptul asupra unui
imobil străin, pe calea înşelăciunii sau abuzului de încredere. În continuare, rămâne neacceptată
recomandarea lui E.V. Gherasimova de a stabili, în art.1621 din Codul penal al Federaţiei Ruse
din 1996, răspunderea pentru sustragerea bunurilor imobile [142, р.10, 18].
Cineva ar putea întreba: care este utilitatea de a prezenta atât de detaliat evoluţia în
legislaţia rusă a reglementărilor privind dobândirea ilicită a bunurilor imobile străine prin
înşelăciune sau abuz de încredere? Utilitatea ar lipsi dacă legea penală autohtonă ar fi dispensată
de influenţele modelului reglementar rus. Dacă art.190 CP RM nu ar avea ca suport de drept
comparat tocmai paradigma oferită de art.159 din Codul penal al Federaţiei Ruse din 1996.
Tocmai de aceea trebuie să ne intereseze această paradigmă.
În alt context, în literatura de specialitate autohtonă se susţine că, bazată pe teoria aprehen-
siunii, concepţia normativă a sustragerii din legea penală a Republicii Moldova presupune
necesarmente ridicarea bunurilor din locul aflării lor şi deplasarea acestora [23, p.390]. Sunt
prezentate multiple argumente în sprijinul ideii că noţiunea „sustragere” nu poate fi aplicată în
raport cu bunurile imobile [23, p.219-224]. Totuşi, în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de
Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23
din 28.06.2004, se evită precizarea aspectului fizic al obiectului material al sustragerii: „În sensul
legii, se consideră sustragere luarea ilegală şi gratuită a bunurilor din posesia altuia, care a cauzat
un prejudiciu patrimonial acestuia, săvârşită în scop acaparator” [78]. Astfel, instanţa supremă
s-a abstras de a tranşa controversa privind oportunitatea evoluării bunurilor imobile ca obiect
material al sustragerii, lăsând la latitudinea celor abilitaţi cu aplicarea legii penale să o facă. Între
timp, în aceeaşi hotărâre explicativă, Plenul Curţii Supreme de Justiţie se referă, printre altele, la
infracţiunea de escrocherie. Deci, recunoaşte implicit că escrocheria este una dintre formele de
sustragere. Tocmai pentru interpretarea corectă a art.190 CP RM, era primordială tranşarea
problemei vizând aspectul fizic al obiectului material al sustragerii.
De ce? Pentru că o asemenea problemă nu există în cazul celorlalte forme de sustragere.
Există art.193 „Tulburarea de posesie” din Codul penal, care este complementar cu art.186-188,
191 CP RM. Complementar, inclusiv, din punctul de vedere al aspectului fizic al obiectului
material al infracţiunii. Întrucât există art.193 CP RM, ar fi neîntemeiat să se susţină că bunurile
imobile constituie obiectul material al infracţiunilor specificate la art.186-188, 191 CP RM.

54
 S-ar putea afirma că o astfel de normă complementară există şi în raport cu art.190 CP RM.
Este vorba de art.196 CP RM. În această ipoteză, art.196 CP RM ar fi aplicabil la săvârşirea
dobândirii ilicite a bunurilor imobile străine prin înşelăciune sau abuz de încredere (bineînţeles,
dacă daunele materiale cauzate s-ar cifra în proporţii mari).
Nu am fi avut nici o rezervă până nu demult faţă de această idee. Însă, la 19.06.2008,
Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi
completarea unor acte legislative [99]. Printre altele, datorită acestei legi, Codul penal a fost
completat cu art.295 „Sustragerea materialelor sau a dispozitivelor radioactive ori a instalaţiilor
nucleare, ameninţarea de a sustrage sau cererea de a transmite aceste materiale, dispozitive sau
instalaţii”. În mod special, interesează una dintre modalităţile infracţiunii prevăzute la alin.(1)
art.295 CP RM: sustragerea instalaţiei nucleare. Din art.1349 CP RM putem afla că instalaţia
nucleară se poate concretiza în clădiri sau edificii. Deci, într-un bun imobil. Cu alte cuvinte,
art.295 CP RM stabileşte răspunderea pentru sustragerea nu doar a bunurilor mobile, dar şi a
bunurilor imobile.
În acest fel, legiuitorul se contrazice. Pentru că pune la îndoială oportunitatea păstrării în
legea penală a art.193 CP RM. Considerăm nocivă „inovaţia” care s-a strecurat în art.295 şi 1349
CP RM. În art.295 CP RM, în raport cu sintagma „instalaţia nucleară”, trebuie folosit termenul
adecvat „ocupare”. Aşa cum acesta e folosit în art.193 CP RM. Sau în art.275 CP RM, în ipoteza
ocupării gării, aeroportului, portului sau altei întreprinderi, instituţii, organizaţii de transport.
Apropo, infracţiunile specificate la art.275 şi 295 CP RM fac parte din acelaşi grup – al
infracţiunilor cu caracter terorist (în acord cu art. 13411 CP RM). Ceea ce sugerează că şi
terminologia utilizată în cele două articole nu ar trebui să se deosebească prea mult.
În perspectivă, chiar dacă vor fi operate amendamentele propuse la art. 295 CP RM,
considerăm imperioasă rezolvarea problemei de o acuitate mai mare: oportunitatea raportării
bunurilor imobile la obiectul material al escrocheriei.
În continuare, rămânem fermi pe poziţia că bunurile imobile nu pot reprezenta obiectul
material al sustragerii. Este definitoriu şi principial să recunoaştem în continuare că numai
bunurile mobile pot reprezenta obiectul material al sustragerii. Oricare altă concepţie ar însemna
dezintegrarea semantică a noţiunii de sustragere, cu efecte derutante pentru teoria şi practica
dreptului penal autohton.
În aceste condiţii, ce ne rămâne? O posibilă soluţie ar fi ralierea deplină la modelul
legislativ oferit de art.159 din Codul penal al Federaţiei Ruse. Însă, mai sus, am relevat cât de
vulnerabil este acest model. Mai ales suscită critici întemeiate formularea „dobândirea ilicită a
dreptului asupra bunurilor străine”.

55
 O altă posibilă soluţie este aplicarea art.196 CP RM în situaţia dobândirii ilicite a bunurilor
imobile străine prin înşelăciune sau abuz de încredere. Considerăm că, la moment, în lipsa unei
soluţii mai potrivite, aceasta este calificarea indicată. În orice caz, nu art.190 CP RM. Nu, pentru
că în subcapitolele următoare ale prezentei teze vom aduce suficiente argumente care vor
confirma că escrocheria este o formă de sustragere.
Totuşi, pe plan prospectiv, datorită diversificării şi complicării tot mai accelerate a
manifestărilor de înşelăciune sau abuz de încredere în sfera patrimonială, recomandăm adoptarea
unei soluţii care ar pune punct controverselor din teoria şi practica dreptului penal. Care ar face
inutile polemicile privind oportunitatea considerării dreptului asupra bunurilor străine şi a
bunurilor imobile străine în calitate de obiect (i)material al escrocheriei.
La concret, propunem abrogarea art.196 CP RM. În acelaşi timp, venim cu propunerea ca
dispoziţia de la alin.(1) art.190 CP RM să fie reformulată, după cum urmează: „Escrocheria,
adică cauzarea de daune materiale în proporţii mari prin înşelăciune sau abuz de încredere”.
Prin aceasta, se va realiza comasarea infracţiunilor care, de lege lata, sunt specificate la
art.190 şi 196 CP RM. În acelaşi timp, escrocheria va fi scoasă din rândul infracţiunilor săvârşite
prin sustragere. Considerăm că, oricum, planează îndoieli din ce în ce mai mari privind această
apartenenţă. Înlăturarea acestor îndoieli, prin implementarea recomandării prezentate mai sus, va
eficientiza calitatea aplicării legii penale.
Recomandarea noastră nu se face pe o tabula rasa. Să ne amintim că componenţa de
cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere îşi face apariţia abia în Codul
penal al RSSM din 1961. Până atunci, nu a existat un precedent legislativ. În scurta perioadă de
prezenţă în legea penală a acestei componenţe de infracţiune, a continuat să rămână una dintre
cele mai puţin investigate.
În afară de aceasta, argumentele de drept comparat vin în sprijinul recomandării noastre.
Pe mapamond, în afară de statele din fosta URSS, nu este cunoscută componenţa de infracţiune
de genul celei specificate la art.196 CP RM.
Dar principalul argument este că comasarea celor două componenţe va fi conformă cu
următoarele aserţiuni: „Determinarea elementului material presupune o anumită tehnică de elabo-
rare a normei, caracterizată prin claritatea exprimării, spre a ocroti pe destinatarii normei împotriva
interpretărilor exagerate, abuzive ale autorităţii, ca urmare a exprimărilor echivoce şi contradictorii
din normă. Totodată, claritatea normei contribuie la accesibilitatea acesteia, norma de incriminare
precizând pe înţelesul destinatarilor legii comportarea care aduce atingere valorilor ocrotite” [95].
Acestui scop va răspunde înlăturarea concurenţei păguboase dintre noţiunile „escrocherie”
şi „cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere”. Concurenţă care

56
împiedică respectarea principiului legalităţii, sub aspectul clarităţii, accesibilităţii şi previzibili-
tăţii legii penale.

2.2. Latura obiectivă a infracţiunii de escrocherie

2.2.1. Acţiunea principală în cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie

Referindu-se la una dintre metodele de săvârşire a infracţiunii, N.F. Mihailov vorbeşte

despre „metode de săvârşire a faptelor prejudiciabile ce constituie semne obligatorii ale infrac-
ţiunilor, care ne permit să le distingem între ele (furtul, escrocheria, jaful, tâlhăria etc.)” [177,
р.16]. Prin aceasta se sugerează că, în cadrul escrocheriei, înşelăciunea şi abuzul de încredere
sunt metode ale acestei infracţiuni.
Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere. V.I. Plohova consemnează, pe bună
dreptate: „A lua bunurile pe calea înşelăciunii sau abuzului de încredere nu e cu putinţă, întrucât
înşelăciunea, ca şi abuzul de încredere, sunt exemple de influenţare asupra persoanei, nu asupra
bunurilor” [184, р.243]. Într-adevăr, metoda de săvârşire a infracţiunii trebuie ca şi cum să se
dizolve în textura faptei prejudiciabile, să formeze un indisolubil amalgam cu aceasta. Nu să
comporte diferenţe de substanţă, legate, de exemplu, de obiectul de influenţare.
Din aceste considerente, subscriem la poziţia exprimată în literatura de specialitate că, în
contextul infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM, structura faptei prejudiciabile se prezintă în
felul următor: 1) acţiunea principală, care constă în dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane;
2) acţiunea sau inacţiunea adiacentă, care constă, în mod alternativ, în înşelăciune sau abuz de
încredere [24, p.281].
Este de fapt o dezvoltare a ideii, pe care am fundamentat-o supra: escrocheria este o
infracţiune complexă, cu obiect juridic special complex; în cadrul acestui obiect juridic special
complex, obiectul juridic principal corespunde acţiunii principale din compoziţia faptei prejudi-
ciabile; obiectul juridic secundar corespunde acţiunii adiacente din alcătuirea faptei prejudicia-
bile. Se poate susţine că acţiunea principală joacă rolul de acţiune-scop, iar acţiunea adiacentă
joacă rolul de acţiune-mijloc. Tocmai de aceea, dacă intenţia de a săvârşi escrocheria nu este
realizată integral – făptuitorul reuşind să comită acţiunea-mijloc, nu şi acţiunea-scop – escro-
cheria se va întrerupe la etapa de tentativă. Deci, consumarea escrocheriei este legată de
realizarea acţiunii-scop.

57
 Într-o altă ordine de idei, ne vom pronunţa asupra chestiunii controversate privind oportu-
nitatea raportării escrocheriei la grupul infracţiunilor săvârşite prin sustragere. Controversa a
generat-o însuşi legiuitorul, atunci când, desemnând în dispoziţia de la alin.(1) art.190 CP RM
acţiunea principală din cadrul faptei prejudiciabile, utilizează sintagma „dobândire ilicită”, nu
termenul „sustragere”. Este doar o diferenţă de formă sau şi de conţinut între cele două
construcţii terminologice? Putem oare afirma că acţiunea principală din cadrul faptei prejudi-
ciabile de escrocherie se exprimă în sustragere? La aceste întrebări nodale urmează să răspundem
în cele ce urmează.
Vom începe cu constatarea că V.Hulea, autor român, caracterizând infracţiunile săvârşite
prin sustragere în legea penală a Republicii Moldova, nu se referă în studiul său la infracţiunea
de escrocherie [90]. Probabil, face o paralelă între infracţiunea de escrocherie (art.190 CP RM) şi
infracţiunea de înşelăciune (art.215 din Codul penal român). Or, potrivit doctrinei penale
române, înşelăciunea este o infracţiune săvârşită prin fraudă [72, p.425]. Privitor la cadrul infrac-
ţiunilor săvârşite prin sustragere, în aceeaşi doctrină se exprimă punctul de vedere, potrivit căruia
acesta cuprinde: furtul, tâlhăria, pirateria şi tăinuirea [72, p.425]. Este întemeiat că infracţiunea
de înşelăciune e raportată nu la grupul infracţiunilor săvârşite prin sustragere. Or, la o analiză
atentă, observăm că infracţiunea, specificată la art.215 din Codul penal român, îmbină semnele
infracţiunilor prevăzute la art.190 şi 196 CP RM. Desigur, cu unele diferenţe de rigoare (de
exemplu, infracţiunea de înşelăciune nu include sub nici o formă abuzul de încredere). În conclu-
zie, nu este potrivită comparaţia şi asimilarea la care recurge V.Hulea în privinţa infracţiunii
prevăzute la art.190 CP RM şi a infracţiunii prevăzute la art.215 din Codul penal român.
Am făcut referire la acest exemplu având în vedere că, în demersul nostru de cercetare
terminologică, mai potrivit este să analizăm nu aspectul comparat al problemei, dar originile
apariţiei noţiunilor „dobândire ilicită” şi „sustragere” în legea penală a Republicii Moldova.
De menţionat că în literatura de specialitate din perioada sovietică termenii „dobândire”,
„trecere”, „luare, „însuşire”, „sustragere”, „obţinere” etc. sunt adesea utilizaţi ca interschimbabili.
De exemplu, M.A. Efimov, formulând definiţia noţiunii „sustragere”, foloseşte patru termeni:
„luare”, „reţinere”, „transmitere”, „dobândire” [145, р.8]. A.A. Pinaev explică insuccesul în
încercarea de a formula definiţia noţiunii de sustragere cu ajutorul unuia din aceşti termeni prin faptul
că nici unul din ei nu poate caracteriza în deplină măsură o noţiune atât de complexă [183, р.87].
Totuşi, cu aceasta experimentele nu s-au încheiat. Pentru caracterizarea esenţei noţiunii de
sustragere, s-a profilat o tendinţă de a se recurge mai des la termenul „dobândire”. De exemplu,
G.A. Krigher consideră că „sustragerea constă în dobândirea infracţională a avutului de stat sau
obştesc în scopul trecerii lui în folosul făptuitorului, fie în transmiterea ilegală a acestui avut

58
unor terţe persoane, săvârşită în scop de cupiditate” [158, р.58]. La rândul său, Z.A. Vâşinskaia
defineşte noţiunea de sustragere ca „luare, însuşire sau dobândire pe altă cale, infracţională, a
avutului ..., săvârşită cu intenţie, din motive de cupiditate sau din alte interese personale, în
scopul trecerii acestui avut în proprietatea făptuitorului ori în scopul de a administra acest avut ca
pe al său propriu” [138, р.10-11]. În viziunea lui N.S. Tretiakova, latura obiectivă a sustragerii
constă în dobândirea bunurilor străine sau în acţiuni îndreptate spre dobândirea bunurilor străine
[200, р.9].
Astfel, se poate observa că o parte din doctrina penală consideră sinonime noţiunile
„dobândire” şi „sustragere”.
Într-o anumită măsură, la aceasta au contribuit reminiscenţele unor prevederi normative
aplicate în trecut. De exemplu, în art.2 al Ucazului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS
„Despre intensificarea ocrotirii proprietăţii personale a cetăţenilor”, din 4.06.1947, noţiunea de
tâlhărie e definită astfel: „atacul, comis în scopul dobândirii averii străine, însoţit de violenţă sau
de ameninţare cu violenţa” [214].
Prezintă interes faptul că în Codul penal din 1961 aceeaşi noţiune este definită, în art.121,
deja drept atac „săvârşit în scopul însuşirii ...”. Pentru ca, în Codul penal în vigoare, prin
„tâlhărie” (art.188) să se înţeleagă „atacul săvârşit asupra unei persoane în scopul sustragerii ...”.
Urmărind acest lanţ evoluţional, observăm că ceea ce la moment numim „sustragere” s-a
numit iniţial „dobândire”, iar apoi „însuşire”. Aceasta demonstrează că legiuitorul priveşte ca
echipolente cele trei noţiuni.
Totuşi, sinonimia nu este potrivită în cadrul unei legi, în general, şi al Codului penal, în
special. Deloc întâmplător, la lit.e) art.19 al Legii Republicii Moldova privind actele legislative,
adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 27.12.2001, se stabileşte: „Terminologia utilizată
este constantă şi uniformă atât în actul elaborat, cât şi în toate celelalte acte legislative; se va
utiliza unul şi acelaşi termen dacă este corect (sublinierea ne aparţine – n.a.), iar folosirea lui
repetată exclude confuzia” [97].
Atunci, care termen este corect: „dobândire”, utilizat în art.190 CP RM, sau „sustragere”,
folosit în art.186-188, 192 CP RM?
La această întrebare găsim răspunsul în literatura de specialitate: „Cuvintele „sustragere” şi
„dobândire” nu au acelaşi înţeles. Pentru că dobândirea nu întotdeauna poate fi sustragere în
sensul deplin al acestui cuvânt. Astfel, un bun străin poate fi dobândit pentru un scurt timp, fără a
exista intenţia de a sustrage acel bun ... Utilizarea în legea penală a termenului „dobândire” poate
duce la aplicarea nejustificată a răspunderii penale în acele cazuri, când fapta săvârşită este o
dobândire, dar nu o sustragere” [148, p.11-12].

59
 Totuşi, cei sceptici vor spune că în art.190 CP RM legiuitorul se referă nu pur şi simplu la
„dobândire”, dar la „dobândire ilicită”. Mai mult, vor afirma că legiuitorul utilizează justificat în
art.190 CP RM tocmai termenul „dobândire”, pentru a se accentua specificul pe care îl comportă
escrocheria în raport cu celelalte infracţiuni săvârşite prin sustragere.
Considerăm că acest specific nu trebuie să se răsfrângă asupra apartenenţei escrocheriei la
grupul infracţiunilor săvârşite prin sustragere. Un anume specific îl au şi furtul, şi jaful, şi
tâlhăria, şi pungăşia. Ca să nu mai vorbim despre delapidarea averii străine. Însă, nu se pune
problema de a exclude vreuna din aceste fapte infracţionale din rândul infracţiunilor săvârşite
prin sustragere.
Dacă escrocheria este într-atât de specifică, atunci de ce art.190 CP RM continuă să fie
interpretat în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004 [78]? De ce nu s-a procedat
ca în cazul infracţiunii de şantaj: la început interpretarea art.189 CP RM s-a efectuat în aceeaşi
hotărâre explicativă, după care, când s-a conştientizat că şantajul nu este săvârşit prin sustragere,
s-a adoptat o hotărâre explicativă distinctă – Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu
privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj”, nr.16 din 7.11.2005 [79]?
Pentru unii acest argument pare a nu fi convingător. Atunci, vom apela la altele.
Astfel, E.S. Tenciov consemnează: „Latura obiectivă a escrocheriei este alcătuită ca şi cum
din două elemente, unul dintre care e denumit „dobândire”. Noţiunea „dobândire” caracterizează
varianta specifică de luare a bunurilor străine ...” [203, р.120]. Deci, deşi nuanţată, dar tot luarea
se realizează în cazul escrocheriei. Că este aşa, o confirmă şi S.Brînză: „În conformitate cu
art.199 al Codului civil, consimţământul este valabil dacă nu este viciat. Dar viclenia este tocmai
unul din astfel de vicii. Aşadar, în cazul escrocheriei, voinţa posesorului care îşi remite bunurile
către făptuitor nu este valabilă şi nici realizată în mod liber. Pentru a sustrage bunurile prin
escrocherie, făptuitorul trebuie mai întâi să intre ilegal în stăpânirea acestor bunuri, fiind vorba,
aşadar, de acţiunea de luare. Circumstanţa, potrivit căreia luarea, în cazul escrocheriei, are loc cu
participarea voinţei posesorului bunurilor, nu contravine ideii că luarea se realizează totuşi de
făptuitor ... . Includerea posesorului în acest proces este dictată de dorinţa făptuitorului de a
atribui luării o tentă de legalitate, de a asigura o „acoperire juridică” actului de transferare a
bunurilor din sfera de stăpânire a posesorului în sfera sa de stăpânire” [24, p.238].
Infra, vom analiza mai detaliat de ce nu este benevolă transmiterea bunurilor de la victimă
la făptuitor în cazul escrocheriei. În contextul analizat, vom remarca doar că prin termenul
„dobândire” din art.190 CP RM se doreşte să se exprime anume acest specific al escrocheriei
faţă de alte infracţiuni săvârşite prin sustragere: transmiterea „benevolă” către făptuitor a

60
bunurilor victimei. Nu putem să nu observăm un paradox: dacă transmiterea este benevolă, de ce
atunci legiuitorul vorbeşte nu pur şi simplu despre „dobândire”, dar despre „dobândire ilicită”?
Cum să fie ilicită o transmitere benevolă? În genere, dacă transmiterea are un caracter benevol,
atunci putem ajunge la concluzia că escrocheria nici nu trebuie să atragă răspundere penală. Este,
bineînţeles, falsă o asemenea concluzie. Pentru că escrocheria nu presupune nici un act benevol
din partea victimei. Numai victima este cea care, la acel moment, crede că transmiterea este
benevolă. În economia infracţiunii de escrocherie ne interesează însă atitudinea psihică a
făptuitorului (adică latura subiectivă a infracţiunii), nu atitudinea psihică a victimei. Iar dacă
transmiterea nu este benevolă, atunci întregul sens al noţiunii de dobândire ilicită se reduce la cel
al noţiunii de sustragere. Pentru că lipsa caracterului benevol al transmiterii bunurilor este
expresia ilegalităţii luării acelor bunuri. Deci, până la urmă, în cazul escrocheriei (ca şi în cazul
furtului, jafului, tâlhăriei, delapidării averii străine, pungăşiei) are loc o luare ilegală. Ceea ce
este un indicator incontestabil al sustragerii.
S-ar putea ca nici aceste argumente să nu-i convingă pe cei mai sceptici. În acest caz,
legiuitorul însuşi ne va ajuta să-i convingem.
La concret, în art.195 „Escrocheria” din Proiectul Codului penal al Republicii Moldova
noţiunea „escrocherie” este definită în felul următor: „însuşirea bunurilor altei persoane prin
înşelăciune sau abuz de încredere” [28, p.90]. Adică, se preconiza că, la caracterizarea legală a
noţiunii de escrocherie, să se folosească termenul „însuşire”, nu „dobândire”. Nimic surprinzător,
deoarece, la art.122 din Codul penal din 1961, prin „escrocherie” s-a avut în vedere „însuşirea
avutului proprietarului prin înşelăciune sau abuz de încredere”.
Deosebit de important este că, în art.196 CP RM, se stabileşte răspunderea pentru cauzarea
de daune materiale în proporţii mari proprietarului prin înşelăciune sau abuz de încredere, dacă
fapta nu constituie o însuşire. Totodată, (sic!) la art.106 al Codului contravenţional se prevede
răspunderea pentru cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere, în cazul
în care fapta nu reprezintă o sustragere şi nu întruneşte elementele unei infracţiuni.
Rezultă că, dacă reprezintă o sustragere, fapta se va califica în baza art.105 al Codului
contravenţional, care stabileşte răspundere pentru sustragere în proporţii mici din avutul
proprietarului prin furt, însuşire, delapidare, abuz de serviciu sau escrocherie.
Din cele menţionate mai sus rezultă următoarele concluzii:
1) în art.196 CP RM, termenul „însuşire” este folosit cu înţelesul termenului „sustragere”;
2) ceea ce este mai important, întrucât art.190 şi 196 CP RM sunt norme complementare,
rezultă că, în art.196 CP RM, prin „însuşire” se are în vedere la concret escrocheria. Această
concluzie este şi mai evidentă, dacă ne vom aminti cum era formulată dispoziţia de la alin.(1)

61
art.126 al Codului penal din 1961: „Cauzarea de pagube materiale proprietarului prin înşelăciune
sau abuz de încredere, dacă fapta nu constituie o sustragere (sublinierea ne aparţine – n.a.)”.
Aşadar, avem suficiente temeiuri să afirmăm următoarele:
– în art.190 CP RM, prin „dobândire ilicită” se înţelege „sustragere”;
– există o diferenţă doar de formă, nu şi de conţinut, între cele două construcţii termino-
logice;
– acţiunea principală din cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie se exprimă în
sustragere;
– de lege lata, nu există careva temei de a afirma că escrocheria nu este o infracţiune
săvârşită prin sustragere;
– de lege ferenda, vom putea vorbi că escrocheria nu mai este o formă a sustragerii doar
în eventualitatea adoptării amendamentelor la legea penală, pe care le-am propus în
subcapitolul anterior al lucrării de faţă (amendamente presupunând abrogarea art.196
CP RM, secundată de formularea dispoziţiei de la alin.(1) art.190 CP RM în felul
următor: „Cauzarea de daune materiale în proporţii mari prin înşelăciune sau abuz de
încredere”);
– implementarea în legea penală a recomandării, reliefate supra, va face necesară opera-
rea unor modificări de rigoare în Codul contravenţional: din dispoziţia art.105 al Codu-
lui contravenţional să fie excluse cuvintele „sau escrocherie”; din dispoziţia art.106 al
Codului contravenţional să fie excluse cuvintele „nu reprezintă o sustragere şi”.
În continuarea studiului nostru, ne vom canaliza atenţia spre delimitarea escrocheriei de
cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încrede – infracţiune prevăzută la
art.196 CP RM. Sferele de aplicare a celor două articole – art.190 şi 196 CP RM – nu se
intersectează. Aceasta deoarece, sub aspectul laturii obiective, infracţiunea de cauzare de daune
materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere nu poate constitui o însuşire. Adică, nu poate
constitui o sustragere.
În acest sens, în literatura de specialitate se menţionează că, în cazul infracţiunii specificate
la art.196 CP RM, acţiunea sau inacţiunea principală constă în cauzarea daunelor materiale;
important este ca acţiunea sau inacţiunea principală să nu constea în luarea din posesia altuia,
deoarece altfel ar ajunge sub incidenţa art.190 CP RM [24, p.296]. În acelaşi făgaş este exprimat
un alt punct de vedere: „Cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere nu
trebuie să conţină semnele constitutive ale sustragerii. Semnul definitoriu al sustragerii este
ieşirea bunurilor luate din stăpânirea victimei şi trecerea acestora în stăpânirea făptuitorului.

62
Astfel, se produce reducerea masei patrimoniale în detrimentul victimei şi, respectiv, sporirea
masei patrimoniale a făptuitorului” [148, p.40].
Din cele menţionate se desprinde că, în ipoteza infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM,
făptuitorul nu obţine în posesie bunuri concrete ale victimei. El se eschivează în mod fraudulos
să-i transmită victimei bunurile care i se cuvin ori se foloseşte de aceste bunuri în detrimentul
victimei. Altfel spus, sub aspectul laturii obiective, distincţia principală dintre escrocherie şi
infracţiunea specificată la art.196 CP RM constă în mecanismul de cauzare a daunelor materiale.
Pentru a percepe mai bine subtilităţile acestui mecanism, în cele ce urmează vom analiza
unele cazuri din practica judiciară.
Astfel, într-o speţă, R.C. a fost condamnat în baza alin.(4) art.196 CP RM, pentru
cauzarea de daune materiale în proporţii deosebit de mari prin înşelăciune sau abuz de
încredere. În fapt, R.C., acţionând de comun acord cu I.N. şi G.N. – chiriaşii unei încăperi de
locuit de pe str. Nicolae Bălcescu din or. Cahul, care face parte din fondul departamental de
locuinţe, aflat în administrarea S.A. „A.” – şi-au pus scopul de a privatiza această încăpere la
un preţ redus (în conformitate cu art.17 al Legii privatizării fondului de locuinţe, adoptate de
Parlamentul Republicii Moldova la 10.03.1993 [96]), ca ulterior să înstrăineze acest bun imobil
la preţul de piaţă şi să beneficieze de sumele băneşti obţinute, ştiind cu certitudine că I.N. şi
G.N. pot privatiza încăperea în cauză doar achitând integral valoarea acesteia. Anterior au mai
participat la privatizarea unei locuinţe, prin încheierea unor acte juridice fictive. În 2004 au
obţinut acordul lui B.M., directorul S.A. „A.”, cu al cărui concurs au perfectat dreptul de
locaţiune asupra încăperii în cauză de pe str. Nicolae Bălcescu din or. Cahul după soţii V.G. şi
A.G. Aceştia nu au avut nici un interes de a folosi şi privatiza încăperea respectivă. Încăperea a
fost privatizată pe numele lui V.G. şi A.G., precum şi al copilului lor – I.G., la preţul redus de
656,88 lei, preţul de piaţă fiind de 71000 lei. La 24.12.2004, R.C., din numele proprietarului
V.G., a înstrăinat prin vânzare-cumpărare către E.P. încăperea în cauză. Prin aceasta, statului
i-a fost cauzat un prejudiciu de 70343,12 lei. De aceşti bani au beneficiat R.C., I.N. şi G.N. [50].
Pe marginea acestei speţe, venim cu o opinie aparţinând lui A.Reşetnicov: „Practic în
aceeaşi configuraţie în care evoluează în cazul infracţiunii de escrocherie, documentele false pot
evolua ca mijloc de săvârşire a infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM. De exemplu, într-un caz,
cu ajutorul legitimaţiei de pensionar false, se poate obţine injust pensia, ceea ce formează com-
ponenţa de escrocherie (art.190 CP RM). Într-un alt caz, folosindu-se de o legitimaţie de pensio-
nar falsă, făptuitorul poate beneficia injust de dreptul de călătorie gratuită în transportul urban de
pasageri, ceea ce formează componenţa de infracţiune prevăzută la art.196 CP RM” [114].

63
 Într-adevăr, R.C. nu a sustras de la stat 70343,12 lei. El s-a eschivat în mod fraudulos să
transmită în folosul statului această sumă de bani. S-a folosit de documente false pentru a-şi
asigura o acoperire şi a justifica achitarea pentru încăpere a sumei modice de 656,88 lei. Astfel
că dauna materială, cauzată statului, reprezintă diferenţa dintre valoarea efectivă, de piaţă, pe
care trebuia s-o achite făptuitorul (dar nu a achitat-o, încălcând legea), şi valoarea achitată în
realitate de către făptuitor. În mod similar, cel, care se foloseşte de o legitimaţie de pensionar,
fără a avea acest drept, se eschivează să-şi execute obligaţiile pecuniare faţă de proprietarul
transportului auto de pasageri. Îi cauzează daune materiale, fără însă a-i lua bunuri.
Într-un alt caz, S.G. a fost condamnat în baza alin.(4) art.196 şi lit.d) alin.(2) art.361
„Confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor, ştam-
pilelor sau sigiliilor false” din Codul penal. La concret, acesta, în calitate de persoană cu
funcţie de răspundere, şi-a pus ca scop să procure un imobil de pe str. Columna, mun. Chişinău,
arendat de organizaţia pe care o conducea. În scopul diminuării valorii imobilului, a prezentat
intenţionat la Agenţia teritorială de privatizare documente vădit false despre cheltuielile pretins
suportate de organizaţie în mărime de 98366 lei, pentru reparaţia imobilului menţionat. În timp
ce ele nu au fost efectuate realmente. În baza documentelor prezentate, Comisia Republicană de
Privatizare a redus costul imobilului cu suma de 38600 lei [37].
Există similitudini vădite cu speţa analizată mai sus: prejudiciul adus statului a fost
circumstanţiat de eschivarea făptuitorului, pe cale frauduloasă, de la achitarea valorii reale a
bunului victimei. Făptuitorul nu a avut dreptul să beneficieze de reducerea de 38600 lei, reducere
pe care a justificat-o prezentând documente false.
Comun pentru ambele speţe este că relatează despre privatizarea ilegală a unor imobile.
Anume în asemenea cazuri poate să apară întrebarea dacă nu cumva cele săvârşite se exprimă în
dobândirea ilicită a unor bunuri imobile străine prin înşelăciune sau abuz de încredere. Mai
corect ar fi să afirmăm că aceasta exprimă scopul făptuitorului. Perfectarea dreptului de proprie-
tate asupra unui imobil cunoaşte o procedură relativ îndelungată. De aceea, în ipotezele anali-
zate, infracţiunea prevăzută la art.196 CP RM se consideră consumată din momentul producerii
daunelor materiale. Indiferent când făptuitorul va reuşi ulterior să dobândească plenar dreptul de
proprietate asupra imobilului.
Într-o altă speţă, prin sentinţă, G.I. a fost achitat de învinuirea de săvârşire a infracţiunii
prevăzute la alin.(1) art.196 CP RM, pe motiv că nu s-a constatat existenţa faptului infracţiunii.
În fapt, G.I. a fost învinuit pentru că, activând în calitate de inginer funciar la primăria satului
V., raionul Nisporeni (în baza unei dispoziţii a primarului), fiind raportor la şedinţa Consiliului
sătesc din 1.07.2004, a prezentat Consiliului informaţie falsă referitor la destinaţia terenului cu

64
suprafaţa de 2,5 ha dintr-un sector al satului. Teren care apoi a fost vândut lui M.V. La fel, în
noiembrie 2004, G.I., urmărind acelaşi scop, a introdus date false referitoare la bonitatea
terenului cu suprafaţa de 2,5 ha în borderoul de calcul, prezentat spre confirmare primarului. În
rezultat, Consiliul sătesc a emis decizia de vânzare a terenului dat către M.V. la preţul de 3628
lei. Deşi, în realitate, valoarea reală a terenului constituia 9228 lei. Astfel, statului i-a fost adus
un prejudiciu de 5600 lei. Ulterior, procurorul a declarat apel, cerând condamnarea lui G.I.
Nici apelul, nici recursul, care i-a urmat, nu au fost însă admise [34].
Considerăm întemeiată această soluţie. Sub aspectul că nu G.I. poate fi considerat autor al
infracţiunii. Nu el s-a eschivat să achite statului 5600 lei. G.I doar a contribuit la această cauzare
a daunelor materiale în calitate de complice sau de organizator. Autor al infracţiunii trebuie
considerat M.V. Bineînţeles, dacă a existat intenţie din partea acestuia. Numai în eventualitatea
în care M.V. a acţionat fără vinovăţie sau din imprudenţă, fiind folosit ca instrument animat de
către G.I., se poate vorbi despre calitatea acestuia din urmă de autor al infracţiunii prevăzute la
art.196 CP RM.
Speţa următoare priveşte direct problema delimitării infracţiunii de escrocherie de infrac-
ţiunea prevăzută la art.196 CP RM: I.N. a fost condamnat conform alin.(2) art.195 CP RM,
pentru însuşirea în proporţii deosebit de mari. Astfel, fiind angajată la S.R.L. „C.-P.” în calitate
de contabil-casier, cu atribuţia de a depune zilnic pe contul bancar al întreprinderii banii
obţinuţi în urma prestării serviciilor de pază a automobilelor la parcarea auto, începând cu
august 2006 până la 19.10.2006, nu a depus pe contul bancar banii primiţi în sumă totală de
51703 lei. După care, a dispărut cu aceşti bani şi cu alte bunuri (computer şi printer) valorând
15500 lei. În urma apelului, Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău a enunţat imposibilitatea
recalificării acţiunilor lui I.N. de pe art.195 CP RM pe art.196 CP RM, deoarece ea a însuşit
bunurile prin sustragere, nu a cauzat daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere [65].
În acest caz, din speţă ar reieşi că însuşirea în proporţii deosebit de mari îmbracă forma
escrocheriei. Aceasta pentru că apare problema delimitării de infracţiunea prevăzută la art.196
CP RM. Dar este oare o versiune corectă? Putem oare admite că, în privinţa banilor în sumă de
51703 lei, a fost comisă însuşirea în proporţii deosebit de mari sub formă de delapidare a averii
străine (în conformitate cu legea penală în vigoare în acel moment)? Alături de însuşirea în
proporţii mari sub formă de furt (în conformitate cu legea penală în vigoare la acel moment) – a
banilor în sumă de 15500 lei?
Această dilemă ne ajută să o rezolvăm A.I. Boico: „Pot apărea dificultăţi la delimitarea
escrocheriei de delapidarea averii străine. În cazul delapidării averii străine, intenţia de a sustrage
apare la făptuitor deja după ce i-au fost încredinţate anumite valori materiale, el având

65
posibilitatea să le posede legitim un timp anumit. Pe când în cazul escrocheriei (presupunând
abuzul de încredere), făptuitorul are intenţia de a săvârşi sustragerea deja la momentul primirii
bunurilor de la victimă” [153, р.370]. În primul rând, întrebarea-cheie este: în care moment banii
în sumă de 51703 lei au fost trecuţi în fondurile materiale ale S.R.L. „C.-P.”? Considerăm că
aceştia au fost trecuţi în respectivele fonduri materiale din momentul recepţiei banilor de către
I.N. în baza unui document corespunzător (bon, chitanţa etc.). Din acest moment I.N. deja avea
posibilitatea de a-i poseda legitim. Pentru că banii i-au fost încredinţaţi în virtutea funcţiei pe
care o ocupa. De aceea, are dreptate I.Zaporojan când afirmă: „În lipsa acestui criteriu – al
perfectării documentare a încredinţării bunurilor – ar deveni practic imposibilă delimitarea
infracţiunii prevăzute la art.191 CP RM de cea de furt şi, mai ales, de escrocherie” [121].
În al doilea rând, cine este victimă în speţa reprodusă mai sus? Considerăm că victimă este
S.R.L. „C.-P.”, întreprinderea la care era angajată I.N. Însă, victima nu a fost înşelată. Ce-i drept,
s-a abuzat de încrederea ei. Dar nu în contextul infracţiunii de escrocherie, nici în cel al
infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM? Pentru că subiectul şi obiectul material au calităţile
speciale care pot fi concepute doar în cazul infracţiunii de delapidare a averii străine.
De ce optăm pentru calificarea ca delapidare a averii străine, şi nu pentru infracţiunea
prevăzută la art.196 CP RM? Răspunsul transpare din citatul următor, care priveşte o situaţie
asemănătoare: „Faptele lucrătorilor transportului, care sunt abilităţi, în virtutea situaţiei sale de
serviciu, să încaseze bani pentru călătorie, transportare a bagajului şi alte servicii de transport de
la cetăţeni şi care au trecut în folosul său aceşti bani, trebuie calificate ca sustragere. Spre
deosebire de acest caz, dacă lucrătorii transportului, care nu dispun de atribuţiile indicate, au
primit de la cetăţeni şi au trecut în folosul său banii pentru călătoria fără tichet ori transportarea
ilegală a bagajului, fără întocmirea documentelor, aceştia trebuie să poarte răspundere în temeiul
art.126 din Codul penal din 1961 (corespunde cu art.196 CP RM – n.a.)” [21, p.272].
În speţa analizată, I.N. era învestită tocmai cu atribuţia de a depune zilnic pe contul bancar
al întreprinderii banii obţinuţi în urma prestării serviciilor de pază a automobilelor la parcarea
auto. Deci, era îndrituită să intre în posesia acelor bani, în legătură cu îndeplinirea unor acţiuni
conforme cu legea.
În concluzie, în aceste condiţii, în conformitate cu legea penală în vigoare la momentul
săvârşirii infracţiunii, cele săvârşite de I.N. constituie concursul dintre însuşirea în proporţii
deosebit de mari sub formă de delapidare a averii străine (în privinţa banilor în sumă de 51703
lei) şi însuşirea în proporţii mari sub formă de furt (în privinţa banilor în sumă de 15500 lei).
Într-o altă speţă, L.I. a fost condamnat în baza alin.(4) art.196 CP RM. Iar B.Gh. a fost
condamnat în temeiul art.42, alin.(4) art.196 CP RM. În fapt, la 18.11.2004, cei doi, prin

66
înţelegere prealabilă, au primit de la B.G. suma de 11500 dolari americani, iar la 21.11.2004 –
încă 1300 dolari americani. Banii au fost primiţi sub pretextul că, ulterior, L.I. îi va transmite lui
B.G. camionul de model MAN-2240 şi remorca la el. Iar dacă nu-l va satisface calitatea
camionului, îi va restitui banii. La 25.12.2004, B.G. a avut ocazia să vadă pentru prima oară
camionul în cauză. Şi deoarece era cu motorul defectat, a refuzat să-l ia şi a solicitat restituirea
banilor. L.I. şi B.Gh. l-au convins pe B.G. să repare motorul camionului, promiţându-i că
ulterior îi vor restitui 12800 dolari americani şi cheltuielile pentru reparaţie. B.G. a achitat
3205 dolari americani pentru reparaţia motorului, însă banii promişi nu i-au fost restituiţi nici
de această dată. Sentinţa a fost atacată cu apel de către procuror, care a solicitat condamnarea
lui L.I. conform alin.(2) art.195 CP RM, iar a lui B.Gh. conform art.42, alin.(2) art.195 CP RM.
Însă, apelul a fost declarat inadmisibil. Ca şi recursul declarat ulterior [46].
Considerăm că soluţia trebuie prezentată diferenţiat. Cât priveşte comercializarea camio-
nului şi remorcii în schimbul sumei de 12800 dolari americani, suntem în prezenţa escrocheriei,
presupunând înşelăciunea privind calitatea bunurilor. Mai precis, luând în consideraţie legea
penală în vigoare la momentul comiterii infracţiunii, suntem în prezenţa însuşirii în proporţii
deosebit de mari sub formă de escrocherie, presupunând înşelăciunea privind calitatea bunurilor.
Dar cum rămâne cu cei 3205 dolari americani achitaţi de victimă pentru reparaţie? În
această ipoteză, bineînţeles, lipseşte temeiul pentru a califica cele săvârşite ca escrocherie. Aceşti
bani nu au fost sustraşi. Totuşi, făptuitorului i s-a cauzat un prejudiciu material. Acest prejudiciu
nu ar fi fost cauzat, dacă victima nu ar fi fost înşelată în prealabil. Înşelată în promisiuni. În
legătură cu această ipoteză, evocând obiectul material al infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM,
S.Brînză susţine: „... în situaţia eschivării de la plata pentru folosirea bunurilor, serviciilor,
lucrărilor, obiectul material îl formează sumele băneşti pe care făptuitorul le reţine şi nu le trans-
mite către victimă în schimbul bunurilor, serviciilor, lucrărilor prestate de victimă” [24, p.295].
Este adevărat că serviciile de reparaţie a motorului camionului nu au fost prestate personal de
către B.G. Însă, B.G. a fost determinat să achite aceste servicii, având înţelegerea cu făptuitorii
că o face în beneficiul lor. Deci, făptuitorii au beneficiat de aceste servicii. Iar masa patrimonială
a victimei a fost diminuată. Fără însă a spori masa patrimonială a făptuitorului. Ceea ce
demonstrează că nu a fost săvârşită escrocheria.
Finalmente, se poate formula următoarea concluzie: cele săvârşite de L.I. şi B.Gh. repre-
zintă, conform legii penale în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii, însuşirea în proporţii
deosebit de mari (cu invocarea art.42 CP RM, în raport cu B.Gh.) – în privinţa banilor în sumă
de 12800 dolari americani, alături de infracţiunea prevăzută la alin.(4) art.196 CP RM (cu invo-
carea art.42 CP RM, în raport cu B.Gh.) – în privinţa banilor în sumă de 3205 dolari americani.

67
 Din unele speţe examinate mai sus ne putem convinge cât de dificil este în unele cazuri de
a delimita corect escrocheria de infracţiunea prevăzută la art.196 CP RM. Este o delimitare cu o
potenţialitate sporită de admitere a erorilor de calificare.
Din acest motiv, reiterăm recomandarea, adresată legiuitorului, de a abroga art.196
CP RM. Iar dispoziţia de la alin.(1) art.190 CP RM să fie reformulată după modelul:
„Escrocheria, adică cauzarea de daune materiale în proporţii mari prin înşelăciune sau abuz de
încredere”. Este o recomandare condiţionată de necesităţile practice, necesităţi care vor deveni
din ce în ce mai acute, pe măsura diversificării şi complicării relaţiilor sociale.
Consemnăm că, în plan comparativ, avem modele de inspiraţie pentru iniţiativa noastră.
Astfel, de exemplu, în conformitate cu alin.(1) art.209 din Codul penal al Bulgariei [209], prin
„înşelăciune” se are în vedere inducerea în eroare sau menţinerea erorii acelei persoane,
cauzându-i acesteia sau altei persoane un prejudiciu patrimonial, în scopul obţinerii unui profit
patrimonial.
La prima vedere, se pare că înşelăciunea, în accepţiunea legiuitorului bulgar, prezintă
diferenţe faţă de dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înşelăciune, prevăzută la
art.190 CP RM. Într-adevăr, conceptul de înşelăciune din legea penală bulgară este mai larg
decât cel de dobândire ilicită a bunurilor altei persoane prin înşelăciune [12; 16]. Or, conceptul
dat mai înglobează şi ceea ce, potrivit art.196 CP RM, se numeşte „cauzarea de daune materiale
proprietarului prin înşelăciune, dacă fapta nu constituie o însuşire”. Aşadar, legiuitorul bulgar a
simplificat lucrurile, reuşind să reunească, într-o singură componenţă de infracţiune, atât
sustragerea săvârşită pe calea înşelăciunii, cât şi cauzarea de prejudicii patrimoniale prin
înşelăciune dacă fapta nu constituie o sustragere.

2.2.2. Acţiunea adiacentă în cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie

2.2.2.1. Înşelăciunea ca modalitate a acţiunii adiacente în cadrul

faptei prejudiciabile de escrocherie

În art.190 CP RM, răspunderea se prevede nu pentru înşelăciune sau abuz de încredere.

Nici pentru înşelăciune sau abuz de încredere în scopul dobândirii ilicite a bunurilor altei
persoane. Răspunderea se prevede pentru dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin
înşelăciune sau abuz de încredere. Ceea ce indică asupra locului înşelăciunii sau abuzului de
încredere în structura faptei prejudiciabile de escrocherie: acţiune adiacentă.

68
 Cele două modalităţi normative ale acestei acţiuni adiacente sunt: 1) înşelăciunea; 2) abu-
zul de încredere. Este suficientă realizarea acţiunii adiacente în oricare din numitele modalităţi.
Vom începe analiza cu examinarea noţiunii de înşelăciune, desemnând prima dintre moda-
lităţile normative alternative ale acţiunii adiacente din cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie.
În literatura de specialitate, noţiunea de înşelăciune este definită într-un mod asemănător:
„dezinformarea conştientă a victimei, care constă în prezentarea vădit falsă a realităţii
(înşelăciune activă) sau în trecerea cu tăcere a realităţii, când are loc ascunderea faptelor şi a
circumstanţelor care trebuie comunicate în cazul săvârşirii cu bună-credinţă şi în conformitate cu
legea a tranzacţiei patrimoniale (înşelăciune pasivă)” [24, p.282]; „prezentarea unor date false
sau ascunderea unor informaţii a căror anunţare era obligatorie” [27, p.399]; „prezentarea unor
date false sau ascunderea unor informaţii a căror declarare era obligatorie” [6, p.199].
Din toate aceste definiţii se poate desprinde că, în cazul escrocheriei săvârşite pe calea
înşelăciunii, atingere se aduce relaţiilor sociale cu privire la libertatea manifestării de voinţă.
Pentru că, în ipoteza escrocheriei comise pe calea abuzului de încredere, vătămare suferă relaţiile
sociale cu privire la minimul necesar de încredere.
De aceea, pune în gardă una dintre explicaţiile din pct.15 al Hotărârii Plenului Curţii
Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea
bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004 [78]: „Este necesar ca instanţele judecătoreşti să ia în
consideraţie că în cazul escrocheriei (art.190 CP RM) victima transmite benevol (sublinierea ne
aparţine – n.a.) bunurile către făptuitor, sub influenţa înşelăciunii sau a abuzului de încredere”.
Astfel, ar rezulta că, în cazul escrocheriei presupunând înşelăciune, nu se aduce atingere
relaţiilor sociale cu privire la libertatea manifestării de voinţă. Că ar fi respectată libertatea
voinţei pe care o manifestă victima. Aşa să fie oare?
În opinia lui V.I. Lesneak, la care ne asociem, „escrocheria este dobândirea bunurilor
străine ... cu mâinile proprietarului sau ale persoanei în a cărei gestiune se aflau bunurile. Totuşi,
doar se creează impresia că făptuitorul nu dobândeşte bunurile şi că victima le transmite de
bunăvoie acestuia” [164, р.85-91]. Prezintă interes şi cele afirmate de Iu.Iu. Malâşeva: „În cazul
escrocheriei, caracterul benevol al îndeplinirii acţiunilor de către victima înşelată este doar apa-
rent. Or, victima acţionează în baza voinţei influenţate de înşelăciune. Adică, în baza unei voinţe
imaginare, nu reale. Acţiunea în interesul făptuitorului se realizează cu vicierea voinţei victimei,
cu constituirea incorectă a voinţei ei intrinseci” [171]. O mai multă notă de claritate introduce
O.A. Ciuvakov, care numeşte două condiţii obligatorii ce caracterizează înşelăciunea în cazul
escrocheriei: „1) persoana, care transmite făptuitorului bunurile, se înşeală; ea consideră că

69
transmiterea-primirea bunurilor este conformă cu legea; 2) persoana, care transmite făptuitorului
bunurile, nu conştientizează faptul comiterii infracţiunii” [213, p.382].
Acum este clar de ce, în explicaţia de la pct.15 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23
din 28.06.2004, s-a strecurat menţiunea despre caracterul benevol al transmiterii bunurilor de la
victimă către făptuitor: s-a acordat atenţie numai aspectului exterior, obiectiv al celor săvârşite.
S-a neglijat că orice infracţiune presupune derularea unor complexe procese psihologice. Cu atât
mai proeminent, acestea se manifestă în cazul escrocheriei presupunând înşelăciune. În acest caz,
deşi victima nu este constrânsă psihic, este totuşi influenţată psihologic. Îi este grav afectată
voinţa, pentru că victima nu ar fi transmis bunurile făptuitorului, dacă nu ar fi fost influenţată de
acesta.
Este elocvent că, în Codul civil, sub aspectul efectelor pe care le produc, nu se face o
diferenţă între nulitatea actului juridic încheiat prin dol (art.228) şi nulitatea actului juridic
încheiat prin violenţă (art.229).
Pentru o ilustrare mai bună a concepţiei pe care o promovăm, aducem ca exemplu o speţă:
la 30.10.2003, R.A. a fost achitat din lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute la
alin.(2) art.122 „Sustragerea prin escrocherie din avutul proprietarului” din Codul penal din
1961. În fapt, fiind în exerciţiul funcţiei de montor-telefonist, cu scopul de a primi o recompensă
nelegitimă, în luna decembrie 2002, instalând telefonul la domiciliile mai multor persoane, a
primit de la: F.M. – 170 lei; B.L. – 200 lei; M.E. – 400 lei; C.V. – 400 lei; S.I. – 400 lei; F.I. –
400 lei. În urma rejudecării cauzei, R.A. a fost recunoscut vinovat de săvârşirea infracţiunii
specificate la art.1893 „Primirea de către funcţionar a recompensei nelegitime” din Codul penal
din 1961 [44].
În acest caz, recalificarea a fost efectuată şi datorită faptului că, la momentul săvârşirii
infracţiunii, victimele conştientizau caracterul infracţional al celor comise de R.A. I-au transmis
respectivele sume băneşti, fiind convinse că R.A. nu are dreptul să le primească, că acţiunile lui
nu sunt conforme cu legea.
De aceea, în concluzie, propunem ca la pct.15 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23
din 28.06.2004, în explicaţia pe care am criticat-o, cuvântul „benevol” să fie substituit prin
expresia „aparent benevol”.
Într-un alt context, aşa cum rezultă din dispoziţia de la alin.(1) art.190 CP RM, înşelăciu-
nea (ca şi abuzul de încredere) se realizează pentru a asigura săvârşirea dobândirii ilicite a

70
bunurilor altei persoane. Nu pentru a uşura dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane. Că
această diferenţă de nuanţă este esenţială, ne vom putea convinge din cele ce urmează.
Are dreptate G.V. Verina, când, în contextul delimitării escrocheriei de furt, menţionează:
„În cazul escrocheriei, bunurile sunt transmise către făptuitor pentru exercitarea asupra lor a
atributelor de posesie, folosinţă şi dispoziţie; în cazul furtului – pentru exercitarea unor funcţii cu
caracter pur tehnic (de exemplu, examinare, măsurare, verificare etc.)” [204, p.168].
Delimitarea celor două infracţiuni nu a fost efectuată corect în următoarea speţă: la
17.10.2008, B.V. a fost achitat de învinuirea de săvârşire a infracţiunii prevăzute la alin.(1)
art.186 CP RM, din motiv că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii. În fapt,
în una din zilele din octombrie-noiembrie 2006, a sustras, pe ascuns, trei plăci din beton armat
în valoare totală de 5700 lei. Acestea se păstrau în apropierea unei ferme de vite din satul
Tudora, raionul Ştefan-Vodă, aparţinând lui V.C. Înainte de aceasta, l-a indus în eroare pe
şoferul A.Ş., căruia i-a spus că are înţelegere cu proprietarul plăcilor [32].
În realitate, B.V. a săvârşit un furt. Un furt presupunând una dintre ipotezele descrise la
pct.3 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004: „Sustragerea se consideră
săvârşită pe ascuns şi se califică drept furt, în baza art.186 CP RM, dacă a fost săvârşită ... în
prezenţa altor persoane, care observă actul luării bunurilor, dar care nu conştientizează caracterul
infracţional al celor comise (din cauza necunoaşterii de către ele a faptului cui aparţin aceste
bunuri sau din cauza creării de către făptuitor a iluziei caracterului legitim al luării bunurilor ...)”.
Aşadar, B.V. a creat pe calea înşelăciunii iluzia că bunurile i-ar reveni lui. Că are dreptul să
le preia de la locul de păstrare. În aceste condiţii, A.Ş. nu a conştientizat că, în prezenţa lui, acele
bunuri sunt sustrase. Articolul 190 CP RM nu poate fi aplicat, pentru că A.Ş. nu a fost înşelat în
vederea sustragerii bunurilor pe care le poseda. În circumstanţele descrise în speţă, nici nu se
putea concepe una ca asta. B.V. l-a înşelat pe A.Ş. urmărind să-şi faciliteze comiterea furtului.
Pentru a exclude careva impedimente la săvârşirea furtului. Deci, trebuie să fie condamnat pentru
furt.
Însă, într-o altă ordine de idei, la pct.3 al hotărârii explicative nominalizate mai sus, mai
sunt consemnate cauze din care cele săvârşite se califică în baza art.186 CP RM, deoarece
persoanele, care observă actul luării bunurilor, nu conştientizează caracterul infracţional al celor
comise: vârsta minoră, ebrietatea, somnul, prezenţa unei boli psihice ori a unei alte stări specifice
în care se află aceste persoane.
Aceste cauze sunt relevante anume sub aspectul delimitării escrocheriei de furt.

71
 Suntem de acord cu V.P. Emelianov care opinează că „dobândirea bunurilor străine pe
calea exploatării deficienţelor în sfera volitivă şi intelectuală a persoanelor, la care se află acele
bunuri, se califică drept furt ...” [144, p.49]. Un punct de vedere similar îl împărtăşeşte
O.A. Ciuvakov: „În situaţia când victima – în legătură cu vârsta, cu anumite împrejurări de
sorginte fizică sau psihică, ori cu alte circumstanţe – nu a putut evalua adecvat caracterul,
conţinutul şi semnificaţia acţiunilor sale, ori să le dirijeze, atunci transmiterea de către ea a
bunurilor ... trebuie calificată ca furt” [213, p.382]. Apropiată de aceasta este şi poziţia lui G.V.
Verina: „În cazul escrocheriei, victima trebuie să fie o persoană cu discernământ. Înşelarea
copiilor de vârstă fragedă, a celor suferind de afecţiuni psihice sau având anumite deficienţe
fizice, pentru a obţine de la ei bunurile, constituie infracţiunea de furt, nu infracţiunea de
escrocherie” [204, p.168].
Nu prea reuşită este, considerăm, opinia expusă de către Z.A. Neznamova: „Dacă pe calea
înşelăciunii se dobândesc bunurile unei persoane lipsite de discernământ ..., conduita
făptuitorului reprezintă furt, nu escrocherie. Aceasta pentru că voinţa unei asemenea persoane
este viciată sub aspect juridic” [205, р.217]. Nu acesta este criteriul care trebuie pus la baza
diferenţierii furtului de escrocherie. Am menţionat mai sus că şi în cazul escrocheriei atestăm un
viciu de consimţământ (cel prevăzut la art.228 al Codului civil). Explicaţia adevărată trebuie să
fie aceea că făptuitorul nu are nevoie să înşele persoanele lipsite de discernământ. Nu le înşeală,
pentru că, în circumstanţele respective, dispune de o altă cale de influenţare: exploatarea
afecţiunilor, deficienţelor victimei. Cu acest prilej, consemnăm că, de exemplu, în Codul penal al
Franţei [181], de rând cu escrocheria, se prevede răspunderea şi pentru alte infracţiuni, denumite
generic „fapte conexe escrocheriei”. Printre acestea, se numără abuzul fraudulos de ignoranţa,
slăbiciunile, minoratul, neputinţa persoanei, pentru a o determina să săvârşească o acţiune sau
inacţiune care ar fi păguboase pentru această persoană [7; 18].
Într-o altă ordine de idei, este de actualitate delimitarea escrocheriei de jaf. Mai ales în
situaţiile legate de sustragere – pe stradă sau în alte locuri publice – a telefoanelor mobile sau a
altor asemenea bunuri.
Ca exemple aducem câteva speţe de acest gen: la 5.02.2008, aflându-se în incinta barului
„Vernisaj” din mun. Bălţi, sub pretextul de a face un apel telefonic, B.T. a cerut telefonul de la
T.C. După ce l-a primit, a plecat de la locul comiterii faptei. În aceeaşi zi, aflându-se în acelaşi
local, sub pretextul de a asculta muzică la telefonul mobil, a cerut telefonul de la B.N. După ce
l-a primit, a plecat de la locul comiterii faptei [40]; la 8.12.2006, aflându-se pe str. Alba Iulia,
mun. Chişinău, C.O., motivând că are nevoie să facă un apel telefonic, a primit de la J.E.
telefonul mobil. După care a fugit; la 25.12.2006, C.O., aflându-se în barul „Taurus”, mun.

72
Chişinău, motivând că are nevoie să facă un apel telefonic, a primit de la S.S. telefonul mobil.
După care a părăsit locul comiterii faptei [63]; la 3.01.2006, aflându-se lângă internet-salonul
„Slaider” din mun. Bălţi, sub pretext că îi trebuie urgent să sune, C.B. a primit de la V.D. tele-
fonul mobil. După ce l-a primit, a părăsit locul săvârşirii faptei [35]; în luna iulie 2006, aflându-
se pe str. Maria Cebotari, mun. Chişinău, şi ulterior în barul „Şapte Seri”, mun. Chişinău, sub
pretextul necesităţii urgente de a telefona, P.A. a dobândit de la M.S. şi de la P.V. două
telefoane mobile în valoare de 1500 lei şi, respectiv, de 300 lei. După ce le-a primit, a părăsit
locul comiterii faptei [70].
Este simptomatic şi îngrijorător faptul că în toate aceste cazuri s-a considerat că a fost
comisă infracţiunea de escrocherie. Să încercăm să aflăm cauzele pronunţării unor astfel de
soluţii greşite.
În toate situaţiile descrise, făptuitorii, sub pretextul că vor să facă unele sunete sau să
asculte muzică, iau telefonul mobil de la victimă. Se îndepărtează la o anumită distanţă de
victimă, simulând efectuarea acţiunilor invocate ca pretext, după care se retrag de la locul
comiterii faptei. Desigur, împreună cu telefonul mobil.
În această ipoteză, să ne amintim de punctul de vedere al lui G.V. Verina, reprodus cu
ocazia examinării problemei privind departajarea escrocheriei de furt: „În cazul escrocheriei,
bunurile sunt transmise către făptuitor pentru exercitarea asupra lor a atributelor de posesie,
folosinţă şi dispoziţie; în cazul furtului – pentru exercitarea unor funcţii cu caracter pur tehnic
(de exemplu, examinare, măsurare, verificare etc.)” [204, p.168].
Dar, efectuarea de apeluri telefonice, ca şi ascultarea muzicii, se înscriu în rândul unor
funcţii cu caracter pur tehnic. Or, victima transmite făptuitorului pentru scurt timp, în posesie
temporară, bunurile sale. Şi doar pentru exercitarea acelor funcţii, nu mai mult de atât. Totodată,
victima are convingerea că bunurile îi vor fi retrocedate în scurt timp. Victima este convinsă că-i
transmite făptuitorului bunurile nu în stăpânirea lui definitivă, acesta neavând dreptul să le ia în
stăpânirea sa definitivă.
În alţi termeni, linia de demarcaţie dintre escrocherie şi jaf (sau furt) se bazează pe
răspunsul la următoarea întrebare: doreşte oare victima să renunţe definitiv la bunurile sale în
folosul făptuitorului? Dacă răspunsul e negativ, suntem în prezenţa jafului (sau furtului). Dacă
răspunsul e afirmativ, suntem în prezenţa escrocheriei.
Această diferenţă a fost înţeleasă corect în pct.17 al Hotărârii Plenului Judecătoriei
Supreme a Federaţiei Ruse „Cu privire la practica judiciară în cauzele referitoare la escrocherie
şi delapidarea averii străine”, nr.51 din 27.12.2007: „În cazurile când înşelăciunea este aplicată
pentru uşurarea accesului la bunurile străine, iar în procesul luării bunurilor caracterul

73
infracţional al celor comise se conştientizează de victimă (însă făptuitorul continuă realizarea
sustragerii), acţiunea se califică drept jaf (de exemplu, atunci când făptuitorul cere telefonul
mobil pentru a-l folosi temporar, după care părăseşte locul comiterii faptei)” [188].
Este recomandabil ca o explicaţie similară să completeze textul Hotărârii Plenului Curţii
Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea
bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004. Prin aceasta, s-ar contribui la stoparea admiterii erorilor
judiciare legate de delimitarea jafului de escrocherie.
Într-un alt context, apare necesitatea de a delimita escrocheria de jaf, tâlhărie sau şantaj.
Chiar dacă escrocheria pare a fi mult prea diferită de aceste infracţiuni, totuşi există situaţii când
nu este atât de uşor a le delimita.
În legătură cu aceasta, A.N. Ignatov susţine că, în raport cu infracţiunea de şantaj, când
victima însăşi poate să transmită făptuitorului bunurile, escrocheria se deosebeşte prin următoa-
rele: în cazul şantajului, victima acţionează sub influenţa temerii, iar voinţa îi este dominată; în
cazul escrocheriei, voinţa victimei este alterată în rezultatul înşelăciunii [154, p.410].
De exemplu, într-o speţă, R.N. a fost condamnat în baza alin.(1) art.195 CP RM. Mai
concret, pentru însuşirea în proporţii mari sub formă de tâlhărie. În fapt, la 28.08.1999, în urma
înţelegerii prealabile cu C.M., C.S. şi M.S., făptuitorul a venit cu automobilul în satul Pohrebeni,
raionul Orhei. Au intrat în sediul cârmuirii S.R.L. „Tehnoif-Agro”, unde R.N., prezentându-se
colaborator de poliţie, l-a determinat pe paznicul C.N. să deschidă uşa. C.N. a fost lovit cu
pumnul în faţă. Iar C.M., C.S. şi M.S. i-au aplicat multiple lovituri cu picioarele, apoi l-au legat.
Lui C.N. i s-a cauzat vătămare uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Ulterior, R.N.,
împreună cu ceilalţi făptuitori, au sustras bani în sumă de 23596 lei [38].
În acest caz, înşelăciunea a servit doar pentru a uşura pătrunderea făptuitorilor în încăperea
în care a fost realizată sustragerea. Nu C.N. le-a transmis ca şi cum benevol bunurile, con-
siderând că făptuitorii au dreptul să le primească. Deci, este corectă soluţia instanţei de judecată.
Apropiată de această ipoteză este alta, când făptuitorii se erijează în reprezentanţi ai auto-
rităţii publice, prezentând legitimaţii false, purtând ilegal uniforma unor asemenea reprezentanţi,
simulând exercitarea atribuţiilor reprezentanţilor autorităţilor publice etc. Aceasta pentru a putea
efectua „percheziţii”, în timpul cărora sustrag bunuri.
În literatura de specialitate, poziţiile privind soluţia de calificare pentru asemenea cazuri
diverg. De exemplu, G.N. Borzenkov consideră că astfel de fapte trebuie calificate ca escrocherie
[128, p.133]. În opinia altor autori, în asemenea situaţii este săvârşită infracţiunea de jaf [152,
р.273].
În opinia noastră, dilema în cauză trebuie tranşată diferenţiat:

74
 1) dacă voinţa victimei este alterată, ea considerând că făptuitorul reprezintă cu adevărat
autoritatea publică, fiind convinsă că bunurile i-au fost ridicate cu respectarea tuturor normelor
procesuale, nu există temeiuri să nu calificăm cele săvârşite ca escrocherie. O asemenea ipoteză
este plauzibilă mai ales dacă victima este în conflict cu legea, dacă făptuitorul cu bună-ştiinţă
profită de faptul că victima a comis o ilegalitate;
2) dacă voinţa victimei este dominată, paralizată, ea fiind convinsă că făptuitorul este
deghizat în reprezentant al autorităţii publice, atunci calificarea trebuie făcută în baza art.187,
188 sau 189 CP RM, în funcţie de circumstanţele concrete. Nu contează dacă victima şi-a
exteriorizat convingerea în momentul comiterii faptei. Contează că şi-a dat seama de înscenare.
În asemenea cazuri, victima transmite făptuitorului bunurile, pentru că are temere pentru viaţa
proprie sau pentru viaţa apropiaţilor săi, pentru că remarcă prezenţa armei la făptuitor, pentru că
cunoaşte precedente infracţionale ale acelui făptuitor etc.
Dintr-o altă perspectivă, după punctarea acestor criterii de delimitare, vom menţiona că, în
dependenţă de modus operandis, modalităţile înşelăciunii sunt:
1) înşelăciunea verbală;
2) înşelăciunea în formă scrisă;
3) înşelăciunea sub forma unor acţiuni concludente.
În opinia întemeiată a lui G.N. Borzenkov, înşelăciunea verbală este caracteristică
comunicării nemijlocite dintre făptuitor şi victimă [128, p.55]. Totodată, trebuie să recunoaştem
caracterul limitat al unei asemenea modalităţi de înşelăciune. Limitele le stabileşte cadrul legal,
atunci când este cerută forma scrisă pentru încheierea unei convenţii. Atunci însă când convenţia,
lipsită de importanţă, permite forma orală, escrocheria poate să presupună înşelăciunea verbală.
De exemplu, C.I. a fost condamnat pentru escrocherie, în temeiul alin.(2) art.122 CP RM
din 1961. În fapt, la sfârşitul lui martie 2002 s-a apropiat de T.N. şi i-a propus să procure 5 kg
de zahăr şi ulei contra sumei de 35 lei. Apoi, prin înşelăciune, a însuşit banii, fără a oferi
contraprestaţia pe care nu o avea în posesie [53].
În ce priveşte modalitatea de înşelăciune sub formă de acţiuni concludente, considerăm
că astfel de acţiuni pot consta în: purtarea uniformei de către persoana care nu are acest drept;
simularea unei maladii pentru a obţine actul ce confirmă dreptul făptuitorului de a primi foloase
materiale; folosirea unor acte sustrase sau găsite etc. În acest registru, este necesar a menţiona că
uzurparea de calităţi oficiale, însoţită de săvârşirea pe această bază a altei infracţiuni, se califică
nu conform art.190 CP RM, ci potrivit art.351 CP RM [8]. Până la urmă, trebuie să remarcăm că
făptuitorul este nevoit să recurgă la acţiuni concludente atunci când influenţarea verbală nu este
suficientă, când victima trebuie convinsă printr-o persuasiune mai intensă, ea fiind mai

75
bănuitoare de felul ei. Or, acţiunea concludentă are o forţă probatoare mai pronunţată, având
scopul să înlăture suspiciunile victimei. De aceea se şi numeşte „concludentă”: concluzia
victimei trebuie să fie una – făptuitorul este cel căruia victima îi va transmite bunurile, întrucât
făptuitorul are dreptul să le primească.
În continuare, un spaţiu mai larg vom acorda modalităţii de înşelăciune în formă scrisă,
modalitate care, în comparaţie cu celelalte două, are tendinţa de a căpăta gradul cel mai ridicat de
frecvenţă.
Într-adevăr, în numeroase cazuri, escrocheria presupune folosirea unor documente false.
Anume folosirea unor documente false, nu falsificarea documentelor. Suntem nevoiţi să accen-
tuăm aceasta, întrucât legiuitorul autohton utilizează în repetate rânduri expresia „falsificarea
documentelor sau altă înşelăciune” (de exemplu, la art.353, 355, 372 CP RM).
Însă, înşelăciunea nu poate fi realizată pe calea falsificării de documente. În acest plan,
vom lua în consideraţie una dintre explicaţiile din pct.15 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23
din 28.06.2004: „Dobândirea ilicită a bunurilor în rezultatul folosirii de către făptuitor a unui
document, falsificat anterior de o altă persoană, urmează a fi calificată doar conform art.190
CP RM. În acest caz, nu este necesară calificarea suplimentară conform art.361 CP RM,
deoarece, reieşind din prevederile art.118 CP RM, prezentarea unor asemenea documente apare
ca varietate a înşelăciunii, deci şi a componenţei de escrocherie. În acelaşi timp, falsificarea unor
astfel de documente, urmată de folosirea lor de către falsificator în vederea sustragerii bunurilor,
trebuie calificată conform art.190 şi 361 CP RM”.
Pentru o mai multă claritate, vom menţiona că, în art.361 CP RM, două sunt ipotezele care
ne interesează în mod deosebit: 1) confecţionarea (alias falsificarea) documentelor oficiale;
2) folosirea documentelor oficiale false.
Cât priveşte folosirea documentelor oficiale false, aceasta poate fi absorbită de infracţiunea
de escrocherie. Poate reprezenta partea, atunci când întregul constă în art.190 CP RM. În acest
sens, nu poate fi decât salutată concluzia la care s-a ajuns în una din deciziile Colegiului penal
lărgit al Curţii Supreme de Justiţie: „Dobândirea ilicită a bunurilor în rezultatul folosirii de către
făptuitor a unui document, falsificat anterior, urmează a fi calificată doar conform art.190
CP RM. În acest caz, prezentarea unor asemenea documente apare ca varietate a înşelăciunii.
Deci, şi a componenţei de escrocherie” [56].
Reiese că art.361 CP RM este aplicabil în oricare caz de folosire a documentelor oficiale
false. Cu excepţia cazurilor când folosirea unor asemenea documente este realizată ca acţiune
adiacentă, alături de dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane. Mai mult, dacă folosirea

76
documentelor oficiale false nu a fost realizată alături de dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane, dar a avut ca scop o asemenea dobândire, nu înseamnă că avem temei de a aplica
art.361 CP RM. Ţinând cont de parametrii laturii subiective, de faptul că intenţia infracţională nu
a fost realizată decât în parte, cele săvârşite trebuie calificate în baza art.27 şi 190 CP RM. Ca
tentativă de escrocherie.
În ce priveşte confecţionarea (falsificarea) documentelor oficiale, o asemenea acţiune nu
poate asigura dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane; falsificând documente, făptuitorul nu
poate în nici un fel să influenţeze asupra bunurilor, care vor continua să rămână la posesorul lor.
Într-adevăr, falsificarea documentelor oficiale nu poate fi suficientă pentru a constitui o parte a
infracţiunii de escrocherie. Victima nu poate fi înşelată, dacă documentele false rămân la
făptuitor, nefiind folosite de către acesta.
În această ordine de idei, nu putem trece cu vederea explicaţia ce se conţine la pct.6 al
Hotărârii Plenului Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse „Cu privire la practica judiciară în
cauzele referitoare la escrocherie şi delapidarea averii străine”, nr.51 din 27.12.2007: „Dacă
făptuitorul a falsificat un document oficial, însă – din cauze independente de voinţa lui – nu l-a
putut folosi, cele săvârşite urmează a fi calificate conform alin.(1) art.327 din Codul penal al
Federaţiei Ruse (corespunde cu art.361 CP RM – n.a.). Acţiunea trebuie calificată ca pregătire de
escrocherie, dacă intenţia făptuitorului a cuprins folosirea documentului fals pentru comiterea
infracţiunii de escrocherie” [188].
Aşadar, pentru aplicarea art.361 CP RM, este suficientă confecţionarea (falsificarea)
documentelor oficiale. Nu este indispensabil ca, după ce documentul oficial a fost confecţionat,
să fie şi folosit. Infracţiunea se consumase din momentul confecţionării. În orice caz, este
obligatoriu ca intenţia făptuitorului să nu cuprindă folosirea documentului oficial fals pentru
săvârşirea infracţiunii de escrocherie. Pentru că, falsificând documentul în scopul dobândirii
ilicite ulterioare a bunurilor altei persoane, făptuitorul realizează prima etapă în activitatea
infracţională legată de comiterea escrocheriei – etapa de pregătire a acestei infracţiuni [8]. În
ipoteza dată, confecţionarea documentelor oficiale îşi pierde identitatea pe care o cunoaştem din
art.361 CP RM. Aceasta întrucât se dizolvă în amalgamul activităţii infracţionale legate de
comiterea escrocheriei. Deci, constituie unul dintre variatele exemple de pregătire de această
infracţiune.
Mai există un aspect deloc neglijabil. La săvârşirea infracţiunii de escrocherie pot fi
folosite oricare documente false, nu neapărat oficiale. De aceea, în ipoteza folosirii unor docu-
mente false neavând un caracter oficial, în vederea dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane,
nici nu poate să apară problema concurenţei dintre o parte şi un întreg (vizând raportul dintre

77
art.361 şi 190 CP RM). Iată un exemplu din practică ce ilustrează această ipoteză: la 06.07.2005,
în jurul orei 10.00, aflându-se la domiciliul său din str. Pomilor, mun. Chişinău, sub pretextul de
a angaja un „avocat european” pentru P.S., care urma să-l elibereze pe ultimul din detenţie, a
luat de la soţia acestuia bani în sumă de 3000 euro. Pentru a o induce în eroare pe ultima, i-a
eliberat o recipisă, conform căreia a împrumutat de la ea banii menţionaţi pe un termen de 10
zile. Însă, fără a-şi onora obligaţiunile, a însuşit suma respectivă [69].
După ce ne-am referit la clasificarea modalităţilor înşelăciunii în funcţie de modus
operandis, să ne concentrăm atenţia asupra clasificării modalităţilor înşelăciunii după modul de
comportare – pozitivă sau negativă – a făptuitorului. Aşa cum am menţionat anterior, înşelă-
ciunea, ca modalitate a acţiunii adiacente din cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie, poate fi
săvârşită pe calea acţiunii sau inacţiunii. Iată de ce, putem vorbi despre:
1) înşelăciunea activă;
2) înşelăciunea pasivă.
Dat fiind că o semnificaţie teoretico-practică majoră comportă cercetarea celei de-a doua
modalităţi, în cele ce urmează vom efectua analiza noţiunii înşelăciunea pasivă.
După E.S. Tenciov, înşelăciunea pasivă constă în neexecutarea de către făptuitor a
obligaţiei de a comunica despre circumstanţele reale ale convenţiei încheiate [210, p.273]. În
opinia lui G.N. Borzenkov, înşelăciunea pasivă are loc atunci când făptuitorul nu comunică
victimei informaţii, care ar fi făcut-o pe victimă să nu-i transmită bunurile [128, p.62]. Din
punctul de vedere al lui A.I. Boiţov, înşelăciunea pasivă este trecerea cu tăcere a unor
circumstanţe faptice cu relevanţă juridică, despre care făptuitorul era obligat să comunice, în
urma cărui fapt victimei i se creează o reprezentare falsă despre prezenţa temeiurilor legale
vizând transmiterea bunurilor către făptuitor [127, p.327].
Să ilustrăm aceste poziţii doctrinare prin următoarea speţă: V.I. activa în calitate de
executor-consultant în Oficiul F. al Departamentului de executare a deciziilor. La 09.02.2004,
ea a primit spre executare titlul de executare eliberat de către instanţa de judecată a raionului
F., privind încasarea amenzii în sumă de 810 lei de la C.V. La 12.06.2006, având în gestiunea sa
procedura de executare în privinţa lui C.V., folosindu-se de situaţia de serviciu, prin înşelăciune
manifestată prin faptul că nu i-a comunicat debitorului C.V. încheierea judecătoriei raionului F.
din 23.12.2005, a primit în biroul său de serviciu de la ultimul suma de 800 lei pentru achitarea
amenzii, sumă pe care ulterior şi-a însuşit-o. La concret, prin hotărârea judecătorească din
23.12.2005, lui C.V. i s-a schimbat amenda în arest administrativ [33].
În doctrina penală s-au conturat două poziţii privind conţinutul obligaţiei pe care nu o
execută făptuitorul atunci când realizează înşelăciunea pasivă:

78
 1) poziţia exprimată lato sensu, conform căreia această obligaţie este fie morală, fie
juridică [199, p.38];
2) poziţia exprimată stricto sensu, potrivit căreia obligaţia respectivă poate fi numai
juridică, decurgând din lege sau din contract [220, p.222-225].
Susţinem cea de-a doua poziţie, pentru că se bazează pe regula fixată la alin.(2) art.3
CP RM. În conformitate cu aceasta, este interzisă interpretarea extensivă defavorabilă a legii
penale. Ce este moral sau imoral, întotdeauna suscită subiectivitate în apreciere. Din moment ce
o normă etică nu are suport într-o sursă juridică – normativă sau contractuală – nu vom avea
temei să afirmăm că, încălcând-o, făptuitorul nu şi-a executat faţă de victimă obligaţia de a-i
comunica despre circumstanţele faptice relevante.
Sub un alt aspect, în literatura de specialitate se deosebesc două modalităţi de înşelăciune
pasivă:
a) trecerea cu tăcerea cu bună-ştiinţă despre circumstanţele, a căror necunoaştere a generat
eroarea victimei privind legalitatea transmiterii bunurilor către făptuitor;
b) exploatarea conştientă a erorii victimei, în urma căreia făptuitorul a primit bunurile de la
victima aflată în eroare [149, p.51; 225].
Prin ce se deosebesc în esenţă aceste două modalităţi? În caz de înşelăciune prin cea de-a
doua modalitate, victima este indusă în eroare de o terţă persoană, făptuitorul doar profitând de
această ocazie pentru a primi bunurile de la victimă. În caz de înşelăciune prin prima modalitate,
făptuitorul însuşi induce în eroare victima, fără concursul unei terţe persoane.
Altfel spus, în cazul celei de-a doua modalităţi se atestă menţinerea erorii din partea
făptuitorului. În cazul primei modalităţi inducerea în eroare are loc din partea făptuitorului.
Cât priveşte cea de-a doua modalitate a înşelăciunii pasive, P. Maţâşevski opinează că, în
prezenţa unei asemenea înşelăciuni, dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane nu poate fi
calificată ca escrocherie [173, p.82-83]. Considerăm că este prea categorică şi univocă această
opinie. Pentru a fi confirmat temeiul aplicării art.190 CP RM, trebuie să pornim de la faptul că
escrocheria este o infracţiune complexă. Adică, acţiunea principală şi acţiunea adiacentă se află
într-o interconexiune obiectivă şi subiectivă. Când se realizează dobândirea ilicită a bunurilor
altei persoane, în paralel trebuie să se realizeze înşelăciunea pasivă. Nu doar sub aspect obiectiv,
dar şi ca atitudine psihică a făptuitorului.
Prin această prismă, să analizăm o speţă: la 14.02.2008, în privinţa lui V.Ş. a fost încetat
procesul penal în baza lit.b) alin.(3) art.196 CP RM, în legătură cu împăcarea părţilor. În fapt,
la 7.08.2007, aproximativ la ora 15.00, V.Ş., aflându-se în stare de ebrietate în gospodăria lui
E.M. din or. Orhei, a profitat de circumstanţa că fiul acesteia, O.M., se afla în eroare de fapt în

79
ce priveşte persoana căreia trebuia să-i transmită banii în sumă de 54700 lei. Era o datorie care
urma să fie achitată unui careva M.G. Când O.M. i-a înmânat lui V.Ş. banii, l-a încredinţat că
sunt toţi. Ascunzând că nu el este M.G., adică cel în drept să ia banii, V.Ş. a acceptat să-i fie
transmişi. Împotriva sentinţei a declarat apel procurorul. Acesta a solicitat condamnarea lui
V.Ş. în baza alin.(1) art.195 CP RM. Ca argument a invocat că V.Ş. şi-a dat seama de faptul că
înşeală, a prevăzut că O.M., fiind în eroare de fapt, îi va transmite banii, a conştientizat aceasta
şi, totuşi, a intrat în posesia lor. Mai mult, după aceasta a cheltuit o parte din banii însuşiţi [57].
După cum se cunoaşte, inacţiunea începe să fie realizată din momentul în care apare
obligaţia de a acţiona. Prin urmare, nu putem vorbi de înşelăciune pasivă până când nu apare
obligaţia de a-i comunica victimei despre circumstanţele faptice relevante.
În speţă, obligaţia constă în a-i comunica victimei că făptuitorul nu este persoana în drept
să primească banii care i se transmit. Dacă înşelăciunea pasivă se realizează până la consumarea
dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane, vom fi în prezenţa infracţiunii de escrocherie. Din
contra, nu vom fi în prezenţa acestei infracţiuni dacă lipseşte legătura dintre acţiunea principală
şi acţiunea adiacentă. Adică, dacă făptuitorul îşi dă seama de eroarea victimei după ce se consu-
mase dobândirea ilicită a bunurilor acesteia. Există unii indici care denotă prezenţa infracţiunii
de escrocherie: când victima i-a înmânat făptuitorului banii, l-a încredinţat pe acesta că banii sunt
toţi. Or, este posibil ca deja în acel moment făptuitorul să fi înţeles ce conţine pachetul pe care îl
transmite victima. În acelaşi timp, sunt şi unele împrejurări care indică lipsa infracţiunii de
escrocherie. În primul rând, ne referim la ebrietatea făptuitorului. Nu cunoaştem însă gradul de
ebrietate a făptuitorului. Totodată, cunoaşterea acestei împrejurări se prezintă ca una extrem de
importantă: o persoană care nu se afla într-o stare de ebrietate avansată, cu siguranţă ar fi reacţio-
nat adecvat, dându-şi seama că banii propuşi au un alt destinatar. Anume pe examinarea acestei
circumstanţe trebuia concentrată atenţia instanţei de judecată şi a procurorului. Importantă fiind,
desigur, şi constatarea momentului când făptuitorul şi-a dat seama că victima se înşeală: până la
sau după obţinerea de către făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi a dispune de banii
primiţi la dorinţa sa. În lipsa unor probe clare, orice îndoială trebuie interpretată în favoarea
făptuitorului. De aceea, suntem nevoiţi să atestăm lipsa temeiului de aplicare a răspunderii
conform alin.(1) art.195 CP RM.
Cât priveşte alternativa aplicării răspunderii conform art.196 CP RM, o considerăm
inacceptabilă: nu e întrunită condiţia în care să opereze această normă penală:1) să nu sporească
masa patrimonială a victimei în proporţia pe care o exprimă eschivarea făptuitorului de a-şi
executa obligaţiile pecuniare faţă de victimă ori 2) masa patrimonială a victimei să fie diminuată,
fără însă a spori masa patrimonială a făptuitorului. În plus, art.196 CP RM nu poate fi aplicat

80
atunci când nu există legătură cauzală între înşelăciunea pasivă şi cauzarea daunelor materiale.
Pentru a alcătui infracţiunea prevăzută la art.196 CP RM, cele două componente ale faptei
prejudiciabile trebuie să aibă la bază o intenţie unică. Nu să fie răzleţite având la bază intenţii
distincte.
Alternativa a fost prevăzută în Proiectul Codului penal al Republicii Moldova: în art.201,
una dintre modalităţile faptei de însuşire a bunului găsit se exprimă în însuşirea pe nedrept a unui
bun ce aparţine altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului [28, p.92]. Însă, în legea penală în
vigoare nu există o incriminare asemănătoare. Concluzia este următoarea: se aplică art.190
CP RM în cazul în care înşelăciunea pasivă se află în legătură cauzală cu dobândirea ilicită a
bunurilor altei persoane şi dacă înşelăciunea pasivă se realizează înainte de apariţia la făptuitor a
posibilităţii reale de a se folosi şi a dispune de bunurile ce i s-au transmis; nu se aplică nici
art.190 CP RM, nici o altă normă penală, în cazul în care înşelăciunea pasivă nu se află în
legătură cauzală cu dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane şi dacă înşelăciunea pasivă se
realizează după apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi dispune de bunurile ce
i-au fost transmise.
Aşadar, înşelăciunea poate fi antecedentă sau concomitentă cu dobândirea ilicită a bunu-
rilor altei persoane. Înşelăciunea nu poate fi ulterioară dobândirii ilicite a bunurilor altei
persoane. Aceasta dat fiind faptul că dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane este acţiunea
principală. Pe când înşelăciunea reprezintă acţiunea adiacentă.
În altă ordine de idei, ne vom referi la clasificarea modalităţilor de înşelăciune, în funcţie
de circumstanţele pe care le priveşte înşelăciunea:
1) înşelăciunea cu privire la persoana făptuitorului sau la identitatea altei persoane;
2) înşelăciunea cu privire la bunurile pe care făptuitorul le oferă victimei;
3) înşelăciunea cu privire la anumite acţiuni sau evenimente;
4) înşelăciunea cu privire la promisiuni.
În continuare, ne vom pronunţa asupra naturii juridice a fiecăreia din cele patru modalităţi.
În opinia lui I.Ia. Foiniţki, pe care o sprijinim, înşelăciunea cu privire la persoana
făptuitorului sau la identitatea altei persoane poate avea ca obiect: identitatea persoanei;
calităţile de fapt sau de drept ale persoanei; relaţiile cu alte persoane [221, p.117].
La înşelăciunea cu privire la identitatea persoanei se referă următoarea speţă: la
14.02.2006, între orele 9.00-10.00, în faţa clădirii Circului din mun. Chişinău, I.C. a primit un
colet destinat lui C.I., adus din Irlanda. În colet se aflau bunuri în valoare de 9842 lei [62].
Astfel, putem constata că I.C. a comis escrocheria prezentându-şi fals identitatea, convingând
victima că el, şi nu C.I., este cel în drept să-i fie transmise bunurile. Dacă pentru convingerea

81
victimei I.C. ar fi folosit un act de identitate fals, nu ar fi fost necesară aplicarea suplimentară a
art.361 CP RM.
În cazul înşelăciunii cu privire la calităţile persoanei, putem deosebi:
a) înşelăciunea cu privire la calităţile de fapt ale persoanei;
b) înşelăciunea cu privire la calităţile de drept ale persoanei.
Calităţile de fapt sunt cele fizice (privind starea sănătăţii, aspectul exterior, constituţia
naturală a unei persoane) sau spirituale (profesarea unei credinţe, predispunerea spre consumul
de alcool, orientarea sexuală etc.). Totuşi, în contextul examinării înşelăciunii cu privire la calită-
ţile persoanei, mai mult ne interesează calităţile de drept ale persoanei. Dovadă sunt şi speţele
următoare: la 2.05.1998, aflându-se într-o încăpere de pe bd. Ştefan cel Mare, mun. Chişinău,
P.S. s-a prezentat ca consultant al companiei „H.”. A primit de la C.T. 2500 dolari americani,
promiţându-i că-i va aduce marfa produsă de această companie. Însă, nu şi-a îndeplinit obliga-
ţiunea asumată [45]; la 3.08.2006, B.G. l-a indus în eroare pe M.G cum că îi aparţine casa de
locuit, pe care avea să i-o vândă, situată în satul Cupcui, raionul Leova, care a aparţinut bunicii
sale decedate. Drept urmare, a primit de la M.G. 1000 de dolari americani. De fapt, bunica era
în viaţă şi locuia în casa sa [31]; în septembrie 2000 V.V. a făcut cunoştinţă cu C.V. Folosindu-
se de faptul că aceasta nu avea cunoştinţe juridice, V.V. i-a propus să facă schimb de imobile.
Obţinând încrederea ultimei, V.V. i-a creat impresia că el beneficiază de dreptul de proprietate
asupra unui bun imobil din or. Durleşti, mun. Chişinău, şi că poate să-l schimbe cu
apartamentul din proprietatea privată a C.V. După efectuarea schimbului, V.V. a vândut aparta-
mentul primit în schimb unei alte persoane, iar banii obţinuţi – 62 992 lei – şi i-a însuşit [85].
Astfel, putem vedea că în toate aceste trei cazuri făptuitorul dezinformează victima: că este
reprezentant al unei persoane juridice; că ocupă o anumită funcţie; că deţine un anume titlu
(dreptul de proprietate).
Dacă, în conexiune cu escrocheria, în astfel de condiţii, sunt uzurpate calităţi oficiale, este
necesară aplicarea şi a art.351 CP RM. Ca exemplu aducem următorul caz: T.S., după o
înţelegere prealabilă cu I.V., a indus în eroare 12 persoane precum că este angajat în cadrul
Ministerului Afacerilor Interne. Le-a comunicat că, prin intermediul unor funcţionari din cadrul
Ministerului Justiţiei şi al Departamentului de executare a deciziilor judiciare, le va facilita
procurarea prin licitaţie la preţuri reduse a apartamentelor în mun. Chişinău, precum şi a
autoturismelor, aflate sub sechestrul instanţelor de judecată. Prin intermediul complicilor, a
convins victimele să transmită sumele cerute, prezentându-le contracte de vânzare-cumpărare
falsificate. În total, i s-au transmis bani în sumă de 3,5 mln lei [109].

82
 Acest exemplu, care se referă la înşelăciunea cu privire la calităţile persoanei, trebuie
deosebit de alte exemple care privesc înşelăciunea cu privire la relaţiile cu alte persoane.
În special, avem în vedere problema delimitării escrocheriei de infracţiunea de trafic de
influenţă (art.326 CP RM), în situaţia când subiectul acestei infracţiuni susţine că are influenţă
asupra unui funcţionar. Sau de aşa infracţiuni ca: corupere pasivă (art.324 CP RM); primirea de
către un funcţionar a recompensei ilicite (art.330 CP RM); luarea de mită (art.333 CP RM).
Iată, de exemplu, cum într-o speţă se motivează aplicarea alin.(2) art.122 „Sustragerea prin
escrocherie din avutul proprietarului” din Codul penal din 1961: în lunile martie-aprilie 2000,
S.A. a extorcat de la condamnatul S.I. 100 dolari americani, asigurându-l că va contribui ca
numele acestuia să fie inclus în lista deţinuţilor care urmau să fie prezentaţi pentru transferul în
colonia-aşezare, în conformitate cu legislaţia execuţional penală. La acel moment S.A. exercita
funcţia de şef de detaşament în una din instituţiile de reeducare prin muncă. Însă, includerea
deţinuţilor în lista pentru transferul lor în colonia-aşezare este de competenţa unei comisii
speciale constituite din 9 persoane, S.A. nefiind membru al acesteia. Fiind audiaţi în şedinţa de
judecată în calitate de martori, membrii acestei comisii au negat că S.A. ar fi încercat să-i
influenţeze [43].
În acest caz, înşelăciunea este, cel mai probabil, cu privire la relaţiile cu alte persoane.
Deşi, nu se exclude cu totul nici înşelăciunea cu privire la calităţile persoanei. Or, făptuitorul nu
i-a explicat victimei mecanismul prin care va fi transferat în colonia-aşezare. În orice caz, la
pct.20 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la aplicarea legislaţiei
referitoare la răspunderea penală pentru mituire”, nr.6 din 11.03.1996 [75], se explică că, dacă
persoana primeşte de la corupător (mituitor) bani sau alte valori, chipurile pentru a le transmite
persoanei cu funcţie de răspundere ca recompensă necuvenită, dar, neavând intenţia de a proceda
astfel, le însuşeşte, atunci fapta reprezintă infracţiunea de escrocherie.
Bineînţeles, aceasta nu influenţează asupra calificării faptei celui care transmite banii sau
alte valori: tentativa la infracţiunea prevăzută de art.324, 330 sau 333 CP RM. Or, această
persoană nu conştientizează că este înşelată, că cel căruia îi transmite banii nu are competenţa
să-i rezolve problema, că acesta nu este persoană cu funcţie de răspundere, că nu doreşte să
mijlocească remunerarea necuvenită etc.
În alte cazuri, înşelăciunea se referă la relaţia făptuitorului cu un funcţionar, când făptui-
torul pretinde fals că are influenţă asupra acelui funcţionar. În context, are dreptate V. Cuşnir
când afirmă: în cazul escrocheriei, bunul este obţinut ca urmare a manoperelor frauduloase, în
timp ce la traficul de influenţă făptuitorul obţine folosul material în urma promisiunii că va

83
interveni pe lângă acel funcţionar, în atribuţiile de serviciu ale căruia intră soluţionarea chestiunii
de interes pentru victimă [2, p.398].
Aşadar, făptuitorul anume pretinde fals, nu susţine, cum este specificat în art.326 CP RM.
În acest caz, aplicabil este art.190 CP RM. Aceasta deoarece înşelăciunea nu întruneşte cerinţele
pe care trebuie să le aibă înşelăciunea în contextul infracţiunii de trafic de influenţă. Pentru că
poţi susţine că ai influenţă (deşi nu o ai), dar totuşi să intervii pe lângă funcţionar. Sau, cel puţin,
să intenţionezi să intervii. În acest caz, nu avem temeiuri să nu aplicăm art.326 CP RM.
Aşa cum s-a procedat în speţa următoare: instanţa de fond a recalificat fapta de la alin.(1)
art.195 CP RM pe lit.c) alin.(2) art.326 CP RM, argumentând prin faptul că C.I. nu avea
intenţia de a însuşi banii, ci s-a angajat, în schimbul unei sume de bani, să intervină pe lângă un
funcţionar, în interesul persoanei cu care s-a înţeles despre înmatricularea autovehiculului [81].
Într-un caz asemănător, instanţa de fond l-a condamnat pe A.V. în baza alin.(2) art.195 CP RM.
În legătură cu aceasta, Colegiul penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a consemnat:
„Instanţa de apel a reţinut just că A.V. a săvârşit infracţiunea prevăzută de alin. (1) art.326
CP RM, deoarece el a primit bani personal intenţionat, ca persoană care susţine (sublinierea ne
aparţine – n.a.) că are influenţă asupra unui funcţionar, în scopul de a-l face să îndeplinească
acţiuni ce intră în obligaţiile lui de serviciu” [71].
Vizavi de asemenea ipoteze, parafrazându-l pe M.A. Hotca [89, p.1161], putem spune că
traficul de influenţă absoarbe escrocheria. Pentru că are condiţii în plus, pe care nu le prevede
art.190 CP RM. Aşa fiind, în acord cu art.118 CP RM, concurenţa dintre art.190 şi 326 CP RM
trebuie rezolvată în favoarea art.326 CP RM.
Continuând analiza modalităţilor de înşelăciune în funcţie de circumstanţele pe care le
priveşte înşelăciunea, ne vom axa atenţia pe înşelăciunea cu privire la bunurile care sunt
oferite de către făptuitor victimei.
În cazul dat, înşelăciunea are ca obiect: existenţa bunurilor; apartenenţa bunurilor; calitatea
bunurilor; cantitatea bunurilor [221, p.111].
De exemplu, înşelăciunea cu privire la existenţa bunurilor se atestă în următoarea speţă: la
10.07.2007, între orele 10.00-13.00, aflându-se în curtea unui bloc locativ în apropiere de
intersecţia bd. Traian cu str. Grenoble, mun. Chişinău, L.S., sub pretextul comercializării unui
televizor, a unui aparat-DVD, a unui laptop şi a unor boxe acustice contra sumei de 300 euro, a
luat de la C.S. un avans în sumă de 100 euro şi 600 lei; la 15.07.2007, aproximativ la ora 14.00,
într-un bar de pe bd. Decebal, mun. Chişinău, L.S. a primit de la S.S. 300 euro sub pretextul că
în 20 de minute îi oferă în schimb un televizor [68]. În cazul înşelăciunii cu privire la existenţa
bunurilor, spre deosebire de celelalte ipoteze care se referă la modalitatea analizată a înşelăciunii,

84
lipseşte cu desăvârşire mijlocul de săvârşire a infracţiunii. Adică contraprestaţia pe care făptuito-
rul ar urma să o ofere victimei. Făptuitorul doar pretinde că ar dispune de această contraprestaţie.
Mai des, în practică se atestă înşelăciunea cu privire la calitatea bunurilor. Ca exemple ce
relevă specificul acesteia, prezentăm următoarele speţe: la 26.02.2006, aflându-se pe bd. Dacia,
mun. Chişinău, M.S. a luat de la C.L. 250 lei. În schimb, i-a oferit un inel pretins confecţionat
din aur, care în realitate s-a dovedit a fi dintr-un aliaj de bronz şi cupru [61]; A.I. ştia cu
certitudine că automobilul, pe care îl deţinea cu drept de proprietate, de model „Opel Astra”, nu
este înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova. Cu toate acestea, folosind un paşaport tehnic şi
o plăcuţă cu număr de înmatriculare, pe care le deţinea ilegal, l-a convins pe C.R. că
automobilul este înregistrat în ţară. În rezultat, i l-a vândut contra sumei de 3000 de euro [58];
în martie 2004, pe teritoriul mun. Chişinău, L.I., împreună cu alte persoane rămase neidenti-
ficate, i-au vândut lui T.S., contra sumei de 2500 euro, un permis de şedere fals şi un certificat
de atribuire a codului fiscal pe teritoriul Italiei, şi el fals [96].
Comun pentru asemenea exemple este că nu corespunde realităţii totalitatea însuşirilor şi
laturilor esenţiale, în virtutea cărora bunurile dorite de către victimă sunt ceea ce sunt, deose-
bindu-se de celelalte bunuri. Făptuitorul îi oferă victimei falsuri, în schimbul contraprestaţiei pe
care o primeşte de la victimă. Această contraprestaţie reprezintă obiectul material al escrocheriei.
Pe când bunurile, pe care le oferă făptuitorul, constituie mijlocul de săvârşire a escrocheriei.
În unele ipoteze, comercializarea falsurilor intră nu sub incidenţa art.190 CP RM, dar sub
incidenţa unor norme speciale, penale sau contravenţionale.
Avem în vedere art.2141 CP RM, când e săvârşită comercializarea medicamentelor contra-
făcute. La fel, şi art.255 CP RM, când inducerea în eroare a clienţilor presupune înşelăciunea
privind calitatea bunurilor comercializate sau a serviciilor prestate. În Codul contravenţional,
astfel de norme sunt: pct.2) art.273 (când se comercializează mărfuri cu termenul de valabilitate
expirat); art.283 (în ipoteza comercializării produselor falsificate); alin.(4) art.284 (când se
comercializează producţie alcoolică falsificată sau contrafăcută).
Astfel, de exemplu, într-un caz, răspunderea contravenţională s-a aplicat pentru comerciali-
zarea apei minerale falsificate [101]. Într-un alt caz, acelaşi gen de răspundere s-a aplicat pentru
comercializarea cleiului pentru teracotă contrafăcut [102].
Comun pentru toate aceste norme este că sunt săvârşite în sfera consumului de produse sau
servicii. Conform acestor norme, pot răspunde numai cei care, în condiţii de legalitate (înregis-
trare de stat, prezenţa licenţei sau autorizaţiei etc.), desfăşoară activitatea de comercializare sau
altă prestare de servicii. În caz contrar, dacă făptuitorul nu are o asemenea calitate specială,
trebuie să răspundă pentru escrocherie (în baza art.190 CP RM sau a art.105 al Codului

85
contravenţional). Acesta trebuie să fie considerat criteriul de departajare a sferelor de aplicare a
normelor concurente.
Următoarea modalitate a înşelăciunii, în funcţie de circumstanţele pe care le priveşte
înşelăciunea, este înşelăciunea cu privire la anumite acţiuni sau evenimente.
Înainte de toate, ne referim la un astfel de eveniment, cum este cazul asigurat.
În situaţia dată, deşi cazul asigurat nu se produce, asiguratul afirmă contrariul. Pentru
aceasta, asiguratul îşi tăinuieşte bunurile asigurate şi înscenează sustragerea acestora de către
persoane necunoscute (se comite efracţia uşilor de acces; sunt imobilizaţi prin legare membrii
familiei asiguratului; se distrug sau se deteriorează unele bunuri din încăpere, alt loc pentru
depozitare sau locuinţă; se apelează la poliţie etc.).
Înşelăciunea poate viza şi alte circumstanţe care se invocă pentru încasarea de către
asigurat a sumei asigurate: graviditatea; naşterea copilului; atingerea vârstei de pensionare;
aflarea în postura de şomer; incapacitatea temporară de muncă etc. În toate aceste cazuri,
cuantumul prejudiciului cauzat asigurătorului este determinat de mărimea asigurărilor sociale de
care a beneficiat ilegal asiguratul (indemnizaţia de graviditate, ajutorul de naştere, alocaţia
pentru şomer, subsidiul pentru incapacitate etc.).
În unele cazuri, în vederea obţinerii ilegale a sumei asigurate, asiguratul întreprinde
anumite acţiuni care grăbesc producerea cazului asigurat. La concret, bunurile asigurate (casa,
dependinţele, automobilul, culturile agricole etc.) sunt distruse sau deteriorate pe calea incendie-
rii, explodării, inundării etc. În situaţia examinată, caracterul ilegal al obţinerii de către asigurat a
sumei asigurate se desprinde din analiza prevederilor art.1326 din Codul civil. Conform acestei
reglementări, asiguratul este obligat să-l informeze de îndată pe asigurător asupra împrejurărilor
periculoase apărute sau despre care a luat cunoştinţă după încheierea contractului; dacă împre-
jurarea periculoasă este provocată intenţionat de către asigurat sau dacă necunoaşterea
împrejurărilor ce au existat deja la momentul încheierii contractului se datorează vinovăţiei
acestuia, asigurătorul are dreptul să rezilieze contractul fără preaviz. Întrucât în ipoteza descrisă,
pe lângă semnele unui delict civil, sunt prezente semnele faptei incriminate la art.190 CP RM, se
justifică intervenţia legii penale [15].
Un anume specific îl comportă procedeele aplicate de asigurat la săvârşirea escrocheriei,
când obiectul de asigurare îl reprezintă automobilul. Pot fi deosebite trei ipoteze de săvârşire a
escrocheriei în astfel de condiţii:
1) obţinerea despăgubirii de asigurare peste mărimea sumei asigurate;
2) obţinerea ilegală a despăgubirii de asigurare pe calea falsificării cazului asigurat;
3) mărirea ilegală a cuantumului despăgubirii de asigurare.

86
 Vizavi de prima ipoteză, trebuie de menţionat că suma asigurată nu poate depăşi valoarea
reală a automobilului la momentul încheierii contractului de asigurare. În pofida acestui fapt,
asiguratul prezintă asigurătorului informaţii false cu privire la automobilul ce urmează a fi
asigurat. În momentul încheierii contractului de asigurare, evaluarea automobilului se face în
temeiul datelor din cataloagele specializate, apreciindu-se în special astfel de parametri ai auto-
mobilului, ca: marca automobilului; modelul automobilului; anul de fabricaţie a automobilului.
Corespunzător, asiguratul întreprinde acţiuni de „înnoire” a propriului automobil, adică falsifică
informaţia cu privire la anul de fabricaţie (de exemplu, Mercedesul cu anul de fabricaţie 2000
„se transformă” în Mercedes cu anul de fabricaţie 2005). De asemenea, pot fi falsificate datele cu
privire la modelul automobilului (mai ales când între unele modele nu există decât diferenţe
relativ imperceptibile (de exemplu, BMW-318 „se transformă” în BMW-525)). Nu este exclus ca
asiguratul să înşele asigurătorul concomitent în privinţa anului de fabricaţie şi a modelului
(mărcii) automobilului ce urmează a fi asigurat. Înşelăciunea se realizează cu ajutorul falsurilor
care imită: fişa (cartea) tehnică; certificatul de înregistrare a automobilului; procura etc. Nu de
rare ori, săvârşirea escrocheriei în condiţiile reliefate devine posibilă datorită participaţiei
agenţilor, experţilor de evaluare sau a altor angajaţi ai întreprinderilor de asigurare. De regulă,
aceştia joacă rolul de complici la infracţiunea de escrocherie.
În unele situaţii, automobilul este asigurat concomitent la două sau la mai multe întreprin-
deri de asigurare, după care sunt imitate cazurile asigurate (sustragerea, incendierea), în rezultat
asiguratul obţinând despăgubirea de asigurare din partea tuturor acestor întreprinderi. Mai mult,
la automobilele „sustrase” sau „incendiate” se falsifică seria, numărul de identificare a şasiului,
caroseriei sau motorului auto prin ştergere, înlocuire sau modificare. Ulterior, automobilul este
înregistrat după un „om de paie” şi asigurat din nou, dar deja la alte întreprinderi de asigurare
[216].
În cea de-a doua ipoteză consemnată mai sus are loc obţinerea ilegală a despăgubirii de
asigurare pe calea falsificării cazului asigurat. În această ipoteză, se asigură un automobil care
ulterior este tăinuit de către asigurat. Despre „sustragere” se comunică la poliţie, după care
întreprinderea de asigurare este informată relativ la producerea cazului asigurat. Pentru această
schemă este caracteristic că cazul asigurat e falsificat fie la începutul termenului asigurării, fie nu
cu mult timp înainte de expirarea acestui termen: cei care şi-au făcut îndeletnicire din escrocheria
săvârşită în sfera de asigurare se grăbesc să obţină despăgubirea de asigurare, pentru a-şi alege
apoi o altă întreprindere de asigurare în calitate de victimă; la o altă categorie de escroci, intenţia
infracţională apare cu puţin înainte de expirarea termenului de asigurare. Logica conduitei lor

87
este următoarea: cazul asigurat nu s-a produs, deci banii achitaţi sub forma primelor de asigurare
au fost plătiţi în van. Însă, aceştia pot fi întorşi, încasându-se şi un profit considerabil.
În ipoteza analizată, este posibil ca reprezentanţii asigurătorului să pună la îndoială
temeinicia revendicărilor asiguratului, verificând împrejurările producerii cazului asigurat şi
reţinând achitarea despăgubirii de asigurare. Nu este exclus ca asiguratul să recurgă la săvârşirea
şantajului asupra reprezentanţilor asigurătorului, constrângându-i să-i remită banii ce constituie
despăgubirea de asigurare. În aceste circumstanţe, cele săvârşite formează tentativa de
escrocherie în concurs cu şantajul. Tentativă de escrocherie deoarece, din cauze independente de
voinţa făptuitorului, acţiunea lui de revendicare a despăgubirii de asigurare (prin falsificarea
cazului asigurat) nu şi-a produs efectul.
Este posibil ca asiguratul să obţină ilegal despăgubirea de asigurare, fără a recurge la
şantaj, ca mijloc extrem. În astfel de cazuri, se face totul pentru a se tăinui urmele infracţiunii de
escrocherie, eventual pentru a fi săvârşită o altă asemenea infracţiune. În acest scop, automobilul,
care a reprezentat obiectul asigurării, se vinde integral sau bucată cu bucată. Alteori, se falsifică
elementele de identificare a automobilului (adică, e săvârşită infracţiunea prevăzută la art.276
CP RM).
În cazuri mai puţin frecvente, falsificarea cazului asigurat poate presupune falsa incendiere
a automobilului. Mai puţin frecvente, deoarece presupune un profit comparativ mai redus decât
în cazul pretinsei sustrageri. Pentru a nu suferi pierderi, făptuitorul procură la un preţ derizoriu
un automobil uzat de acelaşi model. După care, îl transportă la locul de parcare a automobilului,
care în realitate formează obiectul asigurării, şi îl incendiază.
În fine, în cea de-a treia ipoteză – de mărire ilegală a cuantumului despăgubirii de asigu-
rare – infracţiunea de escrocherie e comisă ca urmare a producerii cu adevărat a cazului asigurat.
Profitând de aceasta, asiguratul încearcă nu doar să-şi recupereze daunele suferite, dar şi să
obţină de la asigurător mijloace băneşti pentru reparaţia suplimentară sau înlocuirea părţilor
automobilului care nu au fost degradate în evenimentul, pentru înlăturarea consecinţelor căruia
s-a făcut asigurarea. În acest scop, asiguratul deteriorează intenţionat părţile uzate ale automobi-
lului (sistemul de iluminare nefuncţional, detaliile ruginite ale caroseriei etc.). În acelaşi scop, se
poate „umfla” nota de plată privind reparaţia părţilor automobilului care au fost deteriorate la
producerea cazului asigurat.
Desigur, şi altele pot fi acţiunile sau evenimentele cu privire la care se desfăşoară
înşelăciunea. În afară de cazul asigurat, G.N. Borzenkov numeşte: dispoziţia unor terţe persoane
privind bunurile; executarea unei anumite lucrări; achitarea banilor pentru bunurile primite;
efectuarea unor cheltuieli etc. [128, p.46-48].

88
 În fine, cea de-a patra modalitate a înşelăciunii, în funcţie de circumstanţele pe care le
priveşte înşelăciunea, este înşelăciunea cu privire la promisiuni.
După cum menţionează, pe bună dreptate, Mohammed am Baidusi, anume în cazul acestei
modalităţi de înşelăciune apar cele mai mari dificultăţi de delimitare a infracţiunii de escrocherie
în raport cu delictele de drept civil [179, p.5]. Vom reveni la examinarea acestei probleme
sensibile în cadrul analizei laturii subiective a infracţiunii de escrocherie.
Aici, însă, vom demonstra cât de variate pot fi exemplele care se referă la înşelăciunea cu
privire la promisiuni: la 3.04.2006, C.C. a adus, în locuinţa sa din comuna Grătieşti, mun.
Chişinău, un aspirator pe care l-a sustras cu puţin timp în urmă. În aceeaşi zi, i-a propus lui
D.T. să procure acel aspirator în schimbul sumei de 300 de lei. Fiind de acord şi asigurându-se
că aspiratorul funcţionează, D.T. împreună cu soţul i-au transmis lui C.C. 300 de lei. C.C. le-a
spus că singur le va aduce aspiratorul acasă. Ulterior, deşi C.C. a avut posibilitatea reală de a
transmite aspiratorul, nu a făcut-o [64]; la 20.11.2004, aflându-se în faţa unei case de pe bd.
Dacia, mun. Chişinău, sub pretextul de a-i procura un telefon mobil, a primit de la B.V. bani în
sumă de 250 de lei. Însă, nu i-a oferit ulterior telefonul promis [60]; la 23.04.2007, B.N.,
acordând lui R.C. servicii ce facilitează plecarea peste hotarele Republicii Moldova, sub
pretextul că trebuie să efectueze unele cheltuieli suplimentare legate de călătorie, a dobândit de
la C.S., o cunoştinţă a lui R.C., 450 euro. Însă, nu şi-a onorat ulterior promisiunea [66]; în
perioada septembrie-octombrie 2004, sub pretextul de a acorda ajutor la perfectarea
documentelor necesare pentru migraţia în scop de muncă, C.O. a primit de la patru persoane –
T.V., M.Gh., F.I. şi M.A. – suma totală de 2500 euro. După ce a primit banii, a întrerupt toate
contactele cu aceste persoane [48]; în martie 2006, sub pretextul de a facilita angajarea lui
C.M. la muncă în Israel, a primit de la acesta 2600 dolari americani. Însă, promisiunea nu şi-a
îndeplinit-o [55]; în a doua jumătate a anului 2005, sub pretextul de a-i procura fiicei lui G.V.
două apartamente în mun. Chişinău, L.V. a luat de la acesta 23388 euro. Ulterior, deoarece nu
şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, pentru a induce în eroare victima, a întocmit personal (cu
ajutorul tehnicii de multiplicare) două contracte de vânzare-cumpărare, cu autentificarea
notarului (care, conform raportului de expertiză, s-a dovedit a fi falsă), precum că a cumpărat
două apartamente pentru fiica victimei [51]; în anii 2005 şi 2006, L.A., sub pretextul de a
facilita procurarea apartamentelor în mun. Chişinău, a primit de la două persoane suma totală
de 126000 lei. Pentru a-şi convinge victimele, L.A. semna recipise. Ulterior, L.A. şi-a schimbat
locul de trai şi numărul de telefon mobil, întrerupând orice contact cu victimele [107]; sub
pretextul că-i va aduce un automobil din Europa, C.A. a primit de la o persoană 29000 lei.

89
Victima a aflat despre C.A. dintr-un anunţ publicitar din Internet. După ce a primit banii, C.A.
şi-a deconectat telefonul mobil, evitând contactele cu victima [108].
Prin ce se aseamănă toate aceste exemple? Prin aceea că făptuitorul face promisiuni false,
de la bun început neavând careva intenţie să-şi onoreze angajamentul. După cum observăm,
caracterul promisiunilor false poate varia: de la oferta privind bunurile de consum casnic până la
promiterea de a facilita procurarea apartamentului şi migraţia în scop de muncă. Însă, de fiecare
dată, anume aceste promisiuni, determinate de necesităţile de moment ale victimei, sunt cele care
condiţionează transmiterea banilor către făptuitor. Pentru a economisi bani şi timp, victima se
lasă convinsă de făptuitor că numai el este cel care îi va soluţiona problema – rapid şi calitativ.
În ultimul timp sunt folosite procedee din ce în ce mai subtile şi sofisticate de realizare a
înşelăciunii cu privire la promisiuni.
De exemplu, se organizează licitaţii on-line, fiind propuse spre vânzare la preţuri reduse
mărfuri aflate la mare cerere. La eventuala întrebare de ce preţurile sunt atât de accesibile,
răspunsul întotdeauna va fi unul rezonabil (de exemplu, bunul a fost făcut cadou făptuitorului,
însă nu este pe placul lui). După transferul bănesc la adresa indicată, făptuitorul încetează să mai
răspundă la mesajele din poşta electronică, iar marfa promisă nu mai este livrată [150].
Sunt şi alte exemple de înşelăciune cu privire la promisiuni, săvârşită în ciberspaţiu.
Astfel, începând cu anul 1989, practicii îi sunt cunoscute cazuri de escrocherie prin
intermediul aşa-numitelor „scrisori nigeriene”. Esenţa procedeului dat constă în următoarele.
Persoanele fizice sau juridice recepţionează mesaje prin poşta electronică din partea unor
adresanţi care pretind că sunt cetăţeni ai Nigeriei sau ai altor state africane şi care promit să
încheie o afacere extrem de profitabilă. În general, solicitarea de încheiere a afacerii este foarte
simplă şi aproape întotdeauna include următoarele elemente: 1) adresantul anonim susţine că este
o persoană apropiată unui fost membru al conducerii ţării sau a unui om de afaceri influent şi
bogat, care şi-a pierdut viaţa în timpul unor remanieri violente de regim politic, sau în timpul
atacului terorist de la 11 septembrie, fie într-un accident; 2) înainte de moarte, aceşti politicieni
sau oameni de afaceri au depus la păstrare o sumă de bani considerabilă pe un cont bancar în
Nigeria; 3) adresantul mesajului menţionează că are acces legal la contul respectiv şi
intenţionează să transfere banii pe un cont bancar din străinătate; 4) adresantul afirmă că a găsit
numele şi adresa electronică a destinatarului în urma referinţei acordate de o persoană de
încredere sau din întâmplare şi că destinatarul este unica persoană pe care se poate bizui,
capabilă să-l ajute la transferul cu succes al banilor depozitaţi; 5) pentru ajutorul acordat,
destinatarului mesajului îi sunt promise între 15 şi 50% din suma totală depusă pe cont [10].

90
 În ultimul timp, în Internet a cunoscut o răspândire largă frauda în sfera matrimonială.
Victime devin străinii care doresc să-şi găsească consoarta în Republica Moldova, prin inter-
mediul agenţiilor de Internet matrimoniale. În procesul corespondenţei, pretinsele mirese solicită
mirilor bani pentru perfectarea actelor necesare ieşirii din Republica Moldova. După ce banii
sunt transferaţi pe contul pretinsei mirese, aceasta încetează să mai întreţină legătura. De cele
mai dese ori, calapodul mesajului este acelaşi. Se schimbă doar numele destinatarului, deoarece
corespondenţa cu potenţialele victime este pusă pe bandă rulantă. De regulă, la solicitarea de
întâlnire la baştina pretendentei la căsătorie, aceasta răspunde în felul următor: „Aici totul este
rău, mizerabil, lipsit de romantism”. După care, cum e şi firesc, pretendenta este invitată în patria
potenţialei victime. În mesajul de răspuns, escroaca se plânge de rudele pretenţioase sau
suferinde de boli, care nu-şi vor lăsa „tânăra speranţă” să plece în străinătate decât în schimbul
unei recompense. De regulă, se indică suma de până la 2000$. După aceasta apar şi alte motive,
pentru a finanţa sosirea cât mai grabnică a fetei în patria mirelui. După obţinerea maximului
posibil, corespondenţa se sistează în mod subit [11].
Sunt exemple şi de altă natură, vizând frauda în sfera matrimonială. Astfel, într-o speţă,
C.L., sub pretextul că vrea să-şi formeze o familie, inducând în eroare că nu este căsătorit şi că
nu are obligaţii faţă de alte persoane, în perioada octombrie 2003 – august 2006 a luat: de la
V.N – 63500 euro; de la G.E. – 37000 dolari americani; de la G.A. – 43000 euro; de la J.G. –
70000 euro. După ce primea banii, C.L. întrerupea orice contact cu victimele [36].
Observăm că, în acest caz, înşelăciunea cu privire la promisiune se îmbină cu înşelăciunea
cu privire la persoana făptuitorului: nu corespunde realităţii informaţia că nu este căsătorit şi că
nu are obligaţii faţă de alte persoane. Aceasta doar demonstrează că, datorită complexităţii
relaţiilor sociale, aceeaşi infracţiune de escrocherie poate presupune mai multe modalităţi de
înşelăciune. În asemenea cazuri, nu sunt mai multe înşelăciuni. Nici nu suntem în prezenţa unui
concurs dintre mai multe infracţiuni de escrocherie. Nu, pentru că dacă au la bază aceeaşi
intenţie infracţională, modalităţile de înşelăciune, oricâte ar fi ele, se atestă în cadrul aceleiaşi
infracţiuni unice de escrocherie.
În general, săvârşirea escrocheriei poate presupune atestarea uneia sau a mai multor moda-
lităţi ale înşelăciunii. Combinaţiile dintre modalităţi pot fi dintre cele mai diferite. Se pot referi la
acelaşi criteriu de clasificare (de exemplu, înşelăciunea cu privire la cantitatea bunurilor se
îmbină cu înşelăciunea cu privire la calitatea bunurilor). Dar se pot referi şi la criterii de
clasificare diferite (de exemplu, înşelăciunea verbală se îmbină cu înşelăciunea cu privire la
promisiuni). Până la urmă, toate aceste detalii pot fi luate în consideraţie la individualizarea
pedepsei.

91
 2.2.2.2. Abuzul de încredere ca modalitate a acţiunii adiacente în cadrul
faptei prejudiciabile de escrocherie

După ce am supus analizei prima dintre modalităţile normative ale acţiunii adiacente din
cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie, în cele ce urmează vom examina cea de-a doua
modalitate. Ne referim la abuzul de încredere.
În doctrina penală, prin „abuz de încredere” se înţelege: folosirea de către făptuitor a
atitudinii de încredere faţă de el din partea victimei, în dauna ultimei [21, p.165]; acţiunea când
făptuitorul, până la primirea bunurilor, îşi asumă obligaţiuni patrimoniale care apar drept
condiţie pentru a i se transmite aceste bunuri [27, p.399]; acţiunea când făptuitorul, până la
primirea bunurilor, folosind unele relaţii de serviciu sau contractuale, fie chiar o naivă încredere
a victimei, îşi asumă obligaţiuni patrimoniale care apar drept condiţie ca victima să-i cedeze
bunurile [6, p.199-200].
Iată un caz de escrocherie, în care dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane s-a făcut pe
calea abuzului de încredere: B.S. i-a propus lui L.O. să se asocieze pentru arendarea unor
încăperi aparţinând Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie (USMF), în vederea
deschiderii unui magazin, cu legiferarea ulterioară a relaţiilor de coproprietate şi împărţirea
egală a profitului. Făcând abuz de încrederea lui L.O., în mai 1997, în incinta USMF, a primit
de la acesta 3080 dolari americani. Ulterior, B.S. s-a eschivat de la legiferarea relaţiilor de
coproprietate şi de la restituirea banilor. Mai târziu, B.S. i-a propus lui D.A. asocierea la
procurarea unui microbuz din Germania, pentru a-l exploata în comun sau a-l comercializa în
Moldova, cu împărţirea egală a profitului. Făcând abuz de încredere, în noiembrie 1997 a
primit de la D.A. 3000 dolari americani. Aceşti bani B.S. i-a cheltuit în scopuri personale [42].
Referitor la această speţă, apare următoarea întrebare: s-ar fi schimbat oare ceva în
calificare şi, implicit, în perceperea naturii juridice a celor comise de B.S., dacă am fi afirmat că
dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane a săvârşit-o nu prin abuz de încredere, dar prin
înşelăciune (mai exact, prin înşelăciune cu privire la promisiuni)?
Nu întâmplător formulăm această întrebare. În practică, nu întotdeauna este înţeles
specificul abuzului de încredere în raport cu cel al înşelăciunii. Nu se realizează ce anume
particularizează abuzul de încredere. Iată o mostră de acest gen: „M.V., în perioada anilor 2003-
2004, având intenţia de a procura un apartament în or. Cantemir, prin abuz de încredere, a
înşelat-o (sublinierea ne aparţine – n.a.) pe sora sa, B.E., însuşind bani în sumă de 1500 dolari
americani” [59]. Iată încă o astfel de mostră: „B.S. s-a asociat în februarie 1998 cu B.N. şi B.A.
la procurarea unui microbuz din Germania, la preţul de 4500 dolari americani, în vederea

92
exploatării în comun a acestuia sau a comercializării lui în Moldova, urmând să împartă egal
profitul. Făcând abuz de încredere (sublinierea ne aparţine – n.a.), a primit de la cei doi câte
1500 dolari americani de la fiecare, însă nu şi-a îndeplinit obligaţiile luate, şi, înşelându-i
(sublinierea ne aparţine – n.a.), a folosit banii în scopuri personale” [42].
În teoria dreptului penal nu există o unanimitate de opinii în ce priveşte oportunitatea
considerării abuzului de încredere în calitate de modalitate normativă de sine stătătoare a acţiunii
adiacente în cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie.
De exemplu, E.V. Suslina susţine că abuzul de încredere trebuie privit doar ca modalitate a
înşelăciunii [198, p.9]. Nu sunt de aceeaşi părere G.N. Borzenkov şi I.M. Teajkova: „De regulă,
în cazul escrocheriei, înşelăciunea se asociază cu abuzul de încredere. Dacă victima acordă
încredere făptuitorului, oricare înşelăciune pare dintr-o parte a fi în acelaşi timp abuz de
încredere… Mai rar, abuzul de încredere evoluează de sine stătător la săvârşirea escrocheriei”
[211, p.353]. Un punct de vedere similar îl exprimă X.Ulianovschi şi S.Vozniuc [215]. Situându-
se pe aceleaşi poziţii, K.L. Popov chiar propune pentru noţiunea de escrocherie următoarea
definiţie: „Dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane … prin înşelăciune, însoţită de abuz de
încredere sau fără acesta” [186, p.7].
Reflectând asupra tuturor acestor puncte de vedere, considerăm că, în ipoteza escrocheriei
săvârşite pe calea abuzului de încredere, făptuitorul nu exercită nici o influenţare activă asupra
victimei pentru a o induce în eroare, pentru a prezenta temeiul primirii de către el a bunurilor
victimei într-o manieră care nu corespunde realităţii. Esenţa abuzului de încredere constă în
profitarea de încrederea victimei. Aceasta pentru ca făptuitorul să nu mai fie nevoit să recurgă la
înşelăciune, dacă victima va dori să verifice cele comunicate de făptuitor.
Are dreptate S.Brînză, când susţine că, în cazul escrocheriei presupunând abuzul de
încredere, „făptuitorul exploatează raporturile de încredere care s-au creat între el şi victimă.
Ultima este, de regulă, proprietarul sau administratorul unei anumite mase patrimoniale (fonda-
tor, director general sau alt conducător al unei întreprinderi). De regulă, raporturile de încredere
decurg din încheierea unor convenţii de drept civil (mandat, depozit, asigurare, comision,
administrare fiduciară etc.) sau din alte fapte juridice” [24, p.238]. Reieşind din aceasta, în cazul
escrocheriei săvârşite prin abuz de încredere, înşelăciunea poate secunda abuzul de încredere.
Însă nu va fi primordială. Deoarece pe prim-plan, ca factor de impact asupra conştiinţei victimei,
va fi statutul persoanei juridice pe care o reprezintă făptuitorul sau funcţia pe care acesta o
ocupă.
Aceasta e caracteristic mai ales pentru ipotezele de creare a unor întreprinderi fictive. Dacă
scopul realizat al creării acestora constă în sustragerea bunurilor (de exemplu, sustragerea

93
creditelor), atunci se va aplica numai art.190 CP RM. Reieşind din art.118 CP RM, nu va fi
necesară aplicarea art.242 CP RM, întrucât pseudoactivitatea de întreprinzător se reduce la unul
din procedeele de abuz de încredere sau de creare a unor piramide financiare. De exemplu, într-o
speţă, pe parcursul anilor 2006-2008, B.V. a dobândit ilicit de la opt persoane în total 742000
euro şi 80000 dolari americani. La concret, folosindu-se de încrederea acordată, sub pretextul
investirii mijloacelor băneşti în afaceri petroliere, precum şi al procurării automobilelor de
marca „BMW” la jumătate de preţ, B.V., implementând o schemă piramidală frauduloasă, a
sustras banii celor opt victime [111]. În această privinţă, ne raliem opiniei, potrivit căreia, odată
cu dezvoltarea economiei de piaţă şi a raporturilor comerciale, au sporit exponenţial posibilităţile
de obţinere a bunurilor străine pe calea abuzului de încredere, mai ales atunci când victima oferă
banii în avans, iar făptuitorul nu are nici o intenţie să execute lucrările sau să presteze serviciile
[202, p.193].
Aşadar, să punctăm ceea ce individualizează abuzul de încredere în raport cu înşelăciunea:
1) abuzul de încredere întotdeauna presupune o relaţie specială dintre făptuitor şi victimă.
O relaţie având la bază încrederea între cei doi, condiţionată de existenţa între ei a unor raporturi
contractuale, a afecţiunii reciproce, ori de autoritatea funcţiei pe care o ocupă făptuitorul etc.;
2) abuzul de încredere presupune întotdeauna formarea unui climat de încredere de către
făptuitor. Acest proces necesită, de regulă, premeditare şi o durată comparativ mai lungă. Spre
deosebire de înşelăciune, în ipoteza abuzului de încredere nu poate fi concepută săvârşirea
spontană a infracţiunii, fără o etapă de pregătire relativ îndelungată;
3) înşelăciunea, ca modalitate a acţiunii adiacente în cadrul faptei prejudiciabile de escro-
cherie, comportă suficienţă prin ea însăşi. Nu necesită secundarea, prin realizarea subsecventă a
abuzului de încredere, pentru a asigura dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane. În contrast,
abuzul de încredere este autosuficient în rare situaţii. De cele mai dese ori, trebuie secundat de
înşelăciune, ca factor de sustentaţie pentru abuzul de încredere;
4) în cazul abuzului de încredere, este mai vădit concursul victimei la realizarea intenţiei
infracţionale a făptuitorului. De fapt, victima prognozează deficient conduita făptuitorului,
ignorând elementara precauţie. Activismul făptuitorului se manifestă doar cu prilejul obţinerii
încrederii victimei. După care totul se desfăşoară ca şi cum de la sine, fără o influenţare
sesizabilă din partea făptuitorului.
În legătură cu cele enunţate mai sus, nu putem fi de acord cu V.I. Plohova, care susţine că
noţiunea „abuz de încredere” trebuie eliminată din norma cu privire la escrocherie, pentru că face
dificilă delimitarea dintre escrocherie şi delapidarea averii străine; în cazul ultimei infracţiuni,
sustragerea se comite tocmai pe calea abuzului de încredere [184, p.240-246]. Este o abordare

94
simplistă. Eliminarea noţiunii „abuz de încredere” din art.190 CP RM ar avea ca efect apariţia
unei lacune de care nu vor întârzia să profite infractorii. Sferele de aplicare a art.190 şi 191 CP
RM nu se intersectează, chiar şi în situaţia în care făptuitorii recurg la abuz de încredere. Or, în
cazul escrocheriei, subiectul nu trebuie să aibă calitatea specială a subiectului delapidării averii
străine – celei de administrator. Nici obiectul material al escrocheriei nu are calitatea specială
reclamată în art.191 CP RM: bunuri încredinţate în administrare.
Escrocheria, săvârşită pe calea abuzului de încredere, trebuie delimitată de delapidarea
averii străine (art.191 CP RM). Încrederea, ca şi onestitatea, este o categorie etico-morală. În
contextul acestor două infracţiuni contra patrimoniului, abuzul de încredere apare ca o cale de a
determina transmiterea bunurilor sau de a convinge în inutilitatea restituirii bunurilor aflate la
făptuitor. Pe cale de consecinţă, abuzul de încredere se transformă din categorie etico-morală în
una juridică în procesul determinării la transmiterea bunurilor (sau la netransmiterea bunurilor
care trebuie restituite) şi în procesul transmiterii cvasibenevole (sau al reţinerii la făptuitor) a
bunurilor. Dar, abuzul de încredere se poate transforma din categorie etico-morală în una juridică
la un stadiu mai timpuriu: la transmiterea bunurilor de către proprietar în temeiul unui contract
de drept civil sau al unui contract individual de muncă, ori în virtutea îndeplinirii unor anumite
funcţii. Procesul transmiterii, mai ales a bunurilor din proprietatea publică, reclamă o fundamen-
tare rezonabilă. Cu atât mai mult procesul de administrare a acestor bunuri. Echilibrul dintre
interesele proprietarului şi ale persoanei, care execută anumite atribuţii ce-i sunt acordate, este
atins prin reglementarea juridică. De aceea, în cazurile de luare a bunurilor încredinţate făptuito-
rului, se profită nu atât de încrederea ce i s-a acordat, cât mai ales de atribuţiile ce i s-au acordat.
De asemenea, trebuie de menţionat că făptuitorul delapidării averii străine deţine bunurile
proprietarului în posesie legitimă, pe când subiectul escrocheriei poate avea doar acces liber la
bunurile străine. De aceea, elucidarea faptului, dacă infractorul avea sau nu avea careva atribuţii
de drept în privinţa bunurilor străine, are importanţă la delimitarea escrocheriei de infracţiunea
prevăzută la art.191 CP RM.
La fel, escrocheria trebuie delimitată de delapidarea averii străine, dacă persoana se anga-
jează la o muncă materialmente-responsabilă sau substanţial retribuită, în baza unor documente
false, în vederea comiterii sustragerii. O astfel de persoană poate folosi documentele false care îi
confirmă identitatea sau documentele false care îi conferă drepturi pe care ea nu le deţine. Dacă
făptuitorul, folosind documente false, se angajează în scopul sustragerii, acţiunile lui trebuie
calificate ca pregătire de escrocherie. Dacă însă făptuitorul, angajându-se, urmăreşte numai
scopul de a lucra, în lipsa scopului de a sustrage, şi îndeplineşte obligaţiile de muncă fără a cauza

95
vreun prejudiciu angajatorului, atunci lui i se poate incrimina folosirea documentelor oficiale
false (art.361 CP RM) [8].
Dimpotrivă, soluţia va fi alta dacă sunt sustrase bunurile încredinţate în administrare,
alături de folosirea unor documente false. În acest caz, vom fi în prezenţa infracţiunilor
prevăzute la art.191 şi 361 CP RM. Cel care comite delapidarea averii străine nu are necesitatea
să comită sustragerea pe calea folosirii unor documente false. El este posesorul bunurilor
respective. De aceea, foloseşte documentele false nu în scopul sustragerii, dar în alte scopuri: de
a înlesni sau de a ascunde infracţiunea prevăzută la art.191 CP RM.
Acestea sunt criteriile de delimitare a escrocheriei de delapidarea averii străine. Totodată,
sunt motivele prin care ne exprimăm convingerea că este necesară menţinerea în art.190 CP RM
a sintagmei „abuz de încredere”.

2.2.3. Urmările prejudiciabile ale escrocheriei

În conformitate cu pct.23 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la

practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004,
escrocheria se consideră consumată din momentul în care făptuitorul, intrând în posesia ilegală
asupra bunurilor altei persoane, obţine posibilitatea reală de a se folosi şi a dispune de acestea la
dorinţa sa [78].
Rezultă că, dacă, din cauze independente de voinţa lui, făptuitorul nu a intrat în posesia
ilegală asupra bunurilor altei persoane şi nu a obţinut posibilitatea reală de a se folosi şi a
dispune de acestea la dorinţa sa, cele săvârşite urmează a fi calificate ca tentativă de escrocherie
(conform art.27 şi 190 CP RM).
Tentativa de escrocherie poate presupune câteva ipoteze, în funcţie de momentul în care se
întrerupe activitatea infracţională:
1) se realizează numai acţiunea adiacentă – înşelăciunea sau abuzul de încredere, dar nu se
realizează acţiunea principală – dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane;
2) se realizează acţiunea adiacentă, însă nu se realizează decât parţial acţiunea principală:
deposedarea nu este urmată de imposedare.
La prima ipoteză se referă următoarea speţă: la 15.11.2004, între B.R., fondatorul S.R.L.
„P.”, şi V.I. a fost încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare a 50% din capitalul statutar
al filialei din Republica Moldova a S.R.L. „P.”. Această cotă-parte urma a fi cumpărată în rate
contra sumei de 70000 dolari americani. Urmărind scopul dobândirii ilicite a bunurilor altei

96
persoane prin înşelăciune, ştiind că nu a achitat decât 27,13% din cota-parte, V.I. a înaintat în
Judecătoria sectorului Botanica, mun. Chişinău, cerere de chemare în judecată, prin care a
solicitat recunoaşterea dreptului de proprietate asupra 51% din capitalul statutar al întreprin-
derii. În încercarea de a-şi motiva pretenţiile, a prezentat ca probă o recipisă, conform căreia a
achitat contabilei suma de 28640 dolari americani. Expertiza a stabilit că recipisa este falsă.
Acţiunile lui V.I. au fost calificate în baza art.27, alin.(2) art.195, alin.(1) art.310 „Falsificarea
probelor” din Codul penal [56].
Astfel, observăm că a fost executată doar prima parte a faptei prejudiciabile de escrocherie,
adică acţiunea adiacentă. Totodată, din cauze independente de voinţa făptuitorului, nu s-a putut
executa cealaltă parte – acţiunea principală. Ceea ce relevă neconsumarea infracţiunii de
escrocherie. De menţionat că la ipoteza descrisă în speţa de mai sus se referă următoarea
explicaţie din pct.12 al Plenului Judecătoriei Supreme al Republicii Belarus „Cu privire la
aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei în cauzele penale referitoare la sustragerea
bunurilor”, nr.15 din 21.12.2001: „Dacă tranzacţia de vânzare-cumpărare e încheiată sub condiţia
achitării vânzătorului a unei sume de bani suplimentare, iar cumpărătorul, care de la început nu
are intenţia să-şi execute angajamentul, înşeală vânzătorul, imitând pe diverse căi achitarea
sumei de bani suplimentare, atunci cele săvârşite se califică drept escrocherie” [187]. O
explicaţie similară nu există în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004.
La cea de-a doua ipoteză specificată mai sus se raportează următoarea speţă: instanţa de
fond l-a condamnat pe V.D. în baza art.15 şi 1231 CP RM din 1961, pentru tentativa de sustra-
gere în proporţii deosebit de mari din avutul proprietarului, prin escrocherie. S-a motivat că
V.D. a încercat să însuşească 63 tone de zahăr, însă nu şi-a putut realiza intenţia până la capăt,
camioanele cu zahăr fiind reţinute de poliţie. În urma contestării soluţiei instanţei de fond, în
Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, s-a ajuns la o altă concluzie: cele săvârşite de V.D.
urmează a fi calificate doar în baza art.1231 CP RM din 1961, întrucât acesta a scos zahărul
atât din posesia fabricii, cât şi a persoanei care trebuia să primească legal în posesia sa
acest zahăr. V.D. putea dispune de acest zahăr încă din momentul scoaterii lui de pe teritoriul
fabricii [41].
Suntem de acord cu argumentele instanţei superioare: infracţiunea se consumase înainte de
reţinerea camioanelor cu zahăr. Pentru că V.D. obţinuse posibilitatea reală de a se folosi şi
dispune de cele 63 tone de zahăr. Reţinerea de către poliţie nu a putut marca consumarea sau
neconsumarea activităţii infracţionale. Nu aşa trebuie interpretată expresia „din cauze indepen-
dente de voinţa făptuitorului” din definiţia legală a noţiunii de tentativă. Nu folosirea şi

97
dispunerea efectivă de bunurile altei persoane reprezintă momentul de consumare a infracţiunii
de escrocherie. E suficientă posibilitatea reală de a folosi şi a dispune de acele bunuri. În acest
sens, are dreptate S.Brînză când menţionează: „Prin „posibilitatea reală de a se folosi şi a dispune
de bunurile străine” trebuie să se înţeleagă situaţia când aceste bunuri se află în posesia
făptuitorului şi el singur hotărăşte cum să procedeze cu ele mai departe – să le consume, să le
vândă, să le transmită altor persoane etc. … Posibilitatea reală de a se folosi şi a dispune de
bunurile altuia nu presupune în mod necesar ca făptuitorul să înceapă să se folosească şi să
dispună efectiv de aceste bunuri” [25].
Aşadar, consumarea infracţiunii de escrocherie reclamă producerea unui anume rezultat. În
literatura de specialitate se menţionează că, atunci când legea penală cere pentru consumarea
infracţiunii producerea unui anumit rezultat, ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni materiale [20,
p.164; 3, p.48].
În unele norme (de exemplu, în art.17-20 CP RM), legiuitorul utilizează sintagma „urmă-
rile prejudiciabile” pentru a desemna rezultatul infracţional. În continuare, vom apela şi noi la
această sintagmă.
Există o legătura indisolubilă între urmările prejudiciabile şi obiectul infracţiunii. În primul
rând, obiectul juridic special al infracţiunii determină cu necesitate însăşi esenţa urmărilor preju-
diciabile. În cazul escrocheriei, faptul că se aduce atingere în principal relaţiilor sociale cu
privire la posesia asupra bunurilor demonstrează, implicit, că urmările prejudiciabile ale escro-
cheriei sunt de esenţă patrimonială (nu fizică, morală, logistică sau de altă asemenea natură). În
al doilea rând, obiectul juridic special al infracţiunii (alături de obiectul material al infracţiunii)
determină forma exterioară a urmărilor prejudiciabile. În cazul escrocheriei, aceasta înseamnă că
masa patrimonială a victimei se reduce în aceeaşi proporţie în care sporeşte masa patrimonială a
făptuitorului. Pentru că bunurile, reprezentând obiectul material al escrocheriei, sunt scoase din
posesia victimei şi trecute în posesia făptuitorului.
Sub acest aspect, considerăm întemeiată opinia exprimată de G.V. Şelkovkin: „Privarea
posesorului de posibilitatea de a-şi utiliza valorile materiale în propriile interese … are loc doar
pe calea influenţării corespunzătoare asupra acestor valori. În cazul sustragerii, această influen-
ţare rezidă în luarea ilegală a unei părţi din masa patrimonială, parte denumită „obiectul material
al infracţiunii”” [229, p.59-60]. Ce ne sugerează acest punct de vedere? Că, prin comiterea
sustragerii, în general, şi a escrocheriei, în particular, se creează obstacole în calea victimei de a-
şi realiza aşa cum îşi doreşte facultăţile economice de posesie, folosinţă şi dispunere de bunurile
reprezentând obiectul material al infracţiunii.

98
 Am menţionat mai sus că, în ipoteza infracţiunii de escrocherie, urmările prejudiciabile
sunt de esenţă patrimonială. Dar, în ce concret se exprimă aceste urmări prejudiciabile? Pentru
că, în acord cu alin.(2) art.14 al Codului civil, prejudiciul patrimonial cunoaşte două varietăţi:
1) prejudiciul efectiv, adică cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat
sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor
sale; 1) venitul ratat, adică beneficiul neobţinut prin încălcarea dreptului.
Au fost exprimate puncte de vedere că, în cazul infracţiunilor săvârşite prin sustragere, şi
venitul ratat ar putea să reprezinte urmările prejudiciabile [218]. Considerăm prea largă această
interpretare a alcătuirii şi volumului pe care le au urmările prejudiciabile în cazul escrocheriei.
Ca formă a sustragerii, escrocheria implică prin excelenţă luarea bunurilor (chiar dacă aparent se
realizează transmiterea, şi nu luarea). Or, nu este posibil de a lua un beneficiu neobţinut prin
încălcarea dreptului: la momentul luării (adică al încălcării dreptului) acel beneficiu încă nu are o
existenţă fizică. Doar se prezumă că ar putea să apară. În consecinţă, venitul ratat nu poate fi
inclus în alcătuirea urmărilor prejudiciabile cauzate prin escrocherie.
Este un efect firesc al respectării regulii previzibilităţii legii penale. În acest sens, în
literatura de specialitate se afirmă: „Fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a decis că,
atunci când un act este privit ca infracţiune, modul în care judecătorul va defini elementele
constitutive ale infracţiunii trebuie să fie previzibil pentru orice persoană sfătuită de un „om de
specialitate”” [5, p.574]. Venitul ratat nu poate fi prevăzut la momentul săvârşirii infracţiunii de
escrocherie, fiind în afara vinovăţiei infracţionale. Deci, dacă s-ar lua în consideraţie în procesul
de evaluare a urmărilor prejudiciabile ale escrocheriei, s-ar încălca regula previzibilităţii legii
penale.
În concluzie, având în vedere specificul legăturii indisolubile care există între urmările
prejudiciabile ale escrocheriei şi obiectul acestei infracţiuni, numai prejudiciul patrimonial
efectiv este cel care ţine de esenţa escrocheriei.
Să nu uităm şi de un alt aspect al problemei în cauză, aspect condiţionat de delimitarea
infracţiunii de escrocherie de infracţiunea prevăzută la art.196 „Cauzarea de daune materiale prin
înşelăciune sau abuz de încredere” din Codul penal.
În legătură cu aceasta, A.G. Bezverhov opinează că semnul obligatoriu al laturii obiective a
infracţiunii de cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere este reprezentat
de urmările prejudiciabile sub forma venitului ratat; prin aceasta, infracţiunea dată poate fi
deosebită de infracţiunea de escrocherie, pentru care e caracteristică cauzarea prejudiciului
patrimonial efectiv [124, p.142]. La rândul său, Iu.I. Leapunov susţine o poziţie oarecum
contradictorie: „Trăsătura particularizantă a infracţiunii de cauzare de daune materiale prin

99
înşelăciune sau abuz de încredere se exprimă în caracterul şi structura prejudiciului patrimonial
cauzat. Acesta e alcătuit nu doar din prejudiciul patrimonial efectiv, dar şi din venitul ratat …
După caracterul său, prejudiciul patrimonial, ca urmare prejudiciabilă a infracţiunii în cauză,
rezidă în venitul ratat. Dar numai nu în prejudiciul patrimonial efectiv, întotdeauna cauzat în
ipoteza sustragerii” [206, p.279].
Mai explicit este I.O. Gruntov, care consideră că, în cazul infracţiunii de cauzare de daune
materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere, victimei îi poate fi cauzat prejudiciu patri-
monial efectiv (de exemplu, atunci când făptuitorul se conectează ilegal la reţeaua telefonică a
victimei, iar aceasta achită serviciile de care a beneficiat făptuitorul). Însă, victimei i se poate
cauza prejudiciu şi sub forma venitului ratat (de exemplu, făptuitorul se foloseşte de bunurile
victimei fără autorizarea acesteia, eschivându-se să-i achite plata corespunzătoare) [180, p.443].
O părere similară prezintă şi V.A. Romanţov [192, p.144].
Care din aceste poziţii să fie cea corectă?
Încă cu ocazia examinării acţiunii principale din cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie
am ajuns la următoarea concluzie: în cazul infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM, luând în
consideraţie mecanismul cauzării daunelor materiale, sunt posibile două situaţii: 1) nu sporeşte
masa patrimonială a victimei în proporţia pe care o exprimă eschivarea făptuitorului de a-şi
executa obligaţiile pecuniare faţă de victimă; 2) masa patrimonială a victimei este diminuată,
fără însă a spori masa patrimonială a făptuitorului.
Dacă analizăm cu atenţie exemplele prezentate de I.O. Gruntov, pe care le-am reprodus
mai sus, fiecare din ele se raportează la una din aceste situaţii:
a) atunci când făptuitorul se conectează ilegal la reţeaua telefonică a victimei, iar aceasta –
înşelată pasiv – achită serviciile de care a beneficiat făptuitorul, suntem în prezenţa celei de-a
doua situaţii sus-nominalizate: masa patrimonială a victimei este diminuată, fără însă a spori
masa patrimonială a făptuitorului. Nuanţând, trebuie să spunem că în această situaţie masa patri-
monială a făptuitorului nu se diminuează invers proporţional cu diminuarea masei patrimoniale a
victimei. Făptuitorul este eliberat de cheltuielile materiale, pe care le achită victima înşelată;
b) atunci când făptuitorul se foloseşte de bunurile victimei (înşelate pasiv) fără autorizarea
acesteia, eschivându-se să-i achite plata corespunzătoare, suntem în prezenţa primei situaţii sus-
nominalizate: masa patrimonială a victimei nu sporeşte în proporţia pe care o exprimă eschivarea
făptuitorului de a-şi executa obligaţiile pecuniare faţă de victimă. Şi în această situaţie făptuitorul
este eliberat de cheltuieli materiale. Dar, de această dată, nu putem susţine că i le achită victima.
De această dată, victima nu obţine beneficiul de care o lipseşte făptuitorul.

100
 În prima situaţie, în urma cauzării de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încre-
dere, se cauzează prejudiciu patrimonial efectiv (concretizat în banii achitaţi de victimă pentru
ceea de ce a beneficiat făptuitorul). În cea de-a doua situaţie, în urma cauzării de daune materiale
prin înşelăciune sau abuz de încredere, se cauzează prejudiciu sub forma venitului ratat (concre-
tizat în neobţinerea de către victimă a beneficiului de care o lipseşte făptuitorul).
Exemplele alese de I.O. Gruntov nu sunt, bineînţeles, unicele. Sunt ilustrative. Pentru că
ne-au ajutat să formulăm concluzia care clarifică raportul dintre infracţiunile specificate la
art.190 şi 196 CP RM: urmările prejudiciabile ale infracţiunii, prevăzute la art.190 CP RM, se
pot exprima exclusiv sub forma prejudiciului patrimonial efectiv; urmările prejudiciabile ale
infracţiunii, prevăzute la art.196 CP RM, se pot exprima atât sub forma prejudiciului patrimonial
efectiv, cât şi sub forma venitului ratat.
Într-o altă ordine de idei, poate oare prejudiciul moral să fie luat în consideraţie, alături de
prejudiciul patrimonial, la calificarea infracţiunii de escrocherie?
Pentru a formula răspunsul la această întrebare, vom menţiona că la alin.(1) art.1422 al
Codului civil se stabileşte: „În cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe
fizice sau psihice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personale nepatrinomiale, precum şi în
alte cazuri prevăzute de legislaţie, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana respon-
sabilă la reparaţia prejudiciului prin echivalent bănesc”. Rezultă, că suferinţele fizice sau psihice
reprezintă, în esenţă, prejudiciul moral. Această supoziţie o confirmă unele puncte de vedere
exprimate în literatura de specialitate. De exemplu, după V.Kazanţev şi N.Korşunov, prejudiciul
moral constă în suferinţele fizice sau psihice cauzate prin acţiuni ce atentează la valorile
nemateriale ale persoanei sau care încalcă drepturile personale nepatrimoniale ale acesteia [151].
În primul rând, considerăm că, prin săvârşirea infracţiunii de escrocherie, nu se poate
atenta la vreo valoare nematerială a persoanei, nici nu se pot încălca drepturi personale
nepatrimoniale ale acesteia.
Dar, chiar dacă admitem in expremis că victima escrocheriei ar suferi o frustrare de pe
urma înşelării ei sau abuzului de încrederea ei, trebuie de menţionat că, în pct.2 al Hotărârii
Plenului Curţii Supreme „Cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce
reglementează repararea prejudiciului moral”, nr.9 din 9.10.2006 [80], printre actele legislative
ce reglementează chestiunile referitoare la compensarea prejudiciului moral nu se numără şi
Codul penal.
De fapt nici nu se poate număra. Previzibilitatea legii penale este regula care trebuie să
funcţioneze şi în această situaţie. Mărimea prejudiciului cauzat prin infracţiune trebuie să fie
prevăzută de către făptuitor. Condiţia ca făptuitorul să prevadă urmările prejudiciabile este o

101
condiţie obligatorie, stabilită expres pentru toate infracţiunile săvârşite cu intenţie, la art.17
CP RM. Nu poate satisface această condiţie prejudiciul moral. Acest prejudiciu nu poate fi nici
obiectiv, nici concret, nici conştientizat de către făptuitor.
Pe cale de consecinţă, urmările prejudiciabile ale escrocheriei se pot exprima numai în
prejudiciu patrimonial. Prejudiciul moral nu poate fi reţinut la calificarea infracţiunii în baza
art.190 CP RM.

2.3. Latura subiectivă a infracţiunii de escrocherie

2.3.1. Forma şi conţinutul vinovăţiei în cazul infracţiunii de escrocherie

În una din deciziile cu privire la o cauză penală, Colegiul penal lărgit al Curţii Supreme de
Justiţie face următoarea concluzie: „Instanţa de apel i-a achitat legal şi întemeiat pe M.A. şi
M.C., acuzaţi de comiterea însuşirii în proporţii deosebit de mari pe calea escrocheriei…,
deoarece ultimii nu au avut intenţia de a însuşi ilegal bunurile …, fapt ce exclude tragerea lor la
răspundere penală pe acest capăt de învinuire” [49]. Acest exemplu demonstrează elocvent că, în
plan practic, una dintre problemele principale ale aplicării art.190 CP RM o constituie determi-
narea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele laturii subiective a infracţiunii
de escrocherie săvârşite şi semnele laturii subiective a componenţei de escrocherie, prevăzute de
art.190 CP RM.
Prin prisma art.17 CP RM, putem afirma că, în cazul infracţiunii de escrocherie, făptuitorul
îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane prin
înşelăciune sau abuz de încredere, prevede urmările prejudiciabile sub forma prejudiciului
patrimonial efectiv, dorind survenirea acestor urmări. Prin aceasta, confirmăm că doar intenţia
directă este tipul de vinovăţie care poate fi conceput în ipoteza infracţiunilor săvârşite prin
sustragere, în general, şi a escrocheriei, în special.
Totuşi, unii autori consideră că escrocheria poate fi comisă şi cu intenţie indirectă. Astfel,
M.Selezniov opinează: „În condiţiile economiei de piaţă asistăm la modificarea unor procedee de
înavuţire ilicită, care la prima vedere par a fi convenţii de drept civil, conforme cu legea.
Exemplul îl reprezintă crearea aşa-numitelor „piramide” … În asemenea cazuri, făptuitorii,
abuzând de încrederea investitorilor, prevăd posibilitatea cauzării prejudiciului unui cerc
nedeterminat de persoane, însă manifestă atitudine indiferentă faţă de aceasta. Activitatea de
creare şi dirijare a piramidelor financiare poate să aibă iniţial la bază scopuri legitime. Însă, după

102
cum se ştie, caracterul subsidiar al intenţiei indirecte face ca aceasta să fie posibilă şi în cazul
unei activităţi legitime” [195].
Dacă analizăm acest punct de vedere, putem observa că autorul citat admite o confuzie:
caracterul neconcretizat (nedeterminat) al intenţiei directe se confundă cu una dintre trăsăturile
intenţiei indirecte: atitudinea indiferentă faţă de survenirea urmărilor prejudiciabile. Însă, aşa
cum se desprinde din art.17 CP RM, făptuitorul are atitudine indiferentă nu faţă de numărul
victimelor, nu faţă de mărimea urmărilor prejudiciabile. Are dreptate A.Şavga când susţine:
„Factorul volitiv al intenţiei indirecte este caracterizat de lipsa dorinţei, de admiterea conştientă a
urmărilor prejudiciabile, fie de manifestarea unei atitudini indiferente faţă de survenirea acestora
(sublinierea ne aparţine – n.a.)” [20, p.206]. Altfel spus, semnificaţie juridică prezintă atitudinea
indiferentă în raport cu însăşi survenirea urmărilor prejudiciabile, nu în raport cu cuantumul
acestor urmări.
În acelaşi timp, nu este cu putinţă ca făptuitorul să dobândească ilicit bunurile altei
persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere şi, în acelaşi timp, să nu dorească survenirea
prejudiciului pentru persoanele pe care le înşeală sau de a căror încredere abuzează. Ar fi un
nonsens. De aceea, în cazul escrocheriei, făptuitorul întotdeauna doreşte survenirea urmărilor
prejudiciabile. Poate să nu dorească aceasta la primul contact cu victima, pe care, de fapt, nici nu
o priveşte încă drept victimă. Însă, oricum, această dorinţă apare inevitabil în procesul
desfăşurării relaţiilor dintre făptuitor şi victimă.
Ne raliem poziţiei lui S.A. Vorojţov, care consemnează că, pentru a soluţiona problema
privind vinovăţia persoanei acuzate de săvârşirea escrocheriei, trebuie analizate toate
circumstanţele care demonstrează intenţia directă a făptuitorului de a dobândi ilicit bunurile altei
persoane, intenţie apărută înainte de a-i transmite victima acele bunuri [137]. Această opinie nu
trebuie interpretată în sensul că doar intenţia premeditată se poate afla la baza infracţiunii de
escrocherie. O confirmă şi unii autori. De exemplu, K.E. Rivkin susţine: „În cazul urmăririi
penale privind sustragerea creditelor prin înşelăciune, sarcina principală a organelor de drept o
reprezintă, de regulă (sublinierea ne aparţine – n.a.), probarea intenţiei premeditate privind
nerambursarea creditelor” [191]. La rândul său, R.B. Osokin menţionează: „Se atestă şi
escrocherii săvârşite cu intenţie spontană. O asemenea intenţie se poate manifesta, de exemplu,
în cazul înşelăciunii pasive: inopinat, făptuitorul descoperă că victima este în eroare şi decide
instantaneu să profite de acest prilej” [182].
În acest fel, considerăm că, în cazul escrocheriei, este posibil ca infracţiunea să fie realizată
imediat după sau în scurt timp după apariţia intenţiei infracţionale. Dar, este posibil ca

103
infracţiunea să fie realizată şi după trecerea unui interval relativ îndelungat de timp de la apariţia
intenţiei, în care făptuitorul îşi concentrează resursele psihice pentru a asigura reuşita faptei sale.
Când, datorită complexităţii preconizatei infracţiuni, devine necesară o „pregătire a
terenului”, escrocheria se comite cu intenţie premeditată. Dacă e să ne referim, de exemplu, la
aşa-numitele „piramide”, într-un caz pregătirea infracţiunii s-a desfăşurat pe parcursul anilor
2006-2008, înainte ca celor opt victime să le fie cauzat un prejudiciu de 742000 euro şi 80000
dolari americani [111]. În acest plan, este utilă opinia expusă de Iu.A. Merzoghitova în teza sa de
doctor în drept: „Caracterul funcţionării unor întreprinderi, care activează după principiile unei
„piramide”, demonstrează existenţa intenţiei infracţionale încă din momentul constituirii acestora
(de exemplu, prezentarea unor informaţii false prin intermediul documentelor de constituire;
pretinderea existenţei unor fonduri statutare; lipsa unor planuri realizabile şi concrete de utilizare
a mijloacelor băneşti care se atrag etc.). În asemenea cazuri, se mizează în principal pe înşelarea
în masă a investitorilor şi pe atragerea energică a mijloacelor băneşti ale acestora, astfel încât
chiar la prima etapă să fie exteriorizat mesajul de îndeplinire pe viitor a tuturor promisiunilor
generoase. Ca exemple de manifestare vădită a intenţiei premeditate pot fi considerate activităţile
piramidale „MMM” şi „Vlastelina”” [176, p.117].
În alt context, se impune întrebarea: care circumstanţe faptice îşi găsesc reflectarea în
intenţia făptuitorului, în cazul săvârşirii infracţiunii de escrocherie?
După V.N. Kudreavţev, pentru evaluarea conţinutului intenţiei, au importanţă nu toate
semnele infracţiunii [159, p.188]. Într-adevăr, unele circumstanţe care se referă la persoana
făptuitorului caracterizează nu pericolul social al faptei, dar periculozitatea socială a făptuitoru-
lui. Ceea ce excede cadrul stabilit de art.17 CP RM. De aceea, conţinutul intenţiei în cazul
infracţiunii de escrocherie trebuie să cuprindă:
1) conştientizarea:
a) atingerii aduse relaţiilor sociale cu privire la posesia asupra bunurilor;
b) trăsăturilor calitative şi cantitative ale bunurilor reprezentând obiectul material al
infracţiunii;
c) înşelării victimei sau abuzării de încrederea acesteia, pentru a fi posibilă dobândirea
ilicită a bunurilor victimei;
2) prevederea:
a) cauzării prejudiciului patrimonial efectiv victimei, ca urmare a diminuării masei
patrimoniale a acesteia;
b) sporirii proporţionale a masei patrimoniale a făptuitorului;
c) legăturii cauzale dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

104
 Dacă lipseşte una din aceste caracteristici, va lipsi intenţia de comitere a escrocheriei.
În legătură cu aceasta, ţinem să reproducem o opinie aparţinând lui N.P. Şarâlo: „Intenţia
de a săvârşi escrocheria poate fi substituită prin intenţia de a comite, de exemplu, înşelarea
clienţilor. În asemenea cazuri, cele săvârşite trebuie calificate conform regulilor concursului de
infracţiuni” [228, p.13]. De fapt, autorul precitat se referă la intenţia supravenită în contextul
infracţiunii de escrocherie.
În context, vom menţiona că intenţia iniţială se caracterizează prin aceea că făptuitorul
prevede rezultatul acţiunii sau inacţiunii sale până a începe actul de executare. Dimpotrivă,
intenţia supravenită apare în procesul actului de executare (dar până la consumarea faptei), când
făptuitorul, datorită circumstanţelor în care se comite fapta, prevede un alt rezultat decât cel
iniţial, luând hotărârea de a produce rezultatul supravenit. Astfel, nu vedem posibilă soluţia
concursului ideal de infracţiuni dintre escrocherie şi, de exemplu, înşelarea clientului. În
principiu, este posibilă convertirea (transformarea) escrocheriei într-o altă infracţiune. Dar,
infracţiunea rămâne una singură, pentru că are la bază o singură intenţie. Această intenţie suferă
modificări, însă nu condiţionează apariţia unei alte intenţii. Important este ca transformarea să se
producă până la consumarea infracţiunii, până la executarea integrală a intenţiei iniţiale.
Bineînţeles, suferă transformare şi conţinutul intenţiei iniţiale de a comite escrocheria.
Caracteristicilor, nominalizate mai sus, vizând conştientizarea şi prevederea, li se adaugă alte
caracteristici. Laolaltă, acestea privesc deja infracţiunea săvârşită cu intenţie supravenită. Dacă
ne referim concret la transformarea escrocheriei, de exemplu, în înşelarea clienţilor, se vor
adăuga următoarele caracteristici:
1) conştientizarea:
a) atingerii aduse nu atât relaţiilor sociale cu privire la posesia asupra bunurilor (care
suferă vătămare, însă nu în mod exclusiv, dar în plan secundar), cât, mai ales,
relaţiilor sociale cu privire la corectitudinea efectuării operaţiilor de evaluare sau
măsurare în sfera circulaţiei bunurilor sau serviciilor sociale ori comunale (care sunt
vătămate în principal);
b) înşelării nu a unei persoane oarecare, dar a persoanei având calitatea de client
(consumator);
2) prevederea cauzării nu pur şi simplu a unui prejudiciu patrimonial efectiv, dar a unuia
cifrat la proporţii mari.
În ipoteza de supravenire a intenţiei, modificare poate suferi oricare dintre caracteristicile
conţinutului intenţiei: de la obiectul juridic special al infracţiunii până la urmările prejudiciabile
(sau până la circumstanţele agravante ale infracţiunii). Se pot modifica una sau mai multe dintre

105
respectivele caracteristici. Însă, pentru a fi posibilă supravenirea intenţiei, trebuie totuşi să existe
o anumită compatibilitate între infracţiunea săvârşită cu intenţie iniţială şi infracţiunea săvârşită
cu intenţie supravenită. Considerăm că nu ar putea exista o asemenea compatibilitate între
escrocherie şi, de exemplu, omorul intenţionat, viol, actul terorist etc. Pe de altă parte, am putut
vedea că există o asemenea compatibilitate între infracţiunile prevăzute la art.190 şi 255 CP RM.
O asemenea compatibilitate, condiţionată, mai ales, de prezenţa înşelăciunii sau abuzului de
încredere, poate fi atestată şi în cazul altor fapte infracţionale (de exemplu, al celor prevăzute la
art.1853, 196, 2141, 2174, 236, 237, 238, 252 etc. din Codul penal).
Totuşi, ţinem să menţionăm că supravenirea intenţiei nu este atât de frecventă în practică.
Mai des apare problema delimitării escrocheriei de alte infracţiuni, în funcţie de momentul
apariţiei intenţiei, dar şi de conţinutul acesteia. Delimitarea escrocheriei de delapidarea averii
străine este una dintre aceste probleme.
În acest sens, A.N. Ignatov consideră că delapidarea averii străine constă în inducerea în
eroare a victimei: făptuitorul refuză restituirea bunurilor care i-au fost transmise de către victimă,
comunicând informaţii false despre sustragerea, pieirea, deteriorarea, distrugerea bunurilor
încredinţate [154, p.411-412]. După L.D. Gauhman, intenţia de delapidare a averii străine o
atestă lipsa la făptuitor a posibilităţii reale de a restitui prejudiciul cauzat, precum şi încercarea
făptuitorului de a ascunde acest prejudiciu prin uz de fals [207, p.234].
Prin prisma acestor puncte de vedere, dacă ambele infracţiuni (escrocheria şi delapidarea
averii străine) presupun înşelăciune sau abuz de încredere, care atunci să fie criteriul ce ar putea
ajuta la delimitarea lor?
Considerăm că acest criteriu există: în cazul escrocheriei, intenţia de sustragere apare la
făptuitor până la momentul transmiterii lui a bunurilor de către victimă. În opoziţie, în ipoteza
delapidării averii străine, intenţia de sustragere apare după ce bunurile au fost transmise
făptuitorului, acestea fiindu-i încredinţate în administrare. În alţi termeni, în cazul infracţiunii
prevăzute la art.190 CP RM, victima transmite făptuitorului bunurile aparent benevol, aflându-se
sub influenţa erorii în care a indus-o făptuitorul. În ipoteza infracţiunii prevăzute la art.191
CP RM, victima transmite benevol bunurile în posesia temporară a făptuitorului, iar acesta încă
nu are intenţia de a săvârşi sustragerea.
Cât priveşte uzul de fals, aşa cum am menţionat supra, rolul acestuia este cu totul diferit în
cazul celor două infracţiuni confruntate. Fără a ne repeta, vom menţiona doar că folosirea
documentelor false nu poate fi absorbită de infracţiunea prevăzută la art.191 CP RM. Aceasta
întrucât cel care delapidează averea străină foloseşte documentele false nu în scopul sustragerii,
dar în scopul înlesnirii sau ascunderii sustragerii.

106
 2.3.2. Semnele secundare ale laturii subiective a infracţiunii de escrocherie

Deşi, în raport cu vinovăţia, motivul şi scopul infracţiunii au un caracter secundar, aceasta

nu înseamnă că ele se includ în structura vinovăţiei ori că se confundă cu vinovăţia. În această
privinţă, suntem de acord cu M.Mureşan, care afirmă: „Motivul sau scopul infracţiunii nu trebuie
confundate cu intenţia infracţională. Or, intenţia presupune voinţa de a comite infracţiunea, pe
când scopul ori motivul infracţiunii – cauzele prin care se voieşte să se comită aceasta” [105,
p.176-177]. Nu se confundă între ele nici motivul infracţiunii şi scopul infracţiunii: motivul şi
scopul sunt fenomene inconfundabile, deoarece caracterizează în mod diferit atitudinea psihică a
făptuitorului faţă de fapta săvârşită. Dacă în privinţa motivului poate fi pusă întrebarea: de ce
persoana a comis acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă?, atunci în privinţa scopului întrebarea care
apare e alta: la ce a tins făptuitorul?
Controversele ce apar în teoria dreptului penal se referă la numărul semnelor secundare ale
laturii subiective a escrocheriei, care ar avea un caracter obligatoriu la calificarea infracţiunii:
1) unul singur, adică scopul infracţiunii; 2) ambele, adică scopul şi motivul infracţiunii. De
asemenea, polemicile nu contenesc în legătură cu natura de cupiditate a semnelor secundare ale
laturii subiective a escrocheriei: doar scopul infracţiunii este de cupiditate? Sau şi motivul
infracţiunii are aceeaşi natură?
Asupra tranşării acestor probleme ne vom focaliza atenţia.
În opinia lui S.V. Sklearov, motivul de cupiditate este semnul obligatoriu al laturii
subiective în cazul oricărei infracţiuni săvârşite prin sustragere. Dorind să săvârşească asemenea
infracţiuni, făptuitorul tinde să satisfacă necesităţile materiale ale sale sau ale altor persoane.
Decizia de a comite infracţiunea o condiţionează tocmai motivul de cupiditate [196, p.252]. Pe
de altă parte, B.V. Harazişvili este de părere că motivul de cupiditate nu poate fi în genere
considerat motiv al infracţiunilor săvârşite prin sustragere [224, p.74].
O poziţie intermediară, mai rezonabilă, o ocupă alţi autori. De exemplu, E.Visterniceanu
susţine: „… prezenţa scopului de cupiditate, în general, şi a scopului de sustragere, în special, nu
presupune, cât ar părea de straniu, prezenţa obligatorie a motivului de cupiditate” [119, p.135].
În consonanţă, I.O. Gruntov consemnează: „În cazul infracţiunilor săvârşite prin sustragere,
asocierea motivului de cupiditate cu scopul de cupiditate este tipică, însă nu indispensabilă. Mai
ales în cazul sustragerii săvârşite în participaţie, motivele pot fi de altă natură (de exemplu,
teama unuia dintre participanţi, sentimentul de solidaritate cu alţi participanţi etc.)” [180, p.418].
Considerăm argumentată această din urmă opinie. La calificarea escrocheriei şi a altor
infracţiuni săvârşite prin sustragere trebuie să conteze că victimei i s-a cauzat un prejudiciu

107
patrimonial efectiv. Că făptuitorul i-a luat ilegal şi gratuit bunurile, lipsind-o de posibilitatea de a
le poseda, folosi şi dispune. De ce anume a fost ghidat făptuitorul să comită o astfel de faptă, nu
trebuie să aibă nici o relevanţă. Eventual, asemenea nuanţe pot fi luate în consideraţie la indivi-
dualizarea pedepsei.
Probabil, diferenţa de opinii privind caracterul obligatoriu al motivului de cupiditate are la
bază înţelegerea disonantă a noţiunii de cupiditate. De exemplu, B.S. Volkov leagă cupiditatea
doar cu faptele imorale sau ilegale [136, р.55]. Dimpotrivă, G.S. Feldştein consideră că cupidita-
tea se poate manifesta şi în legătură cu acţiunile care nu sunt în conflict cu etica şi dreptul [217].
Literalmente, „cupiditate” înseamnă nu altceva decât lăcomie mare de bani, sete de câştig.
Şi prin aceasta e spus totul. Dacă nu normele de drept, atunci cel puţin normele etice vor fi încăl-
cate cu ocazia manifestării cupidităţii. Chiar şi atunci când la baza infracţiunii stă „altruismul”
gen Robin Hood sau Detocikin. Cei, care imită asemenea personaje, iau ceea ce nu le aparţine şi
distribuie altora. Deci, îşi arogă arbitrar funcţia statului de asistenţă socială a reprezentanţilor
păturii socialmente vulnerabile a populaţiei. Oricum, victima suferă un prejudiciu patrimonial
efectiv. I se creează un gol în masa patrimonială. Iar făptuitorul nu i-a cerut victimei consimţă-
mântul, dacă doreşte sau nu să cotizeze în astfel de scopuri caritabile. Deşi făptuitorul are posibi-
litatea să facă personal o asemenea cotizaţie. Adică, manifestându-şi altruismul veritabil, fără a
intra în conflict cu normele etice şi juridice.
Din cele menţionate rezultă că principalele trăsături ale motivului de cupiditate, care poate
sta la baza săvârşirii infracţiunii de escrocherie, sunt: 1) este legat de aplicarea unor mijloace,
metode, procedee ilegale; 2) presupune satisfacerea nu neapărat a propriilor aspiraţii materiale
ale făptuitorului, dar şi a aspiraţiilor materiale ale unor terţe persoane.
În funcţie de conţinutul concret, S.Prodan propune următoarea clasificare a tipurilor moti-
vului de cupiditate: 1) motivul de cupiditate nemijlocită (în înţelesul îngust, reieşind din satisfa-
cerea propriilor necesităţi materiale ale făptuitorului); 2) motivul de cupiditate care presupune nu
înavuţirea făptuitorului, ci a unor terţe persoane; 3) motivul de cupiditate constând într-un alt fel
de imbold josnic; 4) motivul de cupiditate la a cărui bază se află o cvasinecesitate [112].
Considerăm că, raportat la oricare din aceste tipuri, motivul de cupiditate se poate regăsi la baza
infracţiunii de escrocherie. Reieşind din specificul acestei infracţiuni, motivul de cupiditate, care
se află la baza escrocheriei, poate fi determinat de: necesitatea de a trăi „pe picior mare”, de a
consuma bunuri şi servicii de lux; nevoia de a apărea în lumea mondenă cu o nouă imagine, de a
arăta într-o lumină favorabilă în faţa persoanelor care pot fi utile făptuitorului în viitor; necesi-
tatea de a soluţiona dificultăţile materiale ale familiei; nevoia neprevăzută de bani; datoriile mari;
problemele financiare ale întreprinderii pe care o reprezintă făptuitorul etc.

108
 Indiferent de aceste detalii, oricând, noţiunea de motiv de cupiditate va avea acelaşi înţeles:
năzuinţa de a obţine foloase materiale pentru satisfacerea propriilor necesităţi ale făptuitorului
sau a necesităţilor unor persoane terţe.
Acum, devine mai clar care sunt inexactităţile admise de către unii autori în încercarea de a
examina raportul dintre motivul de cupiditate şi scopul de cupiditate. În acest plan, R.B. Osokin
menţionează: „Există exemple de escrocherie, când nu este posibilă stabilirea scopului de
cupiditate. Nu sunt rare cazurile când scopul săvârşirii escrocheriei este nu extragerea unui câştig
material, dar transmiterea bunurilor sustrase către alte persoane (dintr-un sentiment de gratitu-
dine, de restabilire a „echităţii sociale”, de achitare a datoriei, de ajutorare a celor nevoiaşi etc.).
În asemenea situaţii, nu motivul de cupiditate este cel care îl ghidează pe făptuitor. Iar scopul
infracţiunii nu este nici el de cupiditate” [182]. La rândul său, S.V. Sklearov afirmă: „După
conţinut, motivele infracţiunii întotdeauna coincid cu scopul pe care îl urmăreşte făptuitorul…
De aceea, scopul de cupiditate implică circumstanţa că făptuitorul acţionează din motiv de
cupiditate, adică pentru a-şi satisface necesităţile materiale… Dacă însă făptuitorul urmăreşte să
înavuţească alte persoane, aceasta demonstrează lipsa scopului de cupiditate” [196, p.254].
Remarcăm, că cei doi autori consideră determinant nu scopul de cupiditate, dar motivul de
cupiditate: dacă e prezent motivul de cupiditate, e prezent şi scopul de cupiditate; dacă lipseşte
motivul de cupiditate, lipseşte şi scopul de cupiditate.
În ce ne priveşte, suntem de părere că determinant este scopul de cupiditate. El exprimă
concentrat esenţa oricărei infracţiuni săvârşite prin sustragere: în dorinţa de exercitare a
facultăţilor economice – posesie, folosinţă, dispoziţie – făptuitorul ocupă locul rezervat de lege
victimei. Are dreptate S.Brînză, când opinează: nu scopul de cupiditate urmăreşte făptuitorul
care nu doreşte să treacă bunurile victimei în stăpânirea lui definitivă [24, p.246]. În alţi termeni,
tocmai tendinţa făptuitorului de a deveni „proprietarul” bunurilor sustrase reprezintă scopul de
cupiditate în cazul sustragerii.
Pornind de la această idee, din necesitatea unei mai bune diferenţieri a răspunderii pentru
unele infracţiuni patrimoniale, se impune disocierea scopului de cupiditate faţă de scopul de
folosinţă temporară. Or, dacă făptuitorul are în vedere restituirea ulterioară a bunurilor victimei,
aceasta din urmă reintră – după o perioadă nesemnificativă sau strict determinată – în exercitarea
funcţiilor economice asupra bunurilor. Chiar dacă victima suferă un prejudiciu, acesta nu se
compară cu cel care presupune lipsirea pentru totdeauna a victimei de putinţa de a-şi exercita
drepturile asupra bunurilor.
Tocmai din necesitatea de diferenţiere a răspunderii penale, în cazul infracţiunilor
prevăzute la art.1921 „Răpirea mijlocului de transport”, art.1922 „Răpirea mijlocului de transport

109
cu tracţiune animală, precum şi a animalelor de tracţiune”, art.238 „Dobândirea creditului prin
înşelăciune” etc. din Codul penal, scopul este cel de folosinţă temporară. Anume datorită acestui
aspect, în pct.2 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară
în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, se explică: „Nu
formează componenţa de sustragere faptele ilegale care sunt îndreptate nu spre însuşirea, ci spre
folosinţa temporară a bunurilor. Folosinţa temporară a bunurilor o va aprecia instanţa ţinând
seama că făptuitorul nu urmăreşte scopul de cupiditate, deoarece nu doreşte să treacă bunurile în
stăpânirea lui definitivă” [78].
De exemplu, despre necesitatea luării în consideraţie, la calificarea unor fapte, a scopului
de folosinţă temporară, nu a celui de cupiditate, vorbeşte B.V. Voljenkin. Dânsul consideră, just,
că infracţiunea, prevăzută la art.176 din Codul penal al Federaţiei Ruse (corespunde cu art.238
CP RM), nu poate avea scopul de cupiditate; în caz contrar, s-ar aplica una dintre normele
referitoare la infracţiunile săvârşite prin sustragere [135, p.121].
În concluzie, nu va putea fi aplicat art.190 CP RM, dacă dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane, prin înşelăciune sau abuz de încredere, este săvârşită în scopul folosinţei temporare a
acelor bunuri, făptuitorul intenţionând restituirea lor ulterioară. O altă concluzie este că scopul de
cupiditate este un semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii de escrocherie. Datorită pre-
zenţei lui obligatorii în cadrul componenţei de escrocherie, este posibilă delimitarea escrocheriei
de infracţiunile specificate la art.1921, 1922, 238 etc. din Codul penal. E adevărat că scopul de cupi-
ditate nu este expres nominalizat nici în art.190 CP RM, nici în alte norme privind infracţiunile
săvârşite prin sustragere. Însă, să nu uităm că toate aceste norme sunt elemente ale unui sistem.
De aceea, interpretând sistemic prevederile art.190 CP RM, nu putem face abstracţie de existenţa
art.1921, 1922, 238 etc. din Codul penal. Tocmai existenţa în legea penală a acestor norme este
factorul care interzice aplicarea art.190 CP RM în cazurile în care făptuitorul urmăreşte scopul
folosinţei temporare. Şi factor care, implicit, confirmă că scopul de cupiditate este un semn al
laturii subiective, de care nu se poate dispensa nici o infracţiune săvârşită prin sustragere.
În continuare, analizei va fi supusă o altă problemă legată de scopul infracţiunii de
escrocherie. Este vorba despre delimitarea escrocheriei de încălcările normelor de drept civil.
Iată un exemplu din practică, în care s-a atestat prezenţa încălcării normelor de drept civil,
nu a infracţiunii de escrocherie: la 10.04.2006, ofiţerul de urmărire penală prin raportul său a
propus să nu se înceapă urmărirea penală pe faptul eschivării de la achitarea datoriei de către
C.R. şi V.T., deoarece nu există elemente constitutive ale infracţiunii. În fapt, la 20.10.1994,
Banca de Economii S.A. a acordat lui C.R. un credit în mărime de 3000 lei. În calitate de
garanţie pentru rambursarea creditului a servit cauţiunea lui V.T., autentificată notarial. Prin

110
hotărârea judecătorească din 18.08.1998, a fost satisfăcută acţiunea reclamantului de a încasa
de la debitor şi garant, în mod solidar, suma de 3021 lei. Conform explicaţiilor oferite de C.O.,
coordonator la una din filialele Băncii de Economii S.A., creditul a fost obţinut de C.R. cu
intenţia de a nu-l rambursa, întrucât nici după adoptarea hotărârii judecătoreşti datoria nu a
fost achitată. La rândul său, C.R. a relatat că nu se eschivează de la achitarea sumei datorate,
însă la moment nu este în stare să-şi onoreze obligaţiile. În concluzie, procurorul a confirmat
raportul ofiţerului de urmărire penală privind propunerea de a nu începe urmărirea penală
[115].
Iată însă un contraexemplu: la 11.04.2006, ofiţerul de urmărire penală a propus să nu se
înceapă urmărirea penală în privinţa lui A.L., deoarece lipsesc elementele constitutive ale
infracţiunii. În fapt, în iulie 2002, G.V. i-a transmis lui A.L. bani în sumă de 300 dolari
americani şi copiile actelor necesare pentru perfectarea paşaportului român. Însă, nu a primit
pe parcursul timpului nici un răspuns. În concluzie, procurorul dispune pornirea urmăririi
penale în privinţa lui A.L. în baza lit.c) alin.(2) art.190 CP RM [116].
Totuşi, în baza cărui criteriu putem stabili dacă, în asemenea cazuri, suntem în prezenţa
infracţiunii de escrocherie sau a încălcării unor norme de drept civil?
Considerăm că acest criteriu îl reprezintă prezenţa sau lipsa scopului de cupiditate la
momentul asumării obligaţiilor de către făptuitor. În această ordine de idei, în pct.15 al Hotărârii
Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, se explică: „Primirea bunurilor cu condiţia
îndeplinirii unui angajament poate fi calificată ca escrocherie doar în cazul în care făptuitorul,
încă în momentul intrării în stăpânire asupra acestor bunuri, urmărea scopul sustragerii şi nu avea
intenţia să-şi execute angajamentul asumat. Alături de alte circumstanţe, intenţia este demon-
strată prin: situaţia financiară extrem de neprielnică a persoanei, care-şi asumă angajamentul, la
momentul încheierii tranzacţiei; lipsa de fundamentare economică şi caracterul nerealizabil al
angajamentului asumat; lipsa unei activităţi aducătoare de beneficii, necesare onorării angaja-
mentului; achitarea veniturilor către primii deponenţi din contul banilor depuşi de deponenţii
ulteriori; prezentarea, la încheierea tranzacţiei, a unor documente false; încheierea tranzacţiei în
numele unei persoane juridice inexistente sau înregistrate pe numele unei persoane de care se
foloseşte o altă persoană pentru a-şi atinge interesele etc.” [78].
Iată cum în practică se percepe sensul acestor explicaţii: „În acest context se înscriu
acţiunile condamnatului de schimbare a sediului şi de plecare a lui peste hotarele Republicii
Moldova, fără înştiinţarea victimelor şi fără a anunţa locul aflării sale… Alături de aceste
acţiuni, intenţia condamnatului cu privire la sustragere... este demonstrată prin lipsa de funda-

111
mentare juridică şi economică a situaţiei condamnatului, caracterul irealizabil al angajamen-
tului asumat şi lipsa unei activităţi legale în domeniul respectiv… Condamnatul a prezentat vădit
fals realitatea, imitând pe diverse căi îndeplinirea unor promisiuni ce nu ţin de competenţa
lui…” [87]; „D.I., acţionând prin înşelăciune şi abuz de încredere, ştiind că nu poate presta
servicii pentru care şi-a asumat răspunderea, l-a convins pe directorul S.R.L. „E.A.”, C.E., să
semneze contractul conform căruia se prevedea că S.R.L. „G.G.”, în termen de 30 de zile, va
soluţiona problemele legate de omologarea actelor de identificare, în numele S.R.L. „E.A.”, a
dreptului de proprietate asupra unui teren de pământ pentru construcţia unui bloc locativ” [88].
Analizând toate aceste exemple, putem constata că temeiul aplicării răspunderii penale
pentru escrocherie apare în cazul imposibilităţii apărării drepturilor subiective prin mijloacele
justiţiei civile. Avem în vedere caracterul accesoriu al mijloacelor justiţiei penale.
Altfel spus, atunci când este vorba despre două subiecte ale unui raport juridic, trebuie
verificată, înainte de toate, ipoteza egalităţii lor în drepturi. Şi numai dacă există indici care
exced limitele încălcării normelor dreptului civil, se justifică intervenţia legii penale. După
A.E. Jalinski, normele de drept civil se aplică în cazul concurenţei lor cu normele de drept penal,
dacă: 1) există posibilitatea restabilirii valorii lezate prin infracţiune, pe calea acţiunilor benevole
ale subiectului care a lezat valoarea ori pe calea acţiunii civile; 2) fapta a fost săvârşită în
condiţiile unui risc întemeiat (de exemplu, când prejudiciul este urmarea unei decizii economice
nereuşite ori când s-a mizat pe obţinerea prea rapidă a unor beneficii etc.) [146].
Sub incidenţa legii penale trebuie să intre doar acele încălcări care demonstrează rea-
voinţă, fraudă, malversaţiune din partea făptuitorului. Asupra unor asemenea detalii nelipsite de
importanţă se indică, de exemplu, în art.326 al Codului penal al Olandei, care stabileşte răspun-
derea pentru cel care comite infracţiunea de înşelăciune „… arogându-şi un nume fals, sau printr-
un subterfugiu subtil, sau cu ajutorul unei uneltiri…” [208, p.401]. Nu încape îndoială că –
atunci când făptuitorul foloseşte documente false, încheie tranzacţii în numele unei persoane
juridice inexistente, îşi arogă funcţii şi calităţi pe care în realitate nu le are etc. – îşi demonstrează
reaua-voinţă în raport cu victima. Nu mai putem afirma, retrospectiv, că nu a fost în măsură să-şi
execute obligaţiile contractuale. Nici că a fost de bună-credinţă, că a fost în imposibilitatea de a
găsi mijloace materiale pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale asumate. Deoarece
făptuitorul a recurs la procedee frauduloase în detrimentul victimei (care este celălalt subiect la
raportul juridic), el nu se mai poate prevala de imposibilitatea sa de a-şi executa obligaţiile
contractuale faţă de victimă. În context, C.Bârsan menţionează că, în Raportul său explicativ,
Comitetul de redactare a Protocolului nr.4 la Convenţia europeană a drepturilor omului a

112
subliniat că măsurile privative de libertate nu sunt interzise dacă debitorul acţionează cu rea-
credinţă sau cu intenţie frauduloasă [5, p.1106].
Analizând această idee, nu putem să nu ne aducem aminte de concepţia pe care a propus-o
la vremea sa încă A.F. Berner: dacă, la scadenţă, bunurile nu sunt restituite, urmează a fi evaluate
juridic următoarele împrejurări: 1) dacă debitorul refuză fie restituirea bunurilor pe care le-a
primit, fie achitarea valorii acestora – invocând că bunurile nu i-au fost în genere transmise (ceea
ce nu corespunde realităţii) – apare temeiul aplicării răspunderii penale; 2) dacă debitorul refuză
fie restituirea bunurilor, fie achitarea valorii acestora – fără însă a nega că i-au fost transmise
aceste bunuri, invocând imposibilitatea executării la moment a angajamentului asumat – lipseşte
temeiul aplicării răspunderii penale [126, p.318].
Aşadar, imixtiunea penalului în sfera privată, sferă bazată pe principiul egalităţii părţilor,
trebuie privită ca o ultimă măsură. Dacă ambele părţi – debitorul şi creditorul – obţin profituri de
pe urma parteneriatului lor, rămânând proprietari asupra bunurilor sale (sau una dintre părţi
suferă prejudicii sub forma venitului ratat, fără a pierde însă dreptul de proprietate), atunci
raporturile dintre cele două părţi trebuie să rămână în continuare pe tărâmul dreptului civil. Dacă
însă una dintre părţi, asumându-şi angajamente, nu are posibilitate şi nici dorinţă să le execute (în
prealabil fiindu-i transmise bunuri de cealaltă parte, care astfel îşi pierde dreptul de proprietate
asupra lor), este foarte probabilă necesitatea intervenţiei legii penale. Astfel, în esenţă, delimi-
tarea escrocheriei de încălcarea normelor de drept civil trebuie făcută luându-se în consideraţie
două aspecte de maximă importanţă: 1) atitudinea făptuitorului faţă de faptul transmiterii lui a
bunurilor; 2) prezenţa disponibilităţii efective a făptuitorului de a-şi executa angajamentele.
Aceste două aspecte sunt puse la baza circumstanţelor care trebuie cercetate în vederea
constatării lipsei sau prezenţei scopului de cupiditate, circumstanţe enumerate la pct.15 al Hotă-
rârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale
despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004. Desigur, se poate reproşa că lista acestor
circumstanţe este exemplificativă. Sau că e sumară. Că există şi alte circumstanţe. Că este greu
aplicabilă în situaţia când făptuitorul nu neagă că victima i-a transmis bunurile, dar nici nu este
realmente disponibil să-şi onoreze obligaţiunile.
În astfel de cazuri, nu ne rămâne decât să sugerăm cercetarea altor circumstanţe, nu mai
puţin importante: 1) maniera de comportament pe care făptuitorul a manifestat-o după ce i-au
fost transmise bunurile (de exemplu, cheltuie imediat banii care urmau să fie folosiţi pentru
procurarea unor bunuri destinate victimei); 2) acceptarea de către făptuitor să-i fie transmise
bunurile pe care cu bună-ştiinţă nu le va putea valorifica (de exemplu, pentru că-i lipsesc
cunoştinţele şi aptitudinile necesare); 3) realizarea unor acţiuni care demonstrează nedorinţa

113
făptuitorului de a-şi executa angajamentele (de exemplu, transferă banii transmişi de către
victimă pe un cont deschis pe numele unei alte persoane decât al său); 4) sistematicitatea cu care
făptuitorul îşi asumă obligaţii pe care ulterior afirmă că nu este în stare să le execute etc.
Desigur, pot exista şi alte circumstanţe. De exemplu, într-o speţă, indisponibilitatea efectivă a
făptuitorului de a-şi executa angajamentele e atestată astfel: „Intenţia menţionată (se are în
vedere de fapt scopul de cupiditate – n.a.) este dovedită şi prin înstrăinarea de către el (adică
făptuitorul – n.a.) feciorului său a bunurilor imobile ce le avea, pentru a crea astfel imposibi-
litatea de urmărire a acestor bunuri în caz de încasare de la el prin judecată a sumelor de bani
primite de la părţile vătămate” [67]. Astfel că, de la caz la caz, pot varia numărul şi conţinutul
circumstanţelor a căror cercetare ne poate ajuta în vederea constatării lipsei sau prezenţei
scopului de cupiditate.

2.4. Subiectul infracţiunii de escrocherie

După cum rezultă din art.21 CP RM, subiectul infracţiunii de escrocherie este persoana
fizică responsabilă care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani. Astfel,
subiectul infracţiunii date trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) să aibă calitatea de persoană fizică;
2) să fie responsabilă;
3) să fi atins vârsta de 16 ani (în cazul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.190 CP RM)
sau de 14 ani (în cazul infracţiunii prevăzute la alin.(2) sau (3) art.190 CP RM).
Aşadar, în primul rând, subiectul escrocheriei trebuie să aibă calitatea de persoană fizică.
De ce nu şi calitatea de persoană juridică? Deoarece, în conformitate cu alin.(4) art.21 CP RM,
persoanele juridice (cu excepţia autorităţilor publice) răspund penal pentru infracţiunile, a căror
săvârşire implică sancţiunea pentru persoanele juridice în Partea Specială din Codul penal. Este
adevărat că în sancţiunile de la alin.(1) şi (2) art.190 CP RM este specificată amenda. Însă, în
alin.(4) art.64 CP RM se stabileşte că mărimea amenzii pentru persoanele juridice se stabileşte în
limitele de la 500 la 10000 unităţi convenţionale. Amenda, prevăzută în sancţiunea de la alin.(1)
art.190 CP RM, nici nu se înscrie în aceste limite. Cea prevăzută la alin.(2) art.190 CP RM se
înscrie, însă considerăm că nu are cum să fie aplicată unei persoane juridice. Aceasta întrucât
alin.(2) art.190 CP RM prevede răspunderea pentru escrocheria săvârşită de un grup criminal
organizat sau de o organizaţie criminală.

114
 În acest fel – dacă cel care comite escrocheria reprezintă o persoană juridică, conduce o
persoană juridică sau activează în alt mod în cadrul acesteia – va suporta răspunderea penală
numai el. Nu şi persoana juridică respectivă.
De notat, că, în corespundere cu art.105 (coroborat cu art.17) din Codul contravenţional,
nici în cazul sustragerii în proporţii mici din avutul proprietarului prin escrocherie, persoana
juridică nu poate fi subiect al contravenţiei administrative.
Escrocheria nu poate fi săvârşită de o persoană juridică. Însă, escrocheria poate fi săvârşită
cu ajutorul unei persoane juridice. Despre aceasta menţionează unii autori: „Persoana juridică se
utilizează des pentru comiterea escrocheriei în sfera creditar-financiară. Dar, în asemenea cazuri
evoluează nu ca subiect al infracţiunii, dar ca mijloc de săvârşire a infracţiunii. Pe contul bancar
al persoanei juridice se depun mijloacele băneşti sustrase, imitându-se derularea operaţiunilor
financiare cu partenerii de afaceri” [176, p.125]; „Persoana juridică poate fi folosită de făptuitor
ca mijloc de săvârşire a infracţiunii, în vederea atingerii scopului infracţional. Aşa cum un ucigaş
foloseşte cuţitul, iar un efractor – şperaclul, aşa escrocul financiar utilizează o persoană juridică
pentru săvârşirea infracţiunii” [162].
Considerăm întemeiate aceste puncte de vedere. Ele depăşesc întrucâtva perceperea
stereotipică a noţiunii de mijloc de săvârşire a infracţiunii: lucru, obiect corporal. Însă, nu vin în
contradicţie cu esenţa juridică a acestei noţiuni. În acest plan, A.Reşetnicov înţelege prin „mijloc
de săvârşire a infracţiunii” entitatea, substanţa sau fenomenul, ale cărui calităţi sunt utilizate de
către făptuitor pentru săvârşirea infracţiunii. Totodată, autorul accentuează că noţiunea „mijloc
de săvârşire a infracţiunii” urmează a fi deosebită de noţiunea „instrument de săvârşire a
infracţiunii”: „… prin „instrument de săvârşire a infracţiunii” înţelegem entitatea materială
(sublinierea ne aparţine – n.a.), aplicată nemijlocit pentru realizarea influenţării infracţionale,
care reduce volumul de efort fizic sau care ajută la concentrarea forţei …” [113].
Aşadar, mijlocul de săvârşire a infracţiunii poate fi o entitate nu neapărat materială. Poate
fi chiar o entitate de talia şi complexitatea persoanei juridice.
De asemenea, mai corect este să afirmăm că subiectul escrocheriei se foloseşte nu de
persoana juridică ca atare, dar de calităţile pe care i le pune la dispoziţie persoana juridică.
Tocmai de aceea, respectând precizia, trebuie de menţionat că persoana juridică are calitatea de
mijloc de săvârşire a infracţiunii de escrocherie. Pe când cuţitul sau şperaclul sunt instrumente de
săvârşire a omorului sau, respectiv, a sustragerii pe calea pătrunderii.
În care ipoteze persoana juridică apare ca mijloc de săvârşire a infracţiunii de escrocherie?
Considerăm important răspunsul la această întrebare, în vederea delimitării corecte a infracţiunii
de escrocherie de infracţiunea de pseudoactivitate de întreprinzător (art.242 CP RM).

115
 În conformitate cu art.242 CP RM, pseudoactivitatea de întreprinzător se exprimă în
crearea de întreprinderi fără intenţia de a desfăşura activitatea de întreprinzător sau bancară,
pentru acoperirea genurilor activităţii de întreprinzător ilicite, dacă aceasta a cauzat daune în
proporţii mari.
Şi atunci, care trebuie să fie calificarea, în cazul în care scopul creării pseudoîntreprinderii
se exprimă în sustragerea bunurilor (de exemplu, sustragerea creditelor)? Asemenea situaţie e
posibilă când întreprinderea este creată cu respectarea formalităţilor privind înregistrarea de stat,
obţinerea licenţei, obţinerea codului fiscal etc. Însă, scopul făptuitorilor este nu de a desfăşura
activitatea declarată în documentele de constituire. Scopul este de a sustrage bunurile altor per-
soane. După care intenţia făptuitorului este de a-şi schimba localizarea, dacă nu chiar de a migra
în afara Republicii Moldova, pentru a se ascunde de creditori. În astfel de cazuri, în documentele
de constituire se introduc informaţii false cu privire la fondatori, sediul întreprinderii. Ca să nu
mai vorbim de datele false privind genul de activitate pentru care s-a creat întreprinderea.
După V.Limonov, atunci când scopul infracţiunii de pseudoactivitate de întreprinzător
constă în sustragerea bunurilor, trebuie aplicată numai norma cu privire la escrocherie [166].
În acelaşi timp, un punct de vedere opus îl exprimă N.A. Lopaşenko: pseudoactivitatea de
întreprinzător rămâne în afara cadrului infracţiunii de escrocherie, iar sustragerea bunurilor altei
persoane depăşeşte cadrul pseudoactivităţii de întreprinzător. De aceea, atunci când pseudoacti-
vitatea de întreprinzător are scopul sustragerii bunurilor, se impune soluţia concursului de
infracţiuni [169, p.244-245].
Considerăm că această din urmă opinie nu este suficient argumentată: pseudoactivitatea de
întreprinzător este o modalitate a înşelăciunii. În condiţiile descrise în art.242 CP RM, această
înşelăciune constituie o infracţiune distinctă. Nu însă şi în cazul în care scopul este sustragerea
bunurilor. Pentru că în acest caz apare o condiţie suplimentară, care face ca acţiunea adiacentă de
înşelăciune să se asocieze cu acţiunea principală de sustragere, având la bază o intenţie unică
complexă. Astfel că pseudoactivitatea de întreprinzător îşi pierde individualitatea. Nu mai este
decât o modalitate faptică a înşelăciunii, în contextul infracţiunii de escrocherie.
În concluzie, dacă scopul pseudoactivităţii de întreprinzător constă în sustragerea bunurilor
(de exemplu, în sustragerea creditelor), atunci se va aplica numai art.190 CP RM. În cazul în
care acest scop nu se realizează, calificarea se va face în baza art.27 şi 190 CP RM. Reieşind din
prevederile art.118 CP RM, nu va fi necesară calificarea conform art.242 CP RM.
În altă ordine de idei, dacă ne referim la următoarea condiţie pe care trebuie s-o îndepli-
nească subiectul infracţiunii de escrocherie, consemnăm că trebuie să fie o persoană responsa-
bilă. În acord cu pct.4) alin.(1) art.255 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova,

116
dacă persoana a săvârşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este nece-
sară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, are loc încetarea urmăririi penale.
În afară de capacitatea de a conştientiza cele săvârşite, de a înţelege conţinutul faptei sale şi
de a prevedea urmările prejudiciabile, făptuitorul trebuie să aibă posibilitatea de a-şi dirija
acţiunile. Legea penală defineşte, în art.23, noţiunea de iresponsabilitate cu ajutorul a două
criterii: medical şi juridic. Criteriul medical este cel care caracterizează prezenţa la făptuitor a
unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice (nu şi a
unei tulburări psihice care, potrivit art.231 CP RM, are ca efect responsabilitatea redusă a făptui-
torului). La rândul său, criteriul juridic al iresponsabilităţii vizează două aspecte: 1) aspectul
intelectual, exprimat în aceea că făptuitorul nu poate să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile
sale; 2) aspectul volitiv, constând în aceea că făptuitorul nu poate să-şi dirijeze acţiunile sau
inacţiunile sale.
Cât priveşte infracţiunea de escrocherie, este greu de imaginat că ar putea fi prezent
criteriul juridic al iresponsabilităţii, caracterizând făptuitorul (nu subiectul). După cum remarcă,
just, G.N. Borzenkov, aceasta se explică prin faptul că persoana, care realizează înşelăciunea sau
abuzul de încredere, trebuie să aibă un intelect destul de înalt şi să fie capabilă de o activitate
având un scop bine conturat [128, p.26]. Într-adevăr, specificul infracţiunii de escrocherie o
distanţează într-o anumită măsură de alte infracţiuni săvârşite prin sustragere, presupunând
metode şi mijloace relativ accesibile şi uneori chiar rudimentare. Solicitând la maximum poten-
ţialul intelectual al făptuitorului, fapta de escrocherie este greu de imaginat să fie săvârşită de o
persoană care nu şi-ar da seama de caracterul acţiunilor ori inacţiunilor sale sau nu le-ar putea
dirija.
Iată cum descrie portretul psihologic al subiectului escrocheriei O.V. Kravcenko: „Pe
escroci îi face asemănători câteva calităţi de bază: utilizarea pe larg a metodelor de influenţare
psihologică asupra victimelor; apelarea la contribuţia unor persoane cu rol de iniţiatori care
„întâmplător” apar la locul săvârşirii infracţiunii; recurgerea la participaţie ca mod frecvent de
comitere a escrocheriei, când rolul fiecăruia dintre participanţi este minuţios regizat; posedarea
tehnicilor de convingere a victimei ca ea să-i transmită făptuitorului ca şi cum benevol bunurile
sale etc.” [157, p.9]. De asemenea, E.Jarikov scoate în evidenţă astfel de calităţi ale escrocului,
ca: intelectul combinatoriu, care permite a dirija conduita victimei în funcţie de reacţiile acesteia;
atractivitatea imaginii făptuitorului pentru alte persoane, privite ca potenţiale victime; empatia,
privită drept capacitate de a simţi, gândi şi dori aşa cum o fac persoanele cărora li s-a rezervat
rolul de victime; sentimentul de superioritate, de dominaţie în orice situaţie, care permite afişarea

117
unei atitudini ferme în raport cu alte persoane; aptitudinea de a eluda cu iscusinţă prevederile
normative etc. [147].
Astfel de calităţi sunt esenţiale pentru a se putea desfăşura activitatea infracţională de
escrocherie. Mai mult, făptuitorul trebuie să-şi perfecţioneze în permanenţă procedeele infrac-
ţionale, răspunzând cu promptitudine restructurării continue a realităţilor sociale, anticipând
reacţiile posibile ale potenţialelor victime şi ale organelor de drept. Anume în sfera intelectiv-
volitivă a subiectului escrocheriei se realizează „procesul de căutare a şperaclului pentru uşa care
se deschide spre sufletul şi portofelul victimei” [182].
În fine, ce de-a treia condiţie obligatorie pentru a putea fi considerat făptuitorul subiect al
infracţiunii de escrocherie este vârsta minimă a răspunderii penale de 16 ani sau de 14 ani, în
funcţie de lipsa sau prezenţa circumstanţelor agravante.
În conformitate cu pct.2 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la
practica judiciară în cauzele penale privind minorii”, nr.39 din 22.11.2004, instanţa de judecată
este obligată să constate exact vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii). Se consideră că
persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci începând cu ziua imediat următoare
acesteia. La constatarea vârstei de către expertiza medico-legală, ziua naşterii inculpatului
urmează să fie considerată ultima zi a acelui an, care este stabilit de experţi, iar în cazul
constatării vârstei printr-un număr minimal de ani, instanţa de judecată urmează să reiasă din
vârsta minimală a acestei persoane, presupusă de expertiză [77].
Importanţa stabilirii exacte a vârstei făptuitorului rezultă şi din pct.3) alin.(1) art.285 al
Codului de procedură penală, conform căruia, dacă persoana nu a atins vârsta la care poate fi
trasă la răspunderea penală, are loc încetarea urmăririi penale.
De ce limita minimă a răspunderii penale pentru escrocherie a fost fixată de legiuitor la
16 ani (în cazul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.190 CP RM) sau la 14 ani (în cazul
infracţiunii prevăzute la alin.(2) sau (3) art.190 CP RM)?
Stabilind limita de vârstă a răspunderii penale, legiuitorul reiese din următoarele conside-
rente: analizează infracţiunile care sunt comise de adolescenţi, ia în calcul particularităţile dez-
voltării acestora şi evaluează capacitatea adolescenţilor de a înţelege pericolul social al celor
săvârşite. În legătură cu aceasta, S.A. Markunţov susţine, just: „Este aproape aceeaşi conştienti-
zarea pericolului social şi conştientizarea ilegalităţii penale a faptelor cunoscute de-a lungul isto-
riei (a omorului, furtului, jafului etc.). Această conştientizare se realizează în procesul socializă-
rii, obţinerii experienţei de viaţă, în timpul studiilor, lecturării, vizionării filmelor etc.” [172,
p.17].

118
 Reiese că, până la atingerea unui anumit nivel de dezvoltare, persoana nu este suficient de
evoluată în plan intelectual, nu este capabilă să înţeleagă întotdeauna semnificaţia socială a
faptelor sale, să le aprecieze critic. Deci, să şi poarte răspundere pentru ele.
Pentru infracţiunea prevăzută la alin.(1) art.190 CP RM legiuitorul a fixat vârsta de 16 ani
ca limită minimă a vârstei răspunderii penale. Aceasta indică la faptul că gradul de pericol social
al acestei infracţiuni este la acelaşi nivel cu pericolul social al infracţiunilor prevăzute la art.191
şi la alin.(1) art.192 CP RM. Totodată, gradul de pericol social al infracţiunii prevăzute la
alin.(1) art.190 CP RM este mai redus în comparaţie cu al celorlalte infracţiuni săvârşite prin
sustragere. Pentru acestea limita de vârstă a subiectului infracţiunii este de 14 ani. Raţiunea unei
asemenea diferenţieri se exprimă în natura juridică diferită a infracţiunilor care presupun variate
expresii ale lui modus operandis. Luând în consideraţie şi calităţile pe care trebuie să le posede
un escroc, pe care le-am caracterizat mai sus, nu ar fi rezonabil ca pentru subiectul infracţiunii
specificate la alin.(1) art.190 CP RM să fie stabilită vârsta minimă de 14 ani.
Stabilirea vârstei minime de 14 ani se justifică pentru subiectul infracţiunii prevăzute la
alin.(2) sau (3) art.190 CP RM. Cu o singură excepţie: în ipoteza specificată la lit.d) alin.(2)
art.190 CP RM, vizând escrocheria săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu. Răspunderea
pentru escrocheria săvârşită în această circumstanţă trebuie prevăzută într-un alineat distinct,
aparte de răspunderea pentru escrocheria comisă în circumstanţele prevăzute la lit.b) şi c) alin.(2)
art.190 CP RM. Or, este o vădită disonanţă între esenţa juridică a agravantei de la lit.d) alin.(2)
art.190 CP RM şi această limită de 14 ani (şi nu de 16 ani, cum ar fi trebuit să fie) pentru
subiectul infracţiunii. De aceea, venim cu propunerea ca răspunderea pentru escrocheria, săvâr-
şită cu folosirea situaţiei de serviciu, să fie stabilită într-un alineat aparte al art.190 CP RM –
alineatul (11). În acest fel, excepţia de la alin.(2) art.21 CP RM nu s-ar mai referi şi la escrocheria
comisă în prezenţa agravantei în cauză.
În ce priveşte limita de vârstă pentru infracţiunile prevăzute la alin.(4) şi (5) art.190
CP RM, trezeşte nedumerire faptul că legiuitorul a uitat să se refere la aceste infracţiuni în art.21
CP RM. Nu a operat modificările necesare, păstrând însă informaţia cu privire la art.195 CP RM,
care este deja abrogat. Profitând de neatenţia legiuitorului, considerăm că toate îndoielile trebuie
interpretate în folosul făptuitorului. Până la o eventuală menţionare expresă a infracţiunilor
prevăzute la alin.(4) şi (5) art.190 CP RM în textul din alin.(2) art.21 CP RM, nu există nici un
temei de a aplica răspunderea pentru aceste infracţiuni faţă de persoanele care au vârsta între 14
şi 16 ani.
În altă ordine de idei, lipsa de logică se observă şi sub alte aspecte legate de subiectul
infracţiunii de escrocherie. Aspecte privind gravitatea comparativă a pedepselor indicate în

119
sancţiunile unor norme penale. De exemplu, V.T. Şcepelkov sesizează o asemenea problemă,
comparând sancţiunile din normele cu privire la escrocherie şi la înşelarea clienţilor [231].
O asemenea problemă o atestăm şi în legea penală autohtonă: pedepsele stabilite în sancţiunile
de la art.255 CP RM sunt de o gravitate mai redusă decât cele de la art.190 CP RM. Deşi ar
trebui să fie tocmai invers: înşelarea clienţilor este, în fond, o escrocherie săvârşită în prezenţa
unor condiţii specifice. Numai că, în plus, înşelarea clienţilor presupune un subiect special al
infracţiunii. Şi, de asemenea, presupune cauzarea nu a oricărui prejudiciu patrimonial efectiv, dar
a unui prejudiciu cifrat la proporţii mari.
De ce atunci legiuitorul nu face o diferenţiere adecvată între infracţiunile prevăzute la
art.190 şi la art.255 CP RM, în planul stabilirii adecvate a cuantumului regimului sancţionator?
În acest sens, are dreptate T.A. Lesnievski-Kostareva când afirmă că legea penală trebuie să
corespundă principiului echităţii: norma penală trebuie să reflecte corespunderea exactă între
gravitatea infracţiunii şi gravitatea pedepsei [163, p.68]. Prin prisma acestei opinii, ne îndoim că
există o asemenea corespundere în planul comparării regimului sancţionator stabilit pentru
escrocherie şi pentru înşelarea clienţilor. Astfel, se încalcă, în mod vădit, principiul fixat la
alin.(2) art.61 CP RM, conform căruia pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale.
De notat, că inadvertenţe similare există şi în cazul altor infracţiuni care presupun afinităţi
cu escrocheria. Şi aceste infracţiuni presupun condiţii în plus (inclusiv, privind subiectul
infracţiunii), care fac să sporească pericolul lor social în raport cu cel al escrocheriei. Ne referim
în special la infracţiunile prevăzute la art.2141 şi 252 CP RM. În consecinţă, recomandăm
legiuitorului să intervină în toate aceste cazuri şi să efectueze ajustările necesare, în concordanţă
cu prevederea de la alin.(2) art.61 CP RM.

2.5. Concluzii la Capitolul 2

Făcând o sinteză a celor menţionate mai sus, formulăm concluziile pe marginea examinării
elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM:
1) obiectul juridic generic al infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM îl constituie nu relaţiile
sociale patrimoniale, nici relaţiile sociale cu privire la proprietate, dar relaţiile sociale cu
privire la patrimoniu;

120
2) în ipoteza infracţiunii de escrocherie, apărarea penală a relaţiilor sociale cu privire la posesia
asupra bunurilor nu este posibilă decât pe calea apărării penale a relaţiilor sociale cu privire
la libertatea manifestării de voinţă şi la minimul necesar de încredere;
3) dreptul asupra bunurilor străine – mobile sau imobile – nu constituie obiectul influenţării
nemijlocite infracţionale în cazul infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM;
4) de lege lata, art.196 CP RM trebuie aplicat în cazul dobândirii ilicite a bunurilor imobile
străine prin înşelăciune sau abuz de încredere (în ipoteza în care daunele materiale cauzate se
cifrează în proporţii mari). Articolul 190 CP RM este inaplicabil în această ipoteză;
5) de lege ferenda, se impune abrogarea art.196 CP RM. Aceasta în paralel cu reformularea
dispoziţiei de la alin.(1) art.190 CP RM: „Escrocheria, adică cauzarea de daune materiale în
proporţii mari prin înşelăciune sau abuz de încredere”;
6) în art.190 CP RM, noţiunea „dobândire ilicită” are sensul autentic de „sustragere”;
7) de lege lata, nu există careva temei de a afirma că escrocheria nu este o infracţiune săvârşită
prin sustragere;
8) sub aspectul laturii obiective, distincţia principală dintre escrocherie şi infracţiunea,
specificată la art.196 CP RM, constă în mecanismul de cauzare a daunelor materiale: în cazul
escrocheriei, masa patrimonială a victimei este diminuată în aceeaşi proporţie în care
sporeşte masa patrimonială a făptuitorului; în cazul infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM,
masa patrimonială a victimei nu sporeşte în proporţia pe care o exprimă eschivarea
făptuitorului de a-şi executa obligaţiile pecuniare faţă de victimă; sau masa patrimonială a
victimei este diminuată, fără însă a spori masa patrimonială a făptuitorului;
9) linia de demarcaţie între escrocherie şi furt sau jaf se bazează pe răspunsul la următoarea
întrebare: doreşte oare victima să renunţe definitiv la bunurile sale în favoarea făptuitorului?
Dacă răspunsul e negativ, suntem în prezenţa furtului sau jafului. Dacă răspunsul e afirmativ,
suntem în prezenţa escrocheriei;
10) în ce priveşte delimitarea escrocheriei de jaf, tâlhărie sau şantaj, trebuie luat în consideraţie
faptul dacă voinţa victimei a fost alterată (în ipoteza escrocheriei) sau paralizată (în ipoteza
jafului, tâlhăriei sau şantajului);
11) dacă, în cazul confecţionării unui document oficial, intenţia făptuitorului cuprinde folosirea
documentului oficial fals pentru dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane, se va aplica nu
art.361 CP RM. Se va aplica art.26 şi art.190 CP RM (dacă nu se realizează scopul de
folosire a documentelor oficiale false) sau art.27 şi 190 CP RM (dacă se realizează scopul
menţionat, deşi nu sunt dobândite ilicit bunurile unei alte persoane);

121
12) se aplică art.190 CP RM în cazul în care înşelăciunea pasivă se află în legătură cauzală cu
dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane şi dacă înşelăciunea pasivă se realizează înainte
de apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi a dispune de bunurile ce i s-au
transmis; nu se aplică nici art.190 CP RM, nici o altă normă penală, în cazul în care
înşelăciunea pasivă nu se află în legătură cauzală cu dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane şi dacă înşelăciunea pasivă se realizează după ce la făptuitor a apărut posibilitatea
reală de a se folosi şi a dispune de bunurile ce i-au fost transmise;
13) se aplică art.190 CP RM, nu art.326 CP RM, în cazurile în care făptuitorul pretinde fals că
are influenţă asupra unui funcţionar, nu pur şi simplu susţine că are această influenţă. În
asemenea cazuri, scopul făptuitorului este dobândirea ilicită a banilor sau a altor bunuri care i
se transmit. Nu scopul de a exercita influenţă asupra funcţionarului;
14) nu poate fi aplicată răspunderea pentru escrocherie dacă comercializarea bunurilor falsificate
sau prestarea serviciilor falsificate e săvârşită în sfera consumului de produse şi servicii de
către persoane care în condiţii de legalitate desfăşoară activitatea de comercializare sau altă
prestare de servicii. În astfel de situaţii, se aplică art.2141, 255 CP RM sau pct.2) art.273,
art.283, alin.(4) art.284 din Codul contravenţional;
15) în cazul în care sustragerea bunurilor, încredinţate în administrarea făptuitorului, se comite
alături de folosirea unor documente oficiale false, trebuie aplicate art.191 şi 361 CP RM, nu
art.190 CP RM. Cel care sustrage bunurile ce i s-au încredinţat nu are nevoie să folosească
documente false în scopul sustragerii. El foloseşte documentele false în scopul de a înlesni
sau de a ascunde infracţiunea prevăzută la art.191 CP RM;
16) numai prejudiciul patrimonial efectiv caracterizează urmările prejudiciabile produse de infracţiu-
nea de escrocherie; în opoziţie, în cazul infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM, urmările preju-
diciabile se exprimă fie sub forma prejudiciului patrimonial efectiv, fie sub forma venitului ratat;
17) în cazul escrocheriei şi delapidării averii străine, intenţia de a comite cele două infracţiuni
comportă diferenţe specifice: intenţia de a săvârşi sustragerea apare până la momentul
transmiterii bunurilor către făptuitor (în cazul escrocheriei) sau după acest moment (în cazul
delapidării averii străine);
18) nu poate fi aplicat art.190 CP RM în cazul în care făptuitorul urmăreşte scopul folosinţei
temporare;
19) în esenţă, delimitarea escrocheriei de încălcarea normelor de drept civil (când nu sunt executate
obligaţii) trebuie făcută luându-se în consideraţie: atitudinea făptuitorului faţă de transmiterea
lui a bunurilor; prezenţa disponibilităţii efective a făptuitorului de a-şi executa angajamentele;

122
20) nu se poate invoca imposibilitatea făptuitorului de a găsi mijloace materiale pentru a-şi înde-
plini obligaţiile asumate – ca temei de a nu-i fi aplicată răspunderea penală – dacă a mani-
festat rea-voinţă sau intenţie frauduloasă faţă de obligaţiunile asumate în raport cu victima;
21) dacă scopul pseudoactivităţii de întreprinzător este sustragerea bunurilor, se aplică numai
art.190 CP RM (cu sau fără referire la art.27 CP RM). Nu este necesară invocarea
suplimentară a art.242 CP RM;
22) până la o eventuală menţionare expresă a infracţiunilor prevăzute la alin.(4) şi (5) art.190
CP RM în textul din alin.(2) art.21 CP RM, nu există nici un temei de a aplica răspunderea
pentru aceste infracţiuni faţă de persoanele care au vârstă între 14 şi 16 ani;
23) se impune o ajustare a sancţiunilor de la art.2141, 252 şi 255 CP RM, astfel încât acestea să
reflecte adecvat că infracţiunile corespunzătoare sunt de o gravitate mai mare (inclusiv, datorită
calităţilor speciale ale subiecţilor lor) în raport cu infracţiunea prevăzută la art.190 CP RM.

123
 3. ELEMENTELE CIRCUMSTANŢIALE AGRAVANTE ALE
INFRACŢIUNII DE ESCROCHERIE

3.1. Săvârşirea escrocheriei de două sau mai multe persoane

În conformitate cu lit.b) alin.(2) art.190 CP RM, răspunderea pentru escrocherie se

agravează dacă e săvârşită de două sau mai multe persoane. Iată o speţă care se referă la această
circumstanţă agravantă: în perioada 25.09.2004-18.11.2004, prin înţelegere prealabilă şi împăr-
ţind rolurile între ei, I.P., V.I., S.Gh., precum şi o persoană neidentificată, prin înşelăciune,
folosind recipise false, care se eliberau conducătorilor mijloacelor de transport pentru primirea
materialelor de construcţie din depozitul Î.I. „C.” din Ceadâr-Lunga, inducându-l în eroare pe
şeful depozitului, V.C., au primit materiale de construcţie în valoare de 77100 lei [47].
În cazul dat, toţi cei care au luat parte la săvârşirea infracţiunii posedă semnele subiectului
infracţiunii. Deci, au calitatea de coautori. Ipoteză care intră sub incidenţa art.44 CP RM:
„Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă, dacă la săvârşirea ei au participat în
comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizând latura obiectivă a
infracţiunii”.
În context, are dreptate E.Visterniceanu când menţionează: „Realizarea infracţiunii nemij-
locit de către un singur autor în cadrul participaţiei complexe nu poate fi recunoscută drept
coautorat” [120]. Deci, nu poate antrena nici aplicarea prevederii de la lit.b) alin.(2) art.190 CP
RM. Într-adevăr, în situaţia organizării, instigării, complicităţii la infracţiunea de escrocherie,
participanţii respectivi contribuie la săvârşirea infracţiunii. Nu o săvârşesc. Aceasta rezultă din
dispoziţia art.42 CP RM. Iar prevederea de la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM cere ca cel puţin două
persoane să săvârşească infracţiunea de escrocherie. Nu una să săvârşească, iar alta (sau altele) să
contribuie la săvârşire.
În speţa reprodusă mai sus a existat şi înţelegere prealabilă între coautori. Amintim că la
alin.(2) art.122 CP RM din 1961 se stabilea răspunderea pentru escrocheria săvârşită în urma
unei înţelegeri prealabile de către un grup de persoane. Este oare înţelegerea prealabilă un factor
de agravare a răspunderii penale în condiţiile legii penale în vigoare?
La această întrebare găsim răspunsul în pct.25 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23
din 28.06.2004: „Sustragerea se consideră săvârşită de două sau mai multe persoane atât în cazul
în care la săvârşirea sustragerii au participat în comun doi sau mai mulţi autori fără o înţelegere

124
prealabilă între ei, cât şi în cazul în care la săvârşirea sustragerii au participat două sau mai multe
persoane care s-au înţeles în prealabil despre săvârşirea comună a sustragerii. Existenţa înţele-
gerii prealabile între coautori nu influenţează asupra calificării sustragerii, săvârşite de două sau
mai multe persoane, dar trebuie luată în consideraţie la individualizarea pedepsei” [78].
După felul participării, se poate face distincţie între participaţia spontană, la care contribu-
ţia este dată de participanţi în mod spontan, în timpul executării faptei, fără o înţelegere preala-
bilă, şi participaţia preordinată, la care contribuţia este dată în urma unei înţelegeri prealabile.
Considerăm că distincţia dintre participaţia spontană şi cea preordinată trebuie avută în vedere la
individualizarea pedepsei pentru infracţiunea de escrocherie. Or, în acord cu alin.(2) art.76 CP RM,
nu este exhaustivă lista de circumstanţe atenuante ce contează pentru gradarea pedepsei. De
aceea, chiar dacă este redusă posibilitatea atestării unei asemenea ipoteze, săvârşirea escrocheriei
în participaţie spontană trebuie să fie pedepsită mai atenuat decât săvârşirea escrocheriei în
participaţie preordinată.
Dintr-o altă perspectivă, la lit.c) alin.(1) art.77 CP RM se stabileşte că săvârşirea infrac-
ţiunii prin orice formă de participaţie se consideră circumstanţă agravantă la stabilirea pedepsei.
În acelaşi timp, la alin.(2) art.77 CP RM se menţionează că, dacă circumstanţele specificate la
alin.(1) art.77 CP RM sunt prevăzute în articolele corespunzătoare din Partea Specială a Codului
penal în calitate de semne ale acestor componenţe de infracţiuni, ele nu pot fi concomitent
considerate drept circumstanţe agravante.
Acum, pentru a respecta aceste reglementări, trebuie să răspundem la o întrebare extrem de
importantă: se prevede oare la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM răspunderea pentru escrocheria
săvârşită în participaţie?
Considerăm fundamentată poziţia acelor autori care formulează un răspuns negativ la
această întrebare [26; 119, p.152-157]. Altfel spus, considerăm că circumstanţa agravantă, speci-
ficată la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM, operează nu doar în ipoteza de săvârşire a escrocheriei de
către doi sau mai mulţi coautori. Ea operează şi în alte două ipoteze: 1) escrocheria e săvârşită de
către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu o persoană care nu
întruneşte aceste semne; 2) escrocheria e săvârşită de către o persoană care întruneşte semnele
subiectului infracţiunii, prin intermediul unei persoane care cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de
răspundere penală.
Înţelegem că, luând în consideraţie specificul infracţiunii de escrocherie, este mai redusă
probabilitatea atestării în practică a ultimelor două ipoteze. Redusă, însă nu exclusă cu totul. Este
util a reproduce punctul de vedere al lui S.A. Markunţov, conform căruia, deseori, făptuitorii
adulţi includ minori în grupul infracţional, în vederea atingerii unei rezultativităţi maxime a

125
activităţii infracţionale (de exemplu, prin atragerea victimei în situaţia comodă comiterii
infracţiunii; pentru a îndeplini rolul de „semnalizator” etc.) [172, p.21].
Considerăm că la persoanele, care nu întrunesc semnele subiectului infracţiunii (în
principal, la minorii care nu au vârsta răspunderii penale), se raportează şi următoarea opinie
aparţinând lui G.N. Borzenkov: „Conţinutul înşelăciunii, realizate în cazul escrocheriei, îl
constituie atât circumstanţele care reprezintă temeiul transmiterii bunurilor, cât şi circumstanţele
cu rol secundar. Reprezentarea eronată cu privire la ultimele o face pe victimă mai credulă,
facilitând realizarea escrocheriei. În cazul săvârşirii infracţiunii de un grup de persoane, este
posibilă o asemenea „specializare” când unele persoane doar creează sau menţin reprezentarea
eronată a victimei cu privire la numitele circumstanţe cu rol secundar” [128, p.110].
Astfel, nu se exclude cu totul participarea la săvârşirea infracţiunii de escrocherie a celor
care nu întrunesc semnele subiectului infracţiunii. Să nu uităm că escrocheria este o infracţiune
complexă. De aceea, chiar dacă persoana execută parţial fapta prejudiciabilă din cadrul infrac-
ţiunii complexe, este suficient să-i fie incriminată agravanta „de două sau mai multe persoane”.
Presupunând frecvent repartizarea rolurilor (cum, de altfel, s-a putut vedea şi din speţa amintită
mai sus), escrocheria săvârşită de două sau mai multe persoane poate presupune includerea în
activitatea infracţională, cu rol secundar, a persoanelor care nu întrunesc semnele subiectului
infracţiunii. Chiar dacă e secundar, rolul lor îşi găseşte reflectare în conţinutul înşelăciunii sau al
abuzului de încredere, care devine astfel realizabil datorită eforturilor unor asemenea persoane.

3.2. Săvârşirea escrocheriei cu cauzarea de daune

în proporţii considerabile

În conformitate cu lit.c) alin.(2) art.190 CP RM, răspunderea pentru escrocherie se

agravează, dacă e săvârşită cu cauzarea de daune în proporţii considerabile.
La alin.(2) art.126 CP RM se stabileşte că caracterul considerabil al daunei cauzate se
determină luându-se în consideraţie valoarea, cantitatea şi însemnătatea bunurilor pentru victimă,
starea materială şi venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute de victimă, alte circumstanţe
care influenţează esenţial asupra stării materiale a victimei. Practic, aceleaşi cuvinte sunt
reproduse în pct.28 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004 [78].

126
 Nu putem trece cu vederea faptul că, iniţial, în art.126 CP RM definiţia noţiunii „daune în
proporţii considerabile” era altfel formulată: valoarea exprimată în bani a bunurilor sustrase,
dobândite, primite, distruse sau a pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane,
care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 250 unităţi convenţionale.
În acest fel, se poate remarca o schimbare a poziţiei legiuitorului faţă de modul de stabilire
a caracterului considerabil al daunei cauzate: cuantificabil – în varianta iniţială a art.126 CP RM;
estimativ – în varianta în vigoare a art.126 CP RM.
A fost oare oportună această schimbare de optică? În doctrina penală autohtonă,
E.Visterniceanu formulează un răspuns negativ la această întrebare [119, p.172-177]. De
asemenea, în literatura de specialitate din Federaţia Rusă există voci care pun la îndoială
oportunitatea menţinerii în continuare a modului estimativ de stabilire a caracterului considerabil
al daunei cauzate [125, p.13].
De exemplu, E.Visterniceanu susţine: „… modificările aduse noţiunii „daune în proporţii
considerabile” au fost de proastă inspiraţie, reducând mult aria de aplicare a agravantei
corespunzătoare. De fapt, în redacţia actuală a prevederii de la alin.(2) art.126 CP RM, noţiunea
„daune în proporţii considerabile” poate avea valenţă de agravantă numai în cazul când
făptuitorul cunoaşte relativ bine starea economico-financiară a victimei” [119, p.117].
Ce are în vedere autorul precitat? Pentru că escrocheria este o infracţiune intenţionată,
intenţia făptuitorului trebuie să cuprindă toate circumstanţele faptice ale celor săvârşite de el. Am
afirmat aceasta în 2.3.1, cu ocazia examinării parametrilor vinovăţiei în cazul infracţiunii de
escrocherie. Reafirmăm această teză, accentuând că şi circumstanţele agravante ale faptei trebuie
să fie cuprinse de intenţia făptuitorului. În acest sens, B.A. Kurinov relevă, pe bună dreptate: „De
rând cu semnele obiectului şi laturii obiective ale infracţiunii, conţinutul laturii subiective a
infracţiunii înglobează atitudinea psihică a făptuitorului faţă de circumstanţele agravante” [161,
p.110].
Altfel nici nu poate fi. De aceea, subiectul infracţiunii de escrocherie, în prezenţa
agravantei prevăzute la lit.c) alin.(2) art.190 CP RM, trebuie să manifeste intenţie directă faţă de
agravanta respectivă. Nu intenţie indirectă, nu imprudenţă. Deci, să prevadă survenirea anume a
daunelor în proporţii considerabile şi să dorească survenirea acestora.
Însă, aceasta înseamnă că făptuitorul trebuie să cunoască unele detalii din viaţa victimei:
însemnătatea bunurilor sustrase pentru victimă; starea materială şi venitul victimei; existenţa
persoanelor întreţinute de victimă; venitul global al membrilor familiei victimei etc. Dacă
făptuitorul şi victima sunt persoane apropiate, unele din aceste informaţii îi pot fi cunoscute. Dar
nu întotdeauna toate. Să nu uităm în acest sens de secretul informaţiei privind contul bancar sau

127
de secretul informaţiei privind veniturile şi proprietatea. Rezultă că, dacă prevederea de la lit.c)
alin.(2) art.190 CP RM ar fi corect aplicată, ea ar avea o sferă de aplicare foarte redusă.
Considerăm că la moment această prevedere se aplică incorect. Se ignoră cerinţa că
intenţia făptuitorului trebuie să cuprindă prevederea şi dorinţa lui de a cauza victimei daune
anume în proporţii considerabile. De exemplu, într-o speţă, se menţionează că la 9.09.2005, C.I.,
aflându-se pe str. Petru Zadnipru din mun. Chişinău, prin înşelăciune şi abuz de încredere a
dobândit ilicit de la A.A. telefonul mobil, cauzându-i victimei o daună în mărime de 1200 lei.
Fapta lui C.I. a fost calificată conform lit.c) alin.(2) art.190 CP RM [39]. Cum a ajuns instanţa
de judecată la o asemenea concluzie? Care sunt argumentele că aplicabilă este nu prevederea de
la alin.(1) art.190 CP RM, dar cea de la lit.c) alin.(2) art.190 CP RM? Că a fost audiată victima,
care a declarat că i s-au cauzat daune în proporţii considerabile? Dar ce importanţă pot avea
aceste declaraţii, din moment ce făptuitorul nu putea să prevadă şi să dorească a-i cauza victimei
daune anume în proporţii considerabile?
Reiese că principiul incriminării subiective poate să nu fie respectat în cazul în care, prin
escrocherie (sau prin alte infracţiuni săvârşite prin sustragere), se cauzează daune în proporţii
considerabile. Reiese că, în această situaţie, latura subiectivă nu mai este un element constitutiv
al infracţiunii la fel de important ca obiectul, latura obiectivă şi subiectul infracţiunii. Este o
excepţie cu conotaţii de ilegalitate. O ilegalitate promovată chiar de legiuitor.
Un alt efect nefast al situaţiei descrise este că instanţa de judecată are o discreţie atât de
largă, încât nu mai interpretează legea penală, dar chiar o creează. Dispoziţia de la alin.(2)
art.126 CP RM este foarte obscură şi nefuncţională. De aceea, pentru că legiuitorul s-a abstras,
şi-a delegat funcţia de legiferare, instanţa de judecată este cea care volens-nolens umple cu
conţinut noţiunea „daune în proporţii considerabile”. În consecinţă, instanţa de judecată, nefiind
limitată de cadrul legal, este cea care în mod suveran decide în care cazuri să fie aplicat alin.(1)
art.190 CP RM, iar în care cazuri să fie aplicată lit.c) alin.(2) art.190 CP RM. Decide nu în baza
prevederii de la alin.(2) art.126 CP RM, care este ca şi cum inexistentă. Decide în baza propriei
convingeri subiective. Ar fi o naivitate să nu mai întrebăm în acest caz, dacă se respectă
principiul separaţiei puterilor în stat (statuat de art.6 al Constituţiei).
Nu putem trece cu vederea nici faptul că efectul nefast al aplicării prevederii de la lit.c)
alin.(2) art.190 CP RM este că legea penală oferă o apărare mai eficientă victimelor din categoria
socialmente vulnerabilă a populaţiei. Or, în ipoteza aceleiaşi mărimi a prejudiciului cauzat, cir-
cumstanţa agravantă „cu cauzarea de daune în proporţii considerabile” funcţionează dacă victima
face parte din această categorie a populaţiei, şi nu funcţionează dacă victima are o situaţie
patrimonială satisfăcătoare [13; 19]. Cineva ar putea invoca principiul umanismului, fixat la art.4

128
CP RM. Însă, conform acestui principiu, oricare persoană, indiferent de situaţia patrimonială,
trebuie privită ca valoare supremă a societăţii. În plus, să fie acest principiu atât de important,
încât să reducă la zero acţiunea principiului democratismului, fixat la art.5 CP RM? Conform
acestuia, fără deosebire de avere, persoanele care au săvârşit infracţiuni sunt egale în faţa legii.
De ce averea victimei este factorul care poate condiţiona uneori agravarea, iar alteori
neagravarea răspunderii penale a făptuitorului? Înseamnă că situaţia patrimonială a victimei (pe
care făptuitorul poate nici să n-o cunoască măcar) poate avea ca efect discriminarea făptuitorului:
cel care săvârşeşte infracţiunea de escrocherie în privinţa unei persoane din pătura avută a
populaţiei va răspunde conform alin.(1) art.190 CP RM; cel care săvârşeşte infracţiunea de
escrocherie în privinţa unei persoane din pătura socialmente vulnerabilă a populaţiei va răspunde
conform lit.c) alin.(2) art.190 CP RM. Între timp, art.5 CP RM conţine un mesaj foarte clar: nici
o situaţie nu poate fi invocată pentru punerea în condiţii de inegalitate a persoanelor în faţa legii.

3.3. Săvârşirea escrocheriei cu folosirea situaţiei de serviciu

În conformitate cu lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, se agravează răspunderea pentru

escrocherie, dacă e săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu.
De exemplu, într-o speţă, S.E., deţinând funcţia de director executiv al Asociaţiei de
economii şi împrumut a cetăţenilor din satul M., raionul Teleneşti, asumându-şi funcţiile
contabilului, folosindu-se de situaţia de serviciu, a întocmit un contract de împrumut fals din
numele lui A.D. Fără a-l anunţa pe acesta, incluzând în contract şi în dispoziţia de plată
falsificată menţiunea despre suma de 7000 lei, a primit această sumă din casa Asociaţiei.
Ulterior, pe aceeaşi cale, din numele a trei persoane, a primit 8939 lei [52].
Sesizând particularităţile escrocheriei săvârşite în prezenţa acestei circumstanţe agravante,
A.I. Boiţov menţionează: „Una este când o persoană particulară, contând pe propriile abilităţi,
induce în eroare victima. Cu totul alta e situaţia, când această faptă o săvârşeşte o persoană cu
funcţie de răspundere: de această dată, atingere suferă nu doar proprietatea, dar şi interesele
serviciului” [127, p.638-639]. Într-adevăr, dacă escrocheria e săvârşită cu folosirea situaţiei de
serviciu, atingere vor suferi, pe plan secundar, şi relaţiile sociale cu privire la desfăşurarea
normală a activităţii de serviciu.

129
 Dar, activitatea de serviciu este desfăşurată nu doar de persoanele cu funcţie de răspundere,
aşa cum încearcă să ne sugereze A.I. Boiţov. După cum se arată, just, în pct.18 al Hotărârii
Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, „subiect al escrocheriei, săvârşite cu folosirea
situaţiei de serviciu, poate fi şi persoana care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau
altă organizaţie nestatală” [78]. Or, de exemplu, din art.333 CP RM reiese că o asemenea
persoană îşi îndeplineşte obligaţiile de serviciu. Iar din art.335 CP RM mai reiese că ea îşi poate
folosi situaţia de serviciu.
În contextul examinat, întrebarea este: există oare necesitatea de calificare suplimentară –
conform art.327 „Abuzul de putere sau abuzul de serviciu” sau art.335 „Abuzul de serviciu” din
Codul penal – în cazul escrocheriei săvârşite cu folosirea situaţiei de serviciu? Formulăm această
întrebare, întrucât noţiunea „folosirea situaţiei de serviciu” este specificată atât la lit.d) alin.(2)
art.190 CP RM, cât şi la art.327 şi 335 CP RM.
Conform pct.18 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, prin „folosirea
situaţiei de serviciu” se înţelege săvârşirea unor acţiuni sau inacţiuni care decurg din atribuţiile
de serviciu ale făptuitorului şi care sunt în limitele competenţei sale de serviciu [78]. Aşadar, nu
este suficient ca subiectul escrocheriei să aibă calitatea specială de persoană cu funcţie de
răspundere sau de persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă
organizaţie nestatală. Dacă nu există o legătură între folosirea situaţiei de serviciu şi infracţiunea
de escrocherie săvârşită, o asemenea persoană nu poate fi trasă la răspundere în baza lit.d)
alin.(2) art.190 CP RM. Va răspunde ca şi oricare alt subiect al escrocheriei.
În ce se concretizează folosirea situaţiei de serviciu? În utilizarea uniformei de serviciu sau
a altor atribute de serviciu (ecuson, legitimaţie, automobil de serviciu etc.), ori a informaţiei
deţinute în virtutea competenţei de serviciu, ori a semnificaţiei şi autorităţii funcţiei ocupate, ori
a subordonării pe scară ierarhică faţă de alte persoane etc. Totodată, nu intră sub incidenţa
noţiunii „folosirea situaţiei de serviciu” folosirea relaţiilor de rudenie, de afinitate sau de
amiciţie, atunci când acestea nu au legătură cu funcţia ocupată.
În alt plan, la pct.18 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, se consem-
nează că situaţia de serviciu este folosită pentru a sustrage bunurile [78].
Considerăm că, în realitate, în cazul infracţiunii prevăzute la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM,
situaţia de serviciu este folosită pentru realizarea înşelăciunii sau a abuzului de încredere. Anume
faţă de acestea din urmă este subsidiară folosirea situaţiei de serviciu. Dacă ar fi subsidiară faţă

130
de sustragere, am fi nevoiţi să aplicăm art.191 CP RM. Pentru că altfel şi-ar pierde sensul, ar
dispare din tablou înşelăciunea sau abuzul de încredere.
În speţa reprodusă mai sus, S.E. îşi foloseşte situaţia de serviciu tocmai pentru a înşela: a
folosi documente false în scopul sustragerii bunurilor. Dacă nu ar deţine funcţia pe care o are, nu
ar putea realiza înşelăciunea. Dacă şi-ar fi folosit situaţia de serviciu pentru a sustrage, ar fi
sustras bunurile ce i-au fost încredinţate în administrare, adică ar fi săvârşit delapidarea averii
străine. Dar, în acest caz, pentru a sustrage, nu i-ar mai fi fost necesare documente false.
Din această perspectivă, în legătură cu speţa enunţată mai sus, nu putem fi de acord cu
opinia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, că cele săvârşite de S.E. reprezintă
delapidarea averii străine cu folosirea situaţiei de serviciu [52]. Este un exemplu de delimitare
defectuoasă a celor două infracţiuni: escrocheria şi delapidarea averii străine.
Sub un alt aspect, O.V. Iakovleva şi M.A. Mezavţov sunt de părere că este necesară
calificarea suplimentară conform normei care incriminează fapta de abuz de putere sau abuz de
serviciu (fapta de abuz de serviciu), în cazul escrocheriei săvârşite cu folosirea situaţiei de
serviciu [233]. Nu putem fi de acord cu această poziţie. Dacă vom compara prevederile de la
art.327 şi 335 CP RM cu cele de la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM putem observa că acestea
concurează ca o parte faţă de un întreg. Concurenţa este chiar „cu rezervă”. Pentru că, în
contextul escrocheriei săvârşite cu folosirea situaţiei de serviciu, nu este neapărat ca folosirea
situaţiei de serviciu să se soldeze cu daune în proporţii considerabile intereselor publice sau
drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.
O altă problemă este cea privind calificarea în cazul săvârşirii escrocheriei de două sau mai
multe persoane, dintre care nu toate sunt persoane care îşi folosesc situaţia de serviciu. De
exemplu, într-o speţă, C.M., exercitând funcţia de contabil-şef al Dispanserului Dermatovene-
rologic municipal Chişinău, în perioada aprilie 2001 - mai 2002, prin înţelegere prealabilă cu o
altă persoană, a şters textul iniţial din dispoziţiile de plată nr.1 din 04.04.2001, nr.161 din
10.05.2001, nr.146 din 08.06.2001, nr.183 din 06.07.2001, nr.78 din 27.07.2001, nr.161 din
22.08.2001, nr.171 din 11.09.2001 de la rubrica „Destinatar – Fondul Social”, aprobate de
directorul instituţiei. După care, introducând un alt text, a transferat diferite sume de bani pe
contul SRL „B.”, de unde ulterior şi le-a însuşit [84]. Cum ar urma să fie calificate cele săvârşite
de altă persoană, în cazul în care se va constata că aceasta nu şi-a folosit situaţia de serviciu?
În pct.18 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară
în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, se explică că, în asemenea
cazuri, persoanele, care nu-şi folosesc situaţia de serviciu, vor răspunde în calitate de organiza-
tori, instigatori sau complici la infracţiunea prevăzută la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM [78].

131
 Subscriem acestei recomandări. În doctrina penală, noţiunea „ficţiunea de autor al infrac-
ţiunii” se referă la cazul când la săvârşirea infracţiunii de către subiectul special al acesteia
contribuie persoane care nu au calitatea specială a subiectului respectiv [141, p.212]. În cazul
escrocheriei cu folosirea situaţiei de serviciu, nu este suficientă prezenţa calităţii speciale a
subiectului, contează ca acesta să-şi folosească situaţia de serviciu. Aceasta nu înseamnă că va fi
tras la răspundere conform alin.(1) art.190 CP RM. Nu, pentru că el contribuie la săvârşirea nu a
unei escrocherii oarecare, dar anume a escrocheriei cu folosirea situaţiei de serviciu. Deci, nu
poate fi neglijată cooperarea cu autorul infracţiunii, în baza intenţiei infracţionale care îi uneşte
pe toţi participanţii la infracţiune. Aşadar, „autorul fictiv” va răspunde în baza art.42 şi lit.d)
alin.(2) art.190 CP RM.

3.4. Săvârşirea escrocheriei de un grup criminal organizat

sau de o organizaţie criminală

Potrivit alin.(3) art.190 CP RM, răspunderea pentru escrocherie se agravează, dacă această
infracţiune e săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală. În ambele
forme de participaţie, săvârşirea escrocheriei atrage răspunderea conform aceleiaşi norme –
alin.(3) art.190 CP RM. Totuşi, aceasta nu împiedică individualizarea răspunderii penale în cele
două ipoteze: 1) escrocheria săvârşită de un grup criminal organizat; 2) escrocheria săvârşită de o
organizaţie criminală. În limitele sancţiunii specificate la alin.(3) art.190 CP RM, pedeapsa în
cea de-a doua ipoteză trebuie să fie comparativ mai aspră în comparaţie cu pedeapsa în prima
ipoteză. Această cerinţă rezultă din art.75 „Criteriile generale de individualizare a pedepsei” din
Codul penal.
În alt context, aplicarea alin.(3) art.190 CP RM exclude aplicarea lit.c) alin.(1) art.77
CP RM. Conform ultimei prevederi, săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie este o
circumstanţă agravantă care se ia în consideraţie la stabilirea pedepsei. Conform art.43 CP RM,
sunt forme de participaţie atât grupul criminal organizat, cât şi organizaţia criminală. Astfel, în
acest plan, situaţia diferă de cea consemnată la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM: două sau mai multe
persoane, săvârşind escrocheria, nu întotdeauna sunt în participaţie.
În altă privinţă, după cum rezultă din art.46 CP RM, trăsăturile grupului criminal organizat
sunt: 1) să fie alcătuit din două sau mai multe persoane; 2) să constituie o reuniune stabilă; 3) să
fie organizat în prealabil; 4) să aibă scopul comiterii unei sau mai multor infracţiuni.

132
 Doar prima dintre trăsăturile menţionate tangenţiază săvârşirea escrocheriei de un grup
criminal organizat cu săvârşirea escrocheriei de două sau mai multe persoane.
Dacă e să ne referim la trăsăturile particularizante, atunci grupul reprezintă o reuniune
stabilă când îndeplineşte următoarele condiţii: acţionează în baza unui plan; termenul activităţii
este relativ îndelungat sau nedeterminat; fluctuaţia în cadrul grupului este nesemnificativă;
disciplina riguroasă în cadrul grupului; specializarea în săvârşirea unei anume infracţiuni (sau a
unor anume infracţiuni); repartizarea constantă a rolurilor între membrii grupului etc.
Să analizăm care din aceste condiţii sunt îndeplinite în unul din cazurile de săvârşire a
escrocheriei de către un grup criminal organizat:
c) la începutul lui aprilie 1999, făptuitorii au întocmit un plan de acţiune comun,
distribuind rolurile;
d) au sustras bunurile în perioada 25.04.1999-11.09.2000;
e) conform planului, lui O.C. şi A.C. li s-a indicat să pregătească un program special cu
folosirea metodelor de influenţare asupra psihicului victimelor;
f) conform planului, fiecare membru al grupului trebuia să selecteze din cercul
prietenilor şi cunoscuţilor persoanele ce se supun uşor influenţării psihice, despre care ştiau cu
certitudine că dispun de bani în numerar sau că au posibilitatea de a împrumuta etc. [55].
O altă trăsătură particularizantă a grupului criminal organizat este organizarea în prealabil
a acestuia. În acest sens, în pct.26 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, se
menţionează despre prezenţa unui plan dinainte elaborat, precum şi despre repartizarea rolurilor
între membrii grupului în timpul pregătirii infracţiunii [78]. De asemenea, în literatura de
specializate se accentuează că nu e suficientă o înţelegere prealabilă; organizarea prealabilă
trebuie privită mai mult sub aspectul închegării unei comunităţi în plan obiectiv şi subiectiv [20,
p.378-379]. Suntem de acord cu V.A. Alexeev, care afirmă că despre organizarea grupului se
poate vorbi la etapa pregătirii de prima infracţiune [122, p.151]. Or, din art.46 CP RM se
desprinde că grupul criminal organizat poate preconiza săvârşirea chiar şi a unei singure
infracţiuni.
Prin prisma speţei exemplificate, organizarea în prealabil a grupului o demonstrează, în
special, înfiinţarea organizaţiei obşteşti „Calea spre viitor”, înregistrate la Ministerul Justiţiei
la 27.04.1999. La aceasta au aderat făptuitorii C.S., B.L., N.F., H.N., S.V., C.V., B.V., D.V., L.N.,
M.A., R.N., O.S., T.A., C.E., B.V. Cu alte cuvinte, s-au reunit într-o formaţiune organizată, chiar
dacă aceasta avea rolul unui paravan. Că s-au închegat într-o comunitate în plan obiectiv şi
subiectiv, denotă faptul că: au întocmit un plan de acţiune comun; au depus împreună cerere,

133
procură şi confirmare; aceleaşi documente cu texte special concepute erau ulterior transmise
victimelor spre semnare, acestea subscriind că nu au pretenţii materiale faţă de organizaţia
obştească etc.
Bineînţeles, aceste circumstanţe pot fi dintre cele mai diferite. De aceea, are dreptate
E.V. Cerepanova când susţine că, pentru atestarea organizării în prealabil a grupului, este nece-
sară examinarea tuturor circumstanţelor relevante, a căror diversitate legea penală nu o poate reda
[227, p.11].
În fine, trăsătură particularizantă a grupului criminal organizat este şi scopul comiterii unei
sau mai multor infracţiuni. În opinia lui M.Iu. Dvoreţki, aceste infracţiuni pot fi nu doar escro-
cherii, dar şi infracţiuni apropiate acesteia (pseudoactivitatea de întreprinzător, spălarea banilor,
abuzurile la emiterea titlurilor de valoare etc.) [143]. În ce ne priveşte, considerăm că, în vederea
aplicării alin.(3) art.190 CP RM, este suficient ca grupul criminal organizat să urmărească
săvârşirea unei singure infracţiuni de escrocherie. Referitor la scopul săvârşirii altor infracţiuni,
interpretăm aceasta ca pregătire de infracţiunile date. Dacă sunt îndeplinite condiţiile specificate
la art.26 CP RM, aceasta reclamă calificarea prin concurs.
Cea de-a doua ipoteză, consemnată la alin.(3) art.190 CP RM, este escrocheria săvârşită de
o organizaţie criminală. Din art.47 CP RM reiese că această formă de participaţie are următoa-
rele trăsături: 1) este o reuniune de grupuri criminale organizate; 2) constituie o comunitate
stabilă; 3) activitatea se întemeiază pe diviziunea funcţiilor între membrii organizaţiei şi structu-
rile ei; 4) scopul primar al organizaţiei constă în a influenţa activitatea economică şi de altă
natură a persoanelor fizice şi juridice sau în a controla, în alte forme, această activitate; 5) scopul
final al organizaţiei este obţinerea de avantaje şi realizarea de interese economice, financiare sau
politice.
Ce are în plus organizaţia criminală faţă de grupul criminal organizat?
M.Grama răspunde astfel la această întrebare: 1) consolidarea; 2) gradul înalt de organi-
zare; 3) scopurile specifice de activitate [73].
După L.D. Gauhman şi S.V. Maximov, nu există o diferenţă principială între consolidare şi
organizare, ca cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească organizaţia criminală şi, respectiv,
grupul criminal organizat [140]. Este un subiect de polemică. Până la urmă, nu există nici un
model de interpretare oficială a celor două noţiuni: „consolidare” şi „organizare”. Important este
că organizaţia criminală reprezintă nu o reuniune de persoane neorganizate. Este o reuniune
consolidată de grupuri criminale organizate. Din această relaţie se poate înţelege mai clar
diferenţa dintre „consolidare” şi „organizare”. Pentru că analiza comparativă a acestor noţiuni
trebuie efectuată nu în abstract, dar raportată la forma concretă de participaţie.

134
 Gradul înalt de organizare în cadrul organizaţiei criminale este condiţionat de „existenţa
legăturilor de interdependenţă între grupurile constituente” [194, p.127]. În viziunea lui
M.Grama, gradul înalt de organizare presupune: o structură ierarhică şi împărţirea rolurilor între
participanţii la organizaţia criminală; disciplina internă foarte strictă; activitatea sporită a
organizatorului; un sistem bine gândit de asigurare cu mijloace şi instrumente de săvârşire a
infracţiunii; existenţa unui sistem de asigurare a securităţii participanţilor etc. [73].
Despre gradul înalt de organizare a organizaţiei criminale mărturiseşte prevederea de la
alin.(4) art.47 CP RM: „Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere
pentru toate infracţiunile săvârşite de această organizaţie”. În această privinţă, R.R. Galiakbarov
opinează: „De exemplu, organizatorul organizaţiei criminale poate să nu cunoască despre faptele
infracţionale concrete care se comit de membri întru executarea indicaţiilor lui. Este posibil ca
aceste indicaţii să se refere la săvârşirea infracţiunilor prin orice mijloace şi în orice situaţie. În
asemenea cazuri, organizatorul va purta răspundere pentru activitatea infracţională în ansamblu a
membrilor organizaţiei criminale… Dacă însă vreun membru al organizaţiei va depăşi cadrul
indicaţiilor formulate de organizator, se aplică reglementarea privind excesul de autor” [232,
p.317-318].
În fine, organizaţia criminală se distinge prin scopurile specifice urmărite. În context, ne
raliem punctului de vedere exprimat de S.Brînză: „Scopul suprem al oricărei organizaţii criminale
este de a conduce statul (sau cel puţin o parte a acestuia) „din umbră”” [24, p.263]. Despre unele
scopuri specifice, pe care le poate avea organizaţia criminală, relatează A.Barbăneagră: organi-
zarea şi desfăşurarea unor afaceri comerciale şi industriale pe plan naţional şi internaţional;
elaborarea unor scenarii pentru ocuparea unor posturi de conducere în viaţa economică şi politică a
societăţii prin mijloace adecvate, inclusiv manipularea alegerilor etc. [3, p.90]. Aderând la aceste
poziţii, menţionăm că, în contextul infracţiunii prevăzute la alin.(3) art.190 CP RM, printre
scopurile specifice ale organizaţiei criminale trebuie în mod firesc să se regăsească cel de
săvârşire a escrocheriei.

135
 3.5. Săvârşirea escrocheriei în proporţii mari sau deosebit de mari

În conformitate cu alin.(4) şi (5) art.190 CP RM, răspunderea pentru escrocherie se

agravează când aceasta e săvârşită în proporţii mari sau, respectiv, în proporţii deosebit de mari.
Completarea art.190 CP RM cu alineatele (4) şi (5) a fost operată în baza Legii Republicii
Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, adoptate de
Parlamentul Republicii Moldova la 18.12.2008 [100]. Însă, nu putem susţine că, până la intrarea
în vigoare a acestei legi, escrocheria săvârşită în proporţii mari sau deosebit de mari nu era
incriminată. Era, numai că într-un alt format. Cel al art.195 CP RM, care prevedea răspunderea
pentru însuşirea în proporţii mari sau deosebit de mari a bunurilor, indiferent de forma în care a
fost săvârşită.
Abrogarea art.195 CP RM şi completarea art.186-192 CP RM cu alineatele ce prevăd
răspunderea pentru cauzarea prin respectivele infracţiuni a daunelor în proporţii mari sau deose-
bit de mari este salutabilă. Aceasta deoarece în unele cazuri art.195 CP RM era aplicat incorect.
Iată unul din asemenea exemple: în perioada 3.05.2005-27.05.2005, aflându-se în mun.
Chişinău, L.V., prin înşelăciune, a dobândit ilegal de la cinci persoane – M.A., L.D., H.O., C.A.
şi V.S. – bunuri în valoare totală de 8590 lei. În perioada 6.05.2005-24.05.2005, aflându-se în
mun. Chişinău, L.V. a sustras deschis bunuri de la şapte persoane – R.C., A.V., G.Gh., V.R., C.I.,
R.S. şi B.P. – în valoare totală de 16660 lei. În perioada 3.05.2005-27.05.2005, L.V. a însuşit
bunuri în valoare totală de 25250 lei. Cele săvârşite au fost calificate conform alin.(1) art.195
CP RM, ca însuşire în proporţii mari a bunurilor, săvârşită prin jaf şi escrocherie [82].
Anume în acest fel unii practicieni interpretau sintagma „indiferent de forma în care a fost
săvârşită (art.186-192)” din dispoziţia art.195 CP RM. Se ignora faptul că, chiar dacă art.195
CP RM reprezenta o normă de trimitere, în cele două alineate ale sale stabilea răspunderea
pentru două infracţiuni. Anume infracţiuni, dar nu concursuri de infracţiuni. Altfel spus, era
nesocotită prevederea de la alin.(1) art.30 CP RM: „Se consideră infracţiune prelungită fapta
săvârşită cu intenţie unică (sublinierea ne aparţine – n.a.), caracterizată prin două sau mai multe
acţiuni infracţionale identice (sublinierea ne aparţine – n.a.), comise cu un singur scop alcătuind
în ansamblu o infracţiune”.
Din perspectiva speţei prezentate mai sus, putem observa că cele săvârşite de L.V. nu
puteau avea la bază o intenţie unică. Aceasta pentru că nu pot fi identice cele două fapte pe care
le-a comis efectiv: escrocheria şi jaful.

136
 Până la urmă, important este că legiuitorul a remarcat erorile admise în practica judiciară
şi, în consecinţă, a accesibilizat textul legii penale pentru cei care îl interpretau inadecvat.
Aceasta nu înseamnă că nu au existat cazuri de aplicare corectă a art.195 CP RM. Iată unul din
astfel de exemple: C.E. a fost învinuit, în baza alin.(2) art.195 CP RM, de însuşirea în proporţii
deosebit de mari a bunurilor prin escrocherie. În fapt, aflându-se în mun. Chişinău, C.E., sub
pretextul perfectării actelor de plecare a persoanelor la muncă peste hotarele Republicii
Moldova, prin intermediul cunoscuţilor lui, a însuşit de la 15 persoane bani în sumă totală de
127140 lei [106]; în perioada 2005-16.03.2007, activând în calitate de director al S.R.L. „I.C.”,
în lipsa autorizaţiilor şi altor acte necesare, prin înşelăciune şi abuz de încredere, sub pretextul
de investire în construcţia unui bloc locativ pe bd. Mircea cel Bătrân, mun. Chişinău, A.Ţ. a
însuşit de la 61 de persoane bani în sumă de aproximativ 13 mln. lei. Pentru a asigura victimele
că activează legal, A.Ţ. le elibera chitanţe privind încasarea de la ele a sumelor băneşti. În
rezultat, A.Ţ. a fost învinuit în baza alin.(2) art.195 CP RM [110].
În acest mod, se respecta recomandarea de la pct.22 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme
de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”,
nr.23 din 28.06.2004: „Acţiunile făptuitorului care a săvârşit câteva sustrageri din bunurile
proprietarului, printr-o singură metodă (sublinierea ne aparţine – n.a.) şi în circumstanţe care
demonstrează intenţia de a săvârşi o sustragere în proporţii mari sau deosebit de mari, vor fi
calificate conform articolului ce prevede răspunderea pentru sustragerea în proporţii mari sau
deosebit de mari (art.195 CP RM)” [78].
În cele ce urmează vom evidenţia un alt aspect ce ţine de aplicarea răspunderii penale
pentru escrocheria săvârşită în proporţii mari sau deosebit de mari: în conformitate cu alin.(1)
art.126 CP RM, „se consideră proporţii deosebit de mari, proporţii mari valoarea bunurilor
sustrase … care, la momentul săvârşirii infracţiunii (sublinierea ne aparţine – n.a.), depăşeşte
5000 şi, respectiv, 2500 unităţi convenţionale de amendă”.
Aceşti parametri ai proporţiilor deosebit de mari şi ai proporţiilor mari sunt valabili din
momentul intrării în vigoare, la 8.02.2008, a Legii Republicii Moldova privind modificarea şi
completarea unor acte legislative, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 21.12.2007
[98]. Până la aceasta, din momentul intrării în vigoare a Codului penal, parametrii erau alţii:
1500 şi, respectiv, 500 unităţi convenţionale de amendă pentru daunele în proporţii deosebit de
mari şi daunele în proporţii mari.
Aducem ca exemplu o speţă, relevantă pentru problema pe care o examinăm: în
conformitate cu art.10 CP RM, legea penală, care înlătură caracterul infracţional al faptei, are
efect retroactiv. Adică, se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la

137
intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa. Prin
urmare, suma de bani însuşită de condamnaţi în prezent (în speţă se are în vedere data de
8.04.2008) nu constituie proporţii deosebit de mari sau mari. Prin efectul retroactiv al legii
penale, fapta condamnaţilor urmează a fi recalificată de la alin.(2) art.195 CP RM la lit.a), b) c)
alin.(2) art.190 CP RM [47].
În acest fel, modificarea la legea penală din 21.12.2007, care ameliorează situaţia
făptuitorilor, a avut ca urmare o recalificare favorabilă făptuitorului. Totodată, se poate constata
că parametrii proporţiilor mari sau ai celor deosebit de mari stabiliţi la momentul săvârşirii
infracţiunii, specificaţi la alin.(1) art.126 CP RM, poartă un caracter relativ, deoarece acest
moment poate fi altul, dacă retroactivează legea penală.

3.6. Concluzii la Capitolul 3

În legătură cu cele evocate în privinţa elementelor circumstanţiale agravante ale

infracţiunii de escrocherie, se impun următoarele concluzii:
1) este funcţională circumstanţa prevăzută la lit.c) alin.(1) art.77 CP RM, atunci când
escrocheria este săvârşită în prezenţa agravantei de la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM, de către
doi sau mai mulţi coautori; nu este funcţională circumstanţa respectivă, atunci când
escrocheria este săvârşită în prezenţa agravantei de la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM: de către o
persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu o persoană care nu
întruneşte aceste semne; de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii,
prin intermediul unei persoane care nu întruneşte aceste semne;
2) renunţarea legiuitorului la modul cuantificabil de stabilire a caracterului considerabil al
daunei, cauzate prin săvârşirea infracţiunilor (inclusiv, a infracţiunii de escrocherie), a avut
ca efect îngustarea semnificativă a sferei de aplicare a reglementărilor corespunzătoare;
3) aplicarea în practică a agravantei „cu cauzarea de daune în proporţii considerabile” este
însoţită de nesocotirea principiului incriminării subiective, a principiului separaţiei puterilor
în stat, precum şi a principiului democratismului (egalităţii);
4) pentru a aplica lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, este obligatorie stabilirea legăturii dintre
folosirea situaţiei de serviciu şi infracţiunea de escrocherie;

138
5) în ipoteza prevăzută la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, folosirea situaţiei de serviciu se face nu
în scopul sustragerii, dar în scopul realizării înşelăciunii sau abuzului de încredere;
6) cei care nu-şi folosesc situaţia de serviciu, contribuind la săvârşirea infracţiunii prevăzute la
lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, trebuie traşi la răspundere penală nu conform alin.(1) art.190
CP RM, dar conform art.42 şi lit.d) alin.(2) art.190 CP RM;
7) este salutabilă completarea art.190 CP RM cu alineatele (4) şi (5), prin aceasta fiind oprită
practica aplicării incorecte a art.195 CP RM, cu nesocotirea art.30 CP RM şi a pct.22 din
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004;
8) de regulă, parametrii proporţiilor mari şi ai celor deosebit de mari se stabilesc la momentul
săvârşirii infracţiunii. Dacă însă retroactivează legea penală (în planul modificării în ordine
crescătoare a acestor parametri), respectivii parametri trebuie stabiliţi la momentul intrării în
vigoare a modificării operate în legea penală.

139
 CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

Rezultatele obţinute în urma investigaţiilor efectuate constau în:

a) Stabilirea conţinutului şi alcătuirii obiectului juridic şi a obiectului material al infracţiunii de
escrocherie.
b) Argumentarea oportunităţii de raportare a infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM la grupul
infracţiunilor săvârşite prin sustragere.
c) Argumentarea oportunităţii de aplicare a art.196 CP RM, nu a art.190 CP RM, în ipoteza
dobândirii ilicite prin înşelăciune sau abuz de încredere a bunurilor imobile străine ori a dreptului
asupra bunurilor străine.
d) Elucidarea rolului pe care îl au documentele în contextul infracţiunii de escrocherie.
e) Elucidarea specificului fiecăreia din modalităţile înşelăciunii realizate în conjunctura infracţiunii
prevăzute la art.190 CP RM.
f) Circumstanţierea limitelor şi parametrilor urmărilor prejudiciabile cauzate prin infracţiunea de
escrocherie.
g) Evaluarea obligativităţii de reţinere la calificare a semnelor secundare ale laturii subiective a
infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM.
h) Explicarea rolului pe care îl pot avea persoanele fizice şi persoanele juridice în contextul
infracţiunii de escrocherie.
i) Examinarea trăsăturilor individualizante ale circumstanţelor agravante specificate la alin.(2)-(5)
art.190 CP RM.
j) Relevarea criteriilor de distincţie a infracţiunii de escrocherie faţă de unele infracţiuni şi
contravenţii conexe, precum şi faţă de neexecutarea obligaţiilor din contractele de drept civil.

Ca o trecere în revistă a obiectivelor realizate în cadrul prezentei investigaţii, se impun

următoarele concluzii generale:
1. Dreptul asupra bunurilor străine – mobile sau imobile – nu constituie obiectul influenţării
nemijlocite infracţionale în cazul infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM.
2. De lege lata, art.196 CP RM trebuie aplicat în cazul dobândirii ilicite a bunurilor imobile străine
prin înşelăciune sau abuz de încredere (în ipoteza în care daunele materiale cauzate se cifrează în
proporţii mari). Articolul 190 CP RM este inaplicabil în această ipoteză.
3. În art.190 CP RM, noţiunea „dobândire ilicită” are sensul autentic de „sustragere”.
4. Se aplică art.190 CP RM în cazul în care înşelăciunea pasivă se află în legătură cauzală cu
dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane şi dacă înşelăciunea pasivă se realizează înainte de
apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi a dispune de bunurile ce i s-au transmis.

140
5. Nu poate fi aplicată răspunderea pentru escrocherie, dacă comercializarea bunurilor falsificate
sau prestarea serviciilor falsificate e săvârşită în sfera consumului de produse şi servicii de către
persoane care în condiţii de legalitate desfăşoară activitatea de comercializare sau altă prestare de
servicii. În astfel de situaţii se aplică art.2141, 255 CP RM sau pct.2) art.273, art.283, alin.(4)
art.284 din Codul contravenţional.
6. Numai prejudiciul patrimonial efectiv caracterizează urmările prejudiciabile produse de
infracţiunea de escrocherie. În opoziţie, în cazul infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM,
urmările prejudiciabile se exprimă fie sub forma prejudiciului patrimonial efectiv, fie sub forma
venitului ratat.
7. În esenţă, delimitarea escrocheriei de încălcarea normelor de drept civil (când nu sunt executate
obligaţii) trebuie făcută luându-se în consideraţie: atitudinea făptuitorului faţă de transmiterea lui
a bunurilor; prezenţa disponibilităţii efective a făptuitorului de a-şi executa angajamentele.
8. Nu poate fi invocată imposibilitatea făptuitorului de a găsi mijloace materiale pentru a-şi
îndeplini obligaţiile asumate – ca temei de a nu-i fi aplicată răspunderea penală – dacă a
manifestat rea-voinţă sau intenţie frauduloasă faţă de obligaţiunile asumate în raport cu victima.
9. Aplicarea în practică a agravantei „cu cauzarea de daune în proporţii considerabile” este însoţită
de nesocotirea principiului incriminării subiective, a principiului separaţiei puterilor în stat,
precum şi a principiului democratismului (egalităţii).
10. În ipoteza prevăzută la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM, folosirea situaţiei de serviciu se face nu în
scopul sustragerii, dar în scopul realizării înşelăciunii sau abuzului de încredere.

În legătură cu investigaţiile întreprinse în cadrul tezei de faţă, venim cu un şir de

recomandări ce pot fi luate în consideraţie la perfecţionarea legii penale:
• Abrogarea art.196 CP RM, alături de reformularea dispoziţiei de la alin.(1) art.190
CP RM: „Escrocheria, adică cauzarea de daune materiale în proporţii mari prin
înşelăciune sau abuz de încredere”;
• din dispoziţia art.105 al Codului contravenţional să fie excluse cuvintele „sau
escrocherie”; din dispoziţia art.106 al Codului contravenţional să fie excluse cuvintele
„nu reprezintă o sustragere şi”;
• stabilirea răspunderii pentru escrocheria săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu
într-un alineat aparte al art.190 CP RM – alineatul (11);
• operarea modificărilor la alin.(2) art.21 CP RM: excluderea articolului 195; completa-
rea alineatelor prevăzute în sintagma „art.190 alin.(2) şi (3)” cu alineatele „(4) şi (5)”;

141
 • operarea modificărilor la art.126 CP RM: abrogarea alineatului (2); completarea
alineatului (1): după cuvintele „proporţii mari” să fie introdusă expresia „proporţii
considerabile”; după cuvintele „respectiv, 2500” să fie introdusă sintagma „..., şi,
respectiv, 1000”.
Avantajele acestor recomandări sunt următoarele:
a) pe fondul diversificării şi complicării tot mai accelerate a manifestărilor de înşelăciune
sau abuz de încredere în sfera patrimonială, soluţiile propuse ar pune capăt controverselor din
teoria şi practica dreptului penal. De exemplu, ar înceta polemicile privind oportunitatea
considerării, în calitate de obiect (i)material al escrocheriei, a dreptului asupra bunurilor străine
şi a bunurilor imobile străine;
b) s-ar preveni admiterea erorilor judiciare care, la moment, sunt generate de delimitarea
defectuoasă a escrocheriei de infracţiunea prevăzută la art.196 CP RM (sau de fapta specificată
la art.106 din Codul contravenţional);
c) impactul asupra economiei naţionale ar consta în reducerea costurilor legate de:
administrarea probelor privind delimitarea celor două fapte presupunând înşelăciune sau abuz de
încredere; rejudecarea cauzelor ca urmare a recalificării de la art.190 CP RM pe art.196 CP RM
(sau de la art.105 din Codul contravenţional pe art.106 din Codul contravenţional), sau
viceversa; pronunţarea de către CEDO a unor hotărâri nefavorabile statului Republica Moldova,
în legătură cu încălcarea unor drepturi prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor omului,
cu ocazia admiterii erorilor judiciare consemnate mai sus.

Planul de cercetări de perspectivă include următoarele repere:

1. Elaborarea unui proiect de hotărâre a Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la
practica judiciară în cauzele penale referitoare la escrocherie.
2. Aprofundarea cercetărilor având ca obiect mijloacele şi instrumentele de săvârşire a
escrocheriei.
3. Investigarea, din perspectiva dreptului penal, a particularităţilor victimei infracţiunii de
escrocherie.
4. Continuarea investigaţiilor vizând asemănările şi deosebirile dintre escrocherie şi unele
infracţiuni economice.
5. Studierea impactului pe care amendamentele, operate la art.190 CP RM, îl au asupra
calităţii aplicării legii penale.
6. Estimarea eficacităţii pedepselor aplicate pentru infracţiunea de escrocherie.

142
 BIBLIOGRAFIA

1. Alecu Gh. Drept penal. Partea Generală. Constanţa: Europolis, 2004, 572 p.
2. Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V. et.al. Codul penal al Republicii Moldova.
Comentariu (Adnotat cu jurisprudenţa CEDO şi a instanţelor naţionale). - Chişinău:
Sarmis, 2009, 835 p.
3. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. et. al. Codul penal comentat şi adnotat. Chişinău:
Cartier, 2005, 656 p.
4. Barbăneagră O. Fenomenul proprietăţii în contextul evoluţiei ordinii economice: Teză de
doctor în economie. Chişinău, 2009, 183 p.
5. Bîrsan C. Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol.I.
Drepturi şi libertăţi. Bucureşti: ALL Beck, 2005, 1274 p.
6. Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială. Chişinău: Tipografia Centrală, 2004,
622 p.
7. Botezatu I. Escrocheria în reglementarea legii penale americane şi franceze. Analele
Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. Chişinău, 2005, p.283-285.
8. Botezatu I. Înşelăciunea şi abuzul de încredere în contextul infracţiunii de escrocherie. În:
Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. Chişinău, 2005, p.286-288.
9. Botezatu I. Prevenirea şi combaterea escrocheriei. Revista Naţională de Drept, 2005, nr.12,
p.79-81.
10. Botezatu I. „Scrisorile nigeriene”: procedeu avansat de escrocherie financiară. În: Revista
Naţională de Drept, 2006, nr.1, p.71-73.
11. Botezatu I. Noi procedee de săvârşire a infracţiunii de escrocherie. În: Revista Naţională de
Drept, 2006, nr.7, p.77-80.
12. Botezatu I. Analiza juridico-comparativă a reglementărilor privind escrocheria în legislaţia
Ucrainei şi Bulgariei. Revista Naţională de Drept, 2006, nr.9, p.52-55.
13. Botezatu I. Modelele german şi elveţian de perfecţionare a reglementărilor penale naţionale
privind escrocheria. Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I.
Chişinău, 2006, p.376-378.
14. Botezatu I. Documentele de plată ca mijloace de săvârşire a infracţiunii de escrocherie. În:
Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. Chişinău, 2006, p.379-
382.
15. Botezatu I. Escrocheria săvârşită în sfera de asigurări. În: Revista ştiinţifică a USM „Studia
Universitatis”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2007, nr.3, p.108-111.

143
16. Botezatu I. Modelul de reglementare a răspunderii penale pentru escrocherie în legislaţia
unor ţări est-europene. Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis”. Seria „Ştiinţe
sociale”, 2007, nr.6, p.81-84.
17. Brînza S., Botezatu I. Obiectul infracţiunii de escrocherie (art.190 CP RM). Revista
ştiinţifică a USM „Studia Universitatis”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2009, nr.8, p.81-92.
18. Botezatu I. Analiza juridico-comparativă a reglementărilor privitoare la infracţiunea de
escrocherie. Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2009,
nr.8, p.106-116.
19. Botezatu I. Experienţa legislativă a unor state ca posibil model de perfecţionare a
prevederilor art.190 CP RM. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Educaţie şi
cercetare într-un stat bazat pe drept” (Chişinău, 16 octombrie 2009), Revista Naţională de
Drept, 2009, Nr.10-12, p.114-115.
20. Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală. Chişinău: Cartier,
2005, 624 p.
21. Brînză S. Infracţiuni contra proprietăţii. Chişinău: USM, 1999, 347 p.
22. Brînză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul
Republicii Moldova. Chişinău: ARC, 2001, 448 p.
23. Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. Chişinău: Tipografia Centrală, 2005,
675 p.
24. Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială. Chişinău: Cartier,
2005, 804 p.
25. Brînză S. Examenul teoretic al unor cazuri din practica judiciară privind infracţiunile
săvârşite prin sustragere. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.9, p.2-7.
26. Brînză S., Stati V. Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane ca presupusă
formă a participaţiei penale: demitizarea unei concepţii compromise. În: Revista Naţională
de Drept, 2008, nr.4, p.2-17.
27. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu / Sub red. lui A.Barbăneagră. Chişinău:
ARC, 2003, 836 p.
28. Codul penal al Republicii Moldova. Proiect. Chişinău: Garuda-Art, 1999, 176 p.
29. Codul penal al RSS Moldoveneşti (adoptat de Sovietul Suprem al RSSM la 24.03.1961).
În: Вештиле Советулуй Супрем ал РССМ, 1961, nr.10.
30. Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la
29.07.1994). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.

144
31. Decizia Colegiului judiciar al Curţii de Apel Cahul din 20.11.2008. Dosarul nr.1a-187/08.
http://ca.cahul.justice.md
32. Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bender din 18.12.2008. Dosarul nr.1a-113.
http://ca.bender.justice.md
33. Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 13.05.2009. Dosarul nr.1a-80/09.
http://cab.justice.md
34. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 16.01.2007. Dosarul
nr.1ra-144/08. www.csj.md
35. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 16.01.2008. Dosarul
nr.1ra-64/08. www.csj.md
36. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 5.03.2008. Dosarul
nr.1ra-361/08. www.csj.md
37. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 9.04.2008. Dosarul
nr.1ra-571/08. www.csj.md
38. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 27.05.2008. Dosarul
nr.1re-447/08. www.csj.md
39. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 28.05.2008. Dosarul
nr.1ra-766/08. www.csj.md
40. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 14.01.2009. Dosarul
nr.1re-111/09. www.csj.md
41. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/e-138/98 din 13.08.1998.
Moldlex
42. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/a-193/2000 din 19.12.2000.
Moldlex
43. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1ca-143/2001 din 13.11.2001.
Moldlex
44. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1ra-730/2004 din 9.11.2004.
Moldlex
45. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 12.02.2008. Dosarul
nr.1ra-61/08. www.csj.md
46. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 8.04.2008. Dosarul
nr.1ra-374/08. www.csj.md
47. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 8.04.2008. Dosarul
nr.1ra-456/08. www.csj.md

145
48. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 3.06.2008. Dosarul
nr.1 re-442/08. www.csj.md
49. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 3.06.2008. Dosarul
nr.1ra-233/2008. www.csj.md
50. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 24.06.2008. Dosarul
nr.1ra-582/2008. www.csj.md
51. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 24.06.2008. Dosarul
nr.1 ra-812/08. www.csj.md
52. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 22.07.2008. Dosarul
nr.1re-750/2008. www.csj.md
53. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 29.07.2008. Dosarul
nr.1re-828/08. www.csj.md
54. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.09.2008. Dosarul
nr.1ra-851/2008. www.csj.md
55. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 18.11.2008. Dosarul
nr.1ra-970/08. www.csj.md
56. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.12.2008. Dosarul
nr.1ra-996/08. www.csj.md
57. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.12.2008. Dosarul
nr.1ra-1237/08. www.csj.md
58. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 20.01.2009. Dosarul
nr.1ra-20/09. www.csj.md
59. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 3.02.2009. Dosarul
nr.1ra-23/09. www.csj.md
60. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 17.02.2009. Dosarul
nr.1re-177/09. www.csj.md
61. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 10.03.2009. Dosarul
nr.1re-293/09. www.csj.md
62. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 26.05.2009. Dosarul
nr.1ra-558/09. www.csj.md
63. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 26.05.2009. Dosarul
nr.1re-424/09. www.csj.md
64. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 9.06.2009. Dosarul
nr.1re-561/09. www.csj.md

146
65. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.06.2009. Dosarul
nr.1ra-574/09. www.csj.md
66. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.06.2009. Dosarul
nr.1 ra-587/09. www.csj.md
67. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 7.07.2009. Dosarul
nr.1ra-305/09. www.csj.md
68. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 4.08.2009. Dosarul
nr.1re-819/09. www.csj.md
69. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 12.08.2009. Dosarul
nr.1re-844/09 // www.csj.md
70. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 18.08.2009. Dosarul
nr.1re-843/09 // www.csj.md
71. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 22.09.2009. Dosarul
nr.1ra-301/09 // www.csj.md
72. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. et. al. Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea Specială. Vol.III. Bucureşti: Editura Academiei Române, ALL Beck, 2003, 648 p.
73. Grama M. Organizaţia criminală. În: Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe
socioumanistice”. Vol.I. Chişinău, 2001, p.254-257.
74. Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu A. Tratat de drept civil român. Vol.I.
Bucureşti: ALL, 1996, 635 p.
75. Hotărârea cu privire la aplicarea legislaţiei referitoare la răspunderea penală pentru mituire:
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.6 din 11.03.1996. În: Culegere de hotărâri
ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974-iulie 2002). Chişinău, 2002, p.346-350.
76. Hotărârea cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre fabricarea sau punerea în
circulaţie a banilor falşi: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.23 din
29.10.2001. În: Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974-iulie
2002). Chişinău, 2002, p.297-299.
77. Hotărârea cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii: Hotărârea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.39 din 22.11.2004. În: Buletinul Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova, 2005, nr.7, p.6-8.
78. Hotărârea cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor:
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.23 din 28.06.2004. În: Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.8, p.5-11.

147
79. Hotărârea cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj: Hotărârea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.16 din 7.11.2005. În: Buletinul Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova, 2006, nr.4, p.7-9.
80. Hotărârea cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce regle-
mentează repararea prejudiciului moral: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.9
din 9.10.2006. În: Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2007, nr.2,
p.19-20.
81. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 6.10.2008. Dosarul nr.4-1ce-369/08.
www.csj.md
82. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 15.12.2008. Dosarul nr.4-1re-444/08.
www.csj.md
83. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 1.06.2009. Dosarul nr.4-1re-198/09.
www.csj.md
84. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 1.06.2009. Dosarul nr. 4-1re-232/09.
www.csj.md
85. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 1.06.2009. Dosarul nr.4-1re-309/09.
www.csj.md
86. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 9.02.2009. Dosarul nr.4-1re-180/09.
www.csj.md
87. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.4-1re-22/2006 din 23.01.2006. Moldlex
88. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.4-1re-5/2008 din 18.02.2008. Moldlex
89. Hotca M.A. Codul penal. Comentarii şi explicaţii. Bucureşti: C.H. Beck, 2007, 1600 p.
90. Hulea V. Infracţiunile comise prin sustragere în legea penală a Republicii Moldova. În:
Revista de drept penal, 2008, nr.1, p.202-208.
91. Informaţia operativă privind starea infracţională pe teritoriul Republicii Moldova în
perioada a 12 luni ale anului 2007. www.mai.gov.md
92. Informaţia operativă privind starea infracţională pe teritoriul Republicii Moldova în
perioada a 12 luni ale anului 2008. www.mai.gov.md
93. Informaţia operativă privind starea infracţională pe teritoriul Republicii Moldova în
perioada a 7 luni ale anului 2009. www.mai.gov.md
94. Încheierea Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 24.12.2008. Dosarul nr.1 ra-
1432/08. www.csj.md
95. Lămăşanu D.I. Determinarea elementului material – reflex al legalităţii penale. În: Revista
de drept penal, 2006, nr.1, p.71-80.

148
96. Legea Republicii Moldova privind privatizarea fondului de locuinţe, nr.1324 (adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 10.03.1993). În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2000, nr.5.
97. Legea Republicii Moldova privind actele legislative, nr.780 (adoptată de Parlamentul
Republicii Moldova la 27.12.2001). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001,
nr.36-38.
98. Legea Republicii Moldova privind modificarea şi completarea unor acte legislative,
nr.292 (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 21.12.2007). În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 2008, nr.28-29.
99. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr.136
(adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 19.06.2008). În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2008, nr.145-151.
100. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii
Moldova, nr.277 (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 18.12.2008). În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.41-44.
101. Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Centrul de presă. Apă chioară vândută
ca apă minerală naturală (20.06.2009). www.mai.md/content/1440
102. Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Centrul de presă. Clei pentru teracotă
contrafăcut (20.05.2009). www.mai.md/content/530
103. Mitrache C. Drept penal român. Partea Generală. Bucureşti: Şansa, 1999, 360 p.
104. Mitrache C., Stănoiu R.M., Molnar I. et. al. Noul Cod penal comentat. Vol.I. Sub red. lui
G.Antoniu. Bucureşti: C.H. Beck, 2006, 602 p.
105. Mureşan M. Aspecte teoretico-normative şi practice ale motivului şi scopului infracţiunii:
Teză de doctor în drept. Chişinău, 2009, 202 p.
106. Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. 15 persoane în capcana
afaceristului. www.procuratura.md/md/com/1211/1/2700/
107. Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Femeie condamnată la 9
ani. www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2864/
108. Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Noi victime ale
escrocheriei. www.procuratura.md/md/com/1211/1/2847/
109. Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Poliţistul fantomă se va
afla la răcoare timp de 19 ani. www.procuratura.md/md/com/1211/1/2679/

149
110. Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Procuratura Anticorupţie
continuă efectuarea urmăririi penale în privinţa cet. A.Ţ. pentru fapta de escrocherie.
www.procuratura.md/md/com/1211/1/2406/
111. Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Schema piramidală
trimisă în judecată. www.procuratura.md/md/com/1211/1/2763/
112. Prodan S. Latura subiectivă a infracţiunilor prevăzute la art.238 şi 239 CP RM. În: Revista
Naţională de Drept, 2007, nr.2, p.51-57.
113. Reşetnicov A. Disocierea mijlocului de săvârşire a infracţiunii de obiectul material al
infracţiunii: conotaţii teoretice şi practice. În: Revista ştiinţifică a USM „Studia
Universitatis”. Seria „Ştiinţe sociale, 2008, nr.4, p.160-163.
114. Reşetnicov A. Folosirea documentului fals în calitate de mijloc de săvârşire a infracţiunii:
aspecte practice şi teoretice. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.12, p.27-33.
115. Rezoluţia privind neînceperea urmăririi penale din 29.04.2006. Materialele nr.1503.
Procuratura sectorului Râşcani, mun.Chişinău.
116. Rezoluţia privind neînceperea urmăririi penale din 29.04.2006. Materialele nr.1564.
Procuratura sectorului Râşcani, mun.Chişinău.
117. Stati V. Răspunderea pentru infracţiunea de fabricare sau punere în circulaţie a cardurilor
sau a altor carnete de plată false (art.237 CP RM). În: Revista Naţională de Drept, 2009,
nr.5, p.27-40.
118. Trainin A.N. Teoria generală a conţinutului infracţiunii. Bucureşti: Editura Ştiinţifică,
1959, 344 p.
119. Visterniceanu E. Răspunderea penală pentru tâlhărie. Chişinău: Tipografia Centrală, 2006,
232 p.
120. Visterniceanu E. Tâlhăria săvârşită de două sau mai multe persoane. În: Analele Ştiinţifice
ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. Chişinău, 2005, p.428-431.
121. Zaporojan I. Obiectul material al delapidării averii străine. În: Analele Ştiinţifice ale USM.
Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. Chişinău, 2005, p.436-438.
122. Алексеев В.А. Уголовная ответственность за хищения, совершаемые с использова-
нием служебного положения организованной группой лиц: Диссертация на соиска-
ние ученой степени кандидата юридических наук. Москва, 1990, 223 p.
123. Балаян А.Р. Борьба с мошенничеством в сфере оборота коммерческого недвижимого
имущества (криминологическое исследование): Автореферат диссертации на соиска-
ние ученой степени кандидата юридических наук. Москва, 2009, 23 p.

150
124. Безверхов А.Г. Имущественные преступления. Самара: Самарский университет,
2002, 360 p.
125. Беляк О.С. Ответственность за мошенничество по уголовному праву России: Авторе-
ферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук.
Москва, 2006, 21 p.
126. Бернер А.Ф. Учебник уголовного права. Части Общая и Особенная (с примечаниями,
приложениями и дополнениями по истории русского права и законодательству поло-
жительному). Санкт-Петербург: Типография Н. Тиблена и компания, 1865, 940 p.
127. Бойцов А.И. Преступления против собственности. Санкт-Петербург: Юридический
центр Пресс, 2002, 775 p.
128. Борзенков Г.Н. Ответственность за мошенничество (вопросы квалификации).
Москва: Юридическая литература, 1971, 168 p.
129. Брынза С. Уголовно-правовая охрана собственности в случае мошеннического
посягательства. În: Закон и жизнь, 2002, №1, c.31-33.
130. Брынза С. Мнение по поводу возможной криминализации компьютерного мошен-
ничества. În: Закон и жизнь, 2002, №2, c.39-41.
131. Быкова Н.В. Проблемы определения правовой сущности «страхового мошенни-
чества» в российском законодательстве. În: Научные труды Российской академии
юридических наук. Вып.8. Том 3. Москва: Юрист, 2008, c.66-71.
132. Быкодорова Л.В. Мошеннические действия, совершаемые на различных этапах
договора страхования. În: Вестник СевКавГТУ. Серия «Право», 2004, №1, c.51-56.
133. Вишнякова Н.В. Объект и предмет преступлений против собственности: Авторефе-
рат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Омск,
2003, 27 p.
134. Волженкин Б.В. Мошенничество. Санкт-Петербург: Юридический институт
Генеральной Прокуратуры Российской Федерации, 1998, 36 p.
135. Волженкин Б.В. Экономические преступления. Санкт-Петербург: Юридический
центр Пресс, 1999, 312 p.
136. Волков Б.С. Мотив и квалификация преступлений. Казань: Издательство Казанского
университета, 1968, 166 p.
137. Ворожцов С.А. О судебной практике по делам о мошенничестве, присвоении и
растрате. În: Закон, 2008, №11, c.51-58.
138. Вышинская З.А. Уголовная ответственность за посягательства на колхозное иму-
щество. Москва: Госюриздат, 1959, 148 p.

151
139. Гаухман Л.Д., Максимов С.В. Уголовная ответственность за преступления в сфере
экономики. Москва: ЮрИнфоР, 1996, 304 p.
140. Гаухман Л.Д., Максимов С.В. Ответственность за организацию преступного сооб-
щества. În: Законность, 1997, №2, c.14.
141. Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений: закон, теория, практика. Москва:
ЮрИнфоР, 2001, 316 p.
142. Герасимова Е.В. Предмет хищения в российском уголовном праве: Автореферат
диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Москва,
2006, 25 p.
143. Дворецкий М.Ю. Совершенствование законодательства об ответственности за
мошенничество, совершаемое организованной группой. În: Уголовно-правовой
запрет и его эффективность в борьбе с современной преступностью. Сборник
научных трудов. Саратов: Сателлит, 2008, c.234-237.
144. Емельянов В.П. Защита права собственности уголовным законодательством. Харь-
ков: Рубикон, 1996, 85 p.
145. Ефимов М.А. Преступления против социалистической собственности. Горький: ГВШ
МВД, 1975, 100 p.
146. Жалинский А.Э. О соотношении уголовного и гражданского права в сфере эконо-
мики. În: Государство и право, 1999, №2, c.47-52.
147. Жариков Е. Мошенничество в бизнесе. În: Управление персоналом, 2000, №3, c.40.
148. Завидов Б.Д., Гусев О.Б., Коротков А.П. et. al. Преступления в сфере экономики.
Уголовно-правовой анализ и квалификация. Москва: Экзамен, 2001, 224 p.
149. Иркаходжаев А.К. Борьба с мошенническими посягательствами на социалисти-
ческую собственность: Диссертация на соискание ученой степени кандидата юриди-
ческих наук. Ташкент, 1988, 185 p.
150. Исаева Л.М. Классификация и особенности квалификации видов мошенничества,
совершаемого с использованием сети Интернет. În: Юридический консультант, 2005,
№1, c.29-36.
151. Казанцев В., Коршунов Н. В каких случаях компенсируется моральный вред. În:
Российская юстиция, 1998, №2, c.39.
152. Комментарий к Уголовному кодексу РСФСР 1960 г. Под ред. Н.А. Беляковa, М.Д.
Шаргородского. Ленинград: ЛГУ, 1962, 459 p.
153. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации. Под ред. А.И. Бойко.
Ростов-на-Дону: Феникс, 1996, 736 p.

152
154. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации. Под общ. pед. В.М.
Лебедева. Москва: Норма, 2007, 976 p.
155. Кочои С.М. Ответственность за корыстные преступления против собственности.
Москва, 2000, 288 p.
156. Кравец Ю. Отграничение лжепредпринимательства от мошенничества. În: Уголовное
право, 2003, №3, р.36-38.
157. Кравченко О.В. Психологiчнi особливостi шахрайства: Автореферат дiсертацiï на
здобуття наукового ступеня кандидата психологiчних наук. Харкiв, 2005, 23 p.
158. Кригер Г.А. Ответственность за хищения государственного и общественного иму-
щества по советскому уголовному праву. Москва: Московский университет, 1957,
208 p.
159. Кудрявцев В.Н. Теоретические основы квалификации преступления. Москва:
Госюриздат, 1963, 324 p.
160. Курбанова Д.Н. Обман как способ совершения мошенничества. În: Научные труды Рос-
сийской академии юридических наук. Вып.8. Том 3. Москва: Юрист, 2008, c.251-257.
161. Куринов Б.А. Научные основы квалификации преступлений. Москва: Московский
университет, 1984.
162. Курицина Е. Юридическое лицо как орудие преступления. În: Российская юстиция,
2001, №2, c.22-24.
163. Лесниевски-Костарева Т.А. Дифференциация уголовной ответственности. Теория и
законодательная практика. Москва: Норма, 2000, 400 p.
164. Лесняк В.И. Объективные признаки мошенничества. În: Вестник Челябинского
государственного университета, 2004, №1, c.85-91.
165. Лимонов В. Понятие мошенничества. În: Законность, 1997, №11, c.41-42.
166. Лимонов В. Отграничение мошенничества от смежных составов. În: Законность,
1998, №3, c.40-41.
167. Лисодед О.В. Кримiнологiчнi проблеми шахрайства: Автореферат дiсертацiï на
здобуття наукового ступеня кандидата юридичних наук. Харкiв, 1999, 18 p.
168. Лист Ф. Учебник уголовного права. Часть Особенная. – Москва: Т-во Тип. А.И.
Мамонтова, 1905, 427 p.
169. Лопашенко Н.А. Преступления в сфере экономической деятельности: понятие, система,
проблемы квалификации и назначения наказания. Саратов: СГАП, 1997, 256 p.
170. Лохвицкий А. Уголовное право. Курс. Санкт-Петербург: Скоропечатня Ю.О. Шрейера,
1871, 714 p.

153
171. Малышева Ю.Ю. О понятиях лжи и обмана в сфере экономики по уголовному праву
России. www.tisbi.ru/science/vestnik/2005/issue2/Low4.html
172. Маркунцов С.А. Осознание уголовно-правовых запретов в структуре уголовной от-
ветственности несовершеннолетних. Под ред. А.Э. Жалинского. Москва: Юриспру-
денция, 2007, 160 p.
173. Матышевский П.С. Ответственность за посягательства на социалистическую собст-
венность по советскому уголовному праву: Диссертация на соискание ученой
степени доктора юридических наук. Киев, 1970, 575 p.
174. Матышевский П.С. Уголовно-правовая охрана социалистической собственности в
Украинской ССР. Киев: Киевский государственный университет, 1972, 202 p.
175. Медведев С.С. Мошенничество в сфере высоких технологий: Автореферат диссертации
на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Краснодар, 2008, 22 p.
176. Мерзогитова Ю.А. Ответственность за мошенничество в сфере финансово-кредитных
отношений (уголовно-правовой и криминологический аспекты): Диссертация на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. Москва, 1998, 151 p.
177. Михайлов Н.Ф. Способ совершения преступления и его уголовно-правовое значение:
Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических
наук. Москва, 2007, 28 p.
178. Морозова Н.Д. Специальный субъект мошенничества. În: Материалы научной
сессии. Вып.1: Право. Волгоград: ВолГУ, 2003, p.74-75.
179. Мохаммед ам Байдусi. Кримiнальна вiдповiдальнiсть за шахрайство за законнодавст-
вом Eгипту, Йорданiï, Украïни (порiвняльно-правове дослiдження): Автореферат дi-
сертацiï на здобуття наукового ступеня кандидата юридичних наук. Киïв, 2007, 16 p.
180. Научно-практический комментарий к Уголовному кодексу Республики Беларусь.
Под общ. pед. А.В. Баркова, В.М. Хомича. Минск: ГИУСТ БГУ, 2007, 1007 p.
181. Новый Уголовный кодекс Франции / Научный ред. Н.Ф. Кузнецова, Э.Ф. Побегайло.
Москва, 1993.
182. Осокин Р.Б. Уголовно-правовой анализ субъективных признаков мошенничества. În:
Научные труды Российской академии юридических наук. Вып. 3. Том 2. Москва:
Юрист, 2003, c.574-580.
183. Пинаев А.А. Уголовно-правовая борьба с хищениями. Харьков: Вища школа, 1975,
189 p.
184. Плохова В.И. Деньги и ценные бумаги как предмет преступлений против собст-
венности. În: Уголовное право, 2002, №4, c.31-32.

154
185. Плохова В.И. Ненасильственные преступления против собственности: криминоло-
гическая и правовая обоснованность. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс,
2003, 295 p.
186. Попов К.Л. Жертва шахрайства: вiктiмологiчне дослiдження: Кримiнологiчнi проб-
леми шахрайства: Автореферат дiсертацiï на здобуття наукового ступеня кандидата
юридичних наук. Киïв, 2007, 20 p.
187. Постановление Пленума Верховного Суда Республики Беларусь, №15 от 21.12.2001 г.
«О применении судами уголовного законодательства по делам о хищениях иму-
щества». În: Судовы вестник, 2002, №1, c.15-17.
188. Постановление Пленума Верховного Суда Российской Федерации №51 от 27.12.2007
«О судебной практике по делам о мошенничестве, присвоении и растрате».
www.supcourt.ru
189. Проект Уголовного кодекса Российской Федерации. În: Российская газета, 1995,
№26, c.5-11.
190. Пудовкин А.А. Уголовно-правовые и криминологические особенности мошенни-
чества: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юриди-
ческих наук. Санкт-Петербург, 2007, 21 p.
191. Ривкин К.Е. Уголовная ответственность за хищения кредитных средств. În: Граж-
данин и право, 2001, №4, c.12-14.
192. Романцов В.А. Уголовная ответственность за причинение имущественного ущерба
путем обмана или злоупотребления доверием (уголовно-правовые вопросы): Диссер-
тация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Санкт-Петербург,
1997, 187 p.
193. Романюк С.Н. Сложные единичные преступления: Автореферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. Тюмень, 2008, 22 p.
194. Сафонов В.Н. Организованное вымогательство: уголовно-правовые и криминологи-
ческие аспекты: Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических
наук. Санкт-Петербург, 1997, 314 p.
195. Селезнев М. Умысел как форма вины. În: Российская юстиция, 1997, №3, c.12-13.
196. Скляров С.В. Вина и мотивы преступного поведения. Санкт-Петербург: Юриди-
ческий центр Пресс, 2004, 326 p.
197. Смаглюк О.В. Шахрайство за криминальним кодексом Украïни 2001 року: Авто-
реферат дiсертацiï на здобуття наукового ступеня кандидата юридичних наук. Киiв,
2004, 20 p.

155
198. Суслина Е.В. Ответственность за мошенничество по Уголовному кодексу Рос-
сийской Федерации: Автореферат диссертации на соискание ученой степени канди-
дата юридических наук. Екатеринбург, 2007, 26 p.
199. Тенчов Э.С. Квалификация преступлений против социалистической собственности.
Иваново, 1981, 80 p.
200. Третьякова Н.С. Лингвистические особенности уголовно-правовых норм об ответст-
венности за хищения: Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. Омск, 2008, 27 p.
201. Трухин В.П. Уголовно-правовая характеристика мошенничества в кредитно-
банковской сфере: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата
юридических наук. Иркутск, 2006, 23 p.
202. Уголовное право России. Том 2. Особенная Часть. Под ред. А.И. Игнатова,
Ю.А. Красикова. Москва: Норма, 1999, 384 p.
203. Уголовное право России. Часть Особенная. Под ред. Л.Л. Кругликова. Москва:
Волтерс Клувер, 2005, 880 p.
204. Уголовное право Российской Федерации. Особенная Часть. Под ред. Б.Т. Разгиль-
диева, А.Н. Красикова. Саратов: СЮИ МВД России, 1999, 448 p.
205. Уголовное право. Особенная Часть. Под ред. И.Я. Козaченко, З.А. Незнамовой,
Г.П. Новоселова. Москва: Норма-Инфра·М, 1998, 768 p.
206. Уголовное право. Особенная Часть. Под ред. Н.И. Ветрова, Ю.И. Ляпунова. Москва:
Новый Юрист, 1998, 768 p.
207. Уголовный закон в практике районного суда: научно-практическое пособие. Под ред.
А.В. Галаховой. Москва: Норма, 2007, 264 p.
208. Уголовный кодекс Голландии. Под ред. Б.В. Волженкина. Санкт-Петербург: Юриди-
ческий центр Пресс, 2001, 510 p.
209. Уголовный кодекс Республики Болгария / Под ред. А.И. Лукашова. Санкт-
Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.
210. Уголовный кодекс Российской Федерации: научно-практический комментарий. Под
ред. Л.Л. Кругликова, Э.С. Тенчова. Ярославль, Владимир: Влад, ОрМак лтд, 1994,
671 p.
211. Уголовный кодекс Российской Федерации: постатейный комментарий. Москва:
Зерцало, Теис, 1997, 791 p.
212. Уголовный кодекс Украины. Под ред. В.Я. Тация и В.В. Сташиса. Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 2002, 393 p.

156
213. Уголовный кодекс Украины. Научно-практический комментарий / Под ред.
Е.Л. Стрельцова. - Харьков: Одиссей, 2005.
214. Указ Президиума Верховного Совета СССР об усилении охраны личной собственности
граждан (принятый 4.06.1947). În: Ведомости Верховного Совета СССР, 1947, №19.
215. Ульяновски К., Вознюк С. Способы совершения мошенничества, формы и средства
мошеннического обмана. În: Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii.
Anuar ştiinţific. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova,
2006, p.278-287.
216. Федоткин Д.В. Мошенничество в страховании. Что необходимо знать cтрахователю.
http://businessacademy.com.ru/strahbusiness.html
217. Фельдштейн Г.С. Уголовное право и психология. Роль мотива в уголовном праве. În:
Право и жизнь, 1925, №6, c.61.
218. Фликер С. Возмещается ли только реальный ущерб или и упущенная выгода? În:
Социалистическая законность, 1968, №2, c.43-44.
219. Фойницкий И.Я. Курс уголовного права. Часть Особенная. Посягательства личные и
имущественные. Петроград: Юридическое общество при Петроградском универ-
ситете, 1916, 443 p.
220. Фойницкий И.Я. Мошенничество по русскому праву. Сравнительное исследование.
Часть I. Москва: Издательство Современного гуманитарного университета, 2006, 366 p.
221. Фойницкий И.Я. Мошенничество по действующему русскому праву. Часть II.
Москва: Издательство Современного гуманитарного университета, 2006, 296 p.
222. Хабаров А.В. Преступления против собственности: влияние гражданско-правового
регулирования: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата
юридических наук. Екатеринбург, 1999, 25 p.
223. Хакимова Г.Е. Уголовно-правовые и криминологические проблемы мошенничества в
сфере банковского кредитования: Автореферат диссертации на соискание ученой
степени кандидата юридических наук. Астана, 2009, 27 p.
224. Харазишвили Б.В. Вопросы мотива поведения преступника в советском праве.
Тбилиси: Цодна, 1963, 288 p.
225. Хилюта В. Умолчание об истине как пассивная форма мошеннического обмана. În:
Уголовное право, 2007, №3, c.68-72.
226. Хмелева М.Ю. Уголовная ответственность за мошенничество: Автореферат диссер-
тации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Омск, 2008, 25 p.

157
227. Черепанова Е.В. Становление и развитие уголовной ответственности за преступ-
ления, совершаемые в составе организованных групп: Автореферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. Москва, 2009, 28 p.
228. Шарыло Н.П. Умысел, мотив и цель при совершении хищения социалистического
имущества (уголовно-правовое, криминологическое исследование): Диссертация на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. Москва, 1975, 198 p.
229. Шелковкин Г.В. Последствия хищений социалистического имущества и их уголовно-
правовое значение: Диссертация на соискание ученой степени кандидата юриди-
ческих наук. Свердловск, 1970, 227.
230. Шерстов Е.В. Об объекте мошенничества и иных обманных имущественных пося-
гательств. În: Системность в уголовном праве. Москва: Велби, Проект, 2007, c.519-
521.
231. Щепельков В.Ф. Субъект преступления: преодоление пробелов уголовного закона.
În: Журнал российского права, 2002, №2, c.60-65.
232. Энциклопедия уголовного права. Том 6. Соучастие в преступлении. Санкт-
Петербург: СпбГКА, 2007, 564 p.
233. Яковлева О.В., Мезавцов М.А. Мошенничество в деятельности нотариуса, проблемы
его квалификации. www.piko.ru/docs/notarius.doc
234. Delmas-Marty M. Droit penal des affaires. Paris: Presses universitaires de France, 1973,
580 p.
235. Gauthier P., Lauret B. Droit penal des affaires. Paris: Economica, 1990, 592 p.
236. Veron M. Droit penal special. Paris: Masson, 1976, 320 p.
237. Vouin R., Rassat M.-L. Droit penal special. Tome 1. Paris: Dalloz, 1976, 596 p.

158
ANEXE

159
160
 DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul Botezatu Igor, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de

doctorat se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele,
în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Botezatu Igor

20 noiembrie 2009

161
 CV AL AUTORULUI
Date personale: BOTEZATU Igor
Data şi locul naşterii: 29 februarie 1968, s.Brânzenii-Noi, r-nul Teleneşti,
Republica Moldova.
Studii: 1985-1992 – Facultatea de Finanţe şi Credit a Academiei de Studii
Economice din Republica Moldova, specialitatea – inginer-economist;
1999-2003 – Universitatea de Stat din Moldova, specialitatea – jurist; 2003-2004 – Universitatea
de Stat din Moldova, studii masterat.
Activitatea profesională: 14.10.1992 - 27.07.1993 – împuternicit operativ în Secţia Poliţia
Economică a CP sectorul Ciocana al IP mun. Chişinău; 18.08.2003 - 16.01.1998 – inspector în Secţia
Poliţia Economică a CP sectorul Ciocana al IP mun. Chişinău; 16.01.1998 - 15.09.1998 – inspector
în Secţia Poliţia Economică sectorul Râşcani al IP mun. Chişinău; 15.09.1998 - 14.04.1999 –
inspector în Biroul Poliţia Economică a CP sectorul Râşcani al IP mun. Chişinău; 14.04.1999 -
17.05.2002 – inspector superior în Biroul Poliţia Economică a CP sectorul Râşcani al IP mun.
Chişinău; 17.05.2002 - 18.10.2002 – inspector superior-inginer în Secţia Delicte Informaţionale a CP
sectorul Râşcani al CGP mun. Chişinău; 18.10.2002 - 08.07.2003 – şef-adjunct al Secţiei Delicte Fi-
nanciare şi Informaţionale a CP sectorul Râşcani al CGP mun. Chişinău; 08.07.2003 - 26.12.2003 –
şef adjunct al Secţiei Delicte Informaţionale a CP sectorul Râşcani al CGP mun. Chişinău, cu statut
de ofiţer de urmărire penală; 26.12.2003 - 24.06.2005 – şef al Secţiei Delicte Informaţionale a CP
sectorul Râşcani al CGP mun. Chişinău, cu statut de ofiţer de urmărire penală; 24.06.2005 -
15.07.2005 – colaborator, la dispoziţia MAI; 15.07.2005 - 23.06.2006 – ofiţer de urmărire penală în
Secţia Urmărire Penală a CP sectorul Râşcani al CGP mun. Chişinău; 23.06.2006 - 01.12.2006 –
ofiţer superior de urmărire penală în Secţia Urmărire Penală a CP sectorul Râşcani al CGP mun.
Chişinău; 01.12.2006 - 17.08.2007 – şef al Secţiei de Poliţie „Calea Basarabiei” a CP sectorul
Râşcani al CGP mun. Chişinău; 17.08.2007 - 13.06.2008 – ofiţer superior de urmărire penală în
Secţia Urmărire Penală a CP sectorul Râşcani al CGP mun. Chişinău; 13.06.2008 – şef adjunct al
Secţiei Urmărire Penală a CP sectorul Râşcani al CGP mun. Chişinău.
Domeniile de activitate ştiinţifică: Drept penal, Partea Specială.
Participări la foruri ştiinţifice internaţionale: Botezatu I. Experienţa legislativă a unor state ca
posibil model de perfecţionare a prevederilor art.190 CP RM. Materialele Conferinţei internaţionale
ştiinţifico-practice dedicate aniversării a 50 de ani ai Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din
Moldova, desfăşurată la 16 octombrie 2009.
Lucrări ştiinţifice publicate: 10 articole.
Date de contact: Adresa: mun. Chişinău, str. Negureni 11, Moldova; Telefon: 022 27.85.16;
mobil: 079137135; E-mail igvarr@mail.md

162