Sunteți pe pagina 1din 165

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 343.24/.28(043.3)

TIPA ION

LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ


ÎN REGLEMENTAREA LEGISLAŢIEI PENALE
A REPUBLICII MOLDOVA

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (Drept penal)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific________________Florea Vasile, doctor în drept,


conferenţiar universitar

Autorul: _____________

CHIŞINĂU, 2010
© TIPA Ion, 2010

2
CUPRINS

ADNOTARE..................................................................................................................................4
LISTA ABREVIERILOR..............................................................................................................7
INTRODUCERE............................................................................................................................8
1. ANALIZA SITUAŢIEI GENERALE PRIVIND INSTITUŢIA LIBERĂRII DE
PEDEAPSA PENALĂ.........................................................................................................16
1.1. Analiza materialelor ştiinţifice publicate privind instituţia liberării de pedeapsa penală..16
1.2. Analiza conceptului şi categoriilor liberării de pedeapsa penală........................................32
1.3. Concluzii la capitolul 1.......................................................................................................42

2. LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ, APLICATĂ EXCLUSIV PÂNĂ LA


CONDAMNAREA DEFINITIVĂ........................................................................................44
2.1. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedpsei......................................44
2.2. Liberarea de pedeapsă penală a minorilor.........................................................................65
2.3. Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei..........................................................77
2.4. Concluzii la capitolul 2.....................................................................................................83

3. LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ, APLICATĂ ÎN TIMPUL CONDAMNĂRII,


EXECUTĂRII PEDEPSEI SAU DUPĂ CONDAMNAREA DEFINITIVĂ..................85
3.1. Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen.....................................................85
3.2. Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă............................109
3.3. Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave....................................119
3.4. Amînarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vîrstă de pînă
la 8 ani...................................................................................................................................127
3.5. Prescripţia executării sentinţei de condamnare...............................................................134
3.6. Concluzii la capitolul 3...................................................................................................142

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI..................................................................144


BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................148
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII.....................................................163
CURRICULUM VITAE.............................................................................................................164

3
ADNOTARE
Tipa Ion, Liberarea de pedeapsa penală în reglementarea legislaţiei penale a Republicii
Moldova, teză de doctor în drept, Chişinău, 2010

Teza cuprinde introducerea, trei capitole, concluzii şi recomandări, bibliografia cu 239 de


titluri şi este structurată pe 164 pagini. Rezultatele obţinute sunt publicate în 11 lucrări ştiinţifice.
Cuvinte cheie: liberarea de pedeapsa penală, modalităţi ale liberării de pedeapsa penală,
persoana condamnatului, înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă,
schimbare de situaţie, minorul liberat de pedeapsa penală, persoana grav bolnavă, amânare a
executării pedepsei, prescripţia executării sentinţei de condamnare.
Domeniul de studiu: Studiul ştiinţific s-a axat pe domeniul dreptului penal, în special
analizându-se aprofundat şi complex instituţia liberării de pedeapsa penală.
Scopul şi obiectivele lucrării: constă în elaborarea concepţiei teoretice de soluţionare a
problemei privind aplicarea instituţiei liberării de pedeapsa penală persoanelor care se fac
vinovate de o faptă penală, prin formularea recomandărilor de perfecţionare a legislaţiei penale a
Republicii Moldova.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute constă în: cercetarea complexă a
tuturor modalităţilor liberării de pedeapsa penală în ansamblu, explicarea conceptului şi noţiunii
de liberare de pedeapsa penală; explicarea unor termeni ce vizează unele modalităţi ale liberării
de pedeapsa penală, explicarea necesităţii aplicării unor modalităţi ale liberării de pedeapsa
penală unui spectru mai larg de condamnaţi; argumentarea aplicării unor pedepse mai blânde în
cazul amânării executării pedepsei pentru femei gravide şi cele care au copii în vârstă de până la 8
ani.
Semnificaţia teoretică: constă în darea unor soluţii originale pentru ştiinţa şi practica
dreptului penal privind instituţia liberării de pedeapsa penală, iar propunerile elaborate permit
îmbunătăţirea semnificativă a prevederilor legale privind aplicarea instituţiei liberării de pedeapsa
penală faţă de persoanele care au săvârşit o infracţiune.
Valoarea aplicativă a lucrării: interpretarea dată de autor noţiunilor şi termenelor ce apar în
prevederile legale privind instituţia liberării de pedeapsa penală, denotă o importanţă
considerabilă pentru aplicarea reuşită în practica judiciară a normelor ce vizează această instituţie,
iar datele culese, materialul faptic şi generalizările efectuate pot fi utilizate în procesul de
predare-învăţare a materiei dreptului penal în cadrul instituţiilor de învăţământ mediu şi superior
cu profil juridic, precum şi de perfecţionare continuă a destinatarilor legii penale.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice: rezultatele ştiinţifice sunt implementate în procesul de
instruire a masteranzilor Academiei de Administrare Publică de pe lângă Preşedintele Republicii
Moldova.

4
РЕЗЮМЕ
Типа Ион, Освобождение от уголовного наказания в регулировании уголовного
законодательства Республики Молдова. Диссертация на соискание учёной степени
доктора права, Кишинэу, 2010

Диссертация состоит из введения, трëх глав, выводов и рекомендаций, библиографии


из 239 источников и оформлена на 164 страницах. Полученные результаты опубликованы в
11 научных работах.
Ключевые слова: освобождение от уголовного наказания, виды освобождения от
уголовного наказания, осуждённый, замена неотбытой части наказания более мягким
наказанием, изменение обстановки, несовершеннолетний освобождённый от наказания,
тяжело больной, отсрочка отбывания наказания, срок давности отбывания наказания.
Область исследования: данная научная работа основана на области уголовного права,
предлагающая углублëнный анализ института освобождения от уголовного наказания.
Цель работы: разработка теоретической концепции разрешения проблемы
применения института освобождения от уголовного наказания лиц совершивших
преступления посредством предложения рекомендаций по совершенствованию уголовного
законодательства Республики Молдова.
Научная новизна и оригинальность полученных результатов: комплексное
исследование всех видов освобождения от уголовного наказания в целом; объяснение
понятия и концепции освобождения от уголовного наказания; пояснение отдельных
терминов, относящихся к некоторым видам освобождения от уголовного наказания;
доказательство необходимости применения отдельных видов освобождения от уголовного
наказания по отношению к более широкому кругу осуждённых; обоснование применения
более мягких наказаний в случае отсрочка отбывания наказания для беременных и женщин
с детьми до 8 лет.
Теоретическая значимость: предложение оригинальных решений для науки и
практики уголовного права в плане института освобождения от уголовного наказания,
позволяющих значительно улучшить законодательные положения по его применению к
лицам, совершившим преступления.
Практическая ценность работы: авторская интерпретация понятий и терминов,
встречающихся в положениях законодательства, касающихся института освобождения от
уголовного наказания, выявляет значимость применения данных правовых норм в
судебной практике, а собранные данные, фактические материалы и сделанные обобщения
могут быть использованы в процессе преподавания и обучения материи уголовного права в
средних и высших учебных заведениях юридического профиля, а также для повышения
квалификации адресатов уголовного закона.
Внедрение научных результов: научные результаты внедрены в процессе обучения
мастерантов Академии Публичного Управления при Президенте Республики Молдова.

5
SUMMARY

Tipa Ion, Criminal Punishment Liberation in Regulating Criminal Legislation of the


Republic of Moldova: Thesis of Doctor of Low, Chisinau, 2010

This thesis includes introduction, 3 chapters, conclusions and recommendations,


bibliography of 239 titles, with a volume of 164 pages. The results obtained are published in 11
scientific papers.
Key words: criminal punishment liberation, ways of criminal punishment liberation,
convicted person, substitution of unexecuted part of punishment by a more tolerant punishment,
change of the situation, juvenile released from punishment, seriously ill person, postponement of
sentence execution, term of prescription of sentence execution.
Domain of research: This scientific study is based on the penal law domain with a profound
and complex analysis being given to the institution of liberation from penal punishment.
Purpose of the paper: development of a theoretical conception of solving the problem of
applying the institution of culprits’ liberation from criminal punishment, by formulating
recommendations for improving the criminal legislation of the Republic of Moldova.
Scientific novelty and originality of the results obtained: a complex research of all the ways
of criminal punishment liberation as a whole; explanation of the notion and concept of criminal
punishment liberation, explication of some terms of certain ways of criminal punishment
liberation, explanation of necessity for applying certain ways of criminal punishment liberation
for a larger spectrum of convicts; argumentation of applying more lenient punishment in case of
postponement of sentence execution for pregnant women and those with up-to-8-aged children.
Theoretical importance: proposal of original solutions for the science and practice of
criminal law on the criminal punishment liberation institution, which allow a significant
improvement of the legal provisions on applying the criminal punishment liberation institution
for infractors.
Applicative value: the author’s interpretation of notions and terms, which are met in legal
provisions on the criminal punishment liberation institution, denotes a considerable importance
for successful applying these norms, while the collected data, fact materials, and generalizations
made may be used in the teaching-learning process of criminal law material within the institutions
of middle and high education of law profile, as well as for continuous training of criminal law
recipients.
Scientific results implementation: are implemented in the training process of master students
of the Academy of Public Administration under the President of the Republic of Moldova.

6
LISTA ABREVIERILOR

alin. – alineat
art. – articol
CP – Cod penal
CP RM – Codul penal al Republicii Moldova
CPP RM – Codul de procedură penală al Republicii Moldova
CP RM din 1961 – Codul penal al Republicii Moldova de la 24.03.1961
CE RM – Codul de executare al Republicii Moldova
CP FR – Codul penal al Federaţiei Ruse
CPP FR – Codul de procedură penală al Federaţiei Ruse
CP Ucr – Codul penal al Ucrainei
CM RM – Codul Muncii al Republicii Moldova
CCon.RM – Codul Contravenţional al Republicii Moldova
CSJ RM – Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova
DEDJ al MJ RM – Departamentul de executare a deciziilor judiciare al Ministerului
Justiţiei al Republicii Moldova
DIP MJ RM – Departamentul Instituţiilor Penitenciare al Ministerului Justiţiei al
Republicii Moldova
HP CSJ RM – Hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova
pct. – punct

7
INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Criminalitatea întotdeauna a erodat


valorile sociale, bunăstarea economică, ameninţând cu desăvârşire viaţa sau sănătatea cetăţenilor,
care, în consecinţă, determină o degenerare a calităţii vieţii tuturor membrilor societăţii. Relaţiile
sociale ce au loc în societatea contemporană sunt destul de variate şi manifestă atitudine din
partea indivizilor. Cetăţenii au deplina cunoştinţă de normele de drept şi, în special, cele penale,
au menirea să contribuie la menţinerea ordinii publice, prin ameninţarea cu sancţiunea
corespunzătoare pentru fapta comisă. În pofida faptului că aceste norme îşi au aplicabilitatea la
moment şi la modul cel mai serios, aceasta nicidecum nu evită prezenţa abaterilor respective, prin
faptele penale. Desigur aceasta necesită, indiscutabil, implicarea statului prin organele sale
competente în soluţionarea diferendelor, manifestărilor antisociale în vederea restabilirii echităţii
sociale. Reacţia negativă a întregii societăţi în privinţa flagelului infracţiunii a fost întotdeauna
prezentă şi, indiscutabil, a fost tratată cu un răspuns de represiune penală.
Deşi pedeapsa penală sub forma închisorii a dominat decenii la rând, însă nu a convins
societatea că este unicul mijloc desăvârşit în corectarea şi reeducarea persoanelor, care au săvârşit
fapte penale, pedepsite cu o astfel de sancţiune. Astfel, instituţia liberării de pedeapsa penală s-a
văzut a fi salvatorul legiuitorului în reglementarea unor situaţii ce nu necesită o recluziune a unei
persoane vinovate de o faptă penală. Datorită răsturnării postulatului desăvârşirii aplicării
pedepsei cu închisoare ca unicul mijloc raţional al salvării societăţii de flagelul infracţional,
sistemul justiţiei a beneficiat din partea legiuitorului de apariţia unor norme penale ce
reglementează astfel de situaţii cu alternative la pedeapsa închisorii.
Instituţia liberării de pedeapsa penală îşi are apariţia pentru ţara noastră după ce-a de-a
doua conflagraţie mondială şi anume odată cu adoptarea Codului penal al RSSM din 1961. Aici
se observă pentru prima dată cu claritate modalităţi concrete de liberare de pedeapsa penală, care,
ulterior, au mai fost completate cu altele noi.
Apariţia instituţiei liberării de pedeapsa penală la jumătatea sec. XX a avut un efect pozitiv
în reglementarea relaţiilor juridico-penale, deoarece a dat posibilitate că pentru unele infracţiuni
uşoare să se aplice o măsură represivă mai blândă sau chiar să-l exonerze de pedeapsa penală prin
stabilirea unui termen de probă. Desigur că, instituţia liberării de pedeapsa penală a fost
completată pe parcursul deceniilor cu modalităţi noi care reflectau mai bine atitudinea statului
faţă de cei care au săvârşit infracţiuni cu un pericol mai redus pentru societate. Din cele invocate
se poate spune că instituţia liberării de pedeapsa penală a avut un progres în dezvoltarea
multitudinii sale în ultimele decenii ale sec. XX şi începând cu primii ani ai sec. XXI. O

8
importanţă deosebită în acest sens, a avut-o adoptarea Codului penal nou al Republicii Moldova,
în vigoare din 12 iunie 2003, care a sistematizat normele, ce prevăd modalităţile liberării de
pedeapsa penală într-un capitol separat, ceea ce în legea penală anterioară nu a fost şi, respectiv, a
invocat şi modalităţi noi de liberare de pedeapsa penală.
Tema abordată în teză reprezintă un interes deosebit atât pentru ştiinţa dreptului penal, cât
şi pentru societatea civilă, deoarece liberarea de pedeapsa penală este o atitudine manifestată a
legislatorului sau reacţia asupra fenomenului infracţional prin prisma educării şi corectării
persoanei condamnate în regim de libertate sau excluderii aplicării unei pedepse în mod tardiv sau
fără necesitate, ori liberarea de la executarea pedepsei de mai departe în pofida păşirii pe calea
corectării. Motivaţia mea în privinţa problemei abordate este că instituţia liberării de pedeapsa
penală reprezintă interes atât teoretic, cât şi practic şi care, în opinia noastră, ar putea fi
îmbunătăţită prin sugestiile invocate în teză. Este bine cunoscut că, un număr mare din dosare,
examinate în instanţele de judecată din Republica Moldova, vizează persoanele care au săvîrşit
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave. Pornind de la acest fapt, instanţelor de judecată le este mai
uşor în prezenţa anumitor circumstanţe în favoarea condamnatului să aplice una din modalităţile
de liberare de pedeapsă penală. Aceasta fiind argumentată prin aceea că statul nu este interesat să
trimită persoanele pentru astfel de infracţiuni în locurile de recluziune, care, ulterior, ulterior,
suportă cheltuieli pentru întreţinerea acestora. Însă, problema aplicării instituţiei liberării de
pedeapsa penală, în cazul săvârşirii unei fapte penale rămâne pentru practica şi doctrina penală un
termen care urmează a fi cercetat şi în privinţa căruia se poate da unele soluţii de îmbunătăţire.
Aceasta, spre exemplu, reiese din aceea că unele instituţii ale liberării de pedeapsa penală au
prevederi confuze şi aceasta coduce la complicarea aplicării acestei instituţii de către instanţele de
judecată, determinând astfel o abordare practică diferită. Aceste prevederi confuze se referă la
pct. (11) art. 90 CP RM în coraborare cu pct. 4 art. 90 CP RM şi art. 34 CP RM – cu referire la
anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei; instituţia prescripţiei
executării sentinţei de condamnare. Or, prezenţa unor prevederi evazive în cazul art. 92 CP RM
cu referire la situaţia în care se săvârşeşte o infracţiune după înlocuirea pedepsei cu o pedeapsă
mai blândă. Totodată, neclaritatea prevederilor legale se observă şi în cazul amânării executării
pedepsei penale pentru femei gravide şi cele care au copii în vârstă de până la 8 ani în condiţiile
art. 96 CPRM, urmare căreia legiuitorul nu stabileşte ce face în situaţia în care copilul decedează
în perioada de până la împlinirea vârstei de 8 ani. În aceeaşi măsură, confuzia este lesne de
observat şi în cazul aplicării prescripţiei executării sentinţei de condamnare art. 97 CP RM,
deoarece în prevederile în cauză se referă şi la prescripţia executării sentinţei de condamnare şi la
prescripţia executării pedepsei penale ori nu este clar în ce condiţii urmează a se aplica

9
prescripţia, dacă termenul de punere în executare a sentinţei de condamnare este limitat în timp,
or suspendarea scurgerii prescripţiei nu este reglementată în legislaţia procesual penală precum în
alte state. În aceeaşi măsură se poate spune şi în cazul instituţiei liberării de pedeapsa penală
datorită schimbării situaţiei în condiţiile art. 94 CP RM, care din cauza prevederilor sale
nedesluşite cu privire la noţiunea de schimbare de situaţie, fac această instituţie practic rar
aplicată sau imposibil de aplicat în practică. Necătând la aceasta o reuşită a prevederilor legale se
întâlneşte în situaţia liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen în condiţiile art. 91 CP
RM şi a liberării de pedeapsă a minorilor în condiţiile art. 93 CP RM. Însă, datorită faptului că
prevederile pct. (1) art. 91 CP RM repetă exact unele reglementări legale ce se prevăd şi în CE al
RM, aceasta face să se releveze o tautologie legală fără sens. Or, în cazul liberării de pedeapsa
penală a minorilor, prevederile art. 93 CP RM nu au nici o argumentare în faptul că minorii pot fi
trataţi penal mai întâi cu măsuri de constrângere cu caracter educativ sub forma internării acestora
în instituţii corespunzătoare decât alte măsuri ce nu necesită o internare în acest sens.
Toate acestea suscită interesul faţă de tematica ce vizează liberarea de pedeapsa penală în
reglementarea legislaţiei penale a Republicii Moldova şi îndeamnă la o abordare pe poziţii noi a
chestiunilor ce ţin de aplicarea liberării de pedeapsa penală. Or, adoptarea normelor penale
referitoare la instituţia liberării de pedeapsa penală a pus în faţa organelor judiciare, dar şi în faţa
ştiinţei dreptului penal o serie întreagă de probleme ce ţin de înţelegerea, interpretarea, aplicarea
corectă şi perfecţionarea continuă a modalităţilor instituţiei liberării de pedeapsa penală. Cu
certitudine, studiul detaliat asupra problemelor privind liberarea de pedeapsa penală, potrivit legii
penale a Republicii Moldova, va contribui la rezolvarea lor, va facilita căutarea soluţiilor de
depăşire a deficienţelor existente.
Monitorizarea gradului de studiere a temei investigate, ne permite să afirmăm că problema
aplicării instituţiei liberării de pedeapsa penală este insuficient cercetată în ştiinţa dreptului penal.
Mai ales aceasta se referă la liberarea de pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei (art. 94 CP
RM), înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art. 92 CP RM),
prescripţia executării sentinţei de condamnare (art. 97 CP RM). Nivelul de elaborare a
prevederilor legale, în acest sens, şi care ar face să cuprindă toate momentele cu referire la
liberarea de pedeapsa penală pe aceste motive nu poate fi recunoscut pe deplin satisfăcător dat
fiind: au fost ignorate acele posibilităţi reale de executare a unei pedepse penale în regim de
libertate, care au un mai mare efect asupra reinserţiei sociale a condamnatului decât închisoarea,
posibilitatea corectării sau reeducării unei persoane condamnte pentru o infracţiune gravă în
regim de libertate prin schimbul pedepsei, care ar avea o reuşită optimă, în integrarea în societate,
cu referire la survenirea unor situaţii ce ar putea face aceste norme să fie aplicabile limitat în

10
privinţa condamnaţilor, reieşind din restricţii pe care le prevăd sau din cauza posibilităţii
survenirii unor situaţii de schimb ce pot fi întâlnite foarte rar în practică, or, lipsa reglementării
legale a situaţiilor de suspendare a executării unei sentinţe de condamnare sau neclaritatea cu
referire la cazurile în care sentinţa de condamnare nu poate fi executată.
Pornind de la aceste considerente, prezentul studiu constituie o investigaţie ştiinţifică
complexă, având ca determinant necesitatea eliminării din prevederile legale a acelor neclarităţi,
ce fac dificilă aplicarea instituţiei liberării de pedeapsa penală în Republica Moldova.
Propunându-ne să sintetizăm evoluţia gândirii juridico-penale, referitor la instituţia liberării de
pedeapsa penală, considerăm că soluţia adecvată ar consta în tratarea interdisciplinară (juridico-
penlă, execuţională, procesual-penală, axiologică) a problemei investigate.
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul tezei de faţă consistă în elaborarea concepţiei teoretice
de soluţionare a problemei privind aplicarea instituţiei liberării de pedeapsa penală persoanelor ce
se fac vinovate de o faptă penală, în stabilirea naturii juridice a instituţiei liberării de pedeapsa
penală şi a modalităţilor sale şi în formularea recomandărilor de perfectare a normelor penale
privind aplicarea instituţiei liberării de pedeapsa penală, potrivit Codului penal al Republicii
Moldova.
Scopul propus a condiţionat realizarea următoarelor obiective:
• orientarea destinatarilor şi beneficiarilor legii penale spre aplicarea şi respectarea
înaltelor standarde ale justiţiei;
• elaborarea unor direcţii prioritare ale politicii penale în vederea asigurării unei
eficienţe considerabile în aplicarea instituţiei liberării de pedeapsa penală;
• elucidarea naturii juridice a instituţiei liberării de pedeapsa penală şi a modalităţilor
ei prin prisma exigenţelor legislaţiei Republicii Moldova;
• alegerea metodologiei studierii aprofundate – în plan exegetic, teoretic şi critic – a
normelor penale ce prevăd instituţia liberării de pedeapsa penală;
• argumentarea clară, completă şi convingătoare a aplicării instituţiei liberării de
pedeapsa penală în privinţa celor condamnaţi, a interpretării legii penale în cauze concrete, a
motivării şi corectării erorilor comise în practica judiciară privind aplicarea modalităţilor liberării
de pedeapsa penală;
• descoperirea punctelor vulnerabile ale modalităţilor instituţiei liberării de pedeapsa
penală, potrivit Codului penal al Republicii Moldova, în vederea prevenirii proliferării aplicării
incorecte a instituţiei liberării de pedeapsa penală faţă de persoanele ce pot beneficia de această
instituţie penală;

11
• analiza premizelor socio-juridice ale aplicării şi dezvoltării normelor penale cu
privire la instituţia liberării de pedeapsa penală în Republica Moldova;
• exegeza juridico-istorică şi juridico-comparativă a cadrului normativ privind
instituţia liberării de pedeapsa penală;
• analiza condiţiilor legale ale aplicării modalităţilor liberării de pedeapsa penală;
• descoperirea convergenţelor şi divergenţelor în practica judiciară privind aplicarea
instituţiei liberării de pedeapsa penală în Republica Moldova;
• stabilirea imperfecţiunilor prevederilor legale cu privire la instituţia liberării de
pedeapsa penală şi formularea de propuneri, menite să contribuie la îmbunătăţirea lor calitativă.
În vedrea realizării scopului şi obiectivelor trasate a fost utilizate următoarele metode:
dialectică, istorică, logico-juridică, de drept comparat, sistematică şi statistică. Totodată,
cercetările întreprinse se bazează pe studierea doctrinei, legislaţiei şi practicii judiciare existente
în domeniul dat.
La realizarea studiului, drept punct de reper a servit legea penală, procesual penală,
execuţională a Republicii Moldova şi a altor state (România, Rusia, Ucraina, Germania, Franţa,
Spania, Danemarca, Suedia etc.).
Baza teoretică a investigaţiei o constituie lucrările celor mai recunoscuţi savanţi consacraţi
în domeniu: savanţi ruşi - Козаченко И.Я., Незнамова З.А., Рарога А.И., Карпец И.И.,
Кудрявцева В.Н., Наумова А.В., Иногамова-Хегай Л., Казарян З., Исмайлов Б.И.,
Ткачевский Ю.М., savanţi români - Lupaşcu R., Mitrache C., Pop O., Daneş Ş., Papodopol V.,
Dobrinoiu V., Florean I., Giurgiu N., Nicolae N.A., Basarab M., Hotcă M.A., Barac L., Oancea I.,
Pitulescu I., Bulai C., Crişu A., Iordache M., Nistoreanu Gh., Boroi A., Pascu I., Lazăr V.,
Molnar I., Lupaşcu D. şi alţii, precum şi de către unii cercetători autohtoni – Cuşnir V., Gladchii
Gh., Zosim A., Borodac A., Macari I., Dolea I., Osadcii C., Costache Gh., Lozan T., Moraru V.,
Ciobanu I., Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Botnaru S., Grama M., Şavga A., Grosu V., Martin
D., Laşcu M., Koteva A. şi alţii.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Caracterul inovator al rezultatelor obţinute este
determinat de faptul că pentru prima dată în ştiinţa dreptului penal al Republicii Moldova s-a
efectuat o cercetare complexă a tuturor modalităţilor liberării de pedeapsa penală, în ansamblu, în
baza căreia au fost formulate concluzii şi recomandări teoretice în vederea perfectării continue a
legislaţiei. Aportul autorului la sporirea gradului de investigare a celor mai importante probleme
ale ştiinţei şi practicii dreptului penal raportat la instituţia liberării de pedeapsa penală rezidă în
următoarele: 1) a fost generalizată evoluţia conceptelor cu privire la instituţia liberării de
pedeapsa penală în Republica Moldova; 2) a fost explicată noţiunea de liberare de pedeapsa

12
penală sub aspect juridic şi doctrinar 3) au fost stabilite modalităţile liberării de pedeapsa penală
şi condiţiile lor de aplicare în Republica Moldova sub aspect comparat; 4) au fost explicate
problemele ce apar în legătura cu aplicarea instituţiei liberării de pedeapsa penală; 5) a fost
explicat mecanismul de aplicare a instituţiei liberării de pedeapsa penală; 6) a fost determinată
natura juridică a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei; 7) a fost stabilit
locul recuperării daunei materiale pricinuite în urma săvârşirii infracţiunii în cazul liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen; 8) a fost supusă examinării noţiunea de schimbare de
situaţie; 9) a fost explicată necesitatea posibilităţii înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o
pedeapsă mai blândă pentru astfel de infracţiuni precum cele grave şi deosebit de grave; 10) a fost
argumentată situaţia de imposibilitate de revenire la executarea pedepsei stabilite prin sentinţa de
condamnare în cazul înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă; 11) a
fost explicată necesitatea examinării, la aplicare, în ordine preferenţială, mai întâi a măsurilor de
constrângere cu caracter educativ mai blânde decât internarea acestora în anumite instituţii
speciale pentru situaţiile în care se hotărăşte în privinţa minorilor să se aplice liberarea de
pedeapsa penală potrivit prevederilor art. 93 CP RM; 12) a fost argumentată necesitatea aplicării
unei pedepse mai blânde în situaţiile amânării executării pedepsei pentru femei gravide şi cele
care au copii în vârstă de până la 8 ani în situaţia în care copilul decedează în perioada amânării;
13) au fost stabilite categoriile maladiilor pentru care condamantul poate beneficia de liberarea de
pedeapsa penală în condiţiile art. 95 CP RM; 14) a fost supusă examinării noţiunea de punere în
executare a sentinţei de condamnare; 15) au fost explicate neconcordanţele legale cu privire la
conţinutul instituţiei prescripţiei executării sentinţei de condamnare.
Printre cele mai importante propuneri de perfectare a legii penale trebuie de specificat
următoarele: 1) modificarea denumirii art. 97 CP RM din „Prescripţia executării sentinţei de
condamnare” în „Liberarea de pedeapsa penală în legătură cu scurgerea prescripţiei executării
pedepsei penale”; 2) să fie exclusă din prevederile pct. (1) art. 91 CP RM, următoarea prevedere
„...care au reparat integral daunele cauzate de infracţiunea pentru care sânt condamnate...”, în care
recuperarea daunei cauzate prin săvârşirea infracţiunii să rămână în calitate de obligaţie impusă
de instanţa de judecată, iar nu de condiţie pentru aplicare; 3) concretizarea prevederilor pct.(1) a
art. 91 CP RM privind aprecierea comportamentului persoanei care urmează a fi liberată
condiţionat de pedeapsă înainte de termen; 4) reformularea pct.(1) art.94 CP RM astfel încât să
fie expres specificat ce va include noţiunea de schimbare a situaţiei.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Sub aspect teoretic teza de doctor în
cauză constituie o abordare a opiniilor şi propunerilor controversate expuse în literatura de
specialitate a Republicii Moldova, precum şi în literatura de specialitate a altor ţări, cu referire la

13
instituţia liberării de pedeapsa penală, a modalităţilor sale. Astfel, importanţa teoretică constă în
propunerea unor soluţii originale pentru ştiinţa şi practica dreptului penal privind instituţia
liberării de pedeapsa penală, iar propunerile elaborate permit îmbunătăţirea semnificativă a
prevederilor legale privind aplicarea instituţiei liberării de pedeapsa penală faţă de persoanele
care au săvârşit o infracţiune.
Valoarea aplicativă a lucrării, se confirmă prin multitudinea de abordări şi soluţii, pe care
le redă autorul şi anume prin: interpretarea dată de autor noţiunilor şi termenelor ce apar în
prevederile legale privind instituţia liberării de pedeapsa penală, ce denotă o importanţă
considerabilă pentru aplicarea reuşită în practica judiciară a normelor ce vizează această instituţie,
iar datele culese, materialul faptic şi generalizările efectuate pot fi utilizate în procesul de
predare-învăţare a materiei dreptului penal în cadrul instituţiilor de învăţământ mediu şi superior
cu profil juridic, precum şi de perfecţionare continuă a destinatarilor legii penale.
Aprobarea rezultatelor. Ideile de bază ale prezentei lucrări au fost discutate la şedinţele
Catedrei Drept Penal şi Criminologie a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova.
Tezele principale ale cercetării şi-au găsit reflecţie în publicaţiile ştiinţifice ale autorului, inclusiv
în reviste ştiinţifice recenzate, altele fiind raportate şi supuse dezbaterilor în cadrul unor foruri
ştiinţifice internaţionale de specialitate, şi anume la: Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică
organizată la 27 octombrie 2006 la Chişinău cu genericul „Integritatea în serviciul public: repere
etice”; - Conferinţa internaţională organizată la 1 noiembrie 2007 la Chişinău cu genericul
„Cultura juridică şi prevenirea corupţiei”.
Sumarul compartimentelor tezei. Teza este prezentată pe 164 de pagini de text
dactilografiat. Teza de doctor în drept este alcătuită din: foaia de titlu, foaia privind dreptul de
autor, adnotările în limba română, rusă şi engleză, lista abrevierilor, cuprinsul, introducere, 3
capitole, concluzii şi recomandări, bibliografie, declaraţia privind asumarea răspunderii, CV
autorului.
În Introducere este argumentată actualitatea temei investigate şi importanţa problemei
abordate, este formulat scopul şi obiectivele tezei, este reflectată noutatea ştiinţifică a rezultatelor
obţinute, importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării, aprobarea rezultatelor şi sumarul
compartimentelor tezei.
1.Analiza situaţiei generale privind instituţia liberării de pedeapsa penală cuprinde 2
secţiuni şi este consacrat analizei situaţiei în domeniul tezei, determinând care au fost studiile
ştiinţifice în abordarea instituţiei liberării de pedeapsa penală. Totodată, s-a elucidat materialele
ştiinţifice publicate în a doua jumătate a sec.XX şi reflectarea cercetărilor ştiinţifice în publicaţiile
ştiinţifice din ultimii ani în privinţa instituţiei liberării de pedeapsa penală. În acelaşi timp, prin

14
intermediul studiilor efectuate de savanţii în domeniu s-a cristalizat noţiunea, conceptul liberării
de pedeapsa penală şi spectrul modalităţilor instituţiei liberării de pedeapsa penală. În acelaşi timp
s-au determinat obiectivele cercetării vis-a-vis de instituţia liberării de pedeapsa penală ce vor fi
abordate în capitolele următoare.
2.Liberarea de pedeapsa penală aplicată exclusiv până la condamnarea definitivă,
cuprinde 3 secţiuni în care se abordează problematica aplicării unor modalităţi ale liberării de
pedeapsa penală, aplicate exclusiv până la condamnarea definitivă de către instanţele de judecată
din Republica Moldova. Se determină reglementările juridice, în acest sens, stabilind astfel
condiţiile, temeiurile în care urmează a fi aplicate aceste modalităţi ale liberării de pedeapsa
penală, lacunele legislaţiei şi modalităţile de soluţionare a acestora prin propunerile de lege
ferenda.
3.Liberarea de pedeapsa penală aplicată în timpul condamnării, executării pedepsei sau
după condamnarea definitivă. În acest compartiment autorul intenţionează să determine
caracteristicile modalităţilor liberării de pedeapsa penală ce se alică în timpul condamnării,
executării pedepsei sau după condamnarea definitivă, în 5 secţiuni. Aşadar, în secţiunile în cauză
se stabilesc condiţiile în care se aplică instituţiile vizate şi problemele cu care se pot confrunta
instanţele de judecată la aplicarea acestora, în consecinţă, determinându-se recomandările de
propunere de lege ferenda în vederea îmbunătăţirii prevederilor legale în acest sens.

15
1.ANALIZA SITUAŢIEI GENERALE PRIVIND INSTITUŢIA LIBERĂRII DE
PEDEAPSA PENALĂ

1.1 Analiza materialelor ştiinţifice publicate privind instituţia liberării de pedeapsa penală

Pentru societate, un obiectiv fundamental încă din cele mai vechi timpuri l-a constituit
lupta împotriva fenomenului infracţiunii. Acesta s-a rezumat însă nu doar la aplicarea inevitabilă
a pedepsei, ci şi la aplicarea măsurilor de prevenire a săvârşirii faptelor ilegale. Deşi societatea a
acordat substanţial atenţie şi interes represiunii penale prin aplicarea pedepselor penale drastice,
aceasta nu întotdeauna a condiţionat diminuarea fenomenului infracţional. Politica penală
represivă a dominant societatea europeană până la începutul secolului al XX-lea. Această politică
a fost influenţată de doctrina dreptului penal clasică, în special se poate menţiona şcoala clasică
franceză, engleză, italiană, germană – care punea accentul pe sancţiunile penale severe.
Motivaţia aplicării sancţiunilor penale severe se rezumă la aceea că omul are libertatea de
gânditre şi acţiune şi cine a ales liber calea crimei trebuie să răspundă penal. Cine a comis o
infracţiune şi a cauzat rău altui om trebuie pedepsit. Cu cât pedeapsa este mai aspră, se susţinea,
cu atât infractorul va învăţa mai sigur să respecte legea. Politica penală represivă a fost
combătută, ulterior, de penalişti şi doctrinari ai dreptului penal, precum a fost C. Beccaria, care la
vremea sa într-o lucrare celebră, susţinea că pedeapsa nu se poate justifica prin asprime, prin
intimidare şi expiaţiune, ci prin utilitatea ei. Pedeapsa se aplică nu pentru a ispăşi un rău făcut –
crima – ci pentru a împiedica alte rele, alte crime în viitor [121, p.206]. În acelaşi timp orice
pedeapsă, care nu era dictată de o necesitate stringentă, este conform spuselor lui Montesquieu în
lucrarea „Spiritul legilor”, un act de violenţă [73, p.31-32]. Deşi ideile umaniste ale iluminiştilor
au avut o răspândire largă pe parcursul sec. XVIII-XIX şi pentru Principatele Româneşti, o
îmblânzire a represiunii penale prin intermediul instituţiei liberării de pedeapsa penală nu s-a
făcut văzută, ba chiar observându-se o discriminăre socială vădită în aplicraea pedepselor,
deoarece pentru boieri se prevedeau pedepse pecuniare sau în cel mai rău caz surghiun la
mănăstire sau domiciliu, iar pentru păturile de jos – pedepse cu ocna şi temniţe [47, p.165].
Aşadar, se poate spune că pedeapsa penală a avut un rol esenţial în societatea medievală, inclusiv
post-medievală, deoarece aceasta din urmă a suferit o transfomare de la forma sa de răzbunare şi
compoziţie la cea prevăzută în pravile aplicate de domnitor şi de alte persoane împuternicite. Însă
pe departe aceste elemente de schimbare nu au condus la o eventuală apariţie a instituţiei liberării
de pedeapsa penală, având un rol doar de schimbare a modului de executare a pedepselor şi
îmblânzirii lor. După cum menţionează autorul Ulianovschi X., în lucrarea sa „Probaţiunea.

16
Alternative la detenţie” apariţia liberării de pedeapsa penală în lume se face a fi văzută în sistemul
anglo-saxon prin Legea Justiţiei de Pace din anul 1936, ce reglementa instituţia suspendării
pronunţării hotărârii de condamnare [167, p.2-3]. Primele studii pe continentul european, ce s-au
făcut în privinţa instituţiei liberării de pedeapsa penală datează cu sfârşitul sec. XIX. Astfel,
primele atestări privind ideia instituţionalizării liberării condiţionate, care a fost teoretizată,
sistematizată şi propusă datează din 1847 şi se datorează magistratului francez Bonneville de
Mersangy, care a publicat lucrarea sa: „Instituţii complementare ale regimului penitenciar” unde
pentru prima dată a şi propus instituţionalizarea liberării condiţionate [132, p.28]. Această
modalitate a graţierii condiţionate, preconizată de Bonneville de Mersangy, avea câteva condiţii
la aplicare, şi anume: prima condiţie avea un caracter rezolutor, fiind impusă pentru un anumit
termen de încercare şi în cazul în care conduita condamnatului era necorespunzătoare, beneficiul
graţierii era şi cel condamnat trebuia să execute pedeapsa. Cea de-a doua condiţie avea un
caracter suspensiv în cazul în care înlăturarea executării pedepsei trebuia precedată de repararea
prejudiciului sau efect rezolutor, în cazul în care înlăturarea executării pedepsei avea loc imediat
cu obligaţia de reparare ulterioară a prejudiciului [115, p.4].
Ideile lui Bonneville de Mersagy privind liberarea condiţionată înainte de termen, nu au
găsit audienţă necesară în Franţa şi din aceste considerente ea a fost introdusă abia prin legea din
4 august 1885. Astfel de idei novatoare de umanizare a justiţiei s-au manifestat şi în cadrul
societăţii belgiene, care prin Legea Le Jeune din anul 1888 a fost introdusă în dreptul penal
instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei. Ea avea aplicabilitate asupra
delicvenţilor primari, condamnaţi la pedepse de scurtă durată, cu scopul de a evita contactul cu
mediul carceral, precum şi stimularea acestora de a-şi modifica comportamentul [166, p.13].
Preocuparea ţărilor vest-europene de problema instituţiei suspendării condiţionate a
executării pedepsei, ca modalitate de liberare de pedeapsa penală, a fost anticipată de acestea în
timp faţă de ţările române, care abia îşi reflectă o astfel de instituţie în legislaţia acestora la
începutul secolului XX. Desigur că această abordare vest-europeană a instituţiei suspendării
executării pedepsei penale a determinat doctrina şi concepţiile juridico-penale a ţărilor est-
europene, inclusiv a RM să abordeze posibilitatea aplicării şi executării pedepsei penale de pe
poziţii noi, generând o apariţie inovatoare în legislaţia penală proprie a instituţiilor penale
similare, precum cele din Europa de Vest. Totodată, merită a menţiona că ce-a de-a doua
conflagraţie mondială din sec. XX, a condus la mari schimbări de ordin social, politic, economic,
ce a determinat apariţia unor state noi, elaborarea propriilor coduri penale şi alte schimbări care
au guvernat concepţiile ştiinţei. În acest sens, al doilea război mondial a determinat specialiştii ce
vizează domeniul dreptului penal să elaboreze un şir de cercetări fundamentale asupra diferitor

17
instituţii de drept penal, precum şi asupra instituţiei liberării de pedeapsa penală, care nu şi-au
pierdut actualitatea până în zilele noastre. Astfel, printre cercetările ştiinţifice asupra instituţiei
liberării de pedeapsa penală, ce s-au soldat cu studii monografice, articole sau alte publicaţii de
specialitate în limba rusă în a doua jumătate a sec. XX, putem nominaliza: Ткачевский Ю.М.,
care determină că îndeplinirea sarcinilor de prevenţie generală au o importanţă considerabilă în
situaţia în care cei vinovaţi sunt liberaţi de răspunderea penală sau de pedeapsa penală după
scurgerea unui timp îndelungat după săvârşirea infracţiunii, şi anume în cazul liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen. Autorii, Ременсон А.Л., Любавин А.А., specifică
care sunt temeiurile liberării de răspunderea penală şi pedeapsa penală. Merită însă, a menţiona că
la acea vreme legislaţia penală nu făcea distincţie între modalităţile liberării de răspunderea
penală şi de pedeapsa penală, acestea generând o abordare doctrinară unică, cu specificarea, că
liberarea de pedeapsa penală reprezintă o altă fază a realizării răspunderii penale. Autorul
Дурманов Н.Д., specifică care sunt particularităţile liberării de răspunderea penală şi pedeapsa
penală datorită schimbării situaţiei, menţionând aspectele ce ţin de situaţia care determină o astfel
de liberare şi anume se referă la pierderea caracterului social periculos al faptei şi pierderea
caracterului periculos pentru societate din partea personalităţii făptaşului. În acelaşi timp, autorul
Хан-Магомедов Д.О., menţionează şi asupra faptului că ameliorarea situaţiei şi înlăturarea
prejudiciului, ca urmare, a săvârşirii infracţiunii de către cel vinovat, nu condiţionează întrunirea
condiţiei schimbare de situaţie, aceasta fiind considerată de autor ca o eroare în aprecierea
temeiului de liberare de răspundere penală şi pedeapsă penală, considerându-le doar ca
circumstanţe atenuante şi nu altfel. Totodată, autorul menţionează că nu pot fi considerate
schimbări de situaţie astfel de acţiuni din partea celui ce a săvârşit infracţiunea precum:
autodenunţarea, căinţa sinceră, contribuirea la descoperirea coparticipanţilor şi a infracţiunii.
Desigur că, de aspectele privind abordarea problemelor de răspundere penală, liberare de această
răspundere şi liberare de pedeapsă penală s-a preocupat şi autorul Филимонов В.Д., care
consideră că conţinutul liberării de răspundere penală reprezintă liberarea celui care a săvârşit o
infracţiune de admonestarea şi aprecierea comportamentului său, de către stat, prin emiterea unei
sentinţe de condamnare. Deşi problemei liberării de pedeapsa penală i s-a acordat în literatura de
specialitate studii impunătoare, totuşi merită a menţiona că aceasta de multe ori era examinată în
cadrul liberării de răspundere penală. Aceasta însă nu a făcut inevitabilă şi preocuparea de către
alţi savanţi a instituţiei liberării de pedeapsa penală, însă aceaste studii s-au axat pe unele
modalităţi ale liberării de pedeapsa penală [211, p.190]. Aşadar, autorul Якубович М.И.,
vorbeşte despre aspectele ce ţin de condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, afirmând că în doctrina de specialitate, naturii juridice a acestei instituţii i se dă o

18
apreciere de măsură egalată cu o pedeapsă penală [237, p.85]. Spre regret cu această părere nu
este de acord autorul Ткачевский Ю.М., care menţionează în studiul său că condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei reprezintă o ordine specială de executare a
sentinţei de condamnare, în care condamnatul nu execută măsura de pedeapsă ce a fost stabilită
condiţionat. Un alt autor precum Х.Х. Кадари [190, p.76], consideră însă că condamnarea
condiţionată reprezintă în sine o modalitate specială de liberare de pedeapsa penală.
Un rol nu mai puţin important s-a acordat în literatura de specialitate şi studiului instituţiei
liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen. Astfel, autorul Ефимов А.Е. menţionează în
studiul său că după natura sa liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen reprezintă o
fază de executare finală a pedepsei. Cu astfel de afirmaţii însă nu este de acord autorul Д.В.
Водяников, care menţionează că real, de fapt, nu se execută nici o pedeapsă în termenul de
încercare, cu atât mai mult însemnătatea liberarii condiţionate de pedeapsă înainte de termen în
calitate de fază de executare a părţii finale din pedeapsă, reduce la „nu” importanţa juridică a
termenelor de încercare [211, p.250]. O atenţie importantă au acordat studiului instituţiei liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen şi autorii Туманов Г., Аванесов А., [223, p.5-8], care
au stabilit în urma investigaţiilor întreprinse în oraşul Tartu, asupra comportamentului celor
liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen, s-a văzut un rezultat pozitiv, majoritatea celor
liberaţi în termenul de încercare au avut un comportament adecvat şi nu au săvârşit infracţini, din
35 doar 3 din cei liberaţi au săvârşit o infracţiune nouă. Totodată autorii Быстров И.Г., şi
Васильев А.И., [179, p.116], menţionează că în pracitca judiciară nu este admis ca liberarea
condiţionată de pedeapsa penală să fie aplicată incorect şi neîntemeiat precum şi a refuzului
neîntemeiat a unei astfel de liberări în cazul în care condamnatul a demonstrat corectarea lui.
Liberarea trebuie să fie aplicată, luând în considerare, caracterul infracţiunii săvârşite, datele
personale ale persoanei condamnate şi datele ce se referă la comportament în timpul executării
pedepsei. În acelaşi timp, autorul rus Борисов Э., [176, p.20-22] consideră că momentul hotărârii
asupra liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen se face în baza unui demers comun a
organului ce urmăreşte executarea pedepsei penale şi a comitetului consilierilor muncitori din
raza unde îşi executa pedeapsa condamnatul.
O contribuţie importantă prin studiul efectuat de autorul rus Ткачевский Ю.М. se observă
în privinţa insituţiei liberării de pedeapsa penală prin înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă
cu o pedeapsă mai blândă. Astfel, autorul Ткачевский Ю.М., menţionează că deşi liberarea
condiţionată de pedeapsă înainte de termen şi înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o
pedeapsă mai blândă se aseamănă foarte mult, aceste modalităţi de liberare de pedeapsa penală
sunt de sine stătătoare diferite, cu atât mai mult că se prevăd în articole diferite ale legii penale.

19
Deşi delimitările acestor două instituţii nu sunt prea mari [221, p.50-51], autorul Ткачевский
Ю.М. menţionează în studiul său [222, p.26-27], că această modalitate de liberare de pedeapsa
penală se aplică rar, menţionând chiar că în anul 1959 în Moscova s-a aplicat asupra 2,1%
condamnaţi. Asupra pedepselor ce urmează a fi înlocuite în cazul liberării de pedeapsa penală
prin înlocuirea celei la care a fost supus condamnatul, se pronunţă autorul Михлин А.С., care
susţine că nu este raţional de a aplica la înlocuire astfel de pedepse precum: interzicerea de a
ocupa anumite funcţii sau interzicerea de a practica o anumită activitate, considerând că persoana
care este liberată din penitenciar uită imediat de admonestarea pe care a exercitat-o statul în
privinţa sa, ca urmare a săvârşirii infracţiunii. Astfel, este mai raţional de a înlocui partea
neexecutată din pedeapsă cu astfel de pedepse precum: deportare, exilare sau la munci
corecţionale [211, p.272]. Aceeaşi idee o susţine şi autorul А.Е. Ефимов [183, p.158].
Un rol aparte în literatura de specialitate dedicat studiului instituţiei liberării de pedeapsa
penală pe motiv de boală, a avut spre exemplu, autorul Литвинов Р., [203, p.16], care
menţionează că această modalitate se referă la situaţia când persoana condamnată urmează a fi
liberată în pofida unei boli progresive grave, potrivit cărora nu se poate de aplicat pedepsa faţă de
condamnat, reieşind din iraţionalitatea acesteia. În acelaşi timp, autorul menţionează că este
nevoie de a stabili că această persoană a încetat a mai fi periculoasă pentru societate şi că nu va
săvârşi ulterior alte infracţiuni, iar dacă boala condamnatului nu împiedică executarea pedepsei
sau dacă această boală este temporară atunci el nu necesită de a fi liberat de pedeapsa penală,
urmând a fi tratate în instituţii medicale din cadrul penitenciarelor.
Printre cercetările efectuate de savanţi în perioada postbelică, care s-au finalizat cu studii
esenţiale, ce au avut o rezonanţă teoretico-aplicativă importantă cu referinţă la totalitatea
modalităţilor liberării de pedeapsa penală din cadrul legislaţiei penale a statelor din URSS,
inclusiv RSSM, au fost şi lucrările conduse sub redacţia autorilor А.А. Пионтковский, П.С.
Ромашкин, В.М. Чхиквадзе şi alţii care s-au referit şi asupra altor instituţii de drept penal. Alte
studii realizate de savanţii Стручеов Е.А., Кригер Г.Л., Келина С.Г., Ковалев М.И., Шишов
О.Ф., Игнатов А.Н. s-au materializat într-o lucrare amplă [201], prin care în afara altor instituţii
de drept penal ce sunt supuse cercetării, un rol deosibit îi revine instituţiei liberării de pedeapsa
penală, care îşi are reflecţie în capitolele XIII-XIX. Acest studiu reuşeşte să stabilească
particularităţile tuturor modalităţilor liberării de pedeapsa penală din acea perioadă, mai cu seamă
menţionând păreri diferite ale savanţilor asupra liberării de pedeapsa penală şi a modalităţilor
sale, unele dintre care au fost menţionate. Cu toate că studiile anilor ’50-’70 ai sec. XX prezintă
un material valoros pentru ştiinţa dreptului penal, instituţia liberării de pedeapsa penală în acea
perioada încă nu avea un loc separat desăvârşit în legislaţia penală a URSS, astfel de multe ori

20
unele modalităţi ale liberării de pedeapsa penală erau unite cu instituţia liberării de răspundere
penală, consituind, în fine, o singură instituţie ce se referea la liberarea de răspundere penală şi
pedeapsă penală. Totodată, este cert una, că instituţia liberării de pedeapsa penală avea amprenta
regimului sovietic de atunci, dar în varietatea lor se poate de spus că era destul de numeroasă.
Studiile mai noi ce au vizat instituţia liberării de pedeapsa penală s-au văzut a fi reflectate
în publicaţiile şi manualele autorilor: Ветров Н.И., [180]; Ермакова Л.Д., [182]; Кузнецова
Н.Ф., Решетникова Ф.М., [198]; Макарь И.М., [204]; Кудрявцева В.Н., Наумова А.В., [197];
Михлин А.С., Пономарёв П.Г., Селиверстов В.И., Шмаров И.В., [207]. În acest context,
merită a fi menţionată opinia autorului Макарь И., care a străduit prin studii efectuate pe
parcursul anilor ’90 ai sec. XX asupra multor instituţii de drept penal, dar mai cu seamă asupra
instituţiei liberării de pedeapsa penală. Astfel, autorul acordă atenţie alături de alte instituţii ale
liberării de pedeapsa penală şi instituţiei prescripţiei prevăzute de art. 47 CP RSSM, prin care
susţine că în urma scurgerii unui anumit termen de la momentul săvârşirii infracţiunii, în
comportamentul celui culpabil pot avea loc schimbări pozitive precum: munca conştiincioasă,
participarea activă la viaţa socială, revenirea la tipul de cetăţean disciplinat. Cu atât mai mult
discrepanţa în timp dintre momentul săvârşirii infracţiunii şi aplicarea pedepsei se răsfrânge
negativ asupra scopului pedepsei penale. De aceea, din considerentele nominalizate legea penală
prevede o astfel de posibilitate de eliberare de pedeapsa penală în urma scurgerii termenului de
prescripţie al executării sentinţei de condamnare [204, p.272].
Studiile reflectate în publicaţiile menţionate denotă focalizarea asupra mai multor instituţii
de drept penal, însă interesul autorilor au servit şi la acordarea unei importante părţi din aceste
lucrări şi instituţiei liberării de pedeapsa penală, fapt ce a generat abordari conceptuale noi şi de
perspectivă pentru modalităţile liberării de pedeapsa penală, având atât o rezonanţă teoretică, cât
şi aplicatăvă, fiind de bun augur şi practicienilor.
Studiile ştiinţifice ce vizează instituţia liberării de pedeapsa penală la fel au fost efectuate
de savanţi notorii şi în limba română, fiind reflectate în cercetări monografice şi alte publicaţii de
specialitate, aducând un aport considerabil ştiinţei dreptului penal pe parcursul sec. XX. Astfel,
printre aceştia se regăsec: Borodac A. „Eliberarea de răspundere penală şi pedeapsă penală”.
Chişinău, 1979, prin care autorul analizează modalităţile instituţiei liberării de pedeapsa penală,
prezente la moment în Codul penal din 1961 şi care nu erau separate de instituţia liberării de
răspunderea penală. Astfel, i se acordă o pondere importantă cercetării în cauză instituţiei
prevăzute de art. 43 CP RSSM, care se intitula condamnarea cu suspendarea pedepsei, stabilind
particularităţile, temeiurile de aplicare, efectele în cazul încălcării condiţiilor acordării etc.
Totodată, studiul în cauză ridică problema condiţiilor de acordare a instituţiei penale prevăzute de

21
art.51 ce se axa pe eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă şi înlocuirea pedepsei
prin alta mai blândă. Un rol considerabil în studiul realizat de autor i s-a acordat şi instituţiei
prevăzute de art.52 CP RSSM, precum eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă şi
înlocuirea pedepsei prin alta mai blândă, stabilind conţinutul legal al acesteia, temeiurile de
aplicare, importanţa etc. Cu referire la instituţia liberării de pedeapsa penală autorul Borodac A.
s-a expus şi în alte materiale ştiinţifice, care au fost publicate în coautorat cu alţi savanţi precum:
Bujor V., Brînză S., prin care a specificat că liberarea condiţionată înainte de executarea pedepsei
serveşte drept stimulator important pentru reeducarea şi corijarea condamnaţilor până la expirarea
termenului de pedeapsă [39, p.316-319].
Cercetările ce vizează instituţia liberării de pedeapsa penală au servit ca reper de studii şi
altor savanţi, precum Bulai C. [43], care s-au materializat într-un şir de publicaţii, prin care se
pronunţă asupra condamnării cu suspendarea executării pedepsei, considerând-o ca măsură ce
conduce la atingerea scopului pedepsei penale fără executarea ei. Autorul, Dobrinoiu V., Pascu I.,
Lazăr V. şi alţii [77], prin care se atrage atenţie asupra măsurilor de internare a minorilor în centre
de reeducare ca rezultat al liberării de pedeapsa penală. Problema delicvenţei juvenile nu a lăsat
fără un studiu minuţios şi autorul Basarab M. [32] care suţine că internarea minorilor în instituţii
specializate rezultă din şcolarizarea pe care o au minorii. Autorul Boroi A. [37], consideră că
pentru unii minori ce au avut repercursiuni psihologice ca rezultat al săvârşirii infracţiunii,
necesitatea internării este a fi văzută ca una obiectivă într-un centru medical-educativ. Autorii
Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar I. şi alţii [78], invocă aspectele de delimitare a stării psihice în
care se află minorul la momentul internării într-o astfel de instituţie şi starea de iresponsabilitate.
Asupra determinării aplicării pedepsei penale sau a măsurilor educative de internare se pronunţă
şi autorul Mitrache C. [113]. Autorul Butiuc C. în lucrarea sa [42], se pronunţă asupra naturii
juridice a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, astfel dându-i o definire
de măsură de individualizare a executării pedpesei. Un rol important instituţiei liberării de
pedeapsa penală îl acordă prin studiile efectuate şi autorii Zolyneak M., Michinici I. [172], care se
pronunţă asupra prescripţiei executării unei pedepse penale, considerând că politica penală în
prevenirea faptelor infracţionale trebuie să corespundă cu imediata aplicare a pedepsei, iar nu
aplicarea ei tardivă.
Desigur că alături de studiile efectuate de savanţii în domeniu, un rol deosebit în privinţa
instituţiei liberării de pedeapsa penală la avut autorul Costache Gh., care a examinat aspectele ce
ţin de liberarea condiţionată [64, p.31] sau în coautorat cu autorul Dobrinoiu V. [76, p.11], care a
urmat cu un studiu aprofundat a instituţiei în cauză, generând o viziune proprie asupra acesteia. S-
a lăsat preocupat de această instituţie şi autorul Giurgiu N. [83], menţionând în lucrarea sa poziţia

22
asupra liberării condiţionate şi asupra scopului pe care îl are, repercursiunile şi beneficiile pe care
le poate avea societatea şi cel condamnat.
În vizorul ştiinţei dreptului penal instituţia liberării de pedeapsa penală şi-a făcut reflectare
şi în publicaţiile din ultimii ani, generând abordări noi de perspectivă. Aceste studii au dat un
imbold în dezvoltarea caracteristicilor calitative ale modalităţilor liberării de pedeapsa penală.
Astfel, printre publicaţiile din ultimii ani asupra institiţiei liberării de pedeapsa penală şi a
modalităţilor sale s-au expus un şir de savanţi autohtoni şi străini, inclusiv savanţi ruşi şi români.
Studiile de cercetare din ultimii ani în limba rusă asupra instituţiei liberării de pedeapsa
penală se regăsesc într-un şir de publicaţii ale autorului: Исмаилов Б.И. [189, p.123], care
menţionează importanţa tratării din punct de vedere penal a persoanelor vinovate de săvârşirea
unor infracţiuni din sfera economică cu măsuri alternative, printre care se enumără şi instituţia
liberării de pedeapsa penală. Autorul Ткачевский Ю.М. în studiul efectuat [219, p.22], face o
analiză a instituţiei înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă prin alta mai blândă, specificând ce
pedepse pot fi aplicate în cazul înlocuirii. Totodată, autorul Ткачевский Ю.М. într-o altă
publicaţie [220, p.3], abordează problema executării condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, prin care se face o analiză a temeiurilor aplicării şi scopului pe care îl
urmează legiuitorul în aplicarea unei astfel de instituţii. Autorii Боршевский А. şi Захария С. în
studiul realizat în coautorat [177, p.46] îşi expun poziţia sa asupra aplicabilităţii pedepsei penale
minorilor care au săvârşit infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, importanţa lăsării în libertate a
unor astfel de minori, măsurile ce urmează a fi aplicate faţă de astfel de minori aflaţi în conflict
cu legea, precum şi viziunea pe care trebuie să o deţină statul în privinţa minorului care a săvârşit
o infracţiune. Asupra instituţiei liberării de pedeapsa penală prin liberarea condiţionată de
pedeapsă înainte de termen se pronunţă şi autorul Ветров Н.И. [180, p.415], prin care în cursul
respectiv de drept penal acordă atenţie şi instituţiei respective, prin prisma temeiurilor ce stau la
baza aplicării ei, considerând, totodată, că un rol important în stabilira atitudinii comportamentale
a condamnatului revine factorului reparării integrale a daunei cauzate prin săvârşirea infracţiunii.
În vizorul autorului Рарог А.И. [216, p.450], instituţia liberării de pedeapsa penală şi-a găsit
reflectare printre alte instituţii de drept penal, caracterizând instituţia liberării condiţionate de
pedeapsă înainte de termen din CP FR şi care a menţionat tipurile pedepselor, care legiuitorul le
are în vedere şi faţă de care sunt liberaţi cei condamnaţi. Un rol aparte îi revine instituţiei liberării
condiţionate înainte de termen, aplicate faţă de condamnaţii la detenţie pe viaţă. În acest sens,
printre investigaţiile ştiinţifice efectuate recent se regăsesc astfel de savanţi, precum Иванов
В.Д., Иванов П.В. [186, p.464], care menţionează caracteristicile pe care condamnatul la detenţie
pe viaţă trebuie să le întrunească la momentul liberării condiţionate înainte de termen. Totodată,

23
asupra importanţei instituţiei liberării de pedeapsa penală se expun şi autorii Рарог А.И. şi
Степалин В.П. [1215, p.236], care atribuie acestei instituţii o caracteristică socială ce constă în
reeducarea şi corectarea persoanei condamnate prin înlăturarea aplicări altor măsuri represive,
precum pedeapsa închisorii. Autorii ruşi Козаченко И.Я., Незнамова З.А. [196, p.440], se expun
asupra particularităţilor şi argumentelor aplicării liberării de pedeapsa penală prin înlocuirea părţii
neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, iar autorul rus Ткачевский Ю.М. [219,
p.22], argumentează poziţia faţă de pedepsele ce urmează a fi aplicate în urma înlocuirii părţii
neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, considerând că pot fi aplicate anumite
pedepse dar nu toate din categoria celor mai blânde decât închisoarea.
O relevare importantă a modalităţilor instituţiei liberării de pedeapsa penală în studiile de
cercetare ştiinţifică se fac a fi văzute pe parcursul ultimilor ani şi în literatura de specialitate în
limba română. Studiile care s-au efectuat pe parcursul ultimilor ani asupra instituţiei liberării de
pedeapsa penală este unul impunător, care se referă la întrega gamă a modalităţilor liberării de
pedeapsa penală, caracteristicilor şi temeiurilor aplicării lor. Astfel, cercetările efectuate raportate
la instituţia liberării de pedeapsa penală prin condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei s-au soldat cu un şir de publicaţii prin care se abordează particularităţile
liberării în condiţiile art. 90 CP RM. Cât priveşte natura juridică a condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei şi particularităţile ei ca alternativă, în literatura de specialitate
din ultimii ani sau expus astfel de autori precum sunt: Grama M. şi Martin D. [86, p.11], care
analizează instituţia în cauză ca fiind una acceptabilă la nivel internaţional, regăsindu-se în
recomandările ONU şi ale Consiliului de Miniştri, recunoscându-se, totodată, calitatea de
alternativitate la pedeapsa cu închisoarea. În acelaşi timp, autorul Martin D. [110, p.183] relatează
despre condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ca măsură ce manifestă
încrederea celor condamnaţi fără a-i supune efectelor unei pedepse penale, remarcând în analiza
acestei instituţii şi temeiurile aplicării condamnării cu suspendarea condiţionată a exeutării
pedepsei. O atenţie deosebită acestei instituţii ale liberării de pedeapsa penală este acordată de
către autorul Lupaşcu Radu [107, p.179], menţionând că natura ei este una de suspendare a
executării pedepsei, deşi în literatura de specialitate este tratată ca instituţie de sine stătătoare sau
un mijloc de individualizare a executării pedepsei penale. Asupra naturii instituţiei prevăzute de
art. 90 CP RM autorul Spoială A. [146] consideră că această instituţie conţine elementele
probaţiunii, sau într-un alt studiu [146, p.250] fiind considerată o sancţiune intermediată. Un
studiu minuţios în contextul alternativelor detenţiunii penitenciare aparţine autorilor Cuşnir V. şi
Zosim A. [67] prin care în capitolul III specifică faptul că instituţia prevăzută de art. 90 CP RM
reprezintă o alternativă a detenţiunii penitenciare, cu ce şi suntem de acord, abordând paralel în

24
contextul dezvăluirii particularităţilor instituţiei vizate că o condamnare a infractorului şi
infracţiunii nu poate fi una condiţionată, astfel, fiind de acord pe deplin cu denumirea dată acestei
instituţii în legea penală, totodată, susţinând că această formă a liberării de pedeapsa penală ar
trebui să treacă în categoria pedepselor penale, locul ei fiind mai adecvat acolo decât în cadrul
modalităţilor instituţiei liberării de pedeapsa penală. Autorii în cauză, susţin anume că
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ar trebui să fie îmbinată şi cu
măsuri restrictive, inclusiv cu detenţiunea penitenciară. O atenţie deosebită asupra instituţiei
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în ultimii ani este acordată şi de
autorul Zosim A. [173, p.65] prin care se încearcă să se explice că această instituţie poartă un
caracter şi anume cel corectiv şi nu coercitiv. Autorul Diaconu Gh. cercetând particularităţile
pedepsei penale, ajunge la concluzia că în urma individualizării pedepsei penale, cel mai indicat
mod de executare a sancţiunii este axat pe două variante: pe executarea pedepsei penale or pe
suspendarea executării pedepsei [73, p.77]. Un alt exemplu de studiu al instituţiei condamnării
prin suspendarea condiţionată a executării pedepsei îl regăsim la Anghel N. [3, p.256-257], care
consideră că autoritatea hotărârii judecătoreşti nu este afectată în cazul în care în termenul de
probă se săvârşeşte o nouă infracţiune. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei pe deplin este abordată şi în studiul efectuat de autorii: Gladchi Gh., Mariţ A. şi Berliba
V. [84, p.32-33]. Bunăoară, autorul Gladchii Gh. stabileşte că restricţiile în privinţa prevederilor
art. 90 CP RM, reieşind din analizele efectuate asupra părerilor respondenţilor practicieni, trebuie
extinse. De asemenea, autorul arată în ce măsură restricţiile pot fi schimbate, făcând referinţă la
aceleaşi opinii ale practicienilor. Un studiu important asupra instituţiei prevăzute de art. 90 CP
RM îl realizează şi autorii Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii. [33, p.147], care
determină particularităţile modalităţilor liberării de pedeapsa penală, precum şi asupra
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Astfel, în expunerea
particularităţilor instituţiei nominalizate în art. 90 CP RM, se atrage atenţia asupra momentelor ce
vizează anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, menţionând care
este viziunea în privinţa noţiunii de încălcări sistematice.
Drept urmare a celor menţionate, putem conchide că, asupra condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei studiile de cercetare arată că un număr mare de savanţi s-au
preocupat de problema aplicării instituţiei în cauză, totuşi trebuie menţionat faptul că cercetările
ce vizează instituţia în cauză nu se pot rezuma la aceasta. Aşadar, instituţia liberării de pedeapsa
penală în condiţiile art. 90 CP RM urmează a fi supusă studiului şi din perspectiva coraborării
acesteia cu alte norme penale, precum art. 34 CP RM, cu atât mai mult un şir de probleme pot
apărea în cazul în care se săvârşeşte o infracţiune nouă şi instanţa urmează a se pronunţa pentru

25
menţinerea acestei măsuri. Astfel, cercul opiniilor asupra acestei instituţii rămâne deschis, în
continuare, ceea ce face ca această instituţie să fie abordată şi din perspectiva aceasta, de autor în
cadrul tezei.
În ce priveşte instituţia liberării de pedeapsa penală aplicată minorilor potrivit art.93 CP
RM, aceasta din urmă a fost supusă studiului în publicaţiile din ultimii ani de savanţii în domeniu
atât de peste hotarele ţării, cât şi din ţară. Astfel, prin studiile efectuate de savanţii din domeniu s-
a acordat atenţie, mai întâi de toate asupra naturii juridice acestei instituţii şi a faptului că această
insituţie urmează a fi aplicată, reieşind din vârsta celui aflat în conflict cu legea. Cu atât mai mult,
în acest sens Suceavă I., Viorel M., Constantin G. [150, p.131], specifică asupra aspectului ce ţine
de procedura în privinţa minorilor care au săvârşit o infracţiune şi anume procedura respectivă
trebuie să ţină cont de vârsta şi interesul reeducării acestuia. Totodată, asupra factorilor ce
determină delicvenţa minorilor şi care necesită a fi luate în considerare de către instanţa de
judecată se pronunţă autorii Armaşu V. [30, p.16] şi Ciobanu I. [47, p.230]. Totodată, în studiul
realizat de autorul Lupan Ş. se ajunge la concluzia că minorul este influenţat considerabil de
factorul mediului şi din aceasta rezultă că instanţa de judecată trebuie să ia în considerare măsura
cuvenită ce urmează a fi aplicată în urma liberării de pedeapsa penală. În acelş timp prin studiul
realizat de autorul Ulianovschi Gh. [165, p.15] se ajunge la concluzia că pedeapsa penală are
repercursiuni mai grave decât pentru un matur, prin ce şi se argumentează aplicarea măsurilor cu
caracter educativ. În materialele ştiinţifice, din ultimii ani, au fost reflectate şi opiniile autorilor
Koteva A. [101, p.68], Octavian Pop [130, p.93], Ursu V. [169, p.25], care expun concepţia
generală că minorii în cazul săvârşirii infracţiunilor, trebuie trataţi nu prin măsura pedepsei penale
ci prin măsuri educative. Un rol aparte le revine studiilor efectuate în acest sens, ale autorilor
Mitrache C. [113, p.163], Boroi A. [37, p.296], care elucidează măsurile educative ce urmează a
fi aplicate faţă de minori în cazul săvârşirii unei infracţiuni. În acest sens, se expun într-un studiu
mai amplu autorii Carp S., Osadcii C., Rusu O. [45, p.314] menţionând particularităţile internării
unui minor într-o instituţie curativă şi de reeducare. Autorul Crişu A. [66, p.163] se expune
asupra faptului - cine dintre minorii care au săvârşit o infracţiune, trebuie internaţi în instituţii
educative şi de reeducare. În acest context, merită a menţiona că spectrul problemelor cu care se
confruntă instituţia nominalizată nu este epuizat. Astfel, instituţia respectivă necesită a fi supusă
studiului din perspectiva măsurilor educative ce urmează fi aplicate faţă de minor în cazul
săvârşirii infracţiunii, în ce situaţii se aplică o măsură sau alta. Acest lucru a încercat sa-l facă
autorul Martin D. [112, p.205], susţinând că măsurile educative de internare nu-şi au rostul în
cazul în care vârsta de până la majorat este aproape. Susţinem o astfel de poziţie, însă asupra
acestui aspect necesită a efectua studii, luând în considerare că materialele ştiinţifice autohtone

26
sunt insuficiente. O altă problemă ce poate fi abordată în cazul aplicării art. 93 CP RM, ţine de
diferenţierea măsurilor educative, aplicate în cazul săvârşirii unei infracţiuni uşoare şi a unei
infracţiuni mai puţin grave. Toate acestea suscită interesul pentru tema vizată, ceea ce determină
autorul să se pronunţe şi asupra acestor momente în cadrul cercetărilor efectuate.
În literatura de specalitate nu mai puţin se acordă o atenţie şi instituţiei liberării de
pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei. Asupra acestei instituţii autorii Botnaru S., Grama
M., Şavga A., Grosu V., [40, p.520], Bodrodac A., Gherman M., Maldea N. şi alţii [38, p.453],
Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii [33], determină care este conţinutul noţiunii de
schimbare de situaţie, în ce condiţii urmeză a fi aplicate, ce condiţionează apariţia unor situaţii de
acest gen, nu în ultimul rând asupra definirii noţiunii de schimbare de situaţie se pronunţă şi
autorul Tipa I. [158, p.123]. Din păcate materialele ştiinţifice în acest sens în ultimii ani sunt
puţine, ba chiar se simte necesitatea unor studii care ar determina care este însemnătatea apariţiei
a două instituţii penale, precum liberarea de pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei şi
liberarea de răspundere penală pe acel temei în legea penală, deşi se deosebesc dar nu substanţial,
iar dacă ne referim la efectele pe care le produce aproape sunt identice. În acest sens, menţionăm
că instituţiile în cauză tratează schimbarea de sitaţie, în mod diferit, aceasta făcând din punct de
vedere practic să fie aplicate prevederile art. 58 CP RM cu mai multă uşurinţă de către instanţele
de judecată decât cele prevăzute de art. 94 CP RM, astfel generând în codul penal o instituţie
„moartă” sau rar întâlnită în practica de aplicare a acesteia.
Din totalitatea modalităţilor liberării de pedeapsa penală, în ultimii ani, în literatura de
specialitate se regăsesc studii efectuate de savanţi în domeniu, care au elucidat aspectele
teoretico-practice ale instituţiei liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, de altfel fiind
instituţia de drept penal, căreia i s-a acordat o atenţie deosebită de către cercetători. Astfel, în
studiile efectuate din ultimii ani s-au făcut a fi observate opiniile, următorilor autori: Osadcii C.,
[125, p.123], Barac L. [34, p.239], care se pronunţă asupra semnificaţiei şi scopului pe care îl
urmăreşte instituţia liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen. În acest context, autoarea
Rotaru C. [142, p.341] enunţă care este fundamentul reducerii pedepsei în timpul executării
pedepsei penale. De rând cu ideiile expuse în literatura de specialitate, autorii Costache Gh., [65,
p.210], Moraru V., [116, p.26], Lozan T. [104, p.30], analizând paritucularităţile liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen, explică care ar fi rolul acestei instituţii în liberarea
ulterioară a unei persoane condamnate la detenţie pe viaţă, momentele ce vizează schimbările de
comportament în timpul executării pedepsei, necesitatea sau iraţionalitatea liberării codiţionate de
pedeapsă a unor astfel de condamnaţi, însemnătatea pentru condamnatul la detenţie pe viaţă a
posibilităţii liberării lui de executarea mai departe a celei mai drastice pedepse penale. În acelaşi

27
context, autorul Tipa I. [157, p.64], evocă unele oportunităţi care pat fi luate în considerare de
către instituţiile peniteciare în cazul liberării condiţionate de pedeaspă înainte de termen a
persoanelor condamnate la detenţie pe viaţă. Nu, în ultimul rând, autoarea Brezeanu O. [41, p.18-
19], analizează importanţa pregătirii (şcolarizare, muncă fizică) a condamnaţilor minori înainte de
liberarea condiţionată de pedepsă înainte de termen, fapt care determină o uşurare în reintegrarea
în societate. Totodată, studiile efectuate de către Priţcan V., Ianacoglo M., Dovicenco L., IRP şi
alţii [99, p.11] şi Priţcan V., Gribincea T., Moraru-Chilimar R. şi alţii [132, p.36], arată
importanţa etapelor de reintegrare socială a persoanelor care urmează a fi reintegrate în societate
în urma liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, determinarea problemelor ce apar în
timpul supravegherii de către consilierii de probaţie a comportamentului condamnatului liberat şi
îndeplinirii condiţiilor impuse de instanţa de judecată la momentul liberării. Cu adevărat, studiile
ce vizează instituţia liberări condiţionate de pedeapsă înainte de termen a nimerit în vizorul mai
multor specialişti din domeniu, însă totalitatea problemelor ce pot fi abordate, în acest context, nu
se epuizează şi face ca această instituţie penală să fie reperul cercetărilor în continuare.
Alături de instituţiile penale nominalizate, studiile ştiinţifice din ultimii ani au precăutat şi
instituţia înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, dar este necesar de
a recunoaşte că această instituţie nu s-a bucurat prea mult de acest lucru. În acest sens, autorul:
Macari I. [109, p.341], se exepune asupra particularităţilor acestei instituţii, considerând-o în
acelaşi timp, că este una necondiţionată. Botnaru S., Grama M., Şavca A., Grosu V. [40] în afara
examinării şi elucidării particularităţilor acestei instituţii acordă o atenţie teoretică şi momentelor
ce sunt legate de săvârşirea unei infracţiuni de către condamnat ce a fost liberat de pedepasa
penală prin înlocuirea cu o pedeapsă mai blândă, în acest sens, se expun opinii diferite şi de către
alţi savanţi [62, p.222]. Nu în ultimul rând, expunerea pe marginea acestei instituţii se întâlneşte
la autorul Tipa I. [154, p.68], care determină cracteristicile de bază ale acestei instituţii, spectrul
condamnaţilor care pot beneficia de o astfel de liberare de pedeapsa penală, problemele de
perspectivă, precum ar fi: mărirea spectrului condamnaţilor ce pot beneficia de o astfel de
liberare, pedepsele mai blânde ce urmează a fi aplicate acestora şi soluţiilor pentru situaţiile în
care de după liberare în condiţiile art. 92 CP RM, condamnatul mai săvârşeşte o nouă infracţiune.
Spre regret, trebuie trebuie să recuoaştem că, în ultimii ani, în limba română în privinţa
instituţiei liberării de pedeapsa penală prin liberarea de pedeapsa penală a persoanelor grav
bolnave, ştiinţa dreptului penal nu s-a grabit a acorda o atenţie considerabilă, fapt ce
demonstrează puţinele studii efectuate, în acest sens, fie că astfel de situaţii au loc mai puţin în
ptractica judiciară, fie că au acordat atenţie mai mult altor instituţii ce, preponderent, se aplică în
practica judiciară. Acest, lucru însă a rămas în vizorul instituţiilor penitenciare, care, ulterior, s-au

28
soldat cu aplicarea unor acte normative, ce au dat posibilitatea să desluşească neclarităţile, care
apar în legătură cu o astfel de instituţie a liberării de pedeapsa penală. Neclarităţile au apărut
odată cu necesitatea determinării spectrului bolilor grave, care generează o abordare serioasă pe
marginea liberării pe un astfel de temei. Totodată, merită a menţiona că o anumită atenţie acestei
instituţii s-a acordat. Astfel, asupra particularităţilor acestei modalităţi a liberării de pedeapsa
penală s-au expus autorii: Macari I. [109], Botnaru S., Grama M., Şavca A., Grosu V. [40],
Costea M. [63, p.43]. Cu toate acestea, problemele referitoare la instituţia liberării de pedeapsa
penală, potrivit prevederilor art. 95 CP RM, apoi tot mai des, reieşind din prezenţa condamnaţilor
bolnavi în mediul penitenciar, dar care nu nimeresc la categoria cu boli grave, deşi există un grad
de invaliditate, fapt ce generează cheltuieli impunătoare ce stau pe povara sistemului bugetar al
RM, de aceea necesitatea revederiri spectrului condamnaţilor faţă de care se poate aplica această
modalitate rămâne a fi una discutabilă.
În ce priveşte instituţia amânării executării pedepsei potrivit prevederilor art. 96 CP RM,
studiile ce s-au efectuat în limba română în ultimii s-au reflectat într-un şir de publicaţii ştiinţifice
ale autorilor: Botnaru S., Grama M., Şavga A., Grosu V., [40], Bodrodac A., Gherman M.,
Maldea N., şi alţii [38], Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii [33], Martin D. [111,
p.276], Tipa.I. [161, p.42]. Opiniile autorilor nominalizaţi vis-a-vis de instituţia amânării
executării pedepsei penale pentru femiei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani,
s-au axat pe condiţiile de aplicare, scopul pe care îl urmăreşte legiuitorul în cazul acordării unei
astfel de liberări condamnatei, particularităţile modului de executare a unei astfel de liberări,
procedura de anulare sau încetare a efectelor amânării executării pedepsei, precum şi măsurile ce
sunt luate odată cu împlinirea de către minori a vârstei de 8 ani. Autorul Martin.D., în cadrul
studiului repectiv străduie să arate care sunt particularităţile renunţării de către mamă asupra
educării copilului şi efectele acesteia asupra condamnatei, ce urmează după aceasta, în ce condiţii
are loc educarea de mai departe a copilului şi ce urmează a hotărâ instanţa de judecată la
propunerea organului care supraveghează condamnata. În studiul efectuat de către autorul Tipa I.,
alături de determinarea particularităţilor legate de amânarea executării pedepsei penale pentru
femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani, s-a încercat a determina lacunele
legii penale în privinţa situaţiilor în care minorul decedează în timpul amânării executării
pedepsei şi care sunt măsurile luate de instanţa de judecată la momentul atingerii de către minor a
vârstei de 8 ani în cazul în care condamnata nu a executat nici o fracţiune din pedeapsa penală. În
acest sens, problemele pe care le ridică autorul cu referire la instituţia prevăzută de art. 96 CP RM
sunt de o importanţă majoră şi vor constitui obiectul de analiză, în continuare, care se va solda cu
propuneri de lege ferenda.

29
Spre regret, lipsa studiilor în privinţa instituţiei prescripţiei executării sentinţei de
condamnare se resimte. Cercetările asupra acesteia se reflectă de către autorii: Botnaru S., Grama
M., Şavga A., Grosu V. [40], Bodrodac A., Gherman M., Maldea N. şi alţii [38], Barbăneagră A.,
Berliba V., Gurschi C. şi alţii [33], Tipa.I. [160, p.83]. Autorii nominalizaţi supun cercetării
particularităţile acestei instituţii, modul lor de aplicare, termenele necesare ce trebuie să se scurgă
pentru a aplica această prescripţie, aspectele ce ţin de întreruperea termenelor de prescripţie.
Totodată, autorul Tipa I. insistă în studiul său asupra modificărilor legale ce necesită asupra
acestei instituţii penale, deoarece conţinutul unor prevederi ale art.97 CP RM nu coincide cu
însăşi denumirea articolului, cu atât mai mult autorul dezvăluie aspectele ce ţin de punerea
sentinţei de condmnare în executare. Nu în ultimul rând pe marginea aspectelor ce ţin de scurgrea
termenului de la momentul pronunţării sentinţei de condamnare şi până la punerea în executare a
pedepsei s-au expus şi autorii Rusu M.I. [143, p.323], şi Hotcă M.A. [91, p.828-829].
Concluzionând în baza materialului analizat, conchidem că evoluţia concepţiilor asupra
instituţiei liberării de pedeapsa penală în Republica Moldova a avut un drum anevoios de
parcurs, reieşind din atitudinea vehementă de neacceptare şi dezaprobare a ideilor privind
prezenţa acesteia în legislaţia internă. Primele idei, în acest sens, le observăm în Europa de
Vest apoi în cea estică. Cu atât mai mult că, nu putem omite situaţia juridico-politică în care se
afla actualul teritoriu al Republicii Moldova în perioada interbelică, ce a condiţionat aplicarea
legislaţiei de atunci a statului România, iar apoi a URSS. Evenimentele ce s-au succedat în
timp a făcut posibilă apariţia instituţiei liberării de pedeapsa penală prin instituţia suspendării
condiţionate a executării pedepsei, evocată în anumite legi speciale, precum, legea conflictelor
de muncă din anul 1920 şi apoi prin legea sindicatelor profesionale din 1921 [35, p.36]. Or,
până la adoptarea acestor legi speciale Codul penal român din 1864 nu accepta vre-o formă
alternativă privaţiunii de liberate, infractorii care erau dominaţi de porniri antisociale trebuiau
să fie pedepsiţi şi excluşi din societate [85, p.95]. Ulterior, sub influenţa Asociaţiei
Internaţionale de drept penal, reflectarea instituţiei liberării de pedeapsa penală s-a făcut
văzută şi în Codul penal român din 1936, în care suspendarea pedepsei şi eliberarea
condiţionată a fost prevăzută în calitate de măsuri de siguranţă în vederea înlăturării recidivei
infracţionale [60]. Totodată, concepţiile cu privire la instituţia liberării de pedeapsa penală au
dominat în perioada postbelică, astfel aceasta o spune reflectarea instituţiei liberării de
pedeapsă în Codul penal al RSSM din 1961, în capitolul „Aplicarea pedepsei şi absolvirea de
pedeapsă” [57]. Deşi abordările ştiinţifice asupra instituţiei liberării de pedeapsa penală pe
parcursul acestei perioade sunt de o anvergură considerabilă, observăm că unele din
modalităţile acesteia nu se reflectă adecvat în studiile de specialitate. Astfel, scopul pe care şi-l

30
pronune autorul în studierea ştiinţifico-practică a temei vizate în această lucrare se va axa pe
obiectele ce vor elucida natura juridică a instituţiei liberării de pedeapsa penală prin prisma
analizei şi descoperirii lacunelor legale în acest sens precum şi prin formularea de propuneri
menite să contribuie la îmbunătăţirea prevederilor legale în acest sens.

31
1.2 Analiza conceptului şi categoriilor liberării de pedeapsa penală

Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea în gândirea


filozofică europeană prinde contur tot mai mult concepţiile cu un pronunţat caracter umanist
privind scopul pedepsei. Aceste opinii încercau să se concentreze nu atât asupra faptei comise, cât
asupra celor care ar urma, pe această cale, preconizându-se un sistem de preîntâmpinare a
fenomenului infracţional. De asemenea, în aceeaşi perioadă s-au făcut primele teoretizări ale
estimării raportului dintre eficacitatea pedepsei vis-a-vis de gravitatea faptei ilicite. Din stabilirea
raportului menţionat a luat naştere ideea conceptualizării pedepselor alternative. Conform DEX-
ului, noţiunea de „alternativă" înseamnă „posibilitatea de a alege între două soluţii, între două
situaţii etc. care se exclud" [80, p.282]. Este o realitate faptul că formele tradiţionale de protejare
a societăţii împotriva criminalităţii nu mai fac faţă; închisorile sunt suprapopulate, pedeapsa cu
închisoarea nu mai are suficientă putere de intimidare a infractorilor şi nici nu conduce la
integrarea acestora în societate, iar daunele suferite de victimă nu sunt compensate prin hotărârea
pronunţată de instanţă în procesul penal. În special, numărul mare al deţinuţilor a generat o serie
de probleme, în esenţă, de natură economică, avându-se în vedere faptul că a fost nevoie de
construirea noilor închisori şi mărirea numărului personalului din penitenciare. Practica
demonstrează că pedepsele privative de libertate au o serie de efecte nedorite cum ar fi influenţa
devastatoare a mediului de detenţie asupra personalităţii individului, întreruperea legăturilor şi
relaţiilor sale sociale pozitive, poziţia de inferioritate pe care se plasează acesta la eliberarea din
închisoare. Se ştie că timpul scurs după gratii reprezintă mai degrabă o „şcolarizare în domeniul
infracţionalităţii” şi nu o ocazie de reeducare a infractorului.
În anii ’70 ai sec.XX s-au materializat unele încercări de reformă în aplicarea pedepsei.
Deseori, acestea pledau pentru instituirea unor pedepse alternative pedepsei cu închisoarea [36,
p.63-64]. De altfel, şi Congresul al VII-lea de la Milano din 1985 (26 august - 6 septembrie) cu
tema „Prevenirea criminalităţii pentru libertate, justiţie, pace şi dezvoltare” a avut un imbold
considerabil asupra poziţiei politicii penale. Astfel, Planul de acţiuni de la Milano prevedea
exploatarea şi încurajarea diverselor forme de participare a comunităţii la prevenirea şi
contracararea fenomenului criminal, prin crearea alternativelor la detenţie. Printre acestea erau
menţionate atât diversificarea sistemului de sancţiuni alternative închisorii şi adoptarea
sancţiunilor, precum, avertismentul penal, amânarea nelimitată a pronunţării sentinţei, măsurile
de compensare a victimei, ziua-amendă, munca neremunerată în serviciul comunităţii, cât şi
păstrarea măsurilor recomandate de modelul curativ ce ţin de suspendarea executării pedepsei,
probaţiune şi alte forme alternative pedepsei cu închisoarea [48, p.14].

32
Din cele menţionate se obsevă că noua viziune asupra prevenirii şi contracarării
fenomenului infracţional prin prisma aplicării pedepselor alternative şi a măsurilor alternative faţă
de persoanele vinovate de săvârşirea unei infracţiuni de o gravitate redusă se rezumă la două
momente. Astfel, acestea se axează pe pedepsele nonprivative de libertate şi alte măsuri juridico-
penale. În litaratura de specialitate cea de-a doua categorie se mai întâlneşte sub denumirea de
„alternativele pedepsei” [189, p.123] sau „alternative ale detenţiei” [79, p.295-302], care ar
reprezenta măsuri juridico-penale altele decât pedeapsa, în care se reflectă şi liberarea de
pedeapsa penală ca o instituţie disctinctă şi alternativă detenţiei. Aşadar, conceptul în cauză
denotă una dintre cele mai contemporane soluţii optime sau reacţii juridico-penale a soluţionării
conflictului legat de săvârşirea infracţiunii.
În acelaşi timp, nimeni nu pune la îndoială faptul, că persoana este trasă la răspundere
penală pentru o infracţiune şi supusă condamnării prin aplicarea unei pedepse penale, prevăzute
de legea penală, principiu universal care reiese din prevederile art. 29 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului. Urmare căruia se stabileşte că, în realizarea drepturilor şi libertăţilor sale,
fiecare om trebuie să fie supus doar acelor limitări, care sunt determinate strict prin lege şi
exclusiv în scopul asigurării recunoaşterii şi respectării drepturilor şi libertăţilor altor persoane,
satisfacerii cerinţelor morale, a normelor de comportare şi a bunăstării generale într-o societate
democratică [70]. Din punct de vedere logic, însăşi faptul săvârşirii infracţiunii şi tragerii la
răspundere penală ar înseamna inevitabilitatea aplicării pedepsei penale şi executării acesteia, însă
aceasta în realitate poate să nu aibă loc, dacă instanţele de judecată găsesc de cuviinţă de a aplica
instituţia liberării de pedeapsa penală. Prezenţa mai multor forme de realizare a răspunderii
penale a permis legislatorului să prevadă un şir de împrejurări în care poate fi aplicată liberarea de
pedeapsa penală. După importanţa juridico-penală aceste împrejurări se echivalează cu ispăşirea
pedepsei. În prezent, legislaţia penală fixează un şir de împrejurări care condiţionează liberarea de
pedeapsa penală. Susţinem pe deplin afirmaţiile autorilor Козаченко И.Я. şi Незнамова З.А. că
instituţia liberării de pedeapsa penală se reflectă printre formele ralizării răspunderii penale şi
care se pot echivala cu o ispăşire a pedepsei penale [197, p.434]. Desigur, instituţia liberării de
pedeapsa penală este absorbită de instituţia liberării de răspundere penală, deoarece este vorba de
parte din întreg, astfel procesul tragerii la răspundere penală cuprinde cu desăvârşire instituţia
liberării de pedeapsa penală. Or, datorită criteriilor de individualizare a pedepsei penale se poate
ajunge la o aplicare a unei astfel de instituţii pentru persoanele care se fac vinovate de o
infracţiune cu o gravitate redusă a periculozităţii sociale. Totodată, ţinem să menţionăm că,
răspunderea penală reprezintă o condamnare publică a faptei săvârşite de făptuitor şi care poate fi
precedată de pedeapsa penală. Pe când în cazul liberării de pedeapsa penală, ca fază de realizare a

33
răspunderii penale, după condamnarea publică urmează a se hotărî asupra stabilirii sau nu a
pedepsei penale şi a liberării de aceasta.
După cum rezultă din actele normative internaţionale instituţia liberării de pedeapsa penală
în calitate de alternativă la închisoare se aplică ca rezultat al supraaglomerării insituţiilor
penitenciarelor [137], stimulării implementării regulamentului european privind sancţiunile şi
măsurile comunitare [138], supravegherii condamnaţilor condiţionali sau a infractorilor liberaţi
condiţional [51], problemelor maladiilor înrudite în penitenciar şi posibilitatea acordării
tratamentului cuvenit în mediul social prin intermediul liberării de pedeapsă înainte de termen
[135], precum şi a aspeсtelor etice şi organizatorice ce ţin de ocrotirea sănătăţii în penitenciare
[136] în care se invocă posibilitatea liberării înainte de termen sau amnistierea din motive
medicale. Caracteristicile specifice instituţiei liberării de pedeapsa penală enunţate determină
aprecierea importanţei şi locului său în cadrul răspunderii penale, prin care face ca abordările, în
acest sens, să fie realiste şi pline de argumentare. Urmare acestui fapt rezultă că instituţia liberării
de pedeapsa penală îşi are o susţinere internaţională ca alternativă a pedepselor penale, urmăreşte
atingerea scopului prevenirii săvârşirii infracţiunilor prin acordarea posibilităţii condamnatului de
a se corecta în regim de libertate şi exclude iraţionalitatea executării pedepsei mai departe de
către condamnat în cazul în care condamnatul a păşit ferm pe calea corectării [163, p.37] etc.
Asupra definirii instituţiei liberării de pedeapsa penală autorii în domeniu se pronunţă cu
desăfârşire, stabilind importanţa şi conţinutul acesteia în sistemul măsurilor juridico-penale care
operează la atingerea scopului legii penale, pedepsei penale şi a principiilor dreptului penal. În
acest sens, dicţionarul juridic defineşte liberarea de pedeapsa penală ca fiind acea instituţie de
drept penal, procesual-penal şi execuţional penal, care prevede temeiurile, ordinea şi condiţiile
neaplicării pedepsei penale sau a liberării de mai departe a executării pedepsei total sau parţial
[175]. O altă opinie cu privire la instituţia menţionată, în viziunea autorilor Кудрявцев В.Н. şi
Наумова А.В., ar reprezenta o instituţie a dreptului penal de sine stătătoare, prevăzută de normele
juridice din codul penal, în conformitate cu care persoana fiind recunoscută vinovată în săvârşirea
infracţiunii de către instanţa de judecată şi urmată de pedeapsa penală, este liberată de executarea
reală a pedepsei sau liberată de executarea de mai departe a pedepsei penale [198, p.383-384]. În
viziunea autorilor Яцеленко Б.В. şi Боровикова В.Б., liberarea de pedeapsa penală reprezintă
liberarea condamnatului de la pedeapsa numită, prin excluderea executării ei sau liberarea de
pedeapsa penală înainte de termenul executării complete a ei, în cazul când scopurile pedepsei pot
fi atinse fără aplicarea acesteia, sau executarea în continuare a ei or aplicarea pedepsei nu este
raţională [236, p.28].

34
Din definiţiile expuse mai sus, considerăm că, acestea elucidează instituţia liberării de
pedeapsa penală, însă până la urmă nu determină totalitatea particilarităţilor ei. Astfel,
considerăm că, liberarea de pedeapsa penală reprezintă o instituţie pluriramurală, care determină
condiţiile în care persoana condamnată pentru infracţiune este liberată de pedeapsa penală parţial,
real sau total. Astfel, în argumentarea ideei expuse susţinem următoarele: liberarea de pedeapsa
penală reprezintă o instituţie de drept penal, reişind din faptul că norma materială ce prevede
această instituţie, cu modalităţile sale, este prevăzută în CP al RM într-un capitol separat de alte
instituţii de drept penal şi care stabileşte esenţa acestei instituţii prin specificarea prevederilor
legale ce trebuiesc întrunite pentru a putea fi aplicată. Numai în urma stabilirii exacte a întrunii
condiţiilor ce se referă la una sau alta dintre modalităţile liberării de pedeapsa penală instanţa de
judecată poate aplica această instituţie şi numai în măsura în care ea poate contribui la corectarea
şi reeducarea persoanei vinovate de o infracţiune în regim de libertate.
Cât priveşte reprezentarea sa ca instituţie execuţional penală, în argumentarea acestei idei
ne poate servi faptul că, reflectarea ei este evidentă în CE RM prin prevederile cap. XXVI, care
serveşte drept reper de stabilire a acţiunilor ce urmează a fi întreprinse de către instituţiile
penitenciare şi oficiile de executare privind punerea în executare a acestora. Astfel, prevedrile în
cauză stabilesc condiţiile cu privire la înaintarea unui demers în vederea liberării condiţionate de
pedeapsă înainte de termen sau a înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai
blândă, amânării executării pedepsei potrivit prevederilor art. 96 CP, prelungirii termenului de
aflare a persoanei în instituţia specială de învăţământ şi de reeducare sau în instituţia curativă şi
de reeducare, liberării de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave şi, nu în ultimul rând,
a modalităţii supravegherii condamnaţilor după liberarea de pedeapsa penală.
În cele din urmă instituţia liberării de pedeapsa penală se reflectă şi în legea procesual
penală a RM, care stabileşte procedura de soluţionare a chestiunilor ce apar în timpul executării
unei hotărâri judecătoreşti. Astfel, este evident că în cazul liberării de pedeapsa penală este vorba
despre executarea unei hotărâri judecătoreşti, generând de drept aplicarea normelor procesual-
penale, în acest sens. Prin intermediul normelor procesuale legiuitorul prevede indirect şi o
conotaţie procesuală a instituţiei liberării de pedeapsa penală, generând prevederi care stabilesc
competenţa instanei de judecată, drepturile şi obligaţiile procesuale ale participanţilor, problemele
legate de limba în care se desfăşoară şedinţa respectivă, obligativitatea participării
reprezentanţilor etc., la examinarea chestiunilor legate de aplicarea liberării de pedeapsa penală.
În pofida faptului că există o multitudine de difiniţii în literatura de specialitate cu privire
la instituţia liberării de pedeapsa penală, legea penală defineşte această instituţie în art. 89 CP
RM. Astfel, prin liberarea de pedeapsa penală se înţelege eliberarea persoanei care a săvârşit o

35
infracţiune de la executarea reală, parţială sau totală, a pedepsei penale pronunţate prin hotărâre a
instanţei de judecată [53]. Prin instituţia liberării de pedeapsă penală, desigur că, se reflectă
principiul umanismului, ideilor social-raţionale şi economisirea măsurilor represive. În viziunea
autorului Ciobanu I. prin liberarea de pedeapsa penală se reflectă modelul curativ al reacţiei
sociale antiinfracţionale, urmare căruia fiecărui infractor, trebuie să-i fie elaborat un tratament
individual de resocializare pe etape (de la individualizarea judiciară a pedepsei şi până la
individualizarea acesteia în timpul execuţiei) [49, p.26-28].
Totodată, este de menţionat faptul că, instituţia liberării de pedeapsă penală este reflectată
în majoritatea legislaţiilor statelor contemporane, care are rădăcini istorice adânci. Aceasta este
legat de realizarea scopurilor pedepsei penale, fără a fi necesară excutarea pedepsei penale de
către cel condamnat. În unele cazuri scopul prevenirii infracţiunii şi corectarea condamnatului pot
fi realizate fără executarea reală a pedepsei, deoarece executarea pe viitor a hotărârii instanţei de
judecată va intra în contradicţie cu sarcina reintegrării sociale mai curândă a infractorului. Este
cunoscut că pedeapsa penală (în special închisoarea) pe departe este una dintre soluţiile cele mai
optime pentru reeducarea condamnatului în direcţia pozitivă. De aici rezultă că majoritatea
sistemelor de drept penal consideră raţional şi acceptabil liberarea de pedeapsă penală a
condamnatului înainte de termen. În aşa fel, după cum susţin autorii Кудрявцев В.Н. şi Наумова
А.В. însemnătatea instituţiei liberării de pedeapsă penală se determină atât prin prezenţa
stimulării corectării condamnatului, cât şi excluderii aplicării pedepsei penale în cazul în care
necesitatea reală nu există în vederea atingerii scopului legii penale [198, p.384]. Astfel, putem fi
de acord cu poziţia autorului în cauză, care susţine că scopul pedepsei poate fi atins şi fără
executarea reală a pedepsei penale, stabilite de instanţa de judecată, care va face ca persoana
condamnată să poată fi, ulterior, mai uşor încadrată în societate.
Liberarea de pedeapsă penală a persoanei care a săvârşit infracţiunea reprezintă exclusiv
competenţa instanţei de judecată, în afară de liberarea de pedeapsă penală în baza actului de
amnistie sau de graţiere. După cum susţin autorii Рарог А.И. şi Сткпалин В.П. temeiul general al
liberării de pedeapsă penală îl reprezintă iraţionalitatea sau imposibilitatea numirii ori executării
pedepsei penale persoanei care a săvârşit infracţiunea. Aceasta reiese din aceea că ea nu mai
prezintă pericol social sau s-a redus, în mod esenţial, acest pericol din partea celui care a săvârşit
fapta ilegală ori i s-a înrăutăţit sănătatea acestei persoane, precum şi din alte motive prevăzute de
lege. Semnificaţia socială, după cum susţin autorii nominalizaţi, rezidă în aceea că instituţia
liberării de pedeapsa penală urmăreşte limitarea aplicării măsurilor penale represive şi stimularea
reeducării persoanelor care au săvârşit o infracţiunne prin sprijinul acordat de adaptare la
condiţiile normelor de conduită socială prin neaplicarea pedepsei penale când aceasta nu este

36
raţională [215, p.197-198]. Această poziţie o putem susţine şi noi, deoarece prin neaplicarea
măsurii penale represive persoanei care a săvârşit o infracţiune se poate realiza atât principiile
dreptului penal, cât şi resocializarea făptuitorului şi adaptarea mai curândă la normele sociale de
convieţuire prin prisma respectării de către aceasta a ordinei de drept. Persoana fiind liberată de
pedeapsa penală în primul rând, această şansă, îi oferă posibilitatea de a înţelege cele făcute şi de
a nu mai săvârşi din nou o infracţiune, în al doilea rând aceasta îl face să fie mai responsabil de
acţiunile sale şi îi oferă siguranţă prin menţinerea serviciului de muncă, evitării divorţului şi a
altor condiţii oportune pentru el.
O semnificaţie importantă o are şi cea juridică, care rezidă în aceea că persoana fiind
liberată de pedeapsa penală este considerată, conform legii, ca persoană care nu are antecedente
penale (p.1.lit a art.111 CPRM). Reieşind din această stipulare legală, se poate spune că persoana
neavând antecedente penale nu are restricţii în vederea angajării lui în unele funcţii publice sau
practicării unei activităţi specifice pentru care în privinţa celor care au antecedente penale se
prevăd restricţii. Deşi p.1 al art. 111 din Codul penal al RM se referă la situaţia unei categorii de
liberare de pedeapsa penală, p.2 al aceluiaşi articol se referă la condamnaţii liberaţi înainte de
termen şi la cei, cărora li s-a înlocuit partea din pedeapsă neexecutată cu o pedeapsă mai blândă.
Astfel, în privinţa acestor condamnaţi termenele de stingere a antecedentelor penale se vor
calcula, pornindu-se de la termenul real al pedepsei executate sau din momentul liberării de
executarea pedepsei principale şi complementare. Cât priveşte stingerea antecedentelor penale, în
privinţa celor condamnaţi cărora li s-a aplicat suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
aceasta are loc doar în cazul în care în termenul de probă această suspendare condiţionată a
executării pedepsei nu a fost anulată.
Din cele invocate mai sus, în privinţa liberării de pedeapsă penală se pronunţă autorul
Macari I., care consideră că instituţia liberarării de pedeapsa penală reprezintă o instituţie de
sine stătătoare în legea penală, prevăzută de Capitolul IX al Codului penal al Republicii
Moldova [109, p.331]. La rândul său liberarea de pedeapsa penală, în viziunea autoarei
Лесниевский-Костарева Т.А. reprezintă liberarea de către instanţa de judecată a persoanei,
supuse răspunderii penale, de executarea pedepsei, total sau parţial reieşind din iraţionalitatea
aplicării acesteia. Iraţionalitatea pedepsei este legată de atingerea scopului pedepsei, stabilit în
legea penală prin: restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului şi prevenirea de noi
infracţiuni. Astfel, dacă scopurile indicate pot fi atinse şi fără executarea totală sau parţială a
pedepsei, executarea reală a pedepsei se recunoaşte a fi iraţională [202, p.237]. Prin urmare,
liberarea de pedeapsa penală constă în eliberarea condamnatului de pedeapsă sau de aplicarea
acesteia, ori de executarea deplină a măsurii de pedeapsă stabilită de lege. Astfel,

37
aplicabilitatea acesteia având loc atât în momentul condamnării persoanei vinovate de
săvârşirea unei infracţiuni, cât şi în timpul executării pedepsei cu închisoarea.
În conformitate cu Codul Penal al Republicii Moldova în vigoare din 12 iunie 2003
potrivit pct.2 art. 89 liberarea de pedeapsă penală se efectuează prin următoarele modalităţi: a)
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei; b) liberarea condiţionată
înainte de termen; c) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă; d)
liberarea de pedeapsă a minorilor; e) liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei: f)
liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave; g) amânarea executării
pedepsei penale pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani.
Deşi enumerarea exhaustivă a modalităţilor liberării de pedeapsa penală este reflectată
în art. 89 CP RM, aceasta nu prevede o astfel de instituţie, precum prescripţia executării
sentinţei de condamnare, prevăzută de art. 97 CP RM, care, de altfel, este prevăzută în acelaşi
capitol precum toate celelalte modalităţi ale liberării de pedeapsa penală menţionate.
Considerăm că instituţia penală prevăzută de art. 97 CP RM reprezintă şi ea o modalitate de
liberare de pedeapsa penală. Aceasta se dovedeşte şi prin prevederile legale în acest sens,
prevăzute de pct. (16) art. 469; art. 471 CPP RM, ce are loc printr-o încheiere judecătorească.
Totodată, apreciem că în cazul în care sunt întrunite condiţiile cu privire la prescripţie,
legiuitorul se conduce de faptul că este iraţional punerea în executare a pedepsei penale,
stabilite prin sentinţa de condamnare definitivă, datorită faptului că curgerea unui intervel de
timp mare de la momentul săvârşirii infracţiuii şi până la punerea în executare a pedepsei
penale sau de la liberare de pedeapsă şi până la însănătoşirea persoanei, ceea ce va diminua
mult atingerea cu desăvârşire a scopului pedepsei penale. Pedeapsa este nevoie să fie aplicată
cât mai promt pentru a avea efectul său, de corectare şi reeducare, iar persoana liberată de
pedeapsa penală să nu fie supusă mai departe să execute pedeapsa neexecutată, deoarece
punerea în executare se poate aprecia ca tardivă, ulterior, având loc anumite schimbări pozitive
în viaţa personală a condamnatului, care ar pune semne de întrebare dacă mai este nevoie să
execute acea pedeapsa stabilită prin sentinţa de condamnare până la urmă. Spre exemplu,
persoana condamnată şi, ulterior, liberată în baza art. 95 CP RM, în perioada de după liberare
se poate schimba în comportament, să aibă o altă atitudine faţă de muncă, societate, astfel încât
va fi iraţional să execute pedeapsa rămasă neexecutată, ulterior, după însănătoşire. Cu atât mai
mult persoana liberată, aflată în mediul social îşi poate schimba radical comportamentul,
înţelegând preţul libertăţii şi importanţa pe care o poate avea această liberare, ulterior, în
reintegrarea sa socială. Desigur, pentru astfel de situaţii legiuitorul oferă o soluţie raţională
prin prevederile pct. (4) art. 95 CP RM, prin faptul ca dacă s-a scurs un anumit interval de

38
timp de la liberare până la însănătoşire şi această situaţie va cădea sub incidenţa prevederilor
art. 97 CP RM, persona să fie liberată de executarea părţii neexecutate din pedeapsa penală,
stabilită de instanţa de jduecată. Din cele menţionate se vede clar că instanţa de judecată
liberează persoana condamntă de executarea pedepsei mai departe, fapt ce demonstrează ferm
locul prescripţiei executării sentinţei de condamnare în totalitatea modalităţilor liberării de
pedeapsa penală.
Din cele enunţate, cu privire la spectrul modalităţilor liberării de pedeapsa penală,
merită a specifica clar că prevederile art. 961CP RM, deşi se află în capitolul „Liberarea de
pedeapsa penală” nu poate fi catalogată ca modalitate a liberării de pedeapsa penală. Aceasta
rezultă din aceea că ea reprezintă o instituţie juridico-penală ce se referă la o măsură de
internare într-o instituţie ftiziopneumologică, pentru contracararea răspândirii unei boli
periculoase, precum este tuberculoza, în cadrul examinării chestiunii privind liberarea de
pedeapsa penală, potrivit prevederilor art. 91-96 CP RM.
Pornind de la faptul că, persoana condamnată poate fi liberată de pedeapsa penală, este
destul de important a stabili, care este criteriul de bază sau argumentul ce ghidează o astfel de
posibilitate. Desigur că, în acest caz, putem considera că pilonii temeiniciei liberării de
pedeapsa penală a persoanei condamnate ar putea fi că, ea nu mai prezintă un mare pericol
social sau că periculozitatea ei se reduce în aşa măsura, încât executarea, în continuare, a
pedepsei devine iraţională din punctul de vedere al atingerii scopurilor de bază ale pedepsei.
Totodată, legea penală la aplicarea liberării de pedeapsa penală, poate cere respectarea
criteriului categoriei infracţiunii faţă de care se poate aplica liberarea de pedeapsa penală (de
exemplu în cazul, art. 92; art 93; art. 94 CP RM), ceea ce nu este obligatoriu în cazul aplicării
prevederilor art. 95 CP RM, liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave.
Astfel, autorul Tipa I. constată că categoria infracţiunii săvârşite de condamnat joacă un
rol principal la aplicarea liberării de pedeapsa penală, ea se dovedeşte a fi un instrument prin
care persoanei condamnate i se acordă o şansă de schimbare a unui comportament ilegal în
unul legal, ulterior [155, p.18].
O particularitate esenţială a liberării de pedeapsa penală este faptul că ea reprezintă
instrumentul cu care poate opera doar instanţa de judecată. Deşi aplicabilitatea acesteia este
legată de faptul că numai instanţa de judecată o poate face, în funcţie de anumite situaţii ea
poate să devină fie un drept al ei, fie o obligaţie. Astfel, toate celelalte modalităţi ale liberării
de pedeapsa penală reprezintă un drept al instanţei de judecată cu excepţia liberării de
pedeapsa penală în condiţiile pct. (1) art. 95 CP RM şi a liberării de pedeapsa penală în

39
legătură cu scurgerea termenului de prescripţie, potrivit prevederilor art. 97 CP RM, care
reprezintă o obligaţie a instanţei de judecată.
Liberarea de pedeapsa penală poate fi condiţionată şi necondiţionată. Liberarea
necondiţionată nu presupune anumite cerinţe privitor la conduita ulterioară a persoanei. Însă
liberarea condiţionată solicită anumite cerinţe persoanei după liberarea ei de pedeapsă penală,
privitor la conduita ei în termenul de încercare. Dacă aceste cerinţe (condiţii) nu sânt
respectate de ea, instituţia de drept penal în cauză îşi pierde importanţa juridică şi persoana
vinovată este silită prin hotărârea judecătorească să continue executarea pedepsei penale,
stabilite de judecată [109, p.332]. Pe deplin susţinem ideea autorului Macari I., cu referire la
condiţionalitatea sau necondiţionalitatea liberării de pedeapsa penală, însă această afirmaţie
trebuie văzută sub un aspect şi mai larg, adică să nu fie văzută doar pentru acele modalităţi,
care au un termen de încercare, dar şi pentru celelalte, care nu sunt legate de un termen anumit
de încercare, fiind considerate ca liberări parţiale sau totale de liberarea de pedeapsa penală.
Astfel, susţinem accepţiunea că, condiţionalitatea liberării de pedeapsa penală se referă la
situaţia în care cel liberat de pedeapsa penală este dator să respecte anumite cerinţe (obligaţii)
cu referire la o astfel de liberare, îndeplinirea cărora ţine de momentul după aplicarea liberării
de pedeapsa penală, căreia dacă se va încălca acestea va urma revocarea (anularea) liberării de
pedeapsa penală. Cât priveşte necondiţionalitatea liberării de pedeapsa penală, aceasta din
urmă este legată de faptul că odată liberată persoana condamnatului de pedeapsa penală,
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, nu se va mai putea reveni la executarea
pedepsei stabilite de instanţa de judecată prin sentinţa de condamnare sau la pedeapsa pentru
care persoana condamnatului a fost liberată. În acelaşi timp, considerăm că la modalităţile
liberării de pedeapsa penală condiţionată se referă instituţiile prevăzute de art. 90; 91; 95; 96
CP RM, iar la cele necondiţionate: art. 92; 93; 94; 97 CP RM.
O altă particularitate a instituţiei liberării de pedeapsa penală este că, ea poate fi aplicată
odată cu pronunţarea sentinţei de condamnare sau până la executarea totală a pedepsei.
Particularitatea în cauză, distinge instituţia liberării de pedeapsa penală în cel puţin două
categorii una dintre care ar fi: cele aplicate exclusiv în timpul pronunţării sentinţei de
condamnare a persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii (art. 90; 93; 94 CP RM) şi cele care
se aplică în timpul executării pedepsei penale pronunţate de instanţa de judecată, în timpul
pronunţării sentinţei de condamnare sau după condamnarea definitivă (art. 91; 92; 95; 96; 97
CP RM). Cât priveşte ce-a de-a doua categorie, atunci putem menţiona faptul că, la rândul său,
poate fi clasificată în următoarele categorii: modalităţi ce pot fi aplicate atât în timpul
pronunţării sentinţei de condamnare, cât şi în timpul executării pedepsei stabilite prin sentinţa

40
de condamnare (art. 95; art. 96 CP RM); modalităţi ale liberării de pedeapsa penală aplicate
exclusiv în timpul executării pedepsei pronunţate prin sentinţa de condamnare (art. 91; art. 92
CP RM); modalităţi ale liberării de pedeapsa penală aplicate exclusiv după condamnarea
definitivă (art. 97 CP RM).
Instituţia liberării de pedeapsa penală include şi posibilitatea liberării persoanei în
întregime sau parţial, de pedeapsa complementară. Ca exemplu, pct. (1) art. 91; pct.(1) art. 92 CP
RM. În alte cazuri, instanţa de judecată, călăuzindu-se de prevederile pct. (2) art. 78 CP RM, şi
doar în situaţia în care constată circumstanţe atenuante la săvârşirea infracţiunii, poate înlătura
pedeapsa complementară, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Un interes aparte îl reprezintă posibilitatea aplicării instituţiei liberării de pedeapsa penală
faţă de toţi condamnaţii sau numai faţă de anumite categorii de condamnaţi. Astfel, prin
abordarea în cauză se pot distinge câteva criterii ce determină cercul persoanelor faţă de care se
poate aplica una sau alta din modalităţile liberării de pedeapsa penală. Printre acestea se regăsesc
criteriul: vârstei, genului, sănătăţii, restricţiei. În acelaşi timp, este de menţionat faptul că criteriile
în cauză de fiecare dată sunt cumultative cu cel mai important criteriu din cele menţionate, cel al
restricţiei. Spre exemplu, criteriul vârstei este inerent liberării de pedeapsa penală, potrivit
prevederilor art. 93 CP RM, deoarece se aplică numai faţă de minori, iar criteriul restricţiei se
referă la categoria infracţiunii faţă de care se poate aplica această modalitate a liberării. În cazul
aplicării prevederilor art. 96 CP RM, în afara de criteriul restricţiei (ex: categoria infracţiunii,
pedeapsa) se întruneşte şi cel al genului (femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la
8 ani), în cazul aplicării prevederilor art. 95 CP RM, criteriul sănătăţii se manifestă pe deplin
(sănătatea condamnatului - boala gravă de care suferă), iar cel a restricţiei (indirect – pentru
persoanale liberate de pedeapsă potrivit art. 95 CP RM şi care din nou au săvârşit o faptă penală).
Celelalte modalităţi ale liberării de pedeapsa penală se ghidează de cel mai important criteriu, cel
al restricţionării. De exemplu, art. 90 CP RM nu se va putea aplica faţă de persoanele condamnate
pentru infracţiuni intenţionate, pedeapsa căreia va depăşi termenul de 5 ani sau în cazul
infracţiunilor din imprudenţă care va depăşi 7 ani, or, dacă persoana condamnatului a săvârşit o
infracţiune de categoria celor deosebit de grave, excepţional de gravă sau în cazul recidivei. În
cazul aplicării art. 91 CP RM se va ţine cont de faptul dacă s-a reparat integral dauna cauzată de
infracţiunea săvârşită sau dacă condamnatul a participat la munci neremunerate sau remunerate în
penitenciar, or în cazul aplicării prevederilor art. 97 CP RM, nu se aplică faţă de persoanele ce au
săvârşit infracţiuni prevăzute de art. 135-137, 139 şi 143 CP RM.
Pentru instituţia dreptului penal pe care o examinăm este caracteristic şi faptul că aceasta
este reglementată de o bază normativă complexă. Temeiurile şi condiţiile liberării de pedeapsa

41
penală, după cum s-a arătat anterior, sunt reglementate de normele dreptului penal (art. 90, art.
91, art. 92, art. 93, art. 94, art. 95, art. 96, art. 97 din CP al RM), ordinea şi procedura executării
acesteia sunt prevăzute în legislaţia procesual-penală a Republicii Moldova (art. 389, 394, 469-
471, 486, 487, 491 din CPP al RM), precum şi în Codul de executare al RM (art. 169, 170, 278-
291, 295) [40, p.502-503].
În opinia autorilor ruşi Ветров Н.И., Ляпунов Ю.И., liberarea de pedeapsa penală poate fi
obligatorie sau facultativă. La prima grupă se referă acele modalităţi de liberare de pedeapsă
penală, care se aplică într-o ordine obligatorie de către instanţa de judecată (liberarea de pedeapsa
penală a persoanelor grav bolnave, liberarea de la executarea pedepsei în legătură cu scurgerea
termenului de prescripţie a executării sentinţei de condamnare). Însă celelalte modalităţi de
liberare de pedeapsa penală se consideră facultative, deci în aşa fel ele prezintă un drept dar nu o
obligaţiune de a fi aplicate de către instanţa de judecată (liberarea condiţionată de pedeapsă
înainte de termen, înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, liberarea
de pedeapsă a minorilor, liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen a minorilor [179,
p.231-232].
Din cele enunţate, ajungem la următoarea concluzie că instituţia liberării de pedepsa penală
are o abordare adecvată în literatura de specialitate, reieşind şi din politica penală pe care o
promovează legiuitorul în cazul săvârşirii de către cel vinovat a unei infracţiuni. Modalităţile
liberării de pedeaspa penală prevăzute de legea penală a RM, oferă posibilitatea să spunem că
spectrul acestora este unul ce pote fi îmbunătăţit, deşi în acest sens, legiuitorul operează cu un şir
satisfăcător al lor prevăzut în art. 89 CP RM. Rezervele ce pot fi reţinute asupra instituţiei
nominalizate se referă atât la totalitatea modalităţilor ce necesită a fi reflectate în articolul 89 CP
RM cât şi a condiţiilor de aplicare a acestora. Asupra lor, ne vom expune mai detaliat în
capitolele următoare, care se vor finaliza cu unele propuneri de lege ferenda. Abordarea
conceptuală a instituţiei liberării de pedeapsa penală conduce spre ideea raţionalităţii prezenţei
acestei instituţii în legea penală a Republicii Moldova drept o formă de realizare a răspunderii
penale.

1.3 Concluzii la capitolul 1


În concluzie, putem menţiona că instituţia liberării de pedeapsa penală îşi face apariţia
în studiile savanţilor la sfârşitul sec. IX începutul sec. XX. Drumul anevoios care l-a parcurs
instituţia liberării de pedeapsa penală în prezenţa accepţiunilor savanţilor din domeniu, a
generat apariţia ei în legislaţia penală abia începând cu primii ani ai sec. XX. Astfel, studii
considerabile, în acest sens, au fost atestate începând cu anii '50 ai sec. XX, în urma căreia

42
dezbaterile ştiinţifice pe această temă s-au soldat cu materiale ştiinţifice, publicate de un
număr impunător de savanţi. Abordările teoretice reflectate în materialele ştiinţifice, publicate
de savanţii din domeniu, a generat, ulterior, apariţia instituţiei liberării de pedeapsa penală în
CP al RSSM, ulterior, având o amprentă istorică chiar şi asupra insituţiei liberării de pedeapsa
penală ce a fost reflectată şi în CP al RM. Multitudinea opiniilor pe marginea acestei teme este
de o anvergură considerabilă, fapt ce a şi determinat existenţa ei până în sec. XXI în legea
penală a RM. Deşi abordările ştiinţifice asupra instituţiei liberării de pedeapsa penală au avut
loc pe parcursul acestei perioade destul de aprige, observăm că unele dintre modalităţile
acesteia nu se reflectă adecvat sau studiile în privinţa acestora rămân a spune că în perspectivă
merită a i se acorda o atenţie mai mare. În ce priveşte analiza conceptului şi categoriilor
liberării de pedeapsa penală, merită a menţiona faptul că în urma studiului efectuat s-a
cristalizat următoarea concluzie: savanţii în domeniu s-au preocupat de această problemă,
determinând această instituţie în conţinutul răspunderii penale. Cât priveşte spectrul
modalităţilor liberării de pedeapsa penală, reflectat în legea penală a RM, ţinem să menţionăm că
este destul de acceptabil. Totodată, cercetările efectuate în prezentul studiu oferă posibilitatea
constatării caracteristicilor esenţiale ale acesteia prin faptul că, liberarea de pedeapsa penală
reprezintă o instituţie condiţională şi necondiţională, prezintă modalităţi ce pot fi aplicate în baza
unor criterii ce reflectă tipul condamnaţilor faţă de care se poate aplica şi, nu în ultimul rând,
locul pe care trebuie să-l ocupe unele modalităţi ale liberării de pedeaspa penală (ex. art. 97 CP
RM) în prevederile legale referitoare la conţinutul art. 89 CP RM. Astfel, scopul pe care şi-l
pronune autorul în studierea ştiinţifico-practică a temei vizate în această lucrare se va axa pe
soluţionarea problemelor privind aplicarea insituţiei liberării de pedeapsa penală în RM,
determinarea naturii juridice a instituţiei liberării de pedeapsa penală prin prisma analizei şi
descoperirii lacunelor legale, în acest sens, precum şi prin formularea de propuneri menite să
contribuie la îmbunătăţirea prevederilor legale în acest sens. Obiectivele pe care şi le propune
autorul în cadrul acestei cercetări se axează pe analiza, în continuare, a prevederilor legale
privind instituţia liberării de pedeapsa penală, descoperirea punctelor vulnerabile ale
modalităţilor instituţiei liberării de pedeapsa penală, pentru contracararea proliferării aplicării
incorecte a instituţiei vizate faţă de persoanele, care pot beneficia de o astfel de liberare.

43
2. LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ APLICATĂ EXCLUSIV PÂNĂ LA
CONDAMNAREA DEFINITIVĂ

2.1 Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei

Criminalitatea întotdeauna a constituit un viciu al societăţii, care nu numai că ameninţă


securitatea statului, dar creează pericol real pentru existenţa societăţii în general. În acest context,
lupta cu criminalitatea constituie o prioritate deosebită a politicii statului. În vederea luptei
eficiente cu fenomenul criminalităţii, în legea penală sunt consfiinţite un şir de pedepse care se
aplică în cazul în care ordinea în stat a fost violată. Dar numai prin aplicarea pedepselor penale - a
celor mai severe măsuri statale de influenţă coercitivă – minimalizarea criminalităţii nu poate fi
obţinută. Ele urmează a fi îmbinate şi cu alte măsuri juridico-penale ce ar manifesta încrederea pe
care o acordă statul persoanei, care deşi a încălcat prevederile legii penale, poate fi corectată fără
a suporta efectele negative ale pedepsei. Printre astfel de măsuri poate fi considerară şi
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei [110, p.183]. Totodată este
important să menţionăm că necesitatea prevederii unei astfel de măsuri juridico-penale reprezintă
în sine o ultraviziune asupra integrării sociale a condamnatului cu minimalizarea cheltuielilor
alocate de stat în administrarea justiţiei în acest sens. Atsfel, putem spune cu siguranţă că
instituţia liberării de pedeapsa penală prin condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, se găseşte în unele reglementări internaţionale, ca o măsură alternativă privaţiunii de
libertate şi reflectă poziţia majorităţii statelor lumii în privinţa acceptării acestora ca pârghii de
diminuare a fenomenului infracţional. O trăsătură distinctă a standardelor internaţionale privind
măsurile alternative privaţiunii de libertate o constituie caracterul lor de recomandare, ceea ce
exclude existenţa unui mecanism de impunere a respectării standardelor în cauză.[86, p.11].
Astfel, Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de
libertate (Regulile de la Tokyo) în p.8 al Capitolului III „Proces şi condamnare”, invocă că,
autoritatea judiciară, având la dispoziţia sa un arsenal de măsuri neprivative de libertate, ţine cont,
în hotărârea sa, de nevoia de reintegrare a delicventului, de protejarea societăţii şi de interesele
victimei, care trebuie să poată fi consultată ori de câte ori este oportun [133]. În p.8 al regulilor
menţionate, se găseşte şi măsura cu privire la condamnarea cu suspendarea pedepsei. Alături de
prevederile regulilor menţionate, putem invoca şi Recomandarea Comitetului de Miniştri către
statele membre, ce se referă la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate.
Aceasta din urmă, invocând oportunitatea sancţiunilor şi măsurilor în comunitate, precum şi
impactul acestora asupra persoanei delicvente. În preambulul Recomandării în cauză se prevede

44
direct că, aplicând sancţiunile şi măsurile în comunitate, delicventul continuă să-şi exercite
opţiunile mai degrabă şi să-şi asume responsabilităţile sociale [134]. Reieşind din faptul că
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu prezintă o sancţiune penală, ce
nu intră în categoriile pedepselor penale, prevăzute la art. 62 CP al RM, considerăm că aceasta
poate fi catalogată ca o măsură alternativă privaţiunii de libertate aplicată în comunitate. Cu atât
mai mult o primă reflectare la nivel internaţional a instituţiei condamnării cu suspendarea
executării pedepsei s-a văzut a fi făcută în deceniul al VI-lea al sec. XX, la Congresul al III
desfăşurat la Stockholm (1965), în care s-a afirmat ideea că condamnarea condiţionată urmează a
fi utilizată foarte flexibil faţă de infractori, reflectând o măsură de tratament şi care poate fi
examinată ca element al politicii penale atât în statele dezvoltate, cât şi în cele în curs de
dezvoltare. Acolo, unde politica penală avea la bază categoriile de pedepse tradiţionale
(privaţiunea de libertate), introducerea condamnării condiţionate a fost un pas important în
evoluţia sa [191, p.50-53].
E de menţionat faptul că şi în alte acte normative interne se atrage atenţia la faptul că
instituţia condamnării cu suspendarea executării pedepsei să fie aplicată mai des ca o alternativă a
pedepsei cu închisoarea. În acest context, amintim de Hotărârea Guvernului Republicii Moldova
nr.1624 adoptată la 31.12.2003 cu privire la aprobarea Concepţiei reformării sistemului
penitenciar şi Planul de măsuri pe anii 2004-2013 pentru realizarea Concepţiei sistemului
penitenciar [62]. În această Hotărâre unul din obiectivele urmărite este stipulat în Capitolul II –
reducerea fluxului de încarcerare prin aplicarea pedepselor alternative privaţiunii de libertate. În
acest sens, în Capitolul III p.1 alin.4 prin reducerea fluxului de încarcerare se are în vedere atât
unele rezerve în privinţa măsurilor preventive, cât şi implementarea în practica instanţelor
judecătoreşti a aplicării pedepselor mai blânde sau a celor alternative privaţiunii de libertate.
Cât priveşte aplicabilitatea acesteia în practica judiciară sunt relevate prin datele statistice,
care denotă clar că, instanţele de judecată nu de puţine ori aplică instituţia suspendării
condiţionate a executării pedepsei. Pentru o astfel de elucidare, vin în ajutor datele statistice
anuale, raportate la totalitatea cauzelor examinate şi a persoanelor condamnate. Astfel, analizând
periodicitatea aplicării condamnării condiţionate a executării pedepsei se observă următoarea
situaţie pentru anii 2003-2008. În anul 2003 condamnarea condiţionată a fost aplicată din totalul
condamnaţilor de 17162 faţă de 7738 de condamnaţi, ceea ce constituie 45,1%. Din totalul
condamnaţilor minori de 2099 a fost aplicată faţă de 1302 de condamnaţi minori, constituind -
62,0%. În anul 2004 din totalul condamnaţilor de 12751 condamnarea condiţionată a fost aplicată
doar faţă de 6303 de condamnaţi, constituind 49,4%. Din totalul condamnaţilor minori de 1774 a
fost aplicată faţă doar de 1209 de condamnaţi minori, constituind 68,2% [95, p.8]. În anul 2005

45
din totalul condamnaţilor de 14103 a fost aplicată doar faţă de 6281 de condamnaţi, constituind
44,6%. Din totalul condamnaţilor minori de 1888 a fost aplicată doar faţă de 1236 de condamnaţi
minori, constituind 65,5 [96, p.17]. În anul 2006 din totalul condamnaţilor de 12434 a fost
aplicată doar faţă de 3648 de condamnaţi, constituind 29,3%. Din totalul condamnaţilor minori de
1316 a fost aplicată doar faţă de 624 de condamnaţi minori, constituind 47,4% [97, p.23]. În anul
2007 din totalul condamnaţilor de 9764 a fost aplicată doar faţă de 2755 de condamnaţi,
constituind 28,2%. Din totalul condamnaţilor minori de 662 a fost aplicată doar faţă de 321 de
condamnaţi minori, constituind 48,5%. Datele prezentate denotă faptul, că aplicarea instituţiei
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe parcursul anilor 2003—2008 s-
a aflat atât în descendenţă cât şi în ascendenţă. Fenomenul acesta considerăm că, prezintă un
interes deosebit, deoarece limitarea sau inaplicabilitatea acesteia în măsură mai mare reprezintă
fie poziţia instanţelor judecătoreşti asupra posibilităţii acordării unei astfel de instituţii unui
condamnat, fie imposibilitatea aplicării acestei instituţii penale datorită condiţiilor restrictive
legale ce exclude o astfel de şansă acordată unui condamnat. Instituţia nominalizată este
consfiinţită în art. 90 al Codului penal al Republicii Moldova şi reprezintă în sine o modalitate a
liberării de pedeapsa penală. În ce priveşte natura juridică a acestei instituţii penale în literatura de
specialitate există opinii diverse sau este văzută în mod diferit. Astfel, această instituţie este
tratată sub aspect de: mijloc de individualizare a executării pedepsei [42, p.126], mijloc de
individualizare judiciară a pedepsei [149, p.215], suspendare a executării pedepsei [107, p.179],
mod special de executare a pedepsei [239, p.807], instituţie care conţine toate elementele
probaţiunii [146, p.250], sancţiune de drept penal de sine stătătoare: o măsură de siguranţă sau o
măsură de apărare socială [238, p.242], sancţiune intermediată [147, p.233] etc.
Alături de multitudinea opiniilor cu privire la natura juridică a condamnării cu suspendarea
executării pedepsei penale considerăm că această instituţie are ca finalitate un rol important de
politică penală. Astfel, în opinia autorului Bulai C., condamnarea cu suspendarea executării
pedepsei este o măsură de politică penală, bazată pe încrederea în posibilitatea îndreptării
condamnatului şi pe punerea lui la încercare, în acest scop, fiind destinată să conducă la realizarea
scopului pedepsei fără executarea efectivă a acesteia, evitându-se astfel neajunsurile pe care le
atrage după sine privaţiunea de libertate (ruperea condamnatului de familie şi de modul de viaţă
obişnuit, contactul cu infractori recidivişti, care îl pot antrena în continuare pe calea infracţiunii
etc.) [43, p.91]. Or, după cum susţine autorul rus Ткачевский Ю.М., o astfel de condamnare se
aplică atât în scopul corectării condamnatului, cât şi în scopul restabilirii echităţii sociale,
prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni din partea condamnaţilor condiţionat şi a altor persoane.
Dacă condamnarea condiţionată ar urmări numai un singur scop – corectarea condamnatului,

46
atunci nu ar trebui să fie prevăzute careva restricţii în acest sens [223, p.3]. În opinia autorului
Малиновский А.А., suspendarea condiţionată a executării pedepsei se aplică de instanţa de
judecată, reieşind din faptul aprecierii că o astfel de măsură va fi oportună în atingerea scopului
pedepsei, în special, cea de preîntâmpinare a repetării infracţiunii [208, p.243-244]. Totodată,
autorul Daneş Ş. şi Papodopol V. menţionează că această dispoziţie de suspendare în executarea
pedepsei, dacă se respectă condiţiile impuse condamnatului la momentul dispunerii ei, va produce
efectul reabilitativ, iar în cazul în care va încălca acele condiţii va proceda la executarea efectivă
a pedepsei [68, p.297]. Autorul Ungureanu U. susţine că suspendarea condiţionată a executării
pedepsei este o măsură de politică penală, bazată pe încrederea în posibilităţile de îndreptare a
infractorului fără executarea efectivă a pedepsei aplicate şi pe supunerea lui la încercare în acest
scop. Prin această măsură se evită dezavantajele privaţiunii de libertate (scoaterea condamnatului
din mediul familial şi social obişnuit, contactul cu infractori înrăiţi etc.) şi a plăţii amenzii
(diminuarea posibilităţilor materiale de trai şi pentru membrii familiei condamnatului etc.) [168,
p.324].
Din opiniile autorilor expuse mai sus, ajungem la următoarea concluzie că, condamnarea
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ca instituţie juridico-penală reprezintă o
modalitate a liberării de pedeapsa penală, ce rezidă în acordarea acesteia condamnatului sub
rezerva unor condiţii, liberare ce îşi are consecinţa evitării, în condiţii legale, a executarii
pedepsei principale, stabilite de către instanţa de judecată printr-o sentinţă de condamnare. În
acelaşi timp, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei reprezintă o măsură
alternativă pedepsei cu închisoarea, deoarece corectarea condamnatului are loc fără izolarea lui de
societate. Într-o altă opinie, ce este suţinută de autorii Cuşnir V., şi Zosim A. instituţia
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, reieşind din faptul că conţine
volumul său de represiune şi că este deja omogenă unei pedepse ar trebui să fie considerată ca o
pedeapsă penală [67, p.123]. În opinia noastră, însă, considerăm că instituţia condamnării cu
suspendarea condiţionată a executări pedepsei, reprezintă o instituţie distinctă, ce se delimitează
substanţial de o pedeapsă penală. Aceasta se demonstrează prin următoarele argumente:
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei reprezintă o instituţie juridico-
penală distinctă de pedeapsa penală prin însăşi prevederile sale legale; se aplică în urma stabilirii
pedepei penale şi numai în anumite condiţii; aplicarea ei este condiţionată de mărimea pedepsei
penale; este o măsură juridico-penală care se execută în regim de libertate, ca condiţie a liberării
de pedeapsa penală; ca măsură conţine mai multe obligaţii în cumul, ce urmează a fi respectate
decât în cazul pedepsei închisorii care se rezumă la: obligaţia executării acesteia sau amenzii care
are o singură obligaţie: de achitare a acesteia ca măsură juridico-penală poate fi anulată, în cazul

47
eschivării condamnatului de la obligaţiile impuse de instanţa de judecată, respectiv va avea loc
reîntoarcerea la poziţia iniţială a pedeapsei penale şi a executării acesteia. Pe când în cazul
pedepsei penale, spre exemplu, cu închisoaea în cazul eschivării sale de pedeapsa respectivă (ex:
evadare), persoana va executa pedeapsa aplicată după prezentarea sau reţinerea sa, alegându-se cu
o altă pedeapsă, pentru o nouă infracţiune şi care se va cumula potrivit prevederilor art.85 Cod
penal al RM; antecedentul penal, se va considera stins dacă în termenul de probă condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a fost anulată.
Argumentele indicate în vederea susţineri ipotezei că, condamanrea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei reprezintă o instituţie juridico-penală distinctă faţă de
pedepsele penale, precum şi o măsură penală mai mult corectivă decât coercitivă, le considerăm
adecvate şi destul de convingătoare. Cât priveşte perceperea acestei instituţii penale, mai mult sau
mai puţin corectivă decât coercitivă, aceasta rezultă din efectele juridice pe care le produce asupra
condamnatului. Astfel, această poziţie este susţinută şi de autorul Zosim A., care enunţă că,
aplicând condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, judecata reduce la
maxim caracterul coercitiv al pedepsei, păstrându-i caracterul corectiv. În cazul în care
condamnatul încalcă regimul de executare a acestei măsuri, este normal ca judecata să poată
restabili nivelul coercitiv în deplin volum specific pedepsei date [173, p.65].
Din cele invocate, dacă e să facem o precizare în vederea elucidării noţiunii de
„suspendare”, atunci conform Dicţionarului Enciclopedic „suspendarea” se defineşte ca
„întrerupere, suprimare (temporară)” [74, p.926]. În aşa fel, în opinia autorului Martin D.,
suspendarea reprezintă o activitate care prezumă reluarea procesului suspendat peste o anumită
perioadă. De aceea, suspendarea executării pedepsei ar presupune executarea ei după trecerea
unei porţiuni de timp. Totodată, autorul în cauză, ajunge la concluzia că, după expirarea
termenului de probă, condamnatul nu mai este obligat de a executa pedeapsa aplicată anterior de
către instanţa de judecată şi nici nu se mai examinează o astfel de posibilitate, deoarece „instanţa
de judecată dispune neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat,
condamnatul nu va săvârşi o nouă infracţiune şi, prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va
îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat”. Astfel, considerând mai corect a numi această instituţie a
dreptului penal „condamnarea cu liberarea condiţionată de la executarea pedepsei” [110, p.184].
Într-o altă opinie, denumirea actuală dată de legiuitor instituţiei nominalizate la art. 90 CP
RM ar fi una reuşită. Întradevăr, în argumentarea poziţiei în cauză ne poate servi următoarele:
suspendarea executării pedepsei, după cum defineşte Dicţionarul explicativ uzual al limbii
române este o „întrerupere pe un timp” [75, p.543], astfel se presupune în cazul respectiv o
întrerupere a executării pedepsei penale, stabilite de instanţa de judecată în prezenţa anumitor

48
condiţii şi cu probabilitatea executării pedepsei penale în cazul încălcării obligaţiilor impuse la
acordare sau săvârşirii unei noi infracţiuni. Deci, astfel spus, legiuitorul intitulând această
instituţie în modul prevăzut la art. 90 CP RM, a considerat că acoperă prin denumirea respectivă
acest aspect, deoarece cel condamnat cu aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, poate reveni asupra executării pedepsei penale peste un interval de timp, or
datorită încălcării obligaţiilor impuse la acordare, or din motivul săvârşirii unei noi infracţiuni.
Totodată, remarcăm că instanţa deja a aplicat pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, însă în
prezenţa cicumstanţelor constatate de instanţă, potrivit prevederilor art. 90 CP RM, s-a hotărât o
suspendare condiţionată a executării pedepsei penale. Astfel, suspendarea executării pedepsei are
loc în baza anumitor condiţii, fie legate de abţinerea de la unele acţiuni, fie legate de
întreprinderea unor acţiuni, acestea fiind îndreptate, nemijlocit, spre corectarea celui condamnat,
iar în cazul încălcării condiţiilor nominalizate se poate reveni la pedeapsa penală stabilită în
sentinţa de condamnare, astfel, demonstrând încă odată prezenţa caracteristicii sale suspensive.
Suspensivitatea executării pedepsei penale, încetând odată cu revenirea la pedeapsa penală sau
odată cu scurgerea termenului de probă în condiţii legale fără încălcări ce puteau conduce la
anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Constrângerea directă, care se realizează întotdeauna prin executarea propriu-zisă a
pedepsei, este înlocuită în acest caz cu o constrângere indirectă, care se exercită datorită acordării
suspendării condiţionate. În cazul termenului de încercare, condamnatul este ameninţat că va
executa şi pedeapsa suspendată, dacă va săvârşi din nou o infracţiune. După cum explică unii
autori români, această instituţie este foarte importantă, deoarece oferă posibilitatea unor
condamnaţi (care au săvârşit infracţiuni cu un pericol social mai redus) să se reeduce în starea de
libertate în care se află, precum şi pentru faptul că o serie de condamnaţi primari sunt feriţi de
mediul penitenciarelor, care ar putea avea o influenţă negativă asupra lor [78, p.496]. Totodată,
este bine să reţinem că, aplicarea condamnării cu suspendarea executării pedepsei trebuie să
urmeze o finalitate în sine, dar nu o aplicare formală. Acest lucru ar bine să fie reflectat în
legislaţia penală a RM, or în una din HP CSJ. Spre exemplu, acest lucru a fost reflectat elocvent
în FR, în care potrivit unei Hotărâri a Plenului Judecătoriei Supreme a FR intitulată „Cu privire la
numirea pedepsei de către instanţele de judecată”, nr. 40 din 11 iunie 1999 [212, p.816], se
stipulează că aplicarea condamnării condiţionate trebuie să răspundă scopurilor corectării
persoanei condamnate condiţionat. Pe bună dreptate, finalitatea aplicării instituţiei condamnării
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ar trebui să fie legată de scopul urmărit în acest
caz, deoarece aceasta are consecinţe asupra mediului în care va trăi cel faţă de care s-a aplicat o
astfel de modalitate a liberării de pedeapsa penală.

49
În ce priveşte termenul de încercare înăuntrul căruia condamnatul nu trebuie să comită o
altă infracţiune este un deziderat menit să consolideze prezumţia că cel ce se abţine de la
săvârşirea de noi infracţiuni o anumită perioadă de timp, va putea să se abţină şi pe viitor de la
comiterea de infracţiuni. Se porneşte de la ideea că abţinerea condamnatului de la comiterea altei
infracţiuni, chiar şi numai pe durata termenului de încercare, constituie un câştig, un beneficiu,
pentru procesul său de reeducare, iar suspendarea executării pedepsei se dovedeşte utilă. În
ipoteza în care condamnatul nu săvârşeşte o altă infracţiune, suspendarea devine definitivă,
pedeapsa fiind considerată ca executată. Iar după cum menţionează autorul Anghel N., dacă
condamnatul comite o nouă infracţiune, în perioada termenului de încercare, el va fi obligat să
execute pedeapsa cu închisoarea într-un loc de deţinere, atât pedeapsa suspendată, cât şi pedeapsa
aplicată pentru infracţiunea nou comisă, ceea ce din punct de vedere juridic înseamnă că
autoritatea hotărârii penale nu este afectată, iar condamnatul nu poate evita (eluda) executarea
pedepsei [3, p.256-257].
Concluzia acordării suspendării condiţionate a executării pedepsei se află în relaţie directă
cu garanţia oferită de condamnat de a-şi reforma comportamentul social prin neexecutarea
pedepsei, această măsură servind drept mijloc de unificare a fazei de condamnare (de adoptare a
pedepsei) şi a fazei de executare (de urmărire a producerii efectelor condamnării). Astfel, rezultă
că instituţia suspendării condiţionate a pedepsei are două funcţii (sau caractere de ordin general):
neexecutarea pedepsei penale, deoarece reeducarea şi îndreptarea condamnatului se realizează în
mod nemijlocit prin lăsarea acestuia în libertate (pedeapsa fiind considerată ca executată dacă
sunt respectate condiţiile); executarea pedepsei iniţiale, cât şi a pedepsei noi, aplicate pentru o
infracţiune săvârşită în perioada de încercare, în virtutea nerespectării condiţiilor legale, impuse
de admiterea suspendării executării pedepsei [151, p.609-610].
În conformitate cu pct. (1) art. 90 al CP RM, condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei se aplică vinovatului, dacă la stabilirea pedepsei cu închisoarea pe un termen
de cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie şi de cel mult 7 ani pentru infracţiunile
săvârşite din imprudenţă, instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de
personalitatea celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu este raţional ca acesta să execute
pedeapsa stabilită, indicând numaidecât în sentinţă motivele condamnării sau suspendarea
condiţionată a executării pedepsei şi termenul de probă. În acest caz, instanţa de judecată dispune
neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va
săvârşi o nouă infracţiune şi prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea
ce i s-a acordat. Din prevederile legale în cauză se ditinge următorul fapt: corectarea
condamntului se poate realiza şi fără executare reală a pedepsei penale stabilite prin sentinţa de

50
condamnare şi că, acordarea acesteia este o soluţie facultativă ce ţine de dreptul instanţei de
judecată. Însă, după cum suţine autorul Basarab M., la aplicarea acestei instituţii penale
(suspendarea executării pedepsei) este necesar nu numai stabilirea lipsei stării de recidivă, dar şi
totalitatea datelor obiective şi subiective [31, p.237-238]. Or, după cum se susţine o poziţie clară,
în acest sens, în literatura de specialitate precum că, la aplicarea acestei instituţii se disting două
temeiuri şi anume: cel obiectiv şi subiectiv [234, p.120]. Întradevăr susţinem pe deplin opinia în
cauză, desigur, la aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se ţine
seama de temeiurile aplicării şi anume de temeiul obiectiv şi cel subiectiv.
Astfel, temeiul obiectiv se va referi la pedeapsa aplicată de instanţa de judecată, ca urmare
a săvârşirii infracţiunii, precum şi la însăşi categoria infracţiunii pentru care este condamnată
persoana vinovată. Aşadar, pentru determinarea prezenţei acestui temei la aplicarea condamnării
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este evident că se ia în considerare pericolul
social (gradul prejudiciabil) al faptei comise. În acest sens, renumitul jurist rus Пëнтковский А.
menţiona că „gradul pericolului social al faptei îşi găseşte expresia în caracterul sancţiunii
coercitive a legii penale, iar gradul pericolului social al infracţiunii concrete îl determină instanţa
de judecată când stabileşte pedeapsa condamnatului în limitele sancţiunilor legii penale,
călăuzindu-se de conştiinţa juridică”. Deci, gradul prejudiciabil al infracţiunii trebuie să fie
materializat în sentinţă sub formă de pedeapsă şi nu poate depăşi limitele legal stabilite [110,
p.184]. Astfel, legea penală în vigoare a Republicii Moldova prevede un termen maxim al
pedepsei cu închisoarea, care serveşte în calitate de punct de reper posibila aplicare faţă de
condamnat a instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei. Aşadar, aceasta are loc în
felul următor: în cazul infracţiunilor intenţionate mărimea pedepsei stabilite celui vinovat nu va
putea depăşi 5 ani închisoare, pe când pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă aceasta nu va
putea depăşi termenul maxim de 7 ani închisoare. Totodată, este de menţionat că, dacă Codul
Penal în redacţia din 1961, cu modificările sale ulterioare, prevedea în art.43 că condamnarea cu
suspendarea pedepsei se aplica doar celor care nu cădeau sub interdicţia prevăzută în alin. 2 art.
43 (pentru infracţiuni ca: huliganismul alin. 3 art. 218, tâlhăria art. 121 şi alte infracţiuni grave),
Codul Penal al Republicii Moldova în vigoare din 12 iunie 2003 la art. 90 prevede că
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se aplică şi în cazul săvârşirii de
infracţiuni grave precum: jaful art. 187 alin. 2, huliganismul art.287 alin. 1;2;3 sau în cazul
săvârşirii a unor infracţiuni de corupţie [156, p. 267-268] pentru care legislaţia penală anterioară
nu prevedea pentru asfel de infracţiuni aplicarea instituţiei suspendării condiţionate a executării
pedepsei.

51
Totodată, ţinem să menţionăm că, potrivit prevederilor pct.4 art. 90 CP RM, condamnarea
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică persoanelor care au săvârşit
infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave. Astfel, în conformitate cu prevederile art.16
CP RM, aceste infracţiuni sunt de categoria celor săvârşite intenţionat pentru care legea penală
prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen ce depăşeşte 12 ani închisoare (pentru
infracţiuni deosebit de grave) şi detenţiunea pe viaţă (pentru infracţiuni excepţional de grave).
Spre exemplu, restrictivitatea în privinţa categoriilor infracţiunii pentru condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei în alte state, nu este observabilă, chiar deloc
stabilită. Astfel, în prevederile art.73 CP FR, o astfel de restricţie în privinţa categoriilor
infracţiunii nu esxistă, însă prevederile în cauză se rezumă la aceea că instanţa de judecată la
aplicarea condamnării condiţionate ia în considerare caracterul şi gradul de pericol social al
infracţiunii săvârşite, personalitatea vinovatului şi, nu în ultimul rând, circustanţele atenuante şi
agravante [213, p.199]. În aşa fel se observă că legea penală nu conţine restricţii în vederea
aplicării condamnării condiţionate în privinţa persoanelor, care au săvârşit infracţiuni grave sau
deosebit de grave. Însă practica judiciară reiese din aceea că, condamnarea condiţionată se aplică
persoanelor care au săvârşit astfel de infracţiuni numai ca execepţie [194, p.201-203]. Reieşind
din Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse din 11 iulie 1999 ”Despre practica
aplicării de instanţele judecătoreşti a pedepsei”, numirea pedepsei condiţionate trebuie să
răspundă scopului corectării condamnatului. Această insituţie poate fi aplicată chiar şi în cazul
săvârşirii de către cel vinovat a mai multor infracţiuni, însă cu condiţia numirii definitive a
pedepsei pentru concursul de infracţiuni [195, p.173]. Deci după cum se vede în legea penală a
Federaţiei Ruse nu se prevede atâtea restricţii cu privire la aplicarea condamnării condiţionate,
precum în Republica Moldova în cazul instituţiei prevăzute la art. 90 CPRM. Astfel, constatăm că
instanţa de judecată în Federaţia Rusă ia în considerare gravitatea infracţiunii şi circumstanţele
cauzei, însă în lege nu se stipulează restricţia în privinţa aplicării condamnării condiţionate în
privinţa celor care au săvârşit infracţiuni grave sau deosebit de grave, ceea ce în legea penală a
Republicii Moldova este prevăzut la art. 90 alin. 4 CPRM – nu se aplică în cazul săvârşirii de
infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave.
Revenind la cuantumul pedepsei ce este stabilit de instanţa de judecată, ne permitem să
afirmăm că aplicarea unei pedepse cu închisoarea în limitele stabilite de prevederile art. 90 CP
RM este posibilă în unele situaţii şi prin aplicarea concomitentă a unor instituţii penale prevăzute
de partea generală a CP RM. Astfel, aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, în unele situaţii întâlnite şi în practica judiciară, poate fi aplicată în ordine
succesivă în urma individualizării pedepsei penale. Această interacţiune este determinată de

52
anumite circumstanţe excepţionale, stabilite în cadrul examinării cauzei, urmare căreia se
stabileşte mărimea pedepsei penale pentru fapta comisă de cel vinovat. Aşadar, este vorba de
prevederile art.79 CP RM, în urma căreia instanţa de judecată stabileşe o pedeapsă penală mai
blândă sub limita minimă prevăzută de lege penală pentru infracţiunea săvârşită. De altfel, această
posibilitate nu este exlusă şi de prevederile p.14 ale Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie
nr.16 din 31.05.2004, prin care se invocă că stabilirea unei pedepse mai blânde decât cea
prevăzută de lege nu exclude aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, dacă nu există interdicţiile prevăzute la art. 90 pct. (3) şi (4) CP RM [91, p.296]. În
practica judiciară astfel de situaţii în care instanţa de judecată aplică prevederile art. 79 CP RM,
iar apoi prevederile art. 90 CP RM se întâlnesc, deoarece printre diversele cauze penale
examinate în instanţa de judecată se regăsesc şi acele cărora le sunt specifice prezenţa anumitor
circumstanţe excepţionale (legate de scopul şi motivele faptei, rolul vinovatului în săvârşirea
infracţiunii, comportamentul în timpul şi după consumarea infracţiunii etc., potrivit prevederilor
art. 79 CP RM) urmare căreia, acestea fiind luate în considerare, condiţionează aplicarea pedepsei
mai blânde decât cea prevăzută de lege şi, respectiv, aceasta creează premiza acordării unei
condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei persoanei condamnate pentru o
faptă penală. Astfel, ne poate servi ca exemplu sentinţa de condamnare a judecătoriei sectorului
Buiucani pe dosarul penal nr.1-153/07 din 23 ianuarie 2007, prin care la condamnarea cetăţenului
Maximov R., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de alin. 2 art. 186 CP RM, instanţa de
judecată a aplicat prevederile art. 79 CP RM şi art. 90 CP RM, luând în considerare personalitatea
lui, antecedentele penale stinse, recunoaşterea culpei, lipsa prejudiciului material şi că părţile
vătămate nu aveau careva pretenţii faţă de el şi cereau ca el să nu fie pedepsit [10].
În acelaşi timp, din cele enunţate mai sus, alături de temeiul obiectiv un rol mare la
aplicarea prevederilor art. 90 CP RM îl are şi faptul cum este văzută persoana infractorului.
Aşadar, este necesar ca cumulativ cu temeiul obiectiv să fie prezent şi acel temei subiectiv.
Cât priveşte temeiul subiectiv, considerăm ca acesta se referă la persoana infractorului şi la
situaţia în care se află acesta la momentul examinării posibilităţii aplicării condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Astfel, pentru determinarea existenţei temeiului
subiectiv la examinarea posibilităţii aplicării prevederilor art. 90 CP RM, instanţa de judecată va
urma să determine dacă cel care a săvârşit infracţiunea este în situaţia recidivei sau nu (pct.4
art.90 CP RM), precum şi a faptului dacă infractorul poate fi corectat fără executarea pedepsei
stabilite prin sentinţa de condamnare, reieşind din periculozitatea pe care o prezintă pentru
societate, comportamentul său în societate, înainte şi după săvârşirea infracţiunii. Ţinem însă să
concretizăm că persona vinovatului se va află într-o situaţie de recidivă, dacă potrivit prevedrilor

53
art.34 CP RM, a comis una sau mai multe infracţiuni intenţionate, având antecedente penale
pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. Concluzia instanţei de judecată asupra neraţionalităţii
executării pedepsei penale trebuie să reiasă şi din atitudinea pe care o are infractorul faţă de
infracţiunea săvârşită (căinţa sinceră) – element caracteristic personalităţii infractorului şi
catalogat ca circumstanţă atenuantă, astfel condiţionând cu o mai bună siguranţă temeinicia
aplicării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. De altfel, în practica
judiciară acest aspect este luat adesea în calcul. Drept exemplu, serveşte sentinţa judecătoriei
sectorului Buiucani pe dosarul penal nr.1-219/2007 [8] din 07 februarie 2007, prin care instanţa
de judecată la aplicarea prevederilor art. 90 CP RM în privinţa inculpatului Buţenco A.D.,
învinuit pe alin.1 art.189 CP RM, a luat în calcul de rând cu încheierea acordului de recunoaştere
a vinovăţiei, locul de trai permanent, angajat în câmpul muncii, întreţinerea a 2 copii minori,
antecedentele penale stinse şi regretul său în cele săvârşite şi căinţa sinceră. Or, în cazul
condamnării lui Cecan F.A., în baza art. 217 alin. 2 CP RM prin sentinţa judecătorească a
sectorului Buiucani din 18 iulie 2007 [9], prin care şi în acest caz s-a luat în considerare la
aplicare căinţa sinceră şi recunoaşterea vinovăţiei, sau situaţia în care s-a anulat condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei în privinţa condamnatului A.A (condamnare în
baza alin. 2 lit.”d”, „f”art.187 CP RM la 4 ani închisoare) potrivit Deciziei Colegiului penal lărgit
al Curţii Supreme de Justiţie din 13.03.07, şi care în afara altor motive care au stat la baza acestei
decizii s-a invocat şi motivul că condamnatul nu s-a căit sincer în cele săvârşite [72, p.15-16].
Astfel, putem vedea că în practica judiciară, deseori, prezenţa recunoşterii vinovăţiei şi regretelor
sincere în privinţa infracţiunii săvârşite se ia în calcul ca circumstanţă atenuantă la aplicarea
prevederilor art. 90 CP RM, considerându-se, astfel, constatată şi o particularitate cu privire la
temeiul subiectiv şi anume comportamentul infractorului după săvârşirea infracţiunii, care se
materializează prin uşurarea examinării cauzei, datorită faptului că a recunoscut vina şi se căieşte
sincer în cele săvârşite. Legea penală nu prevede ca temei de aplicare a condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei recunoaşterea vinovăţiei şi căinţa sinceră a celui
vinovat. Credem însă că doar în mod cumulativ cu temeiurile invocate în lege şi cu o recunoaştere
a vinovăţiei şi căinţei sincere, poate fi aplicară această instituţie, or numai în prezenţa unor astfel
de circumstanţe personalitatea celui vinovat ar da temei de a constata că nu este raţional ca el să
execute pedeapsa real.
În ce prveşte restricţiile la aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedespei pneale urmează să menţionăm că, potrivit prevederilor pct. 4 al art. 90 Cod penal al RM,
suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică faţă de persoanele care au săvârşit
infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi în cazul recidivei. Aşadar, dacă la

54
prima vedere pentru infracţiunile uşoare şi mai puţin grave săvârşite din intenţie şi imprudenţă,
aplicarea prevederilor art. 90 CP RM, în cazul întrunirii circumstanţelor prevăzute de lege este
posibilă cu mai multă uşurinţă, atunci în cazul infracţiunilor grave intenţionate sau din
imprudenţă situaţia este diferită. Astfel, dacă pentru infracţiunile grave săvârşite intenţionat se va
stabili o pedeapsă mai mare de 5 ani, iar pentru infracţiuni grave săvârşite din imprudenţă o
pedeapsă mai mare de 7 ani şi dacă în aceste ambele cazuri nu se va putea aplica prevederile
art.79 CP RM, atunci prevederile art. 90 CP RM, va fi imposibil de aplicat de către instanţa de
judecată. Urmare acesteia instanţa de judecată va trimite condamnatul să execute pedeapsa cu
închisoarea. Desigur că, o astfel de abordare a instituţiei condamnării cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei, trezeşte multe discuţii şi în rândul practicienilor. În urma efectuării unui
sondaj sociologic de către Institutul de Reforme Penale, în cadrul căruia au fost chestionaţi 106
respondenţi, s-a stabilit că, marea majoritate a procurorilor şi judecătorilor (34,2%) s-au pronunţat
pentru micşorarea restricţiilor legale privind aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, prin mărirea termenului pedepsei închisorii stabilite pentru infracţiunile
săvârşite cu intenţie de la cel mult 5 ani până la cel mult 7 ani [81, p.32-33]. Aşadar, opinia
practicienilor cu referire la mărirea termenului pedepsei închisorii stabilite pentru infracţiunile
intenţionate, este destul de pragmatică şi reflectă o viziune actuală, reieşind din dosarele
examinate de către ei în instanţele judecătoreşti. Cu atât mai mult, considerăm că termenul în
cauză ar fi bine de a fi mărit, aceasta rezultă atât din viziunea practicienilor care, nemijlocit,
aplică prevederile art. 90 CP RM, cât şi din aceea că prevederile legale, în acest sens, nici nu
interzic în cazul infracţiunilor grave să se aplice condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei. Considerăm că restricţiile cu referire la termenul pedepsei închisorii necesită
a fi modificate parţial, aşa încât termenul pedepsei închisorii ce a fost aplicat persoanei
condamnate să fie de până la 7 ani.
Aplicarea condamnării condiţionate a executării pedepsei după cum rezultă din legea
penală poate fi însoţită de stabilirea unor obligaţii în temrmenul de probă, ceea ce face ca cel
vinovat de săvârşirea infracţiunii şi liberat în modul respectiv să se conformeze acestora,
considerate astfel de către instanţa de judecată ca repere legale faţă de care comportamentul
condamnatului poate fi ghidat spre unul legal ulterior. Prin obligaţiile impuse în acest sens se
demonstrează încă o dată că, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
reprezintă un instrument de constrângere corectiv, urmare căreia condamnatul este obligat să
manifeste pe parcursul unei perioade de probă corectitudinea încrederii acordate. Obligaţiile care
le poate stabili instanţa de judeactă faţă de cel condamnat condiţionat la executarea pedepsei ţine
de respectarea prevederilor pct. 6 art. 90 CP RM. Aceste prevederi stabilesc în mod direct că,

55
instanţa de judecată, aplicând condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, îl
poate obliga pe condamnt la: neschimbarea domiciliului fără consimţământul organului
competent; nefrecventarea anumitor locuri; urmarea unui tratament în caz de alcoolism,
narcomanie, toxicomanie sau altă boală venerică; acordarea unei susţineri materiale familiei
victimei; repararea daunelor cauzate în termenul stabilit de instanţă. Ţinem, însă să menţionăm că
această listă a obligaţiilor este exhaustivă, deşi în literatura de specialitate se susţine şi o altă
poziţie cu referire la aceasta. Spre exemplu, în prevederile art. 73 CP FR se regăseşte la alin. 5 o
astfel de referire la obligaţiile în cauză, însă în final se invocă că, instanţa de judecată poate să
stabilească şi alte obligaţii, care pot contribui la corectarea condamnatului, lăsând a se înţelege şi
alte obligaţii nelegate de acestea. Dar, comentând o astfel de sintagmă, din nou se face referinţă la
obligaţiile invocate [193, p.191-192], care sunt asemănătoare chiar şi cu cele stabilite şi în legea
penală a RM. Aşadar ne permitem să stabilim că şi în literatura de specialitate nu este stabilită o
opinie clară în privinţa sintagmei „şi alte obligaţii”. Astfel, considerăm că lista obligaţiilor
stabilite în pct. 6 art. 90 CP RM, este una exhaustivă, reieşind din aceea că, în acest punct se
stabileşte că condamnatul poate fi retrâns la astfel de obligaţii, urmând enumerarea obligaţiilor
rspective. În final, pct. 6 art. 90 CP RM nu stabileşte dacă se pot aplica şi alte obligaţii sau nu.
Totodată, pct. 7 art. 90 CP RM invocă că, instanţa de judecată are posibilitatea să anuleze, în
întregime sau parţial sau să adauge altele noi din obligaţiile stabilite în pct. 6 art. 90 CP RM.
Aşadar, anularea sau adăugarea obligaţiilor stabilite de lege considerăm că rezultă din
comportamentul condamnatului în timpul perioadei de probă, comportamentul căruia este aflat
sub controlul organului responsabil de aceasta şi care ajunge la concluzia că este necesară o
anulare sau adăugare a unei sau altei obligaţii. Totodată, apreciaem ca binevenită ideea aprecierii
de către instanţa de judecată a obligaţiilor ce trebuie să fie puse în sarcina condamnatului în
termenul de probă, deoarece în rezultatul examinării dosarului penal şi studierii personalităţii
vinovatului, poate determina condiţiile care ar contribui la corijarea condamnatului şi ar
demonstra că încrederea acordată lui a fost întemeiată. În acelaşi timp, merită a atenţiona că
stabilirea obligaţiilor în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
reprezintă dreptul instanţei de judeacată, astfel nefiind o condiţie imperativă pentru instanţă de a
stabili anumite obligaţii condamnatului în termenul de încercare. Aşadar, acest lucru se observa şi
în practica judiciară la aplicarea prevederilor art. 90 CP RM. Astfel, prin sentinţa de condamnare
din 16.03.06 prin care Vîlcu M., a fost condamnt pentru infracţiunea prevăzută de pct. 2 art. 186
CP RM la 2 ani de închisoare cu aplicarea art. 90 CP RM, suspendând condiţioant executarea
pedepsei pe un termen de 1 an, totodată, stabilind în sentinţă obligaţia prezentării lui Vîlcu M.,
lunar la SEPP a DEDJ Buiucani şi să nu-şi schimbe domiciliul fără acordul organelor de resort

56
[6]. Or, printr-o altă sentinţă de condamnare se observă o altă situaţie, când instanţa de judecată
condamnă pe Cibotari A., la 30.09.07 pentru infracţiunea prevăzută de pct. 3 lit.”f”art. 217/1 CP
RM la 5 ani închisoare cu aplicarea art. 90 CP RM, cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei pe un termen de 3 ani, fără stabilirea unor obligaţii [7]. În aceste condiţii, observăm că
prevederile art. 90 CP RM în practica judiciară se aplică atât cu stabilirea obligaţiilor, cât şi fără
stabilirea obligaţiilor, însă aceasta nicidecum nu înlătură caracterul său condiţionat, deoarece
persoana condamnată rămâne a fi supusă anumitor condiţii prevăzute de rigorile legii şi anume:
condamnatul să nu săvârşească o nouă infracţiune, să aibă o comportare exemplară şi prin muncă
cinstită să îndreptăţească încrederea ce i s-a acordat.
Discuţiile în privinţa obligaţiilor ce urmează a fi stabilite în cazul condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu sunt epuizate, deoarece potrivit prevederilor
pct. 3 art. 62 CP RM munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată în calitate de
obligaţie în termenul de probă, în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei. Astfel, din prevederile în cauză, rezultă că lista indicată la pct. 6 art. 90 CP RM, nu este
definită exhaustiv, deoarece prevederile art. 62 CP RM stabilesc şi alte prevederi în care ca
obligaţie poate fi stabilită şi o pedeapsă penală. Aşadar, legiuitorul a prevăzut legal o pedeapsă în
calitate de obligaţie pentru termenul de probă stabilit în condiţiile art. 90 CP RM. Desigur, că în
legătură cu aceasta apar un şir de întrebări, precum: în ce condiţii munca neremunerată în folosul
comunităţii are scopul de a corecta persoana condamnată şi în ce situaţii are un scop de a coduce
la corectarea condamnatului? Cu atât mai mult considerăm că nu este prea adecvat ca munca
neremunerată în folosul societăţii să fie aplicată în termenul de probă, în calitate de obligaţie.
Aceasta rezultă din următoarea logică deductivă, persoana fiind condamnată la închisosre cu
suspendarea condiţionată a executării acesteia în condiţiile art. 90 CP RM, se prezumă a fi
liberată de pedeapsa penală, deoarece poate fi corectată fără executarea pedepsei penale, iar
legiuitorul îi stabileşte prin obligaţie o altă pedeapsă penală – munca neremunerată în folosul
comunităţii. În aceste condiţii, reiese că condamntul este liberat de pedeaspa închisorii, însă
fiindu-i aplicată o altă pedeapsă mai blândă. Totodată, considerăm că, prin prevederile legale în
cauză s-ar ştirbi din imaginea instituţiei condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, generând a fi o instituţie ambiguă şi care mai mult este formală în suspendarea sa decât
una reală. Aşadar, considerăm că ar fi bine ca legiuitorul să opereze anumite modificări în acest
sens, modificând pct. (3) art. 62 CP RM prin excluderea sintagmei: „...sau în cazul condamnării
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei – în calitate de obligaţie pentru perioada
termenului de probă”. Un alt element destul de important al condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei îl reprezintă termenul de probă. Odată garantată posibilitatea că

57
scopul pedepsei poate fi atins fără executarea reală a acesteia, instanţa de judecată, prin sentinţa
de condamnare, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe o anumită
durată, termen în care se verifică şi se supraveghează comportamentul social al condamnatului.
De altfel, durata suspendării condiţionate a pedepsei reprezintă şi termenul de încercare (de
probă) [151, p.614]. În conformitate cu pct. (2) art. 90 CP RM, termenul de probă se stabileşte de
instanţa de judecată în limitele de la 1 an la 5 ani. Dar revenind la noţiunea termen de încercare,
putem menţiona că acesta poate fi definit astfel: Termenul de probă reprezintă perioada în care
instanţa de judecată consideră că condamnatul pus la încercare poate dovedi prin comportamentul
său că nu are nevoie să execute o pedeapsă cu închisoarea şi că atitudinea acestuia faţă de fapta
săvârşită este una regretabilă, dorind, astfel, reevaluarea comportamentului său infracţional şi
îndreptarea eforturilor sale spre un comportament legal. În perioada termenului de încercare se
consideră că infractorul are posibilitatea să reflecteze asupra condiţiei sale de persoană
condamnată, la consecinţele juridice care s-ar putea produce prin revocarea suspendării, întreaga
perioadă fiind considerată suficientă pentru formarea convingerii că infractorul nu va mai săvârşi
alte infracţiuni. Astfel, termenul de încercare reprezintă forma extremă de verificare a
condamnatului privind abţinerea de a mai săvârşi fapte penale. Dovada înţelegerii acestei
exigenţe legale şi menţinerea garanţiei că infractorul nu va mai săvârşi alte infracţiuni, până la
expirarea termenului de încercare, determină producerea efectelor imediate (neexecutarea într-un
loc de deţinere a pedepsei închisorii aplicate şi, implicit, a pedepselor complementare, alăturate
pedepsei principale) cât şi a celor definitive (încetarea duratei termenului de încercare, stabilit de
instanţa de judiciară, astfel încât dacă persoana condamnată nu a săvârşit din nou o infracţiune, pe
durata termenului de încercare şi nu s-a pronunţat revocarea suspendării, va fi reabilitat de drept),
în favoarea condamnatului. Totodată, termenul de probă are o mare însemnătate practică şi
reişind din aceea că el poate fi redus. Această reducere, desigur, reiese din comportamentul celui
condamnat.
Astfel, dacă după expirarea a cel puţin jumătate din termenul de probă, condamnatul cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei a avut o comportare corectă şi exemplară, instanţa
de judecată, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportării celui condamnat
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la
anularea condamnării condiţionate şi stingerea antecedentelor penale. Pentru a se întruni
condiţiile pct. 8 art. 90 CP RM, condamnatul în termenul de probă trebuie să aibă un
comportament corect şi exemplar, să execute mai mult de jumătate din termenul de probă stabilit,
precum şi să repare integral dauna cauzată ca rezultat al săvârşirii infracţiunii. Spre exemplu,
acest lucru a fost luat în considerare în cazul condamnatului Gh D.I., urmare căreia instanţa de

58
judecată din sectorului Buiucani a emis o încheiere judecătorească, în acest sens, la data de
13.06.2007 [25]. Astfel, instanţa de judecată a menţionat în încheiere că a luat în considerare
potrivit materialelor dosarului personal al condamnatului că, acesta este caracterizat pozitiv, are
un comportament corect şi exemplar şi că există necesitatea anulării condamnării în condiţiile pct.
(8) art. 90 CP RM, prin stingerea antecedentelor penale în privinţa acestuia.
În ce priveşte aspectul anulării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, ţinem să specificăm că anularea categoriei în cauză a liberării de pedeapsa penală ţine
de 3 tipuri de anulări: a) anularea la jumătatea termenului de probă, în urma căreia persoana se
consideră liberată total de executarea pedepsei penale stabilite prin sentinţa de condamnare,
generând stingerea antecedentului penal, b) anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei cu trimiterea spe executare a pedepsei pronunţate prin sentinţa de condamnare
şi c) anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu trimiterea
executării pedepsei cumulate cu cea stabilită prin noua sentinţă de condamnare şi cu stingerea
antecedentului penal după executarea pedepsei.
Cât priveşte anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în
cazul primei situaţii, ţinem să menţionăm că aceasta are loc în condiţii specifice, care ţine de
comportamentul condamnatului, de executarea a jumătate din termenul de probă şi de repararea
integrală a daunei cauzate prin săvârşirea infracţiunii. Un exemplu în aces sens, poate servi
închierea instanţei de judecată Buiucani menţionată, prin care s-a anulat condamnarea în
condiţiile p. (8) art. 90 CP RM.
A doua situaţie a anulării se poate produce în cazul încălcării obligaţiilor stabilite în
termenul de probă, or a încălcării ordinii publice sau dacă până la expirarea termenului de probă
nu a executat cu rea-voinţă obligaţia de a repara dauna cauzată. Anularea condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu trimiterea spre executare a pedepsei pronunţate
în sentinţa de condamnare, în cazul încălcării obligaţiilor stabilite în termenul de probă sau
încălcării ordinei publice, or nereparării cu rea-voinţă a daunei cauzate se face potrivit
prevederilor pct. (9) art. 90 CP RM. Astfel, dacă condamnatul cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, în decursul termenului de probă, încalcă, în mod sistematic, obligaţiile
stabilite sau ordinea publică, fiind supus răspunderii administrative sau nu a reparat cu rea-voinţă
dauna cauzată, instanţa de judecată, la propunerea organului care execută controlul asupra
comportării celor condamnaţi cu suspendarea executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu
privire la anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea
condamnatului pentru a executa pedeapsa reală, stabilită prin hotărârea instanţei de judecată. În
literatura de specialitate, tălmăcirea sintagmei „încălcări în mod sistematic” este astfel: săvârşirea

59
de trei ori şi mai mult a unor încălcări ale obligaţiunilor stabilite sau a ordinei publice [33, p.147].
Potrivit prevederilor HP CSJ RM nr. 6 din 14 octombrie 2008, prin încălcare sistematică a
obligaţiunilor stabilite se înţelege o nouă neîndeplinire intenţionată a unei obligaţiuni ori
încălcarea acesteia, săvârşită după preîntâmpinarea în scris de către reprezentantul oficiului de
executare ori situaţia în care condamnatul s-a ascuns de controlul reprezentantului oficiului de
executare a pedepsei şi nu este posibil de a stabili locul lui de aflare [93, p.5]. În ce priveşte
încălcarea sistematică a ordinii publice, HP CSJ RM explică că se înţelege prin aceasta săvârşirea
pe parcurs de un an de către condamnat a două şi mai multe contravenţii.
Totodată, merită să menţionăm că obligaţiile pentru a fi încălcate necesită a fi prevăzute
întâi în sentinţa de condamnare, iar, ulterior, se pot invoca ca nerespectate şi nicidecum altfel.
Bunăoară este cazul condamnatului Sacca condamnat în baza art. 186 pct. (2) lit.”d” la o
pedeapsă cu închisoarea de 2 ani fără stabilirea obligaţiei de a nu schimba domiciliul. În acelaşi
timp, reprezentantul Oficiului de Executare însă a prezentat un demers, în acest sens, solicitând
anularea condamnării cu aplicarea art. 90 CP RM pe motiv că nu se află la domiciliul căutat.
Instanţa de judecată a stabilit că prin sentinţa de condamnare, lui Sacca V.I nu i s-a stabilit
obligaţia de a nu-şi schimba domiciliul fără consimţământul organului competent, totodată, în
termenul de probă condamnatul nu a fost tras la răspundere administrativă şi date, în acest sens,
lipsesc. Astfel, instanţa a dispus darea în căutare a lui, admiţând demersul reprezentantului
Oficiului Buiucani al DEDJ al MJ RM, respingând ca neîntemeiat demersul în partea anulării
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei [26].
Specificul modalităţii de anulare menţionate are la rândul său câteva caracteristici: a)
reieşind din prevederile legale rezultă că instanţa de judecată poate să anuleze condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, înţelegându-se că nu reprezintă o obligaţie,
precum şi b) anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se face la
propunerea organului, care exercită controlul celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată.
Astfel, este nevoie ca instanţa de judecată la propunerea organului care exercită controlul
condamnaţilor cu suspendarea condiţionată a executării pedpesei să fie de acord cu această
anulare, reieşind din circumstanţele cauzei, argumentele invocate în şedinţă. Aşadar, vedem că
ambele aceste caracteristici ale anulării trebuie să fie cumulate în aşa fel încât să nu lipsească atât
propunerea din partea organului menţionat, cât şi dezacordul instanţei de judecată în acest sens.
Ce-a de-a treia situaţie a anulării condamnării cu suspendarea condiţionată executării
pedepsei se poate produce în cazul săvârşirii unei infracţiuni noi. Astfel, problema anulării sau
menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei
infracţiuni noi (săvârşită din imprudenţă sau din intenţie de categoria celei mai puţin grave), în

60
termenul de probă, se hotărăşte de instanţa de judecată, potrivit prevederilor pct. (11) art. 90 CP
RM. Revocarea, în această situaţie, după cum se susţine în literatura de specialitate, ar reprezenta
o formă de înrăutăţire a situaţiei condamnatului şi o garanţie a îndeplinirii condiţiilor suspendării
iar nu un mijloc de reeducare a condamnatului [151, p.614].
Totodată, ţinem să specificăm că în cazul anulării condamnării cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei faţă de condamnatul, care a săvârşit din nou o infracţiune, legea penală prin
prevederile pct. (10) art. 90 CP RM a stabilit că se aplică regulile cumulului de sentinţe, prevăzut
de art. 85 CP RM.
Ca şi în cazul anulării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
potrivit prevederilor pct.(9) a art. 90 CP, anularea în condiţiile pct. (11) a art. 90 CP RM
reprezintă o vocaţie a instanţei de judecată, dar nu o obligaţie, deoarece legea invocă posibilitatea
instanţei de judecată de a soluţiona menţinerea sau anularea, în acest sens. Dacă în cazul anulării
este clar (se va face cumulul de sentinţe cu stabilirea unei pedepse noi şi cu trimiterea spre
executare a ei), atunci discuţii pot apărea în situaţia în care condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei se menţine ca rezultat al săvârşirii unei infracţiuni din
imprudenţă sau intenţionate mai puţin grave, cu atât mai mult dacă acest lucru este văzut prin
prisma art.85 CP RM sau/şi a coroborării acestor prevederi cu prevederile pct. (4) art. 90 CP RM
(legat de prezenţa recidivei).
Astfel, dacă privim aspectul menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei faţă de cel condamnat, în cazul săvârşirii unei infracţiuni din imprudenţă în
termenul de probă, atunci putem ajunge la concluzia că aceasta va fi posibilă dacă în urma
aplicării regulilor cumulului de sentinţe termenul de pedeapsă stabilit definitiv nu va depăşi
termenul infracţiunii pentru care poate fi aplicată condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei şi dacă instanţa va considera că este posibil de a fi aplicat din nou prevederile
art. 90 CP RM, reieşind din circumstanţele cauzei examinate. Prin coroborare cu pct. 4 art. 90 CP
RM şi art. 34 CP RM, această menţinere a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei nu va întâlni dificultăţi deaorece, prin deducţie potrivit prevederilor pct. (1) art. 34 CP
RM, se va considera prezentă recidiva doar în situaţia săvârşirii unei sau mai multor infracţiuni
din intenţie de persoana care are antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.
Dacă privim însă aspectul menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei faţă de cel condamnat, în cazul săvârşirii unei infracţiuni din intenţie mai puţin gravă în
perioada de probă, atunci este clar că şi în acest caz se va aplica regulile cumulului de sentinţe, iar
coroborarea acestei situaţii cu prevederile pct. (4) art. 90 CP RM şi art. 34 CP RM, poate avea un
alt rezultat decât în cazul săvârşirii unei infracţiuni din imprudenţă în termenul de probă, dacă

61
infracţiunea pentru care s-a suspendat executarea pedepsei este una intenţionată. Aşadar, în
această situaţie cel condamnat în privinţa căruia s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei
pentru o infracţiune din intenţie se va află în situaţia recidivei, deoarece are antecedente pentru
infracţiunea săvârşită anterior, astfel prin prisma prevedrilor pct. (4) art. 90 CP RM, condamnarea
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu va putea fi aplicată chiar dacă cumulul
pedepselor se va încadra în termenul prevăzut de pct. (1) art. 90 CP RM şi circumstanţele cauzei
ar putea să determine aplicarea aceasta, deoarece condamnatul cade sub incidenţa restricţiilor,
prevăzute de instituţia condamnării cu suspendarea condiţionată a excutării pedepsei. Cu atât mai
mult considerăm că aceasta este valabil şi pentru alte infracţiuni intenţionate de altă gravitate.
Situaţia poate fi diferită în cazul în care în termenul de probă se săvârşeşte o infracţiune
intenţionată de către cel condamnat şi care a săvârşit infracţiunea anterioară, pentru care şi s-a
suspendat executarea pedepsei, în timpul minoratului, atunci potrivit prevederilor pct. (5) lit.”a”
art. 34 CP RM persoana se va considera că nu este în situaţia recidivei, la fel se va considera ca
neaflându-se în situaţia de recidivă şi persoana condamnată, care are o suspendare în executarea
pedepsei penale pronunţate prin sentinţa de condamnare pentru o infracţiune din imprudenţă (pct.
5 lit.”b” art. 34 CP RM), dar care a săvârşit o infracţiune intenţionată în termenul de probă.
Astfel, pentru aceste situaţii se va putea aplica din nou condamnarea cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei de către instanţa de judecată, dar numai în urma respectării regulilor
cumulului de sentinţe şi, ca urmare, pedeapsa cumulată se va încadra în termenul prevăzut de pct.
(1) art. 90 CP RM şi dacă la această concluzie va ajunge instanţa de judecată, reieşind din
circumstanţele cauzei.
Din argumentele enunţate mai sus rezultă că prevedrile pct. (11) art. 90 CP RM, reprezintă
o realitate, care poate fi aplicată în anumite cazuri. Astfel, unul din acestea ar fi: în cazul în care
este vorba despre săvârşirea unei infracţiuni din imprudenţă în termenul de probă de către
condamnat, şi în urma căruia după aplicarea regulilor cumulului de sentinţe termenul de pedeapsă
stabilit definitiv nu va depăşi termenul infracţiunii pentru care poate fi aplicată condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi dacă instanţa va considera că este posibil de a fi
aplicat din nou o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Un alt caz în
care ar putea fi aplicat pct. (11) art. 90 CP RM, fără rezerve ar fi: în cazul în care în termenul de
probă se săvârşeşte o infracţiune intenţionată mai puţin gravă de către cel condamnat şi care a
săvârşit infracţiunea anterioară în timpul minoratului sau infracţiunea anterioară a fost săvârşită
din imprudenţă şi dacă instanţa va considera că este posibil de a aplica din nou condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

62
Desigur din cele menţionate ar apărea câteva întrebări: De ce problema menţinerii sau
anulării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi abordată numai în
cazul săvârşirii infracţiunilor din imprudenţă sau intenţionate mai puţin grave în interiorul
termenului de probă ? De ce acest lucru nu ar fi posibil şi în cazul săvârşirii de către condamnat a
unei infracţiuni intenţioante uşoare ? Care este rostul prevederilor art. 85 CP RM, dacă admitem
că în situaţia menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în
condiţiile pct. (11) art. 90 CP RM nu se va aplica regula cumulului de sentinţe, cunoscând faptul
că executarea pedepsei penale se află în suspendare, iar regulile cumulului de sentinţe stabileşte
care este soluţia în cazul în care pedeapsa nu s-a executat complet şi s-a săvârşit o altă infracţiune
? Cum se va proceda în cazul când prevederile pct. (10) art. 90 CP RM stabilesc că pentru
situaţiile în care se săvârşeşte o nouă infracţiune intenţioantă în termenul de probă se va aplica
regulile cumulului de sentinţe, dând de înţeles că se va anula suspendarea condiţionată, iar în
situaţia prevăzută de pct.(11) art.90 CP RM problema menţinerii sau anulării condamnării cu
suspendarea condiţionată a exeuctării pedepsei în situaţia în care s-a săvârşit o infracţiune mai
puţin gravă se va hotărî acest lucru de instanţa de judecată ?
Dacă acceptăm ideea că din punct de vedere practic, în condiţiile pct. (11) art. 90 CP RM,
menţinerea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ar avea loc, iar
pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune se va executa de sine stătător atunci apare din nou
întrebarea: Cum se vor realiza cele două scopuri stabilite în primul caz: în faţa codamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar, în celălalt caz, în faţa pedepsei stabilite printr-
o nouă sentinţă de condamnare? Dacă o astfel de situaţie va fi acceptată pe viitor atunci vom avea
două sentinţe de condamnare şi care ar avea fiecare scopul său în corectarea şi reeducarea
persoanei care a săvârşit o infracţiune. Deci suntem în situaţia unui paradox. Aşadar, aceasta oare
nu se poate face printr-o situaţie mai simplă, stabilind regulile prevăzute de art. 85 CP RM?
Considerăm că se poate, cu atât mai mult că şi prevederile art. 85 CP RM stabilesc exact pentru
astfel de situaţii care este soluţia.
Pentru a da răspuns întrebărilor ce apar la anularea condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, considerăm că este nevoie ca, în acest sens, legea penală să
sufere careva modificări. Astfel, în calitate de lege ferenda propunem ca prevederile pct. (11) art.
90 CP RM să aibă următoarea formulare: în cazul în care cel condamnat cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei săvârşeşte în termenul de probă o infracţiune din imprudenţă
sau o infracţiune intenţionată uşoară sau mai puţin gravă, problema aplicării din nou a
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ca urmare a respectării
prevederilor art. 85 CP RM şi art. 34 CP RM, se va soluţiona de către instanţa de judecată.

63
În ce priveşte aspectul ce ţine de supravegherea condamnaţilor, cărora li s-a aplicat
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, aici se poate invoca prevederile
pct. (1) art. 90 CP RM, care stabilesc că, controlul asupra comportării celor condamnaţi la
închisoare cu suspendarea condiţionată a executări pedepsei îl exercită organele competente, iar
în privinţa comportării militarilor – comandamentul militar respectiv. Astfel, potrivit prevederilor
pct. (1) art. 170 Codului de Executare a RM, executarea hotărîrilor privind condamnarea cu
suspendarea executării pedepsei se asigură de către oficiile de executare, care este o subdiviziune
teritorială a Departamentului de executare ce face parte din sistemul organelor Ministerului
Justiţiei (art.11) [56]. Acest lucru însă nu a fost prevăzut de Codul de executare a sancţiunilor de
Drept penal adoptat prin Legea RM nr.1524-XII din 22 iunie 1993 [55], în care prin prevederile
alin. 7 art. 18 era exclus un astfel de control exercitat de subdiviziunile teritoriale ale
Departamentului de executare a deciziilor juridiciare de pe lângă Ministerul Justiţiei al Republicii
Moldova. Cu atât mai mult merită a fi menţionat că potrivit prevederilor Legii cu privire la
probaţiune, persoanele condamnate în privinţa cărora s-a dispus aplicarea prevederilor art. 90 CP
RM se consideră subiecţi ai probaţiunii în privinţa cărora se întreprind activităţi orientate spre
resocializare, spre controlul comportamentului şi al respectării obligaţiilor acestora [103].
În urma cercetării efectuate cu referire la instituţia prevăzută de art. 90 CP RM s-a văzut că
discuţiile majorităţii practicienilor nu încetează, spre exemplu, asupra restricţiilor prevăzute
pentru această instituţie, considerând că termenul de pedeapsă stabilit la pct.(1) art.90 CP RM,
trebuie mărit. În acelaşi timp, instituţia condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei prin pct. (10); pct. (11) art. 90 CP RM, determină o interpretare multiplă, reieşind din
normele respective evazive, or dacă astfel prevederile în cauză s-ar aplica în practica juridiciară,
ar exista două sentinţe de condamnări cu două scopuri, astfel, situaţia respectivă fiind privită ca
un paradox juridic. Cu atât mai mult, prevederile în cauză nu răspund adecvat soluţiilor care se
pot lua în acest context, dacă sunt privite prin prisma coroborării cu prevederile pct. (4) art. 90 CP
RM şi art. 34 CP RM. De aceea, considerăm că propunerile expuse, în acest sens, sunt binevenite
şi considerăm ca va duce la o mai bună aplicabilitate a acestei instituţii, respectând atât principiul
asigurării îndeplinirii obligaţiilor impuse condamnatului în termenul de probă prin probabilitatea
revenirii la executarea pedepsei, cât şi a respectării regulilor cumului de sentinţe.

64
2.2 Liberarea de pedeapsă penală a minorilor

Fenomenul infraţional cunoaşte metode moderne de abordare, însă paralel cu prezenţa


acestora, legislaţia penală nu poate elimina din vizorul său şi problema tragerii la răspundere
penală şi aplicare a pedepsei penale faţă de minori, care reişind din caracteristicile sale bio-psiho-
fiziologice necesită o tratare diferită de a celor maturi, care au săvârşit fapte penale. Astfel,
asigurarea copilului cu „o protecţie specială, beneficiind de facilităţi şi ocazii, oferite prin lege
sau alte mijloace, care să-i dea posibilitatea de a se dezvolta din punct de vedere fizic, mental,
moral, spiritual şi social într-un mod sănătos şi normal şi în condiţii de libertate şi demnitate”, -
reprezintă o obligativitate a societăţii faţă de minor (principiul 2 din Declaraţia drepturilor
copilului din 1959) [71]. După cum se suţine în literatura de specialitate, săvârşirea de către un
minor a unei infracţiuni într-o oarecare măsură reprezintă încălcarea acestei obligativităţi, ce
acordă o deosebită influenţă asupra înţelesului „restabilirea echităţii sociale” ca scop al pedepsei
penale [229, p.476-477]. Drept urmare a acestei consecinţe, restabilirea echităţii va consta în
prevenirea prin corectarea şi reeducarea minorului cu măsuri adecvate. Reieşind din aceea că
intervenţia societăţii în cazul săvârşirii de către un minor este una destul de importantă, atunci şi
măsurile juridico-penale trebuie să fie speciale. Asupra măsurilor ce necesită a fi luate în cazul în
care se săvârşeşte o infracţiune de către un minor se pronunţă şi Convenţia internaţională cu
privire la drepturile copilului. Astfel, prevederile art.37 invocă că, întemniţarea, arestarea,
deţinerea unui copil se va folosi numai ca măsură extremă şi în conformitate cu legea [50].
Aşadar, întemniţarea minorului reprezintă o măsură de ultimă oră, lăsând a se înţelege că statul
trebuie să opereze în acest sens mai întâi cu alte măsuri juridico-penale, iar apoi cu cele mai
drastice (de exemplu: pedeapsa închisorii). Totodată, considerăm că în atingerea scopului propus
de societate, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de către un minor de o gravitate mai mare nu
trebuie să lipsească sau chiar să fie ignorate nici pedepsele penale. Însă ţinem să menţionăm că
acestea trebuie aplicate în funcţie de pericolul social pe care îl prezintă minorul pentru societate şi
de gravitatea faptei săvârşite. În literatura de specialitate se susţine însă că, vârsta minorului
determină pericolul social redus al infracţiunilor săvârşite, precum şi gradul de pericol social al
personalităţii sale [177, p.46]. Astfel, procedura aplicată acestora rămâne a fi ghidată de vârsta
minorilor, precum şi de interesul reeducării acestora [150, p.131].
Actualitatea problemei infracţionalităţii juvenile cu siguranţă că pune în faţa sa anumite
sarcini, începând cu prevenirea săvârşirii faptelor penale de către minori prin abordarea măsurilor
juridico-penale până la măsurile sociale diferite de cele penale. Pornind de la faptul că săvârşirea
infracţiunilor de către minori de multe ori sunt determinate de aşa factori precum: şcolarizarea

65
redusă, accesul relativ uşor la alcool şi stupefiante, imposibilitatea încadrării în câmpul muncii
pentru obţinerea unui venit licit, satisfăcător şi constant [30, p.16], fluxul abundent de informaţie
la care au acces practic nelimitat minorii şi care este necenzurată [112, p.205], modificarea
sistemului de valori (pentru mulţi au devenit valori profitul obţinut uşor, deseori prin mijloace
ilicite, cu aplicarea violenţei pentru atingerea scopului propus etc. [47, p.230]. Statul urmează să
aibă prin măsurile juridico-penale aplicate faţă de acesta o atitudine diferită faţă de săvârşirea
unei infracţiuni de către un matur.
În opinia autorului Lupan Ştefan, organele judiciare nu trebuie să vadă în minor un
infractor, ci un om care e supus transformărilor, o persoană în devenire. În acelaşi timp, autorul
invocă că delicventul minor, aflându-se încă în faza de formare ca personalitate este deosebit de
receptiv şi sensibil la acţiunile factorilor de mediu social, astfel, urmează ca justiţia să se
preocupe de viitorul minorului, şi nu de fapta comisă [104, p.13]. Criteriile în cauză, luate în
vedere, la aplicarea măsurilor juridico-penale faţă de minori, în cazul săvârşirii unor fapte penale,
sunt de altfel, luate în considerare şi de comunitatea internaţională, care se pronunţă asupra
acestui fapt. Respectiv dacă în cazul maturilor, aplicarea sancţiuni penale, în cazul săvârşirii cu
vinovăţie a unei infracţiuni, nu ţine atât de mult de criteriul vârstei acestuia, cât de principiile
individualizării pedepsei penale, atunci în cazul minorilor criteriul în cauză are o pondere
esenţială în aprecierea măsurii penale luate faţă de acesta. De altfel, consecinţele negative pe care
le are pierderea libertăţii şi recuperarea mediului social familial, au repercusiuni, cu siguranţă,
mai grave asupra minorilor decât asupra vârstnicilor [165, p.15].
Ansamblul Regulelor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei
pentru minori (Regulile de la Beijing), vine în ajutorul administrării justiţiei pentru minori, care,
de altfel, determină principalele fundamente ce ar trebui să ghideze întreaga procedură
administrată în privinţa minorilor, începând la urmărirea penală şi până la darea unei sentinţe de
către instanţa de judecată. Printre regulile respective se găsesc şi prevederile care se referă la
recurgerea plasării minorilor într-o instituţie, prin actul de justiţie şi consecinţele acestuia asupra
minorului. Potrivit prevederilor pct. 19 al Regulilor menţionate, observăm că plasarea unui minor
într-o instituţie este întotdeauna o măsură de ultimă instanţă, iar durata ei trebuie să fie cât mai
scurtă posibil [2]. Din prevederile menţionate în pct. 19, rezultă că inserţia în mediul penitenciar
ar trebui să fie o ultimă măsură aplicată în privinţa minorilor. De altfel, considerăm că aceasta are
repercusiuni mult mai grave decât în cazul maturilor. O altă reglementare internaţională în acest
aspect reprezintă Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei juvenile (Principiile
de la Riyadh), care în pct. 54 Capitolul VI „Legislaţia şi administrarea justiţiei pentru minori”,
atenţionează asupra faptului că, nici un copil sau tânăr nu va fi subiect al unor măsuri corecţionale

66
dure sau degradante ori pedepse: acasă, la şcoală sau în orice altă instituţie [131]. Totodată,
Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate
(Regulile de la Tokyo) în pct. 8 în Capitolul III „Proces şi condamnare”, invocă că, autoritatea
judiciară, având la dispoziţia sa un arsenal de măsuri neprivative de libertate, ţine cont, în
hotărârea sa, de nevoia de reintegrare a delicventului, de protejarea societăţii şi de interesele
victimei, care trebuie să poată fi consultată ori de câte ori este oportun.
Minorilor care au manifestat un comportament deviat, incriminat de legea penală, li se pot
aplica atât pedepse, cât şi măsuri educative. Legislaţia penală cunoaşte un şir de măsuri juridico-
penale, care sânt chemate, pe de o parte, să sublinieze dezaprobarea din partea societăţii a
comportamentului minorului, iar, pe de altă parte, tinde să realizeze scopurile, care stau în faţa
legislaţiei penale, în general, şi în faţa pedepsei penale, în special, fără a implica consecinţe
nefavorabile legate de aplicarea pedepsei. Printre aceste măsuri pot fi enumerate liberarea de
răspundere şi de pedeapsă a minorilor [112, p.205]. Totodată, în vederea evitării stigmatizării
copiilor şi pentru a proteja viaţa privată a acestora, pronunţarea sentinţei, în mod general, în cazul
lor nu este publică, excepţie stabilită şi de art. 14 (1) al Pactului Internaţional cu privire la
Drepturile Civile şi Politice [108, p.18].
Aplicarea măsurii liberării de pedeapsa penală în privinţa minorului, deşi reprezintă un
deziderat prioritar al politicii penale, urmează a fi aplicată doar în urma stabilirii tuturor
circumstanţelor cauzei, în care s-a pomenit minorul, care ar reflecta cu siguranţă necesitatea
aplicării acesteia de către instanţa de judecată. Totodată, deşi liberarea de pedeapsa penală a
minorului prin prisma măsurilor educative, este expusă printr-o argumentare clară din partea
instanţei de judecată, să nu uităm că apărătorul minorului în procesul penal, trebuie să contribuie
activ, în acest sens, prin formarea unei opinii acceptate din partea instanţei asupra necesităţii
aplicării măsurilor educative, aducând şi ele, în acest sens, argumentele sale. Astfel, pledoaria
acestuia trebuie să fie orientată spre acest fapt, invocând necesitatea contribuirii la reeducarea şi
corectarea minorului prin măsuri educative, dar nu printr-o pedeapsă penală. După cum susţine
autorul Rusu V., discursul pronunţat în timpul apărării minorului trebuie să ofere o perspectivă
nouă de soluţionare a cazului şi concluziile sale trebuie să se pronunţe în privinţa măsurilor ce pot
exercita o influenţă educativă asupra inculpatului [144, p.56]. Într-o altă opinie, exprimată de
autorii Кузнецова Н.Ф. şi Тяжкова И.М., în cazul liberării de pedeapsa penală răspunderea
penală se realizează parţial. Însă aceasta este suficient pentru realizarea luptei juridico-penale cu
fenomenul infracţional. Astfel, liberarea de pedeapsa penală îngustează aplicarea represiunii
juridico-penale, ceea ce corespunde principiului umanismului în dreptul penal [200, p.199]. O

67
astfel de îngustare a represiunii juridico-penale, care corespunde principiului umanismului, este
instituţia liberării de pedeapsa penală, reflectată în art. 93 CP RM.
În conformitate cu art. 93 CP RM, minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni
uşoare, mai puţin grave sau grave pot fi liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se
va constata că scopurile pedepsei pot fi atinse prin internarea lor într-o instituţie specială de
învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea
altor măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art. 104 al CP al RM. Desigur că,
o astfel de modalitate a liberării de pedeapsa penală există în majoritatea statelor lumii. Spre
exemplu, aceasta este prezentă cu specificul său în sistemul justituţiei canadiene sub forma sa
necondiţionată sau condiţionată [152, p.37], urmând ca pedeapsa, în acest caz, să nu se aplice, iar
cazierul să fie înscris. Instanţa de judecată la emiterea sentinţei de condamnare nu trebuie să
admită cazurile de aplicare a pedepsei penale faţă de minorii, care au săvârşit o infracţiune ce nu
prezintă un mare pericol social, dacă corectarea şi educarea lor poate fi obţinută pe calea aplicării
măsurilor de constrângere cu caracter educativ [169, p.25]. La rândul său, după cum menţionează
autorul Octavian Pop, măsurile reeducative trebuie să fie integrate într-un sistem care să
influenţeze personalitatea minorului delicvent prin valorificarea valenţelor resocializatoare ale
acestora de tip corectic-constructiv şi terapeutic suportiv [130, p.93]. Aşadar, rezultă că în aşa
mod se evită stigmatizarea şi marginalizarea minorului în societate, eliminând cu desăvârşire
mediul de recluziune, care ar avea repercusiuni negative asupra comportamentului şi psihicului
acestuia, prin măsuri de constrângere cu caracter educativ, iar scopul pedepsei penale fiind atins
prin măsurile educative stabilite de legea penală. În viziunea autoarei A. Koteva, măsurile
educaţionale sunt acele măsuri care, fără a avea un caracter puntiv, tind să aibă un impact
educaţional-corecţional cu scopul de a depăşi comportamentul deviant, să susţină şi să motiveze
tinerii şi minorii, să preia valorile umane şi culturale universale, să adopte o atitudine adecvată
faţă de muncă, obţinând abilităţi sociale pentru integrarea în societate, să respecte legile, să fie
toleranţi şi să respecte drepturile altora [101, p.68]. Astfel, susţinem că instanţa de judecată la
emiterea unei sentinţe în privinţa minorilor, trebuie să ia în vedere principiul neadmiterii aplicării
unei pedepse penale faţă de minorii care au săvârşit o infracţiune ce nu prezintă un mare pericol
social, dacă corectarea şi reeducare acestora poate avea loc prin măsuri educative. În acest sens,
se poate aduce aminte de HP CSJ RM nr. 39 din 22.11.2004, care prin pct. 19 stabileşte că
instanţele judecătoreşti la adoptarea sentinţei în cauza minorului, pe lângă chestiunile enunţate în
art. 385 CPR RM (de exemplu, dacă a avut loc fapta, daca aceasta a fost săvârşită de inculpat,
dacă trebuie de admis acţiunea civilă etc.), urmează să soluţioneze şi alte chestiuni prevăzute de
art. 485 CPP RM şi anume este necesar de examinat posibilitatea liberării de pedeapsa penală, în

68
conformitate cu dispoziţiile art. 93 sau art. 90 CP RM. Alături de aceasta, reieşind din prevederile
pct. 8 al HP CSJ în cauză, instanţele de judecată urmează să ia în considerare la judecarea
cauzelor penale privind minorii: gradul de dezvoltare intelectual şi psihologic al minorului,
particularităţile caracterului şi temperamentul minorului, interesele şi necesităţile minorului,
influenţa adulţilor sau altor minori asupra minorului, cauzele şi condiţiile care au contribuit la
săvârşirea infracţiunii [90, p.6].
Analiza instituţiei în cauză oferă temei de a constata că pentru liberarea de pedeapsă a
minorilor în baza art. 93 CP al RM este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii.
Astfel, cumularea acestor condiţii constituie poziţia legiuitorului faţă de persoana minorului care
a săvârşit o faptă penală. Evident că, aceasta rezultă din perspectiva de viitor pe care o poate oferi
minorul aflat în conflict cu legea, pedeapsa penală sau măsurile cu caracter educativ, deşi se ştie
cu siguranţă că una din pedepsele penale, precum închisoarea aproape nu aduce nimic bun în
formarea deprinderilor de viaţă necesare în mediul social liber, ba chiar înrăutăţeşte situaţia
acestuia, despărţindu-l de familie, dar mai cu seamă de cea mai importantă perioadă din viaţa sa
în care are loc maturizarea. Or, unii dintre aceştea în cazul în care se liberează după executare se
consideră mai viguroşi, vehemenţi, intoleranţi, ghidaţi de principii de viaţă deprinse în mediul
penitenciar, determinându-i să săvârşească alte fapte penale ce îi face să nimerească din nou în
plasa justiţiei. Aşadar, întorcându-ne la condiţiile ce trebuie întrunite pentru a fi aplicată instituţia
liberării de pedeapsă a minorilor, este de menţionat că, legiuitorul a avut ca reper: categoria
persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni, categoria faptei penale săvârşite de minor şi
posibilitatea atingerii scopului pedepsei penale fără aplicarea pedepsei penale, dar cu aplicarea
măsurilor de constrângere cu caracter educativ.
Cât priveşte categoria persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii sau infracţiunilor,
acestea este de menţioant că se referă la persoanele minore, care pot întruni condiţiile ce se refără
la subiectul infracţiunii, vârsta între 14-18 ani.
Ce-a de-a doua condiţie, ce necesită a fi respectată la aplicraea art. 93 CP RM, se referă la
categoria infracţiunii săvârşite de minor, în aşa mod legiuitorul s-a ghidat de gradul prejudiciabil
al faptei penale. Reieşind din considerentul acesta, CP RM prevede că infracţiunea săvârşită de
minor trebuie să fie una uşoară, mai puţin gravă sau gravă dar nici într-un caz de altă categorie.
În ce priveşte a treia condiţie, aceasta se referă la posibilitatea atingerii scopului pedepsei
penale fără aplicarea pedepsei penale, însă cu aplicarea faţă de minor a măsurilor de constrângere
cu caracter educativ. Astfel, considerăm că legiuitorul, prin prevederile în cauză, a reieşit din
atitudinea sa previzională asupra viitorului minorului, aflat în confict cu legea. Desigur că,
instanţa de judecată, în acest caz, trebuie să se ghideze de anumite date ce va determina

69
caracteristicele personalităţii minorului, condiţiile în care trăieşte, aspiraţiile acestuia pe viitor. În
acest caz, vine în ajutor referatul de evaluare, care după cum menţionează autoarea Maria-Sofia
Pagarin, datele acestuia trebuie să ajungă la instanţa de judecată pentru a adopta măsura cea mai
potrivită pentru reeducarea minorului [126, p.47]. Dar să nu uităm că, scopul pedepsei penale fără
aplicarea acesteia urmează a fi atins în acest caz prin condamnarea publică a faptei penale cu
aplicarea măsurilor de contrângere cu caracter educativ, deci condamnare care are scopul
restabilirii echităţii sociale prin dezaprobarea faptei săvârşite. În acelaşi timp, atât realizarea
prevenţiei generale, cât şi a celei speciale are loc prin intermediul actului de justiţie ce-l
atenţionează pe minor că orice încălcare pe care o va săvârşi pe viitor şi care va cade sub
incidenţa legeii penale va fi sancţionată, iar, cea specială, prin accea că oricine va săvârşi o
infracţiune indiferent de gravitatea acesteia va fi supus răspunderii penale.
Ţinem să menţionăm şi faptul că, instituţia liberării de pedeapsa penală a minorilor,
prevăzută de art. 93 CP RM, trebuie delimitată de o instituţie care la prima vedere este similară
acesteia, dar sub o altă denumire şi prevăzută într-un alt capitol al Codului penal al Republicii
Moldova, precum liberarea de răspundere penală, prevăzută de pct. (1) art. 54 CP RM. Astfel,
dacă vedem aceste două instituţii prin comparaţie, atunci putem să determinăm că acestea din
urmă se delimitează prin aceea că în cazul liberării de răspundere penală, minorul trebuie să fie în
situaţia în care a săvârşit infracţiunea uşoară sau mai puţin gravă pentru prima dată, iar în
condiţiile prevăzute de pct. (1) art. 93 CP RM această condiţie nu este obligatorie, deoarece
instituţia liberării de pedeapsa penală poate fi aplicată şi faţă de minorii care au săvârşit
infracţiuni nu numai uşoare şi mai puţin grave, dar şi faţă de cei care au săvârşit infracţiuni grave.
În al doilea rând, minorii care sunt liberaţi de răspunderea penală potrivit prevederilor pct. (2) art.
54 CP RM li se aplică măsuri de constrângere, prevăzute de art. 104 CP RM, pe când în cazul
liberării de pedeapsa penală a minorilor, întâi se stabileşte că urmează să fie internaţi într-o
instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, iar
apoi facultativ se determină şi că pot fi aplicate şi alte măsuri de constrângere cu caracter
educativ, prevăzute de art. 104 CP RM. Din punct de vedere procesual, aceste două instituţii
penale se delimitează prin aceea că în cazul liberării de răspundere penală instanţa de judecată,
potrivit prevederilor art. 391 CPP RM în privinţa minorilor emite o sentinţă de încetare (ca
exemplu: minorul a fost liberat de răspundere pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de pct. 2
art. 186 CP RM cu încetarea procesului penal, constatând că corectarea ei este posibilă fără a fi
supusă răspunderii penale) [4], iar în situaţia în care persoana este liberată de pedeapsa penală,
instanţa de judecată potrivit prevederilor art. 389 CPP RM emite o sentinţă de condamnare fără
stabilirea pedepsei şi cu liberarea de aceasta. Din punct de vedere al consecinţelor juridico-

70
penale, ambele instituţii determină lipsa antecedentelor penale, reieşind din prevederile art. 111
CP RM. Hotărîrea instanţei de judecată privind liberarea de pedeapsă a minorului, în temeiul art.
93 CP RM, se trimite pentru executare oficiului de executare în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul minorul, care asigură însoţirea şi plasarea minorului în instituţia specială de
învăţământ şi de reeducare sau în instituţia curativă şi de reeducare [56]. În acelaşi timp,
prevederile pct. 1 art. 93 CP RM stabileşte că măsurile educative, precum internarea într-o
instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare sunt
din start considerate ca măsuri ce se aplică în primul rând apoi celelalte măsuri prevăzute de art.
104 CP RM. În aşa fel, măsurile educative cu internarea în instituţii speciale de învăţământ şi de
reeducare sau instituţii curative şi de reeducare sunt văzute ca nişte măsuri principale, iar celelalte
ca alternative. Iar dacă observăm cum are loc sistematizarea legală a măsurilor de constrângere cu
caracter educativ, prevăzute de art. 104 CP RM, determinăm că acestea sunt enumerate în ordine,
începând cu cele mai blânde şi finisând cu cele mai drastice. Dreptul urmare a celor enunţate în
prevederile pct. (1) art. 93 CP RM, constatăm că legiuitorul, întâi de toate, ia în considerare
măsurile de constrângere cu caracter educativ mai drastice, apoi pe cele mai blânde. Acest lucru
nu este observabil, spre exemplu, în cazul pedepselor penale. Astfel, prin prevederile pct. 2 art. 75
CP RM o pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârşirea
infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care pedeapsa mai blândă, din numărul celor
menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei. Or, în cazul aplicării măsurilor de
constrângre cu caracter educativ nu ar fi mai corect să se aplice aceeaşi regulă, considerăm ca da.
Aşadar, dacă instanţa de judecată, în cazul când liberează minorul de pedeapsa penală ar stabili
măsura de constrângere cu caracter educativ luând în considerare ordinea priorităţii între ele,
atunci se va considera că se respectă acest principiu pentru toate situaţiile, dar nu numai în cazul
aplicării pedepsei penale. Totodată, este de menţionat şi faptul că spre regret legiuitorul a
atenţionat în prevederile pct. 3 art. 75 CP RM doar asupra faptului că pedeapsa penală este
aplicată minorului care a săvârşit o infracţiune numai dacă se apreciază că măsura cu caracter
educativ nu va fi suficientă pentru corectarea minorului, sugerând în ce situaţie poate instanţa să
aplice o pedeapsă, preferenţial, faţă de măsura de constrângere cu caracter educativ. Acest lucru
însă nu este observabil pentru situaţiile în care se ajunge la concluzia că se aplică măsurile de
constrângere cu caracter educativ.
Spre exemplu, o reglementare mai adecvată, în acests sens, întâlnim în legea penală a
Federaţiei Ruse, în care legiuitorul a stabilit că, doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni mai puţin
grave, minorul poate fi liberat de pedeapsa penală cu aplicarea măsurilor de contrângere – de
internare într-o instituţie educativă specială sau curativ de reeducare, pe când în cazul săvârşirii

71
unor infracţiuni uşoare este posibilă aplicarea şi a altor măsuri educative nelegate de internarea în
instituţiile nominalizate. Astfel, fiind vorba despre măsura educativă a avertismentului sau a altor
măsuri restrictive referitoare la comportamentul delicventului minor. Pe bună dreptate,
considerăm că ar fi bine să se prevadă acest lucru şi în art. 93 CP RM, deoarece în aşa fel s-ar
respecta principiul priorităţii măsurilor educative adecvate faptei săvârşite de delicventul minor,
or s-ar evita internarea minorului în astfel de instituţii în cazul în care reevaluarea
comportamentului acestuia şi reeducarea acestuia poate avea loc şi fără internarea acestuia în
astfel de instituţii. Cu atât mai mult, dacă vorbim, spre exemplu, de măsura educativă a
avertismentului, deşi pare la prima vedere că este pur formală, ea îşi are efectul său asupra
minorului. Or, dacă nu s-ar accepta o astfel de poziţie, atunci care ar fi miza legiuitorului de
inoculare legală a unei astfel de măsuri. Autoarea Iordache M. menţionează că, avertismentul este
de natură să producă anumite urmări de ordin psihic în existenţa minorului, influenţând
personalitatea în formare a acestuia şi, finalmente, creând posibilitatea, de altfel, aşteptată şi
dorită de organul judiciar, ca minorul să se teamă de efectele legii, în sensul de a conştientiza că
orice încălcare a legii atrage după sine sancţiuni [98, p.152-153]. Astfel, din cele din urmă, reiese
că aplicabilitatea măsurilor educative urmează a fi ghidate de criteriile privind oportunitatea şi
prioritatea acestora într-o cauză privind minorul, care va corespunde cu scopul aplicării acestora.
Aşadar, dacă minorul a săvârşit o faptă penală, de categoria celei uşoare, mai puţin grave sau
grave, instanţa de judecată luând în considerare totalitatea circumstanţelor cauzei, urmează să
aplice din măsurile de constrângere cu caracter educativ, acea măsură care va răspunde adecvat
necesităţii reeducării acesteia, urmând a fi ghidată de criteriul priorităţii măsurilor educative faţă
de cele privative de libertate, precum şi a măsurilor educative neprivative de libertate faţă de
măsurile educative privative de libertate. În acest context, dacă facem referire la măsurile
educative neprivative de libertate, este lesne de observat că, acestea potrivit art. 104 CP al RM,
sunt exhaustiv enumerate şi constau din: a) avertisment, b) încredinţarea minorului pentru
supravegherea părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat, c)
obligarea minorului de reparare a daunei cauzate, d) obligarea minorului de a urma un curs de
tratament medical de reabilitare psihologică. Astfel, este de remarcat faptul că, urmează a lua în
considerare de către instanţa de judecată aceste măsuri, iar apoi acele măsuri educative privative
de libertate. După cum susţine autorul român Mitrache C., internarea într-un centru de reeducare
(instituţie similară cu instituţia specială de învăţământ şi reeducare din RM) se poate lua de către
instanţa de judecată în cazurile în care se apreciază că celelalte măsuri educative nu ar fi fost
suficiente pentru îndreptarea minorului [113, p.163]. Astfel, măsura educativă de internare într-un
centru de reeducare este una cu mult mai dură decât alte măsuri educative specificate de legea

72
penală şi este utilă în aplicare în cazul în care celelalte măsuri educative nu şi-ar atinge scopul
corecţiei minorului. Cât priveşte internarea minorului într-o instituţie curativă şi de reeducare,
aceasta poate avea loc doar în situaţia în care minorul are nevoie de o reabilitare psihologică, ca
consecinţă a săvârşirii actului infracţional. Necesitatea acesteia urmează a fi stabilită în cadrul
examinării cauzei, reieşind din aceea că scopul pedepsei poate fi atins şi fără aplicarea pedepsei
penale.
Internarea într-un institut medical-educativ (precum în RM instituţie curativă şi de
reeducare) fiind o măsură mixtă, se ia faţă de minorii care răspund penal, dar care din cauza stării
sale fizice sau psihice are nevoie de un tratament sau de o îngrijire medicală şi implicit de un
regim de instruire şi de educare adecvat stării sale [37, p.296]. Totodată, este necesar, după cum
susţin unii autori români, să nu se confunde starea psihică sau fizică a minorului cu
iresponsabilitatea pentru că, într-o astfel de situaţie, asupra lui nu se poate lua măsura internării
într-un institut medical-educativ [80, p.419]. Astfel, măsura educativă, enunţată mai sus, se referă
la situaţia minorilor responsabili şi liberaţi de pedeapsa penală, pentru care le este necesar un
tratament moral şi recuperatoriu, efectuat într-un mediu pedagogic, unde urmează să se realizeze
reabilitarea psihologică şi măsurile reeducative, care ar face posibil schimbarea
comportamentului şi reinserţia socială. În viziunea autorilor Carp S., Osadcii C., Rusu O., măsura
internării într-o instituţie curativă şi de reeducare, este de natură educativ-curativă complexă,
destinată minorilor retardaţi, cu deficienţe de adaptare, de ordin psihologic sau cu alte maladii
psihice sau fizice, care nu pot fi înlăturate, iar tratamentul nu poate fi efectuat decât prin
internarea lor în aceste instituţii (şcoli-internate, instituţii curative). Măsura dată este destinată
minorilor care au nevoie concomitent de îngrijire medicală şi de un regim special de instruire şi
educaţie [45, p.314]. Dacă în privinţa maladiilor fizice se pot susţine precizările autorilor în
cauză, atunci cu referire la cele psihice - nicidecim, deoarece se vorbeşte despre o situaţie în care
minorul vinovat de săvârşirea unei fapte penale este iresponsabil. Astfel, în urma acestora
persoana nu urmează să fie internată într-un astfel de centru sau instituţie, care are o anumnită
destinaţie de reabilitare psihologică, dar într-o instituţie de reabilitare psihică. Autorul român
Crişu A. menţionează că internarea în instituţiile curative şi de reeducare este prevăzută pentru
minorii responsabili, dar nu iresponsabili [66, p.163]. De altfel, nici în dispoziţia art. 93 CP RM,
nu se vorbeşte despre acest fapt. Desigur că, în cazul în care instanţa de judecată va fi în situaţia
constatării iresponsabilităţii minorului vinovat de săvârşirea infracţiunii, în baza unei expertize, în
acest sens, ea urmează a lua o hotărâre în cauza ce priveşte minorul, alta decât cea în conformitate
cu prevederile art. 93 CP RM.

73
În ce priveşte aflarea minorului în instituţia specială de învăţământ şi de reeducare, aceasta
urmează a se efectua în condiţiile stabilite de Regulamentul de activitate a şcolii-internat pentru
copii şi adolescenţi cu devieri de comportament [141] (spre exemplu, în Soloneţ, Soroca).
Regulamentul în cauză prevede că repartizarea minorilor delicvenţi în şcoala-internat se
realizează numai conform hotărârii instanţei de judecată. În conformitate cu pct. 9 al
Regulamentului, în şcoala-internat sunt admişi minorii delicvenţi în vârstă de la 11 până la 14 ani,
iar pct. 13 prevede că minorii pot fi întreţinuţi în această instituţie până la vârsta de 15 ani; în
cazuri excepţionale, în baza acordului autorităţilor administraţiei publice locale şi direcţiei şcolii,
aflarea minorilor delicvenţi în şcoala-internat poate fi prelungită până la vârsta de 16 ani. În
literatura de specialitate se susţine că, prelungirea poate fi motivată fie pe consideraţia că acţiunea
de reeducare trebuie prelungită pentru a da bune rezultate, fie pe motivul că pregătirea
profesională a minorului s-ar putea desăvârşi, dacă minorul va mai sta o perioadă de timp în
centrul de reeducare [77, p.425]. În pct. 18 al Regulamentului se prevede că elevii şcolii-internat
care au atins vârsta de 16 ani, dar nu şi-au corectat comportamentul, în temeiul instanţei de
judecată, pot fi trimişi, în continuare, în alte instituţii de reeducare. Este de menţionat că aceste
prevederi nu corespund legislaţiei penale, deoarece în conformitate cu art. 93 CP al RM se
liberează de pedeapsa penală prin trimiterea într-o instituţie specială de învăţământ şi reeducare
minorii, care sunt subiecţi ai infracţiunii. Interpretând norma prevăzută în art. 93 CP al RM prin
prisma art. 21 CP al RM, ajungem la concluzia că în instituţiile speciale de învăţământ şi de
reeducare ar trebui să fie admişi şi minorii care au atins vârsta de 14 sau 16 ani. Restricţia în
privinţa vârstei maximale de aflare a minorilor în şcoala-internat, de asemenea, nu este justificată,
deoarece pct.(2) art. 93 CP al RM prevede că aflarea minorului în această instituţie nu poate
depăşi termenul de atingere a majoratului din partea făptuitorului şi numai în cazuri excepţionale
deţinerea persoanei în instituţia dată poate fi admisă şi după atingerea vârstei de 18 ani, dar numai
până la absolvirea unei şcoli de cultură generală. Astfel, legislaţia penală admite deţinerea
minorilor în instituţia specială şi după atingerea vârstei de 16 ani. Sintagma „este permisă”
utilizată în pct. (2) art. 93 CP RM ne face să credem că lăsarea făptuitorului în instituţiile speciale
de învăţământ se face numai în interesele minorului şi numai în vederea absolvirii şcolii de
cultură generală. Prelungirea în cauză nu poate fi privită ca o amplificare a constrângerii aplicate
minorului. Spre deosebire de legislaţia penală, cea procesual penală conţine restricţii suplimentare
în ceea ce priveşte durata maximă de deţinere a minorilor în instituţiile speciale. Astfel, art. 487
CPP al RM prevede că minorul poate fi internat în instituţia specială pe o durata nu mai mare de
termenul maxim al pedepsei, prevăzute de Codul penal pentru infracţiunea săvârşită de minor.

74
Considerăm că această normă are un caracter material şi nu procesual şi ar trebui să fie prevăzută
în Codul penal al RM.
Nici legislaţia penală, nici cea procesual-penală nu prevăd expres vârsta minorului la
atingerea căreia el nu mai poate fi internat în instituţiile speciale. Ţinând cont însă de scopurile
acestei măsuri educative, considerăm că n-ar fi justificată internarea în instituţia specială de
învăţământ şi reeducare a minorului, care este aproape de atingerea vârstei de 18 ani. Interpretând
pct. 19 al Regulamentului, ajungem la concluzia că minorii se pot afla în şcoala-internat cel puţin
6 luni, în aşa mod această măsură educativă poate fi aplicată faţă de minorii cărora până la
atingerea majoratului le-a rămas nu mai puţin de 6 luni [112, p.208-209]. Pornind de la cele
expuse anterior, considerăm că imposibilitatea acceptării aplicării măsurii privind internarea
minorului în instituţiile speciale de învăţământ, nu trebuie să fie ghidată de faptul că, minorul nu
poate beneficia de o astfel de tratare penală, deoarece este aproape de majorat. Aceasta se explică
prin simplul fapt că, legea, în primul rând, nici nu interzice această internare dacă are o vârstă
aproape de majorat, iar, în al doilea rând, pct. (2) art. 93 CP RM stabileşte că, prelungirea într-o
astfel de instituţie este posibilă şi după atingerea majoratului, respectiv cu condiţia absolvirii unei
şcoli de cultură generală sau de meserii. Internarea minorului care are vârsta aproape de majorat,
generează discuţii, în acest sens, deoarece se pune accentul pe insuficienţa recuperării minorului.
Or, dacă această suspiciune asupra insuficienţei recuperării minorului este prezentă din partea
instanţei de judecată, atunci care este temeiul aplicării acesteia? În acest context, amintim că
legea penală în art. 93 CP RM, stabileşte că minorul poate fi liberat de pedeapsa penală dacă
instanţa de judecată va constata posibilitatea atingerii scopului pedepsei penale prin internarea lor
într-o instituţie de învâţământ şi de reeducare sau curativ şi de reeducare. Totodată, în acest sens,
autorul român Matei Basarab, remarcă că recuperarea insuficientă a minorilor se poate datora şi
gradului de şcolarizare scăzut al celor internaţi, care îngreunează mult procesul de reeducare [32,
p.281]. Astfel, minorul în cauză urmează a fi internat pe o durată mai mare de timp, doar aceasta
nu interzice legea, dacă este nevoie să absolvească o şcoală de cultură generală sau de meserii.
Întradevăr necesitatea lăsării minorului în instituţia specială de învăţământ şi de reeducare
sau într-o instituţie curativă şi de reeducare după atingerea majoratului, considerăm că este pe
deplin argumentată, deoarece educaţia va contribui la schimbarea viziunii minorului şi asupra
atitudinii faţă de muncă (mai ales dacă aflarea minorului după vârsta de 18 ani este legată de
învăţământul profesional). Reglementările procesuale cu privire la prelungirea aflării minorului în
instituţiile menţionate se reflectă în pct. (2) art. 487 al CPP al RM. Totodată, prevederile art. 487
CPP RM invocă şi reglementările cu privire la întreruperea aflării minorului în instituţiile speciale
de învăţământ şi de reeducare sau curativ şi de reeducare.

75
Cât priveşte aspectul prelungirii aflării minorului în aceste instituţii, relevăm faptul că
aceasta este legat de momentul absolvirii studiilor generale sau profesionale. Iar în cazul
întreruperii termenului aflării minorului în instituţiile menţionate, această măsură poate fi aplicată
în cazul în care minorul nu mai are nevoie de influenţare prin metoda în cauză. Astfel,
probabilitatea liberării minorului înainte de împlinirea vârstei de 18 ani poate avea loc în
condiţiile în care minorul cu desăvârşire îndeplineşte cerinţele aflării acestuia în instituţiile
speciale de învăţământ şi de reeducare. Minorul fiind în situaţia în care trebuie să respecte atât
condiţiile de aflare în instituţiile nominalizate, cât şi să demonstreze prin atitudinea, aptitudinea şi
motivaţia sa necesitatea reinserţiei sale anticipate.
În pofida faptului că prevederile art. 93 CP RM reprezintă o instituţie penală binevenită în
cazul tragerii la răspundere a minorilor, care de multe ori din cauza vârstei respective săvârşesc
fapte penale fără a conştientiza pentru viitor la ce se poate ajunge, ea totuşi creează multe discuţii
la compartimentul aplicării măsurilor de constrângere cu caracter educativ, fapt care a şi
determinat necesitatea unor analize mai detaliate. Astfel, propunem în calitate de lege ferenda,
perfecţionarea prevederilor art. 93 CP RM, prin care pct. 1 art. 93 CP RM să aibă următoarea
formulare legală: minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave
pot fi liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată, dacă se va constata că scopurile pedepsei
pot fi atinse prin măsurile educative, stabilite în art. 104 CP RM. În cazul în care minorii au fost
condamnaţi pentru infracţiuni grave, ei pot fi liberaţi de pedeapsa penală de către instanţa de
judecată, dacă se va constata că scopurile pedepsei pot fi atinse prin aplicarea măsurilor educative
precum: internarea într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie
curativă şi de reeducare. Propunerile în cauză vor stabili o echitate în aplicarea măsurilor
educative pentru minori, în funcţie de gravitatea faptei pe care a săvârşit-o deşi măsurile
educative nu prezintă în sine pedepse penale, însă acestea dorim sau nu contribuie la o reeducare
şi schimbare a comportamentului, ulterior, pe care îl va avea minorul în societate.
În final, urmează a remarca următoarele că, aplicabilitatea instituţiei liberării de pedeapsa
penală a minorilor reprezintă până la urmă un atu, deoarece această instituţie acordă şansa
rămânerii în libertate a minorului, în perioada în care au loc transformările viziunilor psiho-
sociale, precum şi a celor fizice. Totodată, aplicarea liberării minorilor de pedeapsa penală
exclude la maximum problemele legate de reinserţia persoanei condamnate la închisoare,
problemele legate de influenţa mediului penitenciar asupra viziunilor ulterioare ale unui
condamnat, care după executarea pedepsei cu închisoarea se deosebesc substanţial de cum au fost
înainte de condamnare şi alte probleme legate de intimidarea persoanei condamnate după liberare.

76
2.3 Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei

Actualmente, instituţia liberării de pedeapsă datorită schimbării situaţiei, este prevăzută de


art. 94 Codul penal al Republicii Moldova şi reprezintă o instituţie juridico-penală ce completează
tipurile liberării de pedeapsa penală. Totodată, ţinem să menţionăm că ea este susccesoarea
instituţiei penale, prevăzute în art. 48 CP RM din 1961 şi care avea denumirea de absolvirea de
răspundere penală şi de pedeapsă. Specificul şi esenţa acestei modalităţi rezultă în aceea că,
legiuitorul a luat în considerare totalitatea scimbărilor ce au loc în societate şi care sunt legate de
relaţiile juridico-penale ce apar odată cu săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave. În
acelaşi timp, o astfel de modalitate a liberării de pedeapsa penală oferă posibilitate persoanelor
vinovate de o infracţiune de o gravidate socială redusă să beneficieze de o favoare legală, ce ar
avea repercursiuni nu atât de grave, precum în cazul săvârşirii unor infracţiuni mai grave şi
necondiţionate de o anume „schimbare de situaţie”. Totodată, o atare schimbare de situaţie la data
judecării cauzei penale, constă din: pierderea caracterului prejudiciabil, comportarea ireproşabilă
a vinovatului după săvârşirea infracţiunii, generează consecinţe de drept oportune atât pentru
persoana care se face vinovată de o infracţiune cu o gravitate redusă, cât şi pentru stat. În aceste
condiţii, realizându-se principiile dreptului penal şi micşorarea de către stat a cheltuielilor privind
efectuarea justiţiei penale (cheltuieli legate de executarea unei pedepse cu închisoarea). Urmare
unei astfel de liberări, persoana beneficiază şi de anumite consecinţe favorabile, precum lipsa
antecedentului penal. Astfel, reieşind din prevederile pct. (1) lit.”a” art. 111 CP RM, persoana
condamnată cu aplicarea prevederilor art. 94 CP RM se va considera ca neavând antecedente
penale.
Deşi la prima vedere pare a fi totul lesne în privinţa prevederilor unei astfel de şanse
acordate unei persoane condamnate cu aplicarea prevederilor art. 94 CP RM, există şi careva
rezerve în privinţa conţinutului legal al liberării de pedeapsa penală, datorită schimbării situaţiei.
Aceste rezerve se datorează fie interpretării legale a noţiunii „schimbării situaţiei”, fie absurdităţii
care reiese din accea că unele instituţii similare, prevăzute de diferite capitole ale CP RM, prevăd
aceleaşi consecinţe juridico-penale pentru persoana vinovată de o infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă în cazul „schimbării de situaţie”. Or, dacă liberarea de răspunderea penală datorită
schimbării de situaţie şi liberarea de pedeapsa penală datorită schimbării de situaţie, produc
aceleaşi consecinţe juridice pentru cel vinovat de o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, atunci
care ar fi miza legiuitorului în acest caz? Oare nu suntem în prezenţa unei tautologii legale în
esenţă? Desigur că da, prezenţa non sensului se face a fi văzută. Revenirea însă la această

77
abordare va urma, dar nu înainte de a stabili, care este natura liberării de pedeapsa penală, datorită
schimbării de situaţie şi condiţiile legale în care aceasta poate fi aplicată.
După natura sa liberarea de pedeapsa penală în legătură cu schimbarea situaţiei, reprezintă
şi elucidează cu certitudine principiul umanismului şi al individualizării pedepsei penale. Această
instituţie penală, la rândul său, reflectă poziţia statului, în privinţa posibilităţii corectării
persoanei, care se face vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, prin exluderea inserţiei acesteia în
mediul penitenciar. Astfel, prevederile legale potrivit art. 94 Cod penal al RM stabileşte că
persoana care a săvîrşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de pedeapsa
penală, dacă se va constata că la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, fapta săvârşită
şi-a pierdut caracterul prejudiciabil şi, în virtutea comportării ireproşabile după săvîrşirea
infracţiunii, ea poate fi corectată fără executarea pedepsei penale. Aşadar, din prevederile art. 94
CP RM rezultă că această modalitate a liberării de pedeapsa penală este posibilă a fi aplicată, în
privinţa celui care a săvârşit o infracţiune de o anumită gravitate, în baza următoarelor temeiuri
juridico-penale: săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave; fapta şi-a pierdut
caracterul prejudiciabil, datorită schimbării situaţiei la data judecării cauzei; persoana, după
săvârşirea infracţiunii, denotă un comportament ireproşabil şi aceasta din urmă poate fi corectată
fără executarea pedepsei penale. Cu atât mai mult este de remarcat faptul că legiuitorul a stabilit
aceste temeiuri cumulativ, nefiind posibil a libera persoana condamnată de pedeapsă în condiţiile
în care una din temeiurile juridico-penale anunţate nu se întrunesc. Totodată, specificul acestei
liberări de pedeapsă rezultă dintr-o condiţie a schimbării de situaţie. Astfel, dacă o atare
schimbare nu ar fi, nu ar avea loc o astfel de liberare.
Cât priveşte primul temei la care trebuie să se conformeze cel care urmează a fi liberat de
pedeapsa penală, datorită schimbării situaţiei, atunci urmează a specifica că, temeiul se referă la
anumite categorii de infracţiuni, sancţiunea cărora nu depăşeşte pedeapsa maximă cu închisoarea
de 5 ani. Astfel, legiuitorul pune accentul, în primul rând, pe caracterul şi gradul prejudiciabil al
infracţiunilor în cauză, iar caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunilor se reflectă în
pedeapsa penală ce urmează a fi aplicată faţă de condamnat pentru fapta penală săvârşită. Aşadar,
pedeapsa penală maximă pentru infracţiunea săvârşită nu trebuie să depăşească 5 ani închisoare,
reieşind din prevederile pct. (2), (3) art. 16 CP RM. Cel de-al doilea temei se referă la pierderea
caracterului prejudiciabil al faptei penale săvârşite, datorită schimbării situaţiei. Astfel,
schimbarea de situaţie este o atare stare ce se exteriorizează într-o perioadă de timp, ce face ca
fapta săvârşită anterior apariţiei schimbului de situaţie să nu fie considerată în această perioadă ca
având un caracter prejudiciabil, deşi legea penală o prevede ca atare [158, p.123]. Aşadar, are loc
pierderea caracterului prejudiciabil al infracţiunii datorită unei schimbări de situaţie, dar fără a

78
lipsi temei pentru ca persoana să fie pedepsită. Aşa după cum menţionează autorul Macari I. la
momentul pronunţării hotărîrii de liberare de pedeapsa penală fapta, datorită schimbării situaţiei,
nu mai este prejudiciabilă, însă în timpul săvârşirii infracţiunii ea era considerată totuşi
socialmente periculoasă şi, conform legii penale în vigoare, ea continuă să fie prejudiciabilă. În
cazul în care fapta la momentul săvârşirii era lipsită de importanţă (adică conţinea doar formal
trăsăturile unei fapte prevăzute de legea penală), atunci, în raport cu lipsa componenţei de
infracţiune, pedeapsa penală, pur şi simplu, nu e posibilă [109, p.345-346].
Desigur că, discuţiile în acest caz, apar cu referire la pierderea caracterului prejudiciabil al
infracţiunii, datorită schimbării situaţiei. Astfel, în acest sens, în literatura de specialitate se
întâlnesc două păreri: ce-a dintâi susţinută de Пионтковский А.А., şi Строгович М.С., care
consideră că acţiunea sau inacţiunea (fapta) la examinare trebuie considerată ca neinfracţională,
neîntrunind în sine semnele componenţei de infracţiune, astfel apreciind că dacă fapta nu prezintă
un pericol social, atunci ea nici nu poate fi considerată ca infracţiune. Ce-a de-a doua părere
susţinută de Трайнин А.Н., Брайнин Я.М., Виттенберг Г.Б., reflectă că fapta descrisă în norma
examinată conţine semnele componenţei de infracţiune. Autorii menţionaţi contestă prezenţa
semnelor componenţei de infracţiune în fapta comisă, dau apreciere juridică acesteia raportată la
momentul examinării acesteia de către organele justiţiei. Susţinătorii opiniei contrare apreciază
fapta raportat la momentul săvârşirii acesteia [201, p.200-2001]. Pornind de la cele analizate, în
literatura de specialitate, aprecierea pierderii prejudiciabilităţii faptei săvârşite este văzută în
funcţie de momentul când ea este examinată. Considerăm însă că, în final, reieşind din
prevederile art. 8 CP RM, caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc
de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei. Astfel, aceste prevederi ne obligă a
aprecia juridic săvârşirea acţiunii sau inacţiunii raportată la momentul săvârşirii ei, dar nu la
momentul examinării ei de către instanaţa de judeactă. Drept urmare a celor enunţate rezultă că,
fapta la momentul examinării în instanţa de judecată este considerată că a pierdut caracterul
prejudiciabil, deşi este în continuare prevăzută de legea penală ca infracţiune. Aşadar, situaţia ce
a făcut să schimbe aprecierea faptei, exlude prejudiciabilitatea sa, iar nu catalogarea sa ca
infracţiune în legea penală.
Totodată necesită a determina care este delimitarea înţelesului când fapta şi-a pierdut
caracterul prejudiciabil, potrivit prevederilor art. 94 CP RM cu fapta prevăzută de pct. (2) art. 14
CP RM, care deşi formal întruneşte semnele unei fapte prevăzute de legea penală, dar fiind lipsită
de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni. Astfel, în acest sens, susţinem
următoarele: fapta ce cade sub incidenţa pct. (2) art. 14 CP RM la momentul săvârşirii ei nu
constituie o infracţiune, deci nu are gradul cuvenit de prejudiciabilitate al unei infracţiuni, iar

79
fapta despre care este vorba în prevederile art. 94 CP RM, la momentul săvârşirii ei a fost
prejudiciabilă, avea gravitatea cuvenită, fapt pentru care era considerată la momentul săvârşirii o
infracţiune (întrunea toate semnele componenţei de infracţiune), iar datorită schimbării situaţiei
ea a încetat a avea caracterul prejudiciabil al unei infracţiuni.
Totodată, prezintă interes atât teoretic, cât şi practic interpretarea elementului „schimbarea
situaţiei”. Ţinem să remarcăm că, în literatura de specialitate nu este interpretată „schimbarea
situaţiei” uniform, astfel generând unele confuzii care pot avea repercursiuni practice în aplicarea
prevederilor art. 94 CP RM. Totodată, este necesar de determinat de care schimbări se vorbeşte în
prevederile art. 94 CP RM. Spre exemplu, în literatura de specialitate se întâlneşte o astfel de
poziţie precum că, aceste schimbări poartă un caracter exclusiv obiectiv ca rezultat al unor
reforme de ordin social-economic, politic în limitele ţării în întregime sau ale unei localităţi
anume (revocarea stării excepţionale, reforma economică sau monetară) [40, p.520]. Într-o altă
opinie, întâlnită în literatura de specialitate „schimbarea situaţiei” ar fi condiţionată atât de acele
schimbări obiective, cât şi de schimbări ce pot avea loc din voinţa făptuitorului (angajarea în
câmpul muncii etc. [33, p.152]. În acelaşi timp, legiuitorul nu stabileşte în prevederile art. 94 CP
RM ce fel de schimbare condiţionează liberarea de pedeapsa penală, dar determină faptul că
datorită unei atare schimbări şi în virtutea comportării ireproşabile după săvârşirea infracţiunii,
persoana respectivă poate fi corectată fără executarea pedepsei penale. Astfel, susţinem opinia
întâlnită în literatura de specialitate, care se referă la accea că schimbările de situaţie la care se
referă prevederile art. 94 CP RM poartă un caracter exclusiv obiectiv, deoarece comportamentul
ireproşabil al persoanei după săvârşirea infracţiunii nu este o alternativă a schimbării de situaţie,
dar o condiţie cumulativă a acesteia. Aşadar, în calitate de schimbări de situaţie pot fi considerate
astfel de situaţii precum: la data judecării cauzei penale în care acuzatul este învinuit de
infracţiunea de vânat ilegal, s-a stabilit că vânatul în acel loc unde s-a comis crima sau în general
este permis, ori la data judecării cauzei în care acuzatul este învinuit de deteriorarea din neglijenţă
a unui utilaj tehnic ce aparţinea proprietarului, s-a stabilit că proprietarul a schimbat în atelier tote
utilajele, inclusiv utilajul tehnic deteriorat pe unul nou modern, iar pe cel deteriorat având intenţia
de al repartiza la fier vechi. Or, schimbări de situaţie pot fi considerate şi astfel de situaţii, precum
destituirea din funcţia ocupată ce i-a permis comiterea crimei, înrolarea în rândul forţelor armate,
trecerea unui interval de timp (de la momentul ridicării a două cutii cu 32 de cartuşe din safeul de
srviciu şi până la condamnarea pentru aceasta) [5] etc. Din exemplele aduse este uşor observabil
că aceste schimbări pot avea loc independent de voinţa făptuitorului şi se pot manifesta fie la
nivel de întreprindere, localitate, regiune sau chiar pe întreg teritoriu. Schimbarea situaţiei,

80
reieşind din prevederile art. 94 CP RM, nu admite situaţia în care astfel de schimbări ar putea fi
generate de factorul subiectiv, adică de voinţa făptuitorului.
La rândul său, schimbarea situaţiei nu trebuie confundată cu schimbarea prevederilor legii
penale. Aceasta rezidă în aceea că, schimbarea situaţiei şi schimbarea prevederilor legii penale
sunt distincte după natura şi efectele pe care le produc. Astfel, dacă în cazul liberării de pedeapsa
penală datorită schimbării situaţiei suntem în prezenţa situaţiei în care fapta penală săvârşită şi-a
pierdut caracterul prejudiciabil, însă continuă să fie prevăzută de legea penală ca infracţiune, în
cazul schimbării legii penale, fapta penală săvârşită poate să nu mai fie prevăzută ca infracţiune
sau exclusă după caz, ori să fie atenuată pedeapsa, urmare căreia se va crea o situaţie în care va
avea loc efectul retroactiv al legii penale [53]. Aşadar, dacă în cazul atenuării pedepsei pentru
fapta penală săvârşită poate să nu aiba schimbări radicale, în consecinţă, pentru cel vinovat,
finalizându-se la fel cu o condamnare, atunci în cazul în care fapta penală nu va mai fi prevăzută
ca infracţiune prin schimbarea legii, instanţa de judecată potrivit prevederilor pct. (1) alin.4)
art.390 CPP RM, va emite o sentinţă de achitare [54], astfel persoana în privinţa căreia s-a dus
urmărirea penală, urmează să fie reabilitată.
În ce priveşte condiţia (temeiul) ce se referă la comportamentul ireproşabil al vinovatului
după săvârşirea infracţiunii, putem menţiona că, în literatura de specialitate se întâlnesc opinii
diferite în acest sens. Aşadar, considerându-se că prin comportare ireproşabilă a vinovatului după
săvârşirea infracţiunii se înţelege căinţa sinceră, autodenunţarea, contribuirea activă la
descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a daunei cauzate, caracterizarea pozitivă de la locul
de trai şi de muncă etc. [38, p.453], or, într-o altă opinie, comportamentul în cauză, se referă la
respectarea întocmai a legilor şi a regulilor de conveţuire socială [40, p.520]. În această ordine de
idei, ne permitem să nu fim de acord cu prima poziţie susţinută de autorii Borodac A., Gherman
M., Maldea N., Aldea C.T., Costa M.M., Stiuj V., privind înţelesul „comportării ireproşabile a
vinovatului după săvârşirea infracţiunii”, deoarece după cum se menţionează la lit. (f); (g); (h) al
art.76 din Codul penal al Republicii Moldova, căinţa sinceră, autodenunţarea, contribuirea activă
la descoperirea infracţiunii şi repararea benevolă a pagubei pricinuite, reprezintă circumstanţe
atenuante, care se i-au în vedere la individualizarea pedepsei penale, potrivit prevederilor art. 78
al Codului penal al Republicii Moldova, care şi determină efectele acestor circumstanţe. Această
idee este susţinută şi de autorul Macari I., care susţine că, nu poate fi recunoscută ca schimbare a
situaţiei, căinţa sinceră, comportarea ireproşabilă a vinovatului, după ce a săvârşit o infracţiune;
acestea se recunosc ca circumstanţe atenuante, prevăzute la art. 76 Cod penal al RM [109, p.347].
Dacă căinţa sinceră, autodenunţarea, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii şi repararea
benevolă a pagubei pricinuite, reprezintă circumstanţe atenunate expres stabilite în legea penală şi

81
care îşi au efectele sale potrivit prevederilor art. 78 al Codului penal al Republcii Moldova, atunci
ar apărea întrebarea: Care este înţelesul „comportării ireproşabile după săvârşirea infracţiunii”?
deoarece doctrina tratează acest înţeles neuniform. Astfel, în acest context susţinem următorul
fapt: comportarea ireproşabilă după săvârşirea infracţiunii, ar însemna atare acţiuni şi atitudini
care denotă respectul faţă de lege, prezentarea la organele de urmărire penală şi în instanţa de
judecată, în vederea cercetării şi examinării cauzei fără eschivări sau neprezentări nemotivate.
Cât priveşte similitudinea instituţiei liberării de pedeapsa penală datorită schimbării
situaţiei cu alte instituţii penale, aceasta este evidentă în legea penală, fapt ce determină o
abordare detaliată a aspectelor ce ţin de conţinutul legal al instituţiilor în cauză precum şi de
stabilirea deosebirilor distincte între acestea. Totodată, prezintă interes consecinţele legale pe care
le determină aceste instituţii precum şi a însăşi esenţei prevederii în legea penală a unor instituţii
similare. Astfel, liberarea de pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei este asemănătoare cu o
altă instituţie penală, precum liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei,
prevăzută de art. 58 CP RM, însă care se delimitează prin anumite caracteristici. În opinia
autorilor Guţuleac V., şi Bujor V., deosebirile dintre aceste două instituţii rezultă din aceea că,
liberarea de pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei are loc la o etapă mai târzie a procesului
penal decât liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei în aceleaşi condiţii
şi că, liberarea de pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei are loc după ce persoana, care a
săvârşit infracţiunea, în urma examinării cauzei penale în instanţa de judecată, i se stabileşte
vinovăţia în săvârşirea unei infracţiuni concrete, având loc procesul condamnării publice [181,
p.366]. Ne permitem să nu fim de acord cu autorii în cauză datorită faptului că aceste instituţii
deşi au asemănări destul de mari, se deosebesc, în primul rând, după intitulare şi apoi după
condiţiile sale de aplicare. În acelaşi timp, ţinem să menţionăm că, din punct de vedere procesual,
aceste două instituţii juridico-penale se finalizează în mod identic cu o sentinţă de condamnare.
Dacă în cazul aplicării prevederilor art. 58 CP RM faţă de cel care a săvârşit o fapta penală
instanţa de judecată prin sentinţa de condmanare îl liberează de răspunderea penală fără stabilirea
pedepsei, atunci în cazul aplicării prevederilor art. 94 CP RM cu stabilirea pedepsei, însă cu
liberarea de aceasta [54]. În ambele cazuri după cum se vede se produc aceleaşi consecinţe de
drept, care, de fapt, ar provoca careva discuţii, deoarece se vorbeşte într-un caz de o liberare de
răspundere penală, iar, în al doilea caz, de o liberare de pedeapsa penală. Totodată, condiţiile de
aplicare ale acestor două instituţii sunt diferite, acestea referindu-se la situaţia în care persoana
vinovată de o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă a săvârşit sau nu infracţiuni pentru prima
oară sau a doua oară şi mai mult. Dacă în situaţia liberării de răspunderea penală datorită

82
schimbării situaţiei aceasta are importanţă, atunci pentru liberarea de pedeapsa penală datorită
schimbării situaţiei nu are însemnătate.
Este de remarcat, în acest context, că, liberarea de pedeapsa penală în condiţiile art. 94 CP
RM, urmează a fi aplicată în cazul schimbării de situaţie în care fapta penală şi-a pierdut
caracterul social periculos, dar în acelaşi timp este nevoie să se întrunească şi condiţia cu referire
la comportamentul ireproşabil al persoanei vinovate după săvârşirea infracţiunii. Pe când în cazul
liberării de răspunderea penală datorită schimbării situaţiei, o astfel de situaţie nu o întâlnim.
Aşadar, schimbarea situaţiei în înţelesul articolului 58 CP RM rămâne a fi condiţionată fie de
fapta săvârşită (caracterul social periculos), fie de comportamentul persoanei vinovate de
săvârşirea infracţiunii. Astfel, suntem în prezenţa faptului că, legiuitorul într-un caz, oferă o
interpretare a noţiunii de „schimbare a situaţiei” într-un mod, iar, în cel de-al doilea caz în alt
mod, deşi ca consecinţă sunt identice prin faptul că sentinţa de condamnare se face a fi văzută atât
pentru liberarea de răspunderea penală datorită schimbării situaţiei, cât şi pentru liberarea de
pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei. Dar cel mai important în consecinţa acestora, fiind
reflectată lipsa antecedentului penal.
Concluzionând în baza celor analizate, susţinem ideea potrivit căreia legiuitorul ar trebui să
determine exact interpretarea termenului schimbare a situaţiei, deoarece confuzul în interpretare
există, cel puţin aceasta este observabil în doctrina dreptului penal. Astfel, considerăm că
prevederile art. 94 CP RM ar fi bine să prevadă următoarele: persoana care a săvârşit o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de pedeapsa penală, dacă se va constata
că, la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, se va stabili că fapta săvârşită nu mai
prezintă pericol social sau comportarea ireproşabilă a persoanei după săvârşirea infracţiunii
denotă posibilitatea corectării fără executarea pedepsei. Aşadar, schimbarea situaţiei va îmbrăca
forma obiectivă, precum şi pe cea subiectivă [159, p.174], legată de comportamentul persoanei
vinovate de săvârşirea infracţiunii uşoare sau mai puţin grave.

2.4 Concluzii la capitolul 2


Studiul modalităţilor liberării de pedeapsa penală ce s-a realizat în capitolul dat s-a axat pe
determinarea naturii juridice ale acestora, dezvăluirii condiţiilor de aplicare şi a determinării
prevederilor legale ce necesită în perspectivă de a fi modificate în vederea racordării acestora la o
reglementare adecvată. În urma cercetării instituţiilor liberării de pedeapsa penală, aplicate
exclusiv până la condamnarea definitivă, s-a ajuns la concluzia că: condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei reprezintă în sine o măsură juridico-penală, alternativă
privaţiunii de libertate ce pune accentul pe reducerea fluxului de încarcerare a persoanelor care

83
pot fi corectate în regim de libertate. În urma cercetării instituţiei condamnării cu suspendare
condiţionată a executării pedepsei s-a constatat că, deşi la momentul aplicării acesteia se ţine
seama de temeiul obiectiv şi subiectiv, discuţiile majorităţii practicienilor nu încetează, spre
exemplu, asupra restricţiilor prevăzute pentru această instituţie, considerând că termenul de
pedeapsă stabilit la pct. (1) art. 90 CP RM, trebuie mărit. În acelaşi timp, instituţia condamnării
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei prin pct. (10); pct. (11) art. 90 CP RM,
determină o interpretare multiplă, reieşind din normele respective evazive. Totodată, prevederile
în cauză nu răspund adecvat soluţiilor ce se pot lua în acest context, dacă sunt privite prin prisma
coroborării cu prevederile pct. (4) art. 90 CP RM şi art. 34 CP RM. De aceea, considerăm că
propunerile expuse în acest sens, sunt binevenite şi considerăm că vor coduce la o mai bună
aplicabilitate a acestei instituţii, respectând atât principiul asigurării îndeplinirii obligaţiilor
impuse condamnatului în termenul de probă prin probabilitatea revenirii la executarea pedepsei,
cât şi a respectării regulilor cumului de sentinţe.
Prevederile art. 93 CP RM reprezintă o instituţie penală binevenită în cazul tragerii la
răspundere penală a minorilor, care de multe ori din cauza vârstei respective săvârşesc fapte
penale fără a conştientiza pentru viitor la ce se poate ajunge, ceea ce creează multe discuţii la
compartimentul aplicării măsurilor de constrângere cu caracter educativ, fapt care a şi determinat
necesitatea unor analize mai detaliate. În concluzie, se propune perfectarea prevederilor pct. (1)
art.93 CP RM, astfel încât pentru infracţiuni uşoare şi mai puţin grave să se aplice măsurile
educative în ordine preferenţială altele decât cele de internare într-o instituţie specială de
învăţământ sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, iar pentru infracţiuni grave numai
măsurile de internare în astfel de instituţii. Totodată, necesită a menţiona că instanţa de judecată
aplică aceste măsuri, reieşind din aprecierea faptului că scopurile pedepsei pot fi atinse doar prin
măsurile educative şi nu altfel. Propunerile în cauză vor stabili o echitate în aplicarea măsurilor
educative pentru minori, în funcţie de gravitatea faptei pe care a săvârşit-o deşi măsurile
educative nu prezintă în sine pedepse penale, însă acestea dorim sau nu contribuie la o reeducare
şi schimbare a comportamentului, ulterior, pe care îl va avea minorul în societate.
În ce priveşte instituţia liberării de pedeapsa penală reglementată, conform prevederilor art.
94 CP RM atunci merită a menţiona că susţinem ideea potrivit căreia legiuitorul ar trebui să
determine exact interpretarea termenului schimbare a situaţiei, deoarece confuzul în interpretare
există, cel puţin aceasta este precăutată în doctrina dreptului penal. În acest sens, se propune o
formulare legală nouă a art. 94 CP RM, care s-ar axa pe conţinutul noţiunii de schimabre a
situaţiei şi care ar include atât forma obiectivă, precum şi pe cea subiectivă, legată de
comportamentul persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii uşoare sau mai puţin grave.

84
3.CATEGORII ALE LIBERĂRII DE PEDEAPSA PENALĂ APLICATE ÎN TIMPUL
CONDAMNĂRII, EXECUTĂRII PEDEPSEI SAU DUPĂ CONDAMNAREA
DEFINITIVĂ

3.1 Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen

Multitudinea măsurilor juridico-penale, luate în privinţa celor care săvârşesc o faptă


penală, reprezintă, întâi de toate, pârghiile prin care statul asigură ordinea de drept, însă, în acelaşi
timp, urmăreşte un şir de obiective mai mici care ar asigura ordinea respectivă. În acest sens,
legea penală operează cu un şir de instituţii aplicate în funcţie de comportamentul condamnatului
în timpul executării pedepsei cu închisoarea. Totodată, este de menţionat că termenul închisorii
stabilit de instanţa de judecată nu de fiecare dată reflectă cu exactitate aprecierea necesară în care
este posibilă o corectare sau reeducare a unei persoane condamnate. Aici suntem în prezenţa a
două situaţii: aprecierea termenului detenţiei cu închisoarea este tratat fie prea exagerat, fie
insuficient pentru corectarea şi reeducarea persoanei condamnate. Or, dacă admitem că, termenul
de detenţie la care s-a condamnat persoana nu este suficient, atunci suntem în prezenţa
competenţei inadecvate a personalului instituţiilor penitenciare. Cât priveşte, însă, exagerearea
termenului detenţiei unei persoane condamnate atunci putem menţiona următoarele: legea penală
soluţionează această problemă prin intermediul instituţiei liberării condiţionate de pedeapsă
înainte de termen. Această situaţie este condiţionată însă de atitudinea persoanei condamnate faţă
de ulterioara reinserţie socială, atitudinea faţă de muncă şi respectul normelor de convieţuire în
penitenciar, potrivit legislaţiei în vigoare. Aşadar, se poate întâmpla ca scopul pedepsei penale să
poată fi atins şi în timpul executării pedepsei cu închisoarea, generând astfel o posibilă reinserţie
socială a condamnatului înainte de termen. Importanţa, de fapt, a acestui institut penal, după cum
se menţionează în literatura de specialitate, rezultă din aceea că, liberarea condiţionată a
persoanei condamnate la închisoare separă de mediul penitenciar, care, oricât de bine ar fi
organizat, tot mai exercită o influenţă negativă asupra tuturor condamnaţilor, îndeosebi asupra
condamnaţilor primari [189, p.28]. Totodată, autorii Dobrinoiu V., şi Costache Gh., susţin ideea
că, ţinerea unei persoane pe timp îndelungat într-un penitenciar nu este de natură a-l determina pe
individ să urmeze calea cea dreaptă la punerea sa în libertate [76, p.11]. În acelaşi timp, instituţia
în cauză reprezintă un factor stimulator pentru starea de spirit a deţinuţilor şi constituie practic un
act de clemenţă acordat de legiuitor tuturor persoanelor condamnate la pedepse privative de
libertate [64, p.31]. Problema liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen a fost abordată
cu decenii în urmă, fiind generată de ridicarea nivelului criminalităţii şi revoltelor în penitenciare,

85
care a şi impus majoritatea statelor să reconsidere, în fond, problema închisorilor, care întâmpina
multe greutăţi privind realizarea drepturilor condamnaţilor. Astfel, statele membre ale Consilului
Europei au fost nevoite să facă unele schimbări majore în sistemul de detenţie, axând principalele
schimbări pe ideea că, deţinuţii trebuie trataţi în orice împrejurare ca oameni, care se impun a fi
recuperaţi [192, p.212]. În urma acestor evenimente produse în anii '70, s-a produs o schimbare
de poziţie faţă de problemele invocate, astfel generând o liberalizare a regimului penitenciar, de
altfel care şi a lăsat amprenta, ulterioară, pe măsurile juridico-penale alternative detenţiei
penitenciare. Totodată, după cum susţin unii autori autohtoni în literatura de specialitate, graţie
implementării prevederilor şi recomandărilor internaţionale privind tratamentul deţinuţilor,
sistemul penitenciar naţional a cunoscut o liberalizare esenţială, care eficientizează procesul
educativ cu condamnaţii în condiţii de izolare de societate şi care contribuie la o mai bună şi
reuşită resocializare a acestora [114, p.4]. Spre exemplu, printre prevederile Anexei II a
Recomandării 22 (2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea
aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare, se regăseşte astfel de
prevederi recomandabile a sancţiunilor şi a măsurilor comunitare, precum eliberarea condiţionată
din închisoare urmată de supraveghere [100]. Astfel, din prevederile recomandării în cauză
rezultă intenţia statelor comunităţii europene de a insera în legislaţiile naţionale măsurile şi
sancţiunile neprivative de libertate. Inserţia acestor măsuri se datorează, de fapt, scopului urmărit
de comunitatea europeană, în acest sens.
Aşadar, potrivit prevederilor cap. II, p. 3 al Anexei la Recomanadarea Comitetului de
Miniştri către statele membre cu privire la liberarea condiţionată se declară că liberarea
condiţionată are ca scop asistenţa deţinuţilor de a trece de la viaţa penitenciară la viaţa supusă
legilor în comunitate prin condiţiile post-eliberare şi supraveghere, care promovează şi contribuie
la asigurarea publică şi reducerea infracţiunilor în comunitate [139]. Totodată, în acelaşi capitol
însă la p. 4 al Recomandării este invocat momentul cu privire la argumentul ce se referă la
existenţa unei astfel de măsuri. Astfel, prevederile în cauză elucidează următoarea idee că, pentru
a reduce efectele dăunătoare ale închisorii şi a promova reintegrarea deţinuţilor, conform
condiţiilor care urmăresc garantarea siguranţei comunităţii din afară, legea trebuie să facă
accesibilă liberarea condiţionată pentru toţi deţinuţii condamnaţi, inclusiv deţinuţii pe viaţă.
Prin vizorul retrospectiv al aplicării acestei instituţii penale de către instanţele de judecată
din Republica Moldova, se observă următoarele date statistice: în anul 2005 de către Oficiile de
executare din R.M s-au luat la evidenţă în total 935 de condamnaţi în privinţa cărora s-a aplicat
prevederile art. 91 CP RM, în anul 2006 – 908 condamnaţi printre care 2 minori, 2007 – 1352
condamnaţi şi 25 minori, ianuarie-iulie 2008 – 1311 condamnaţi, printre care 10 minori [69].

86
Astfel, după cum se vede, aplicabilitatea art. 91 CP RM se face destul de des, cu atât mai mult că
condamnaţii care sunt liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen sunt tot mai mulţi pe
parcursul ultimilor ani. Aceşti indici considerăm că, indică momentul cu privire la faptul că aceşti
condamnaţi au avut un comportament acceptabil în mediul penitenciar şi au dat dovadă că ei pot
fi reintegraţi în societate înainte de termen. În aşa condiţii ar fi necesar de determinat ce
reprezintă totuşi instituţia liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.
Aşadar, instituţia liberarării condiţionate de pedeapsă înainte de termen reprezintă o
elucidare a principiului umanismului în dreptul penal. Specificul acesteia constând în liberarea
persoanei care execută un anumit tip de pedeapsă, de la executarea de mai departe a acesteia, în
prezenţa unor anumitor condiţii şi prin respectarea unor obligaţii de către cel liberat condiţionat
de pedeapsă înainte de termen. Astfel, această formă de liberare poate fi atât condiţionată, cât şi
una necondiţionată. Dacă în timpul părţii neexecutate din pedeapsă condamnatului i se pune în
sarcină să îndeplinească anumite obligaţii stabilite de instanţa de judecată, atunci acestea devin
unul din motivele pentru care condamnatul la încălcarea acestora poate fi trimis să execute partea
din pedeapsa neexecutată stabilită prin sentinţa de condamnare. Or, dacă în privinţa sa nu sunt
stabilite anumite obligaţii, condamnatul urmează să se reintegreze în societate, fără a fi limitat
prin acestea.
Totodată, în viziunea autorilor Suceavă I., şi Constantin Gh., instituţia liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen are o însemnătate social-juridică independentă,
determinată de un şir de circumstanţe: ea fiind chemată să contribuie la atingerea scopului pus în
faţa pedepsei penale ca mijloc de schimbare a moravurilor condamnatului [150, p.307] sau după
cum susţine autorul Zidaru P., ea este percepută ca o executare atenuantă a ultimei părţi a
pedepei, deci, numai ca o schimbare a regimului execuţional [171, p.216], or, după cum se suţine
de autorul Osadcii C., instituţia vizată este văzută ca o individualizare administrativă, ce se referă
la durata executării efective a pedepsei [125, p.123]. Cea din urmă teză asupra liberării
condiţionate de pedeapsă o putem susţine parţial, deoarece aceasta priveşte atât durata executării
efective a pedepsei penale cu închisoarea, cât şi regimul de executare a pedepsei în cauză. Însă
dacă pornim pe ideea că o astfel de liberare de pedeapsa penală, priveşte o schimbare evidentă a
regimului de detenţie într-un regim liber, în afara penitenciarului însă cu careva restricţii,
obligaţii, atunci o putem considera ca atare. Spre exemplu are un înţeles mai clar şi mai adecvat
opinia autorilor Ponta P., Nemeş R., Mitroi M., cu referire la instituţia liberării condiţionate,
deoarece ei susţin că aceasă instituţie reprezintă un mijloc de individualizare administrativă a
pedepsei, ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere mai înainte de
executarea în întregime a pedepsei, cu îndeplinirea anumitor condiţii [120, p.123]. În viziunea

87
autoarei Barac L., instituţia liberării condiţionate funcţionează ca o modalitate de executare a unei
părţi din pedeapsa privativă de libertate şi de reinserţie socială, înlesnind celui condamnat
trecerea de la regimul de executare efectivă a pedepsei închisorii la locul de detenţiune, la regim
de libertate [34, p.239]. Autorul român Giurgiu N. susţine că liberarea condiţionată, are drept
efect reducerea şederii condamnatului în regim de detenţie, dacă acesta demonstrează s-a
îndreptat mai înainte de executarea integrală a pedepsei, constituie un mijloc de stimulare a
condamnaţilor la stăruinţă în muncă, disciplină şi grabnică îndreptare [83, p.636]. În opinia
autorului rus Перминов О.Г., pentru majoritatea condamnaţilor liberaţi de pedeapsă din locurile
de detenţie şi, în primul rând, pentru cei care urmăresc a nu săvârşi pe viitor infracţiuni, liberarea
este o dorinţă, un scop, dar şi o problemă. Liberarea nu numai că restabileşte statutul de persoană
liberă, dar atrage după sine lărgirea considerabilă a rolurilor sociale şi a funcţiilor lui, de la
îndeplinirea cărora a fost înlăturat prin izolare de societate, de exemplu, rolul de membru al
familiei cu toate obligaţiile şi grijile sale, membru al colectivului de muncă etc. [210, p.227]. Pe
bună dreptate, enunţă şi autorul Oancea I. că liberarea condiţionată are avantajul său pentru că
liberarea înainte de executarea întregii pedepse se efectuează în faza de executare, când
condamnatul este sub observaţia administraţiei penitenciarului, care-l poate cunoaşte mai bine şi
mai profund, după conduita lui, după muncă şi după unele semne reale de îndreptare [117, p.169].
Totodată, autorul Желудков А.В. consideră că de o astfel de liberare condamnatul poate
beneficia doar dacă instanţa de judecată va ajunge la concluzia că corectarea ei este posibilă fără
executarea de mai departe a pedepsei [184, p.154-155].
Astfel, liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen constituie modalitatea de
liberare de pedeapsa penală, care are efectul reducerii executării pedepsei penale şi reintegrării
sociale, dacă corectarea condamnatului este posibilă, în viziunea instanţei de judecată, fără
executarea deplină a pedepsei.
Legea penală leagă liberarea de pedeapsă penală înainte de termen cu gradul de pericol pe
care îl reprezintă condamnatul pentru societate. Dacă gradul de pericol pentru societate din partea
condamnatului este redus, atunci executarea reală sau în continuare a pedepsei este iraţională.
Caracteristicile specifice instituţiei liberării de pedeapsă penală înainte de termen sunt: aplicarea
acesteia pentru un număr nelimitat de infracţiuni, indiferent de gravitatea lor; liberarea
condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată doar după emiterea hotărîrii
judecătoreşti cu executarea ulterioară a unei porţiuni din pedeapsă; dacă se liberează persoana
condamnată de executarea de mai departe a pedepsei ea se consideră ca având antecedente penale
[214, p.188].

88
Instituţia liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen este reflectată în Codul penal
al Republicii Moldova în art. 91 CP RM. Respectiv, această modalitate de liberare de pedeapsa
penală înainte de termen este posibilă doar în urma respectării anumitor condiţii stabilite expres în
articolul nominalizat. Modalitatea în cauză a liberării de pedeapsa penală este o înlesnire acordată
celui condamnat, ce reiese din comportamentul acestuia în timpul executării pedepsei, şi care
păşeşte pe calea corectării şi reeducării sale. În acest context, în pct. (1) art. 91 CP RM este
specificat că: persoanele care execută pedeapsa cu închisoarea, care au reparat integral daunele
cauzate de infracţiunea pentru care sunt condamnate, care au participat la executare şi care nu au
refuzat executarea, în conformitate cu prevederile art. 253 din Codul de executare, a muncilor
remunearate sau neremunerate de îngrijire sau amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de
îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi medico-sanitare de detenţie li se poate aplica liberarea
condiţionată de pedeapsă înainte de termen, dacă instanţa de judecată va considera posibilă
corectarea condamnatului fără executarea deplină a pedepsei. Totodată, persoana poate fi liberată,
în întregime sau parţial şi de la pedeapsa complementară. În acelaşi timp, este prevăzut în pct. (2)
art.91 CP RM o astfel de prevedere ce se referă la anumite obligaţii în cazul acordării liberări
condiţionate de pedeapsă înainte de termen. Astfel, aplicând liberarea condiţionată de pedeapsă
înainte de termen, instanţa de judecată îl poate obliga pe condamnat, potrivit prevederilor pct.(2)
art. 91 CP RM să îndeplinească întocmai obligaţii prevăzute la pct. (6) art. 90 CP RM ca: să nu-şi
schimbe domiciliul fără consimţământul organului competent; să nu frecventeze anumite locuri;
să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toximanie sau o boală venerică; să
acorde o susţinere materială familiei; să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.
Spre exemplu, dacă privim în aspect comparat, spectrul obligaţiilor ce pot fi stabilite în sarcina
condamnatului liberat condiţionat de pedeapsă înainte de termen, atunci vedem că potrivit
prevederilor legii penale daneze, în cazul liberării de pedeapsă sub cuvânt de onoare, ţinem să
menţionăm instituţie similară după conţinut cu cea prevăzută de art. 91 CP RM, potrivit
prevederilor §38; §57 CP danez, se stabilesc în afara obligaţiilor ce sunt evocate şi în legea penală
a Republicii Moldova şi astfel de obligaţii precum: obligaţii ce ţin de învăţătură, obligaţii ce ţin
de petrecerea timpului liber şi întreţinerea unor relaţii cu anumite categorii de persoane etc. [162,
p.81-82]
Dacă ne referim la prima condiţie ce urmează a fi întrunită în cazul liberării condiţionate,
atunci este de remarcat că, condamnatul trebuie să execute o pedeapsă sub forma închisorii. Tipul
penitenciarului nu are importanţă, deoarece condiţia respectivă reflectă tipul pedepsei penale. Ce-
a de-a doua condiţie se referă la repararea integrală a daunei cauzate prin infracţiune. Astfel,
urmează ca condamnaţii la momentul examinării posibilităţii liberării condiţionate de pedeapsă

89
înainte de termen să fi reparat integral dauna cauzată prin săvârşirea infracţiunii. Această
condiţie, de fapt, exprimă asigurarea din partea statului pentru victima infracţiunii că prejudiciul
cauzat prin infracţiune se va recupera cu siguranţă de către condamnat. Spre exemplu, cererea lui
Tcaci V.D. care a fost condamnat prin sentinţa Judecătoriei Anenii Noi din 04.10.2004 în baza
art. 186 pct. (2) lit. a), d) 200/1(1961), 84, 85 CP RM la 5 ani 6 luni închisoare în penitenciar de
tip semiînchis, i-a fost respinsă de instanţa de judecată, deoarece nu a recuperat prejudiciul
cauzat în urma săvârşirii infracţiunii [14]. Or, într-o altă situaţie lui Musteaţă I.P, condamnat la
12 ani privaţiune de libertate prin decizia Curţii de Apel a RM din 15.03.2001, pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art. 123/1, 15-123/1, 209 pct. (2), art. 39 CP RM (1961) i s-a acceptat
demersul reprezentantului penitenciar nr. 9 DIP MJ RM de către instanţa de judecată, deoarece s-
a constatat că se caracterizează pozitiv, are stimulări, este antrenat în câmpul muncii şi
prejudiciul cauzat prin infracţiune este recuperat [15]. Un alt exemplu, în ordine de recurs s-a
admis cererea condamnatului Ipatii A.V., în baza art. 120 alin. 4 CP (în redacţia legii din
24.03.1961) la 10 ani privaţiune de libertate în colonie cu regim înăsprit, deoarece a fost
recuperată paguba materială cauzată prin infracţiune [13]. Aşadar, condiţia cu referire la
recuperarea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii, îşi are consecinţa sa în cazul
examinării posibilităţii liberării condiţionate a persoanei condamnate. Dacă recuperarea
prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii a avut loc, în concordanţă cu respectarea celorlalte
condiţii ale liberării, potrivit prevederilor art. 91 CP RM, persoana condamnată va putea beneficia
de o liberare condiţionată de pedeapsă înainte de termen, iar dacă nu persoana condamnată nu va
putea beneficia de o astfel de liberare. Însă această condiţie din păcate este percepută diferit în
literatura de specialitate. Astfel, în viziunea autorului Ветров Н.И., repararea integrală a daunei
cauzate prin săvârşirea infracţiunii reflectă comportamentul exemplar al condamnatului [180,
p.347]. Ne permitem să nu fim de acord pe deplin cu aceasta deoarece repararea integrală a
daunei cauzate prin săvârşirea infracţiunii poate reflecta atât comportamentul condamnatului, cât
şi posibilitatea condamnatului de a întoarce această daună victimei infracţiunii. Într-un caz,
persoana condamnatului poate să aibă posibilitate să repare integral dauna cauzată prin săvârşirea
infracţiunii, însă să nu o facă, iar în alt caz, să dorească dar să nu aibă posibilitatea să o facă. Spre
exemplu, dacă persoana în mediul penitenciar din anumite considerente (de exemplu: vârstă,
sănătate, venitul mic de la contul de peculiu etc.) nu poate întoarce acestă daună, însă
comportarea acesteia este irepsoşabilă, ea nu va putea beneficia de o astfel de liberare
condiţionată, datorită imposibilităţii recuperării acestui prejudiciu. Astfel, considerăm că
acordarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen nu trebuie să fie condiţionată de
faptul imposibilităţii persoanei de a recupera prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii,

90
datorită mediului în care se află, care nu acordă o posibilitate reală de a recupera întregul
prejudiciu. Condiţia cu referire la recuperarea prejudiciului ar fi binevenită să fie percepută ca o
obligaţie impusă condamnatului în termenul rămas neexecutat, în conformitate cu pct. (2) al art.
91 CP RM, prin care repararea daunelor cauzate prin săvârşirea infracţiunii poate fi pusă în
sarcina condamnatului în termenul stabilit de instanţă. Astfel, recuperarea daunei va putea fi
invocată de instanţa de judecată în perioada rămasă neexecutată, iar nerespectarea acesteia putând
fi sancţionată cu anularea acestei liberări condiţionate.
Aşadar, considerăm că prevederile legale, în acest sens, urmează a fi modificate. În acest
sens, ca lege ferenda propunem ca din conţinutul pct. (1) art. 91 CP RM: să fie exclusă
următoarea sintagmă: „...care au reparat integral daunele cauzate de infracţiunea pentru care sunt
condamnate”. Condiţia dată ramâne a fi respectată în perioada de după liberare, în partea de
pedeapsă ce a rămas neexecutată, însă sub supravegherea serviciului de probaţie până la
împlinirea deplină a termenului înshisorii.
Un interes deosebit îl prezintă în cazul liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen
condiţia cu referire la executarea muncilor remunerate şi neremunerate de îngrijire sau amenajare
a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi medico-sanitare de
detenţie, condiţie reflectată în art. 253 Cod de executare a RM. În acelaş timp, merită a fi
menţionat şi faptul că o astfel de condiţie a apărut după modificările recente operate la CP RM, la
pct. (1) art. 91 CP RM, urmare căreia această condiţie face ca liberarea condiţionată de pedeapsă
înainte de termen să fie aplicată doar persoanelor care îndeplinesc şi condiţiile art. 253 Cod de
executare a RM. Astfel, potrivit acestei condiţii, condamnatul urmează a beneficia de o astfel de
instituţie a liberării de pedeapa penală doar în cazul în care alături de celelate condiţii prevăzute
de legea penală, execută în timpul ispăşirii pedepsei închisorii, munci neremunerate sau
remunerate de natura celor specificate în art. 253 Cod de executare a RM. Aşadar, legea
execuţională prevede în articolul menţionat că astfel de munci pot fi atât remunerate, cât şi
neremunerate, specificând că cele remunerate se referă la cele de producţie, ţinându-se cont de
aptitudinile condamnatului şi măsura posibilităţii privind specialitatea, iar cele neremunerate la
îngrijirea şi amenajarea penitenciarului şi a teritoriului, cele de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi
medico-sanitare de deţinere. Cu atât mai mult, condamnatul care este antrenat la munci
neremunerate, prestează acestea în afara orelor de muncă, care nu pot depăşi mai mult de 2 ore pe
zi şi nu mai mult de 10 ore pe săptămână. Deşi legea penală prevede acestă condiţie ca una
obligatorie de a fi îndeplinită pentru a putea beneficia de instituţia liberării condiţionată de
pedeapsă înainte de teremen, necesită a specifica că art. 253 Cod de executare a RM, stabileşte şi
momentul cu referire la faptul că astfel de munci nu de fiecare dată pot fi îndeplinite sau prestate,

91
aceasta fiind determinată de starea sănătăţii condamnaţilor, vârstei sau categoriei muncilor ce
necesită a fi prestate, dacă este vorba de minori sau femei. Reieşind din faptul că muncile
neremunerate sau remunerate, de categoria celor menţionate, pot fi prestate nu de fiecare
condamnat, dar de către cei care nu cad sub categoria menţionată, ajungem la concţuzia că în
prevederile pct. (1) art. 91 CP RM nu reflectă o realitate obiectivă. Cu atât mai mult aproape este
absurd ca toate persoanele condamnate care doresc să fie liberate condiţionat înainte de temren,
concomitent să fie antrenate în câmpul muncii în timpul executării pedepsei, aceasta reieşind din
faptul că penitenciarele depăşesc numărul condamnaţilor, peste 1000. Aşadar, întradevar această
condiţie prevăzută de legea penală şi execuţional penală este una binevenită, dar nu atât de
adecvată sau practică. Concluzia în cauză reiese din faptul că, condamntul nu poate sta în rând
după locul ce se va elibera într-un detaşament de deservire sau să aştepte când va fi necesară
intervenţia sa la munca neremunerată sau remunerată în penitenciarul, care îşi ispăşeşte pedeapsa,
fie la cererea sa, fie prin antrenarea acestuia de către administraţia penitenciarului, deşi termenul
de excutare a cuantumului necesar din pedeapsă este îndeplinit, are o comportare exemplară, a
păşit pe calea corectării şi poate fi integrat în societate înainte de termenul de executare completă
a pedepsei închisorii. În acest sens apare întrebarea or, această prevedere urmăreşte, de fapt,
restrângerea sau limitarea aplicării acestei instituţii faţă de condamnaţii, care pot fi integraţi în
societate înainte de termen sau scopul de a complica cât mai mult executarea pedepsei închisorii?
Evident că nu este acceptabilă o astfel de iedee. Considerăm, în cele din urmă că această condiţie,
de fapt, deşi pare a fi una reuşită nu de fiecare dată poate fi concepută ca una care ar determina
faptul sau temeiul corectării unei persoane condamnate. Mai cu seamă, executarea unor munci
neremunerate sau remunerate ar fi un indicator al păşirii pe calea corectării, dar nicidecum un
temei pentru a fi liberată persoana înainte de termen. În acelaşi timp, o persoană condamnată
poate avea una sau mai multe încălcări de regim, urmare căreia a fost sancţionat şi participă activ
la acele munci fie remunerate, fie neremunerate, iar altă persoană deşi nu participă la munci
remunerate sau neremunerate în penitenciar nu are sancţiuni pentru încălcarea regimului de
executare, astfel ne vom pomeni într-o situaţie când o astfel de condiţie nu ar acoperi totalitatea
situaţiilor întâlnite în practică. De fapt, această prevedere cu referire la îndeplinirea muncilor
neremunerate sau remunerate în penitenciar în timpul executării pedepsei cu închisoarea, în
calitate de condiţie obligatorie pentru a putea beneficia de o liberare condiţionată înainte de
termen, nu se întâlneşte în alte legi penale ale statelor din vecinătatea Republicii Moldova. Astfel,
ne permitem să susţinem că modificările operate la pct. (1) art. 91 CP RM nu sunt atât de reuşite
şi necesită a avea o altă formulare, care ar da posibilitatea instanţei de judecată să aprecieze faptul
păşirii pe calea corectării şi a oportunităţii inserţiei în societate a persoanei condamnatului înainte

92
de termen. Aşadar, propunem următoarea modificare a pct. (1) art. 91 CP RM: „persoanelor care
execută pedeapsa cu închisoarea li se poate aplica liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de
termen, dacă instanţa de judecată va considera posibilă corectarea condamnatului fără executarea
deplină a pedepsei. Totodată, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, de pedeapsa
complementară.
În ce priveşte condiţia legală cu referire la posibila corectare a condamnatului fără
executarea deplină a pedepsei, atunci este de constatat că aceasta ţine strict de aprecierea instanţei
de judecată, după propria sa convingere că, o astfel de posibilitate urmează a fi acordată. În
literatura de specialitate, se susţine ideea că, argumentul folosit în fundamentarea posibilităţii
reducerii pedepsei în faza de executare este acela că, după mulţi ani de la aplicarea pedepsei,
deţinutul este o persoană distinctă de cea din momentul condamnării [142, p.341]. Astfel, reieşind
din acestea considerăm că o astfel de idee poate fi acceptată, deoarece trecerea unui interval de
timp în executarea pedepsei cu închisoare, face ca persoana să se schimbe din punct de vedere
comportamental şi ca urmare se poate stabili care este oportunitatea sau ineficienţa mărimei
pedepsei penale, stabilite prin sentinţa de condamnare. Desigur că, comportamentul
condamnatului în timpul executării pedepsei penale cu închisoare se schimbă în timp, reieşind din
mediul penitenciar în care trăieşte, însă acesta poate fi atât unul acceptabil şi adecvat reintegrării,
cât şi unul invers. Concluzia că, persoana condamnată pentru corectarea sa nu mai are nevoie de
executarea de mai departe a pedepsei, este necesar să se întemeieze pe o apreciere multilaterală a
faptei săvârşite a personalităţii vinovatului şi, nu în ultimul rând, pe comportamenul acestuia în
timpul executării pedepsei. Totodată, susţinem ideea că datele ce atestă faptul comportării
exemplare a condamnatului, se elucidează prin lipsa încălcărilor regimului de executare a
pedepsei şi a atitudinii cinstite faţă de muncă. În opinia autorilor români: Nistoreanu Gh., şi Boroi
A., îndreptarea priveşte formarea la condamnat a calităţilor morale, care să excludă posibilitatea
comiterii de către acesta a unor noi infracţiuni. Sunt considerate dovezi temeinice de îndreptare
participarea efectivă la activitatea de educaţie civică şi moral-creştină, modul de executare a unor
sarcini, care nu se remunerează, interesul manifestat pentru calificarea sau recalificarea
profesională, buna comportare la locul de deţinere [118, p.310]. Întradevăr unele din dovezile
temeinice enunţate urmează să se ia în vedere la aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă
înainte de termen. Spre exemplu, Cotună V.A condamnat la 03.05.2006 prin sentinţa Judecătoriei
Orhei în baza art. 217 alin.1 CP RM la 1 an închisoare în penitenciar de tip închis, la demersul
administraţiei penitenciarului nr. 9 DIP MJ RM, la data de 11 aprilie 2007, instanţa de judecată a
admis liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, motivând prin faptul că condamnatul
a executat ¾ din termenul de pedeapsă, se caracterizează satisfăcător, are stimulări şi este antrenat

93
în câmpul muncii [16]. Or, un alt exemplu, Pahom A.A., fiind condamnat prin sentinţa
Judecătoriei Soroca din 13.12.2001 în baza art. 95 alin. 2 CP RM (1961) la 8 ani privaţiune de
libertate cu ispăşirea pedepsei în colonie cu regim înăsprit şi în privinţa căruia s-a aplicat amnistia
prin încheierea judecătoriei Buiucani din 29.06.2006 cu reducerea pedepsei cu 1/3 ce constituie 1
an 9 luni 14 zile, a fost liberat condiţionat de pedeapsă înainte de termen în baza încheierii
judecătoriei Buiucani din 01 februarie 2007 la demersul administraţiei penitenciarului nr. 9 [17].
Argumentul instanţei de judecată, în acest sens, a fost următorul: condamnatul a executat mai
mult de ¾ din termenul de pedeapsă stabilit prin sentinţa de judecată, caracteristica
satisfăcătoare, încălcările de regim stinse, prezenţa stimulărilor, lucrează la sectorul aşezare,
are calculul zilelor privilegiat al zilelor de muncă.
Astfel, reieşind din exemplele menţionate, susţinem pe deplin ideea că dovezile temeinice
la aplicarea liberării condiţioante de pedeapsă înainte de termen pot fi buna comportare a
condamnatului în timpul executării pedepsei şi participarea sa în cadrul penitenciarului la
executarea muncilor neremunerate sau chiar şi remunerate. Desigur manifestul în cauză denotă o
vădită dorinţă a condamnatului de a păşi pe calea corectării. Spre regret procesul de corijare a
condamnaţilor în instituţiile penitenciare din Republica Moldova lasă de dorit, datorită metodelor
învechite cu care operează colaboratorii penitenciarelor, dar, nu în ultimul rând, datorită mediului
penitenciar nefavorabil, în care sunt concentrate un mare număr de condamnaţi care, de fapt, îşi
au propriile sale convingeri, tendinţe, atitudini morale, ce au determinat săvârşirea infracţiunii
pentru care au fost condamnaţi. Astfel, după cum susţin autorii Caciamac L., Zaharia V., Canţer
N., Postu D., mediul penitenciar în cauză face dificil procesul de cultivare a calităţilor morale,
deoarece micromediul instituţiei penitenciare se manifestă ca un factor social-psihologic negativ,
care diminuează eficacitatea influenţei educative asupra condamnaţilor [46, p.17]. Determinând
aceste vicii ale sistemului penitenciar, putem concluziona că, necesitatea de îmbunătăţire a
condiţiilor de executare a pedepsei cu închisoarea precum şi dotării tehnico-materiale, în acest
sens, devine oportună în vederea corectării şi resocializării condamnaţilor. Totodată, în ajutorul
soluţionării acestor dificultăţi, se face necesară implementarea unor programe de asistenţă psiho-
sociale în cadrul penitenciarelor. Or, dacă astfel de programe nu ar exista, se mai poate vorbi de o
reeducare sau corectare a comportamentului infracţional sau o reinserţie socială adecvată a
persoanei, care îşi ispăşeşte o pedeapsă cu închisoarea? Considerăm că nu. De aceea, este nevoie
ca în cadrul penitenciarelor, activităţile educative să se bazeze, preponderent, pe anumite
programe educativ-culturale şi a unor programe de asistenţă a celor deţinuţi, care urmează în
timpul apropiat să se libereze. Astfel, după cum menţionează autorul Toncoglaz V., eficienţa
programelor educative va fi măsurată prin numărul deţinuţilor reveniţi în închisori, numărul de

94
crime săvârşite în locurile de detenţie, numărul persoanelor, care încalcă regimul stabilit şi
numărul încălcărilor de regim [164, p.86]. Or, după cum susţin autorii Vulpescu A., Canţer N.,
Postu D., Adam I., executarea pedepsei nu-şi atinge scopul propus: reeducativ, în cazul când
deţinuţii nu participă la diverse activităţi menite să modifice comportamentul infracţional [170,
p.110].
Legea penală nu specifică ce anume urmează a lua în considerare de instanţa de judecată la
aprecierea posibilei corectări a condamnatului fără executarea deplină a pedepsei. De asemenea,
această libertate a aprecierii de multe ori poate crea situaţii de confuz în aplicare sau o aplicare
neuniformă de către instanţele de judecată a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen,
reieşind din poziţia subiectivă a instanţei cu privire la aceasta. Spre exemplu, în acest sens, poate
servi respingerea recursului declarat de către condamnatul Focşan A.A cu privire la liberararea
condiţioantă, prin care Colegiul penal al Curţii de Apel, a luat în considerare la respingere: crima
pentru care execută pedeapsa condamnatul care este deosebit de gravă şi că a fost recunoscut
violator fraudulos al regimului, deşi condamnatul a executat mai mult de ¾ din termenul de
pedeapsă stabilit prin sentinţa de condamnare, este angajat la muncă, sancţiunea este stinsă cu
privire la declararea condamantului ca violator fraudulos al regimului [18]. Aşadar, respingerea
recursului condamnatului Focşan A.A nu se vede a fi argumentată, cu atât mi mult la examinarea
în recurs a posibilităţii liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, Colegiul penal al
Curţii de Apel a luat în considerare sancţiunea care a fost stinsă în privinţa condamnatului,
precum şi considerentul că infracţiunea este deosebit de gravă, deşi legea penală nu interzice
aplicarea liberării condiţionate faţă de condamnaţii, care au săvârşit astfel de infracţiuni. Într-un
alt exemplu, diferit de cel enunţat mai sus, în care instanţa de judecată consideră posibilă
corectarea condamnatului fără executarea pedepsei pe deplin şi în care sancţiunile pentru
încălcările de regum sunt stinse, este dat prin încheierea instanţei de judecată a sectorului
Buiucani din 01 februarie 2007 privind admiterea demersului penitenciarului nr. 9 al DIP MJ RM
cu privire la liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen a condamntului Liţcan A.V.,
care a fost condamnat prin sentinţa judecătoriei Ciocana în baza art. 186 alin. 2 lit. b), c) 85 CP
RM la 5 ani 1 lună închisoare [19]. În acest caz, instanţa a argumentat că condamnatul a executat
fracţiunea din pedeapsă stabilită prin lege, sancţiunile de regim sunt stinse, a lucrat în atelierul de
cusut încălţăminte şi că are o stimulare.
O apreciere subiectivă a instanţei de judecată, reieşind din conţinutul evaziv al alin.1 art.91
CP RM, care acordă o libertate în apreciere a posibilităţii corectării condamnatului fără
executarea deplină a pedepsei penale, stabilite prin sentinţa de condamnare, se poate vedea şi
printr-o altă situaţie. Astfel, Bunescu D.F. a fost condamnat la 24.07.01 prin sentunţa judecătoriei

95
Ciocana în baza art. 121 alin. 2, p.1,2,7 CP RM, art. 121, art. 119 alin. 2, şi conform art. 39 CP
RM (1961) i s-a stabilit pedeapsa definitivă de 11 ani închisoare cu ispăşirea pedepsei în colonie
de tip înăsprit. La data de 03.12.04, judecătoria Bender pe art.10 p.e) a legii RM din 16.07.04 i-a
redus termenul cu ¼, stabilindu-i pedeapsa de 9 ani 1 lună 16 zile. Ulterior, administraţia
penitenciarului nr. 9 a înaintat un demers de liberare condiţionată de pedeapsă înainte de termen a
condamantului Bunescu D.F pe motivul că a executat 2/3 din termenul de pedeapsă, se
caracterizează pozitiv, încălcări nu are de regim, stimulări nu are şi că lucrează în atelierul de
cusut încălţăminte. Instanţa de fond a respins demersul fără nici un temei, menţionând că a
executat fracţiunea corespunzătoare că nu are încălcări, pagubă materială nu are, dar, în final, este
preamatur să fie liberat condiţionat condamnatul. În ordine de recurs, condamnatul a atacat
încheierea în cauză a instanţei de fond în care Curtea de Apel Chişinău a admis recursul
condamnatului din următoarele: condamnatul se caracterizează pozitiv, nu are pagubă materială,
n-are menţiuni, nu are încălcări de regim, lucrează în atelierul de încălţăminte, a ispăşit mai mult
de 3/4 din pedeapsa stabilită pentru comiterea infracţiunii, de aceea Colegiul penal al Curţii de
Apel consideră că condamnatul Bunescu D.F a păşit pe calea corijării şi merită să fie liberat
condiţionat înainte de termen de la pedeapsa neispăşită, fiindcă el cade sub incidenţa art. 91 CP
RM [22]. Astfel, putem conchide, din cele observate că, în practica judiciară, prevederile art. 91
CP RM se aplică neuniform şi aceasta reiese din interpretările confuze ale prevederilor legale, în
acest sens, sau din caracterul ambiguu al unor condiţii ce se referă la aceasta. În special, aceasta
se referă la cum se uită instanţa de judecată la condiţia posibilei corectări a condamnatului fără
executarea pedepsei penale. Claritatea în aprecierea acestui fapt din păcate nu există, iar aceasta
conduce la gândul că aplicarea liberăirii condiţionate de pedeapsă înainte de termen ţine mai mult
de aspectul subiectiv al instanţei, dar nu de cel obiectiv şi legal.
Astfel, pentru a înlătura caracterul confuz al prevedrilor alin. 1 art. 91 CP RM cu privire la
aprecierea posibilei corectări a condamnatului fără executarea deplină a pedepsei penale de către
instanţa de judecată, propunem în calitate de lege ferenda următoarea completare a pct. (1) a art.
91 CP RM: posibila corectare a condamnatului fără executarea deplină a pedepsei urmează a fi
stabilită, reieşind din comportamentul condamnatului în timpul executării pedepsei. La momentul
examinării posibilităţii liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen condamnatul trebuie
să nu aibă încălcări de regim sau sancţiunile aplicate pentru aceste încălcări să fie stinse.
Ţinem să menţionăm că o particularitate esenţială a liberării condiţionate de pedeapsă
înainte de termen rezidă şi în aceea că dintre condiţiile cu privire la aplicarea liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen, o însemnătate mare o deţine şi condiţia ce se referă la
partea din pedeapsă ce urmează a fi executată. Astfel, această condiţie se realizează prin două

96
momente: a) în funcţie de categoria condamnatului şi b) în funcţie de categoria infracţiunii pe
care condamnatul a săvârşit-o. Astfel, partea din pedeapsă ce urmează a fi executată întâi de toate
ţine de faptul că, fie că condamnatul este matur sau minor, fie că este condamnat la detenţie pe
viaţă.
În ce priveşte condamnaţii maturi aceştia pentru a beneficia de o liberare condiţionată de
pedeapsa penală înainte de termen, necesită a respecta şi cerinţa ce se referă la termenul de
pedeapsă executat. Astfel, potrivit prevederior pct. (4) art. 91 CP RM, liberarea condiţionată de
pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată numai după ce condamnatul, care la momentul
săvârşirii infracţiunii a împlinit vârsta de 18 ani a executat efectiv: cel puţin jumătate din
termenul de pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, adică
condamnatul a săvârşit o infracţiune care poate fi pedepsită cu închisoare pe un termen de până la
5 ani; cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni
grave (pentru care, conform sancţiunii articolului respectiv, vinovatul poate fi pedepsit cu
închisoare pe un termen de până la 15 ani); cel puţin trei pătrimi din termenul de pedeapsă stabilit
pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave (pentru care se
aplică pedeapsa cu închisoare până la 25 de ani ori detenţiunea pe viaţă), precum şi din pedeapsa
aplicată persoanei, anterior, liberate condiţionat înainte de termen de pedeapsă, dacă liberarea
condiţionată de pedeapsă înainte de termen a fost anulată în baza condiţiilor prevăzute la pct. (8)
art. 91 CPRM.
Pentru persoanele care execută pedeapsa detenţiunei pe viaţă, liberarea condiţionată de
pedeapsă poate fi acordată potrivit prevederilor pct. (5) art. 91 CP RM, dacă instanţa de judecată
va considera că nu mai există necesitatea executării de mai departe a pedepsei şi dacă această
persoană a executat efectiv cel puţin 30 ani de închisoare.

Termenele ce urmează a fi executate de condmanaţi pentru a putea beneficia de o liberare


condiţionată de pedeapsă înainte de termen diferenţiază de la stat la stat. Spre exemplu, termenele
ce urmează a fi executate de condamnaţi, potrivit prevederilor art. 79 CP FR se rezumă la: nu mai
puţin de 1/3 (o treime) din termenul de pedeapsă fixat pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă; nu mai puţin de jumătate din termenul de pedeapsă fixat pentru o infracţiune gravă; nu mai
puţin de 2/3 (două treimi) din termenul de pedeapsă stabilit pentru o infracţiune deosebit de
gravă, 3/4 (trei pătrimi) din termenul de pedeapsă stabilit persoanei, care anterior a fost liberată
condiţionat de pedeapsă înainte de termen, dacă a fost revocată în temeiul prevăzut de alin.7
art.79 CP FR, iar pentru cei condamnaţi la detenţie pe viaţă după executarea a 25 ani privaţiune
de libertate [225]. De asemena, după cum susţin autorii Иванов В.Д., Иванов П.В., persoana
condamnată la detenţie pe viaţă trebuie să dovedească prin comportamentul său, în timpul

97
executării pedepsei că, nu mai are nevoie să execute mai departe pedeapsa detenţiei pe viaţă [186,
p.130].
Conform art. 59 al Codului penal român, liberarea condiţionată se poate aplica după ce
condamnatul a executat cel puţin 2/3 din durata pedepsei închisorii (ce nu depăşeşte 10 ani) ori
3/4 (în cazul închisorii care depăţeşte 10 ani). În cazul în care fracţiunea din pedeapsă se
consideră executată pe baza muncii, liberarea condiţionată poate fi acordată după executarea
efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin 2/3
când pedeapsa este mai mare de 10 ani. În cazul infracţiunilor din culpă, potrivit prevederilor
art.591 CPR, condamnatul poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a
pedepsei, după ce a executat jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10
ani sau cel puţin 2/3 în cazul închisorii mai mari de 10 ani, iar în cazul executării fracţiunii din
pedeapsă se execută pe baza muncii, liberarea condiţionată poate fi aplicată numai după
executarea 1/3 din durata pedepsei, când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin jumătate când
pedeapsa este mai mare de 10 ani. Persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă pot fi liberate
condiţionat, în mod excepţional, după executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune, dacă este
stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama de
antecedentele penale. Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 ani pentru
femei poate fi liberat condiţionat după executarea efectivă a 15 ani de detenţiune, dacă sunt
îndeplinite şi celelalte condiţii menţionate. Pedeapsa se va considera executată dacă în termen de
10 ani de la liberare cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune. Dacă în acest interval de
10 ani cel liberat a comis din nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia,
poate dispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea. În caz de revocare, cel liberat
condiţionat va executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau restul până la 25 ani (în funcţie de
vârstă), contopit cu pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune [94, p.640-642].
În conformitate cu prevederile art.81 CP al Ucrainei liberarea condiţionată de pedeapsă
înainte de termen se aplică faţă de cel condamnat reieşind din categoria infracţiunii săvârşite,
comportamentul în timpul executării pedepsei. Astfel, condamnatul poate beneficia de o astfel de
liberare după executarea nu mai puţin de 1/3 din termenul de pedeapsă, stabilit de instanţa de
jduecată pentru o infracţiune uşoară, mai puţin gravă sau în cazul săvârşirii unei infracţiuni din
imprudenţă, 2/3 în cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate grave, unei infracţiuni din
imprudenţă deosebit de gravă sau în cazul în care condamnatul a mai executat anterior o pedeapsă
cu închisoarea pentru o infracţiune intenţionată şi care până la momentul stingerii sau anulării
antecedentelor penale a săvârşit o nouă infracţiune, iar nu mai puţin de 3/4 din pedeapsa penală
aplicată de instanţa de judecată pentru o infracţiune intenţionată deosebit de gravă sau pentru

98
condamnaţii care au beneficiat de o astfel de liberare, anterior, şi în termenul rămas neexecutat au
săvârşit o nouă infracţiune [224].
Potrivit legii penale a Republicii Kazahstan, liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de
termen se poate aplica pentru infracţiunile uşoare sau mai puţin grave, după executarea nu mai
puţin de jumătate din termenul de pedeapsă, prevăzut de instanţa de judecată. Pentru infracţiunile
grave se poate aplica instituţia indicată după executarea a 2/3 dn termenul de pedeapsă stabilit de
instanţa de judecată, însă pentru infracţinile deosebit de grave numai după executarea nu mai
puţin de 3/4 din termenul de pedeapsă, fixat de instanţa de judecată. Persoanele condamnate la
detenţie pe viaţă pot fi liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen numai dacă instanţa de
judecată va considera că nu mai este necesar de a executa în continuare, pedeapsa, dacă
condamnatul a executat mai mult de 25 de ani închisoare şi nu are încălcări în ultimii 3 ani de
executare a pedepsei. Totodată, prin Hotărârea Judecătoriei Supreme a Kazahstanului nr. 20 din
13.12.2001, se indică faptul că, posibilitatea liberării condiţionate înainte de termen a persoanelor
condamnate este întemeiată pe totalitatea datelor ce atestă comportamentul său exemplar. Astfel,
prin acest comportament se are în vedere respectarea tuturor normelor legale, regulilor de
convieţuire, normele morale, respectarea tuturor normelor regimului de executare a pedepsei
penale, îndeplinirea cu desăvârşire a obligaţiunilor de muncă, respectarea regulilor de securitate,
atitudinea corespunzătoare faţă de utilaje, materiale şi instrumente etc. [208, p.23]. Spre exemplu,
în Germania, liberarea înainte de termen poate fi aplicată de judecată, dacă condamnatul a ispăşit
două treimi din pedeapsa privativă de libertate; există suficiente dovezi că persoana condamnată
nu va mai comite pe viitor noi infracţiuni; condamnatul este de acord să fie liberat înainte de
termen [44, p.96-97]. În cazul condamnării faptuitorului pentru prima oară la pedeapsă privativă
de libertate, care nu depăşeşte 2 ani, atunci condamnatul poate beneficia de această liberare după
executarea a jumătate sau nu mai puţin de 6 luni din pedeapsa stabilită [217, p.243-244]. Cât
priveşte liberarea de pedeapsa penală înainte de termen a persoanelor condamnate la detenţie pe
viaţă, atunci este de menţionat că, prevederile CP german în § 57 au invocat această posibilitate,
doar după executarea a 15 ani şi numai dacă nu mai este necesară să se execute această pedeapsă,
reieşind din aprecierea generală a faptei comise, a personalităţii sale, a evoluţiei persoanei
condamnate în timpul executării pedepsei [232, p.166]. În Codul Penal spaniol liberarea
condiţionată de pedeapsă înainte de termen este posibilă, dacă condamnatul potrivit prevederilor
art. 90 este stabilit în regimul penitenciarului de categoria a 3-a; a executat 3/4 din termenul de
pedeapsă stabilit; manifestă de un comportament exemplar şi în privinţa lui este un pronostic
individual de resocializare, efectuat de experţii judiciari de supraveghere. În acelaşi timp, în
ordine de excepţie se poate aplica o astfel de liberare şi după executarea a 2/3 din termenul de

99
pedeapsă, în cazul în care sunt întrunite condiţiile nominalizate şi dacă au contribuit la
dezvoltarea nivelului de muncă, cultură şi a altor activităţi. La eliberare se pot pune în sarcina
condamnautlui anumite reguli de comportare ulterioară liberării. La fel o prevedere importantă în
codul penal spaniol este şi prevederea stipulată la art. 92 Cod penal spaniol care declară:
condamnaţii care au împlinit sau urmează să împlinească în termenul de executare a pedepsei '70
de ani pot fi liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen, dacă sunt temeiuri, cu excepţia
executării de către ei a 3/4 sau a 2/3 din pedeapsă [198, p.38].
Astfel, fracţiunea din pedeapsa ce urmează a fi executată de condamnat reprezintă un temei
juridic destul de important alături de celelalte. Aşadar, acest lucru se vede şi prin exemplul
următor: Mârza Gh. a fost condamant prin sentinţa Judecătoriei Basarabeasca din 31.10.2005 în
baza art. 317 alin. 1, 85 CP RM (condamnat anterior în baza art. 273 CP RM) la 4 ani 6 luni
închisoare în penitenciar de tip închis, cu calcularea termenului ispăşirii pedepsei de la
31.10.2005 şi computarea termenului arestării preventive de la 27.09.2005 până la 31.10.2005. La
cererea condamnatului s-a solicitat liberarea condiţionată pe motiv că, a ispăşit termenul de
pedeapsă ce permite aplicarea art. 91 CP RM. Instanţa de judecată a considerat cererea
neîntemeiată din următoarele motive: pedeapsa pentru infracţiune în ultima sentinţă, se atribuie la
categoria infracţiunilor grave, condamnatul Mârza Gh. nu a executat 2/3 din termenul de
pedeapsă stabilit prin sentinţă, a comis o infracţiune în timpul ispăşirii pedepsei şi nu a respectat
procedura înaintării cererii în instanţa de judecată. Astfel, instanţa de judecată a respins cererea
despre liberarea condiţionată a condamnatului [20]. Acest lucru se vede şi în cazul
condamnatului, Ciurea Ş.P. în baza art. 186 alin.2, art. 85 CP RM la 9 ani privaţiune de libertate.
Prin încheierea judecătoriei Buiucani din 08.05.2007 s-a respins prezentarea administraţiei
penitenciarului nr.16 privind liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen condamnatului.
Ulterior, încheierea nominalizată a fost atacată în recurs de către condamnat. Colegiul penal al
Curţii de Apel, însă, a respins recursul declarat de condamnat din următoarele motive: în baza art.
85 CP RM condamnatului i s-a adăugat parţial la pedeapsa numită partea neexecutată a pedepsei
aplicată prin sentinţa judecătoriei Ciocana din 02.02.1996, prin care Ciurea Ş.P a fost condamnat
pentru infracţiunea prevăzută de 123/1 CP RM ( din 1961), deci pentru a fi liberat condiţionat de
pedeapsă înainte de termen în conformitate cu art. 91 CP RM, condamnatul trebuie să ispăşească
¾ din termenul pedepsei, ce constituie 6 ani 9 luni, însă el, de fapt, a ispăşit mai puţin decât acest
termen. Astfel, Colegiul penal al Curţii de Apel a respins ca nefondat recursul condamnatului
împotriva încheierii judecătoriei Buiucani din 08.05.2007 [21].
Deşi prin prevederile pct. (4) art. 91 CP RM se stabileşte că posibilitatea liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen poate avea loc numai în urma executării efective a

100
unei părţi din termenul de pedeapsă penală stabilit de instanţa de judecată, aceasta însă poate avea
loc şi înainte de executarea unor astfel de termene din pedeapsă, reieşind din prevederile art. 257
CE RM, care stabileşte ordinea de compensare privilegiată a zilelor de muncă.
În aces sens, poate servi ca exemplu următoarea încheiere judecătorească a Judecătoriei
Buiucani din 21 martie 2007, care se referă la condamnatul Caraman V.N. care a fost liberat
condiţionat înainte de termen cu calcularea privelegiată a zilelor de muncă în suma de 75 zile
[23]. Astfel, în şedinţa de judecată la data de 21 martie 2007 s-a constatat că condamnatul a
executat mai mult de ¾ din termenul pedepsei penale, stabilit prin sentinţa de condamnare din
23.03.05 în baza art. 188 alin. 2 lit.”e”CP RM la 7 ani închisoare, i s-a redus termenul pedepsei
cu 1/2 prin încheierea judecătoriei Buicani din 27.07.05 pe art. 10 pct.”c” a Legii RM privind
amnistia din 30.07.04, are calculul privelegiat al zilelor de muncă în contul duratei pedepsei în
sumă de 75 zile, s-a caracterizat pozitiv, încălcări de regim nu are, are o stimulare, este angajat în
câmpul muncii. Prezentarea înaintată de reprezentantul penitenciarului a fost susţinută de
condamnat şi apăratorul său, iar procurorul a concluzionat că condamnatul poate fi liberat
condiţionat de pedeapsă înainte de termen, deoarece întruneşte condiţiile prevederilor art. 91 CP
RM.
Nu în ultimul rând, este de remarcat şi faptul că, liberarea condiţionată de pedeapsă înainte
de termen nu exlude aplicarea ei şi în privinţa altor categorii de condamnaţi, care au fost
condamnate la o altă pedeapsă penală mai aspră decât închisoarea. Astfel, potrivit prevederilor
pct. (5) art. 91 CP RM liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen este posibilă de a fi
aplicată şi în privinţa persoanelor condamnate la detenţiune pe viaţă. Aplicarea liberarării
condiţionate faţă de astfel de condamnaţi va avea loc numai în cazul în care instanţa de judecată
va constata că nu mai există necesitatea executării de mai departe a pedepsei şi dacă cel
condamnat a executat efectiv cel puţin 30 de ani de închisoare. Multitudinea opiniilor existente în
literatura de specialitate cu privire la posibilitatea acordării liberării condiţionate de pedeapsă
înainte de termen a persoanelor condamnate la detenţiune pe viaţă denotă interesul şi importanţa
acestei posibilităţi atât teoretic, cât şi practic. Totodată, opiniile asupra posibilităţii liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen a condamnaţilor la detenţie pe viaţă sunt variate,
pornind de la poziţia reticentă a acordării unei astfel de posibilităţi şi până la acceptarea
existenţei a unei astfel de liberări. Astfel, în opinia autorului Moraru V., aplicarea unei astfel de
liberări, chiar şi după executarea unui astfel de termen de închisoare, nu ar contribui la atingerea
scopului pedepsei penale, introducerea acestei oportunităţi fiind absolut nejustificată [116, p.26].
Or, detenţiunea pe viaţă nu relevă scopul pedepsei reieşind din aceea că, efectul educativ al
acestei detenţii se diminuează chiar după primii ani de executare, urmare căruia aceşti deţinuţi îşi

101
pierd deprinderile specifice oamenilor liberi, se înrăiesc, devin introvertiţi, nu-şi mai controlează
sentimentele, îşi pierd simţul reponsabilităţii, au crize de identitate, devin dependenţi de instituţia
penitenciară sau săvârşesc tentative de fugă ori sinucideri pentru a scăpa de oribila şi denigrata
închisoare [104, p.30]. Într-o altă ordine de idei, apariţia acestei instituţii şi pentru deţinuţii
condamnaţi la detenţiune pe viaţă, reprezintă întâi o speranţă să ajungă din nou în libertate, apoi
un determinant al comportamentului în timpul executării pedepsei [65, p.210]. Desigur, la prima
vedere ar părea absurdă o astfel de acordare a liberării de pedeapsă pentru persoanele
condamnate la detenţiune pe viaţă, însă această poziţie o considerăm nejustificată, deoarece nu
considerăm că scopul pedepsei penale nu poate fi atins din considerentul că legea penală prevede
că pedeapsa la care este supus condamnatul este detenţiunea pe viaţă. În cazul când o astfel de
poziţie ar fi acceptată, atunci care este însemnătatea supravegherii acestor persoane condamnate
la detenţie? Spre exemplu, în acest sens, recurgem la prevederile p. 2 din Anexei Recomandării
Consiliului de Miniştri către statele membre cu privire la managementul de către administraţia
penitenciară a condamnaţilor pe viaţă şi a celor pe termen lung, unde unul din scopurile
supravegherii deţinuţilor pe viaţă este sporirea şi îmbunătăţirea posibilităţilor pentru deţinuţi de a
fi reintegraţi cu succes în societate şi să beneficieze de o viaţă conform legii după eliberare [140].
Aşadar, din prevederile invocate în anexa Rezoluţiei rezultă că ideea acceptării atingerii scopului
pedepsei detenţiei pe viaţă nu este exclusă. Cu atât mai mult chiar, dacă de fapt, detenţia pe viaţă
la prima vedere ca pedeapsă nu urmăreşte o finalitate ca reeducarea şi corectarea condamnatului,
aceasta este combătută prin prevederile legale, prevăzute în pct. (5) art. 91 CP RM, care
determină prin aceasta că o astfel de corectare a condmanatului este posibilă. În acelaşi timp,
această posibilitate considerăm că, duce la evitarea inoculării în creierul condamnatului la
detenţie pe viaţă a scopului evadării, care de altfel, îl poate determina la săvârşirea unor
infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave [157, p.64]. În concluzie, susţinem ideea
că, o astfel de posibilitate a liberării de pedeapsa penală, faţă de persoanele condamnate la
detenţie pe viaţă, poate fi acceptată în vederea înlăturării producerii unor urmări grave precum:
infracţiunile sau suicidurile. Totodată, ar fi o măsură de stimulare a corectării condamnatului la
detenţie pe viaţă, dându-i o speranţă la o reinserţie socială, chiar dacă este atât de târzie.
Cât priveşte condamnaţii minori, aceştea urmează să se bucure de o tratare mai delicată din
partea statului, reieşind din politica penală dusă în privinţa acestora, cu atât mai mult că această
tratare este reflectată în mai multe acte internaţionale, care şi determină regulile de tratament în
privinţa lor. Condamnaţii minori în Republica Moldova îşi ispăşesc pedeapsa închisorii în
penitenciarele pentru minori (ex. penitenciarul pentru minori nr. 2 din or. Lipcani pentru
deţinerea condamnaţilor de sex masculin, printre care un sector aparte de tip închis este destinat

102
foştilor colaboratori ai organelor de drept) [122], excepţie făcând şi persoanele în vârstă de până
la 21 ani, în privinţa cărora instanţa de judecată a hotărât, la demersul instituţiei penitenciare, să
execute mai departe pedeapsa în penitenciarul pentru minori. Prevederile art. 91 CP RM se aplică
şi faţă de minori, însă potrivit alin.(6) al aceluiaşi articol se poate acorda doar în cazul în care s-a
executat efectiv o anumită parte din pedeapsă, diferită de cea specificată pentru maturi. Astfel,
liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată minorilor numai dacă au
executat efectiv: cel puţin o treime din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave; cel puţin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru
săvârşirea unei infracţiuni grave; cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru
săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave.
În acest sens, se poate aduce aminte şi de Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite
cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing). În partea a V-a a
acestor reguli art. 28; 28.1; 28.2 se comentează că în cazul în care sunt prezente circumstanţe
care permit eliberarea condiţionată a delicventului minor se va face un recurs în acest sens de
autoritatea corespunzătoare. Aceasta poate avea loc doar cu condiţia că se demonstrează că au
perspective serioase de integrare, chiar şi delicvenţii, care par a fi periculoşi în momentul plasării
lor în instituţie, pot fi eliberaţi condiţionat atunci cînd se prezintă această posibilitate. Această
instituţie se va acorda sub rezerva îndeplinirii satisfăcătoare a condiţiilor specifice de autorităţile
interesate, într-o perioadă de probă prevăzută de hotărâre [2]. Totodată, pregătirea de eliberare a
minorilor privaţi de libertate trebuie să înceapă din prima zi de ispăşire a termenului de pedeapsă.
O evaluare deplină a riscurilor şi a necesităţilor trebuie să constituie un prim pas spre planul de
reintegrare, care îi pregăteşte pe infractori într-o manieră coordonată cu necesităţile lor, care ţin
de educaţie, angajare în câmpul muncii, venituri, sănătate, loc de trai, supraveghere, familie şi
mediu social [119]. Reieşind din faptul că pregătirea de liberare a minorilor privaţi de libertate
trebuie să înceapă din prima zi de aflare a acestora în locurile de recluziune, este necesar, în acest
sens, ca să se iniţieze chiar de la bun început un plan de reintegrare, care urmează a fi realizat
prin intermediul unei instruiri adecvate. Pregătirea minorilor, în acest caz, trebuie să se bazeze
atât pe educaţia (cultura) generală a acestora, cât şi pe instruirea profesională, care, de fapt, va
ajuta minorul condamnat după liberare să se reintegreze mai uşor în societate. Instruirea generală
a minorului, precum şi pregătirea profesională, urmează a fi făcută, fie simultan, fie succesiv,
reieşind din vârsta minorului, cultura generală şi termenul de detenţie. În acelaşi timp, este de
menţionat faptul că reuşita integrării condamnaţilor minori în societate depinde până la urmă de
posibilitatea acestora de angajare sau de continuarea studiilor, dacă aceasta este posibil reieşind
din posibilităţile financiare ale familiei sale.

103
În opinia autoarei Brezeanu O., minorii delicvenţi trebuie realmente să înveţe să
muncească, să fie obişnuiţi cu constrângerile, pe care trebuie să le admitem atunci când în joc
sunt interese majore. Să-i facem să înţeleagă că în momentul în care primeşti ceva trebuie să
începi să plăteşti. Minorii delicvenţi şi tinerii trebuie să poată să înveţe carte şi să muncească,
astfel reeducarea şi reintegrarea socială ar găsi sensul vieţii şi, în acelaşi timp, s-ar realiza o
destructurare a experienţei persoanelor supuse reeducării, formată prin repetarea aceloraşi greşeli
şi s-ar ieşi din zona banalului, în care se trăieşte comod [41, p.18-19]. Astfel, după cum susţine
autoarea Кузнецова Н.Ф., aplicarea acestei instituţii rămâne la latitudinea instanţei de judecată,
reieşind din două criterii: scopurile pedepsei penale şi asigurarea încrederii populaţiei în
respectarea legalităţii [199, p.635].
Totodată, este menţionat faptul că, persoana fiind liberată de pedeapsă înainte de termen de
instanţa de judecată, prin încheierea sa, produce anumite efecte juridice, precum şi generează o
activitate a instituţiilor penitenciare, a organelor de executare (oficiile de executare) privind
liberarea condiţionată de pedeapsa penală înainte de termen a persoanelor condamnate. Astfel,
aceste organe ce sunt implicate în procedura de liberare condiţionată de pedeapsă înainte de
termen a persoanei condamnate, fac interpelări sau expediază înştiinţări despre luarea la evidenţă
a condamnaţilor care au fost liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen.
Aşadar, instituţiile penitenciare transmit prin interpelări directe informaţii referitoare la
persoanele care urmează a fi liberate din locurile de detenţie, iar oficiul de executare îl pune la
evidenţă pe condamnat după ce primeşte încheierea privind liberarea condiţionată de pedeapsă
înainte de termen de la instanţa de judecată [99, p.11]. Astfel, cu realizarea activităţilor de
supraveghere, asistenţă şi consiliere a persoanelor liberate din locurile de detenţie este abilitat la
nivel local oficiul de executare prin intermediul secţiilor de probaţiune [132, p.36]. Cât priveşte
controlul asupra militarilor liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen îl exercită, potrivit
prevederilor pct. (7) art. 91 CP RM, comandamentul militar.
Propunerea de liberare condiţionată de pedeapsă înainte de termen, se face de către
administraţia locului de deţinere formată printr-o comisie, după adoptarea unei hotărâri, în acest
sens. Comisia înfiinţată în penitenciar este constituită, potrivit prevederilor pct. (4) al art. 238 CE
RM şi este prezidată de şeful penitenciarului. În comisie sunt incluşi reprezentanţii serviciilor de
securitate, regim şi supraveghere, juridic, educaţie, psihologic, reprezentanţii administraţiei
publice locale, ai asociaţiilor obşteşti, precum şi reprezentanţii autorităţii tutelare, în cazul
minorilor. Potrivit pct. 449 al Statului executării pedepsei de către condamnaţi [145], una din
competenţele comisiei penitenciare vizate rezultă în propunerea prezentării condamnaţilor pentru
eliberarea codiţionată înainte de termen în instanţa de judecată. Propunerea pentru liberarea

104
condiţionată de pedeapsă înainte de termen se depune în termen de 5 zile de la data adoptării
hotărîrii, la instanţa de judecată în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. Însă în cazul în
care administraţia locului de deţinere sau comandamentului militar, după caz, refuză să propună
liberarea condiţionată înainte de termen, condamnatul poate înainta un demers pentru liberare
nemijlocit în instanţa de judecată [56]. În cazul în care instanţa de judecată va respinge cererea
condamnatului sau demersul penitenciarului privind liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de
termen în privinţa condamnatului, ea va fi obligată să argumenteze prin hotărârea sa refuzul de
aplicare a instituţiei indicate mai sus. Cu alte cuvinte, se poate spune că, condamnatul va avea
posibilitatea să înainteze un demers, în vederea liberării, în mod repetat după înlăturarea
motivelor de fapt şi/sau de drept invocate de instanţă la respingerea demersului (art. 287 CE RM),
ceea ce denotă faptul că înaintarea demersului repetat nu este legat de un termen expres stabilit de
lege. În legea execuţional-penală a Federaţiei Ruse în art. 175 cînd instanţa de judecată refuză
aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, prezentarea repetată în instanţă a
propunerii liberării se va putea face doar după expirarea a unui termen de 6 luni. Însă în privinţa
persoanelor liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen şi a persoanelor limitate de
libertate, dacă au fost trimişi de a executa pedeapsa în continuare, ulterior, pot fi propuşi de a fi
liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen numai după expirarea a cel puţin a unui an de
zile de la emiterea hotărîrii de revocare a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen
[206, p.140-141]. În ce priveşte persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă, acestea pot fi
propuse repetat de a fi liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen numai după expirarea a
cel puţin 3 ani de la emiterea hotărârii instanţei de judecată privind refuzul de liberare
condiţionată de pedeapsă înainte de termen [174, p.201]. Astfel de prevederi, cu referire la
anumite termene expres stabilite de lege, privind prezentarea repetată a cererii sau demersului de
liberare condiţionată de pedeapsă înainte de termen, nu sunt prevăzute de legea penală sau
execuţională a Republicii Moldova, dar prevederile art. 287 al Codului de Executare al Republicii
Moldova se referă la o astfel de situaţie însă cu referire la o condiţie, care constă din: înlăturarea
motivelor de fapt şi/sau de drept invocate de instanţă la respingerea demersului.

Legea penală a Republicii Moldova prevede unele cazuri cînd instanţa de judecată, prin
hotărârea sa, poate să anuleze liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen a
condamnatului şi să-1 trimită în instituţia penitenciară pentru a executa termenul de pedeapsă
neexecutat. Astfel, în acest sens autorul Рарог А.И. susţine că există temeiuri facultative de
anulare (încălcarea condiţiilor stabilite de instanţa de judecată, săvârşirea unei infracţiuni din
imprudenţă în termenul neexecutat) şi temeiuri obligatorii de anulare (săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate în termenul neexecutat din pedeapsă) [216, p.450]. Susţinem pe deplin afirmaţiile

105
autorului în cauză, acest rezultând chiar şi din prevederile legale. Astfel, la lit.”a” pct. (8) art. 91
CP al RM se prevede că dacă în termenul de pedeapsă rămas neexecutat condamnatul încalcă
ordinea publică, pentru care i-a fost aplicată o sancţiune administrativă sau se eschivează
intenţionat de la îndeplinirea îndatoririlor cu care a fost însărcinat de instanţa de judecată la
aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată, la propunerea
organului care exercită controlul asupra comportării celor liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte
de termen, poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea liberării condiţionate de pedeapsă
înainte de termen şi la trimiterea condamnatului pentru a executa termenul de pedeapsă
neexecutat. Prin încălcarea ordinii publice, pentru care condamnatului i-a fost aplicată o sancţiune
administrativă şi care permite instanţei de judecată să anuleze liberarea condiţionată de pedeapsă
înainte de termen, trebuie de înţeles încălcările, care mărturisesc că condamnatul prin
comportarea sa a înşelat încrederea instanţei de judecată, spre exemplu: a săvârşit un act de
huliganism neînsemnat, a manifestat nesupunere cu rea-voinţă cerinţelor colaboratorilor de
poliţie, a întrebuinţat băuturi alcoolice în locuri publice, a apărut în locuri publice în stare de
ebrietate etc.
Drept eschivare cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţa de
judecată, la aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen se consideră eschivarea
cu rea voinţă fără nici un temei, de la executarea acelor obligaţii puse în sarcina celui liberat
condiţionat de către instanţa de judecată. Drept exemplu de neexecutare a obligaţiilor impuse de
instanţa de judecată ne poate servi astfel de acţiuni: schimbarea domiciliului fără consimţămîntul
organului competent, frecventarea anumitor locuri interzise, ignoranţa privind trecerea cursului de
tratament, nu repară daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă etc.
De asemenea, la discreţia instanţei de judecată rămâne anularea sau menţinerea liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen în cazul în care condamnatul săvârşeşte din
imprudenţă o nouă infracţiune. Atunci când condamnatul liberat condiţionat de pedeapsă înainte
de termen săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune, instanţa de judecată aplică prevederile art. 85
CP RM, regula cumulului de sentinţă, prin care se adaugă în întregime sau parţial, la pedeapsa
aplicată prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite prin sentinţa anterioară.
Întradevăr, unul din motivele anulării liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen
poate fi săvârşirea unei infracţiuni noi. Din prevederile lit. ”b”, „c” pct. 8 art. 91 CP RM, rezultă
că instanţa de judecată hotărăşte anularea sau menţinerea liberării condiţionate a pedepsei înainte
de termen în cazul săvârşirii unei infracţiuni din imprudenţă, în acel termen rămas neexecutat al
pedepsei, în acelaşi timp, se invocă că în cazul anulării condamnării cu suspendarea condiţioantă
a executării pedepsei pentru o infracţiune din imprudenţă se aplică regula cumulului de sentinţe,

106
prevăzută de art. 85 CP RM. Totodată, vocaţia instanţei de judecată în privinţa menţinerii sau
anulării liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen pentru situaţiile în care în termenul
rămas neexecutat săvârşeşte condamnatul o infracţiune intenţionată, nu este admisă în prevederile
pct. (8) art. 91 CP RM, ceea ce motivează ideea că de fiecare dată pentru astfel de situaţii se
aplică regula cumulului de sentinţe, generând o anulare în ordine obligatorie cu cumularea
pedepselor.
Este clar că în cazul săvârşirii unei infracţiuni din imprudenţă dacă instanţa hotărăşte
aceasta sau în cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate, în interiorul termenului neexecutat al
pedepsei, de persoanele liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată
potrivit prevederilor pct. (8) art. 91 CP RM aplică regula cumulului de sentinţe.
Este important de menţionat prevederile în cauză privind lit. ”c” a art. 91 CP RM în care se
stabileşte că instanţa de judecată dacă va hotărî anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte
de termen în cazul săvârşirii unei infracţiuni din imprudenţă, atunci va aplica regulile cumulului
de sentinţe, potrivit art. 85 CP RM. Deci dacă pentru cazurile de săvârşire a unei infracţiuni
intenţionate în termenul rămas neexecutat, condamnatul liberat condiţionat de pedeapsă înainte de
termen urmează să i se stabilească o pedeapsă cumulată în condiţiile cumulului de sentinţe,
potrivit prevederilor art. 85 CP RM în oridine obligatorie atunci pentru situaţiile cînd este vorba
despre o infracţiune din imprudenţă acest lucru este la discreţia instanţei de judecată. Or, dacă o
astfel de abordare ar fi acceptată, pentru situaţiile săvârşirii unei infracţiuni din imprudenţă în
termenul rămas neexecutat, oare care ar fi însemnătatea şi importanţa prevederilor art. 85 CP
RM? care stabileşte clar că, în cazul în care înainte de executarea completă a pedepsei
condamnatul dacă săvâşeşte o nouă infracţiune, instanţa de judecată adaugă în întregime sau
praţial, la pedeapsa aplicată prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa
anterioară. În acelşi timp, menţionăm că persoana liberată condiţionat de pedeapsă înainte de
termen nu a executat pedeapsa până la urmă şi a fost liberat condiţionat, efectul definitiv al
acesteia, producându-se în momentul expirării duratei pedepsei, dacă în termenul neexecutat a
avut o comportare corespunzătoare şi nu a încălcat ordinea publică, îndeplinind obligaţiile impuse
de instanţa de judecată şi nu a săvârşit noi infracţiuni. Astfel, dacă condiţiile liberării condiţionate
menţionate vor fi respectate, liberarea condiţionată se transformă în una definitivă, nefiind
posibilă revenirea la executarea pedepsei penale, stabilite în sentinţa de condamnare în pofida
faptului că se va considera că termenul de pedeapsă a fost executat.
Aşadar, vedem că discreţia instanţei de judecată la aplicarea prevederilor art. 85 CP RM în
cazul săvârşirii unei infracţiuni din imprudenţă în termenul rămas neexecutat de către cel liberat
condiţionat de pedeapsă înainte de termen nu este pe deplin argumentată, venind în contradicţie

107
cu regulile cumulului de sentinţe. Totodată, considerăm că menţinerea liberării condiţionate de
pedeapsă pentru persoanele care au săvârşit o infracţiune din imprudenţă în termenul de probă, ar
determina existenţa a două sentinţe de condamnare cu două scopuri, ce ar îngreuna executarea
acestora sau este greu de închipuit dacă şi după menţinerea acestora, fiind în prezenţa a două
sentinţe de condamnare ce trebuie executate de cel condamnat, se mai săvârşeşte o altă
infracţiune din imprudenţă şi aşa mai departe. În acest caz, ar trebui să fie două şi mai multe
sentinţe de condamnare în executare de sine stătătoare? Considerăm că nu este suficient de
acceptabilă o astfel de abordare, de aceea recurgem la prevederile art. 85 CP RM.
Drept urmare a celor menţionate, venim cu următoarele propuneri de lege ferenda:
prevederile lit. ”b” pct. (8) art. 91 CP RM, să fie excluse, iar prevederile lit. ”c” pct. (8) art. 91 CP
RM să aibă următoarea formulare legală: „condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa de
judecată îi stabileşte pedeapsa în condiţiile art. 85 CP RM”.
Aşadar, din cele expuse anterior conchidem că instituţia liberării condiţionate de pedeapsă
înainte de termen este modalitatea liberării de pedeapsa penală ce se aplică în situaţia în care
condamnatul a reparat integral dauna cauzată de infracţiune, a participat la munci neremunerate
sau remunerate, potrivit prevederilor art. 253 CE RM, precum şi dacă printr-o purtare exemplară
pe care a avut-o în timpul executării pedepsei, nu mai are nevoie de a executa mai departe
pedeapsa stabilită de instanţa de judecată. Deşi la prima vedere ar părea că legea este mai mult
decât perfectă, se poate observa că în practică se aplică neuniform, deoarece prevederile art. 91
CP RM privite dintr-un alt punct de vedere întruneşte, prevederi evazive la compartimentul ce
ţine de aprecierea subiectivă a instanţei de judecată a posibilei corectări a condamnatului fără
executarea pedepsei penale sau contrazicerile legale în ce priveşte repararea daunei, cauzate prin
săvârşirea infracţiunii. Totodată, aprecierea posibilităţii liberării condiţionate de pedeapsă înainte
de termen o face instanţa de judecată, reieşind din aprecierea necesităţii liberării sau menţinerii
condamnatului în instituţia penitenciară. Astfel, dreptul instanţei de judecată de a aplica instituţia
liberării condiţionate înainte determen se va materializa prin faptul că instanţa va aprecia datele
reale despre personalitatea condamnatului şi condiţiile pe care trebuie să le întrunească
condamnatul la momentul liberării condiţionate, printr-o încheiere motivată ce urmează a fi
argumentată. Aşadar, lacunele în acest sens vor putea fi înlăturate, operând modificările legale
necesare, asupra cărora ne-am expus şi care au fost urmate de propuneri de lege ferenda.

108
3.2 Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă

Politica juridico-penală, fiind îndreptată spre curmarea fenomenului infracţional prin


metode şi mijloace stabilite prin prevederi legale, nu lasă a fi omis din abordarea temei în cauză, a
efectul pedepselor penale aplicate pentru persoanele care se fac vinovate de fapte ilegale,
catalogate ca infracţiuni uşoare sau mai puţin grave de legea penală şi a integrării sociale a
acestora. Astfel, ideea aplicării unei sancţiuni penale de multe ori nu este finalitatea pe care o
urmăreşte legea penală pentru astfel de categorii de infracţiuni. Or, dacă această finalitate ar fi
acceptată, atunci societatea s-ar afla într-un cerc vicios, care nu ar avea o izbândă în diminuarea
comportamentelor infracţionale. Problema în cauză are soluţie doar în cazul abordării ample a
acesteia prin prisma efectelor pedepsei penale şi a posibilităţii integrării sociale a infractorilor,
urmată de o eventuală liberare de pedeapsa penală.
Una din modalităţile de liberare de pedeapsa penală, ce prezintă interes deosebit în aplicare
în cazul săvârşirii unor infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, este înlocuirea părţii neexecutate
din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă. Acest institut al liberării de pedeapsa penală reprezintă
interes deosebit pe parcursul a câtorva decenii pentru practica judiciară, însă care a avut o tratare
diferită, reieşind din legea penală pe care a prevăzut-o, condiţiile de aplicare şi delimitarea
acesteia de alte modalităţi de liberare de pedeapsa penală. Astfel, efectuând o viziune
retrospectivă asupra înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, prin
prisma prevederilor art. 51 a Legii Penale a RSSM din 1961 [57], observăm că o delimitare
coerentă a acesteia de liberarea de pedeapsa penală înainte de termen nu avea loc cu atât mai mult
condiţiile în aplicarea acesteiea erau identice cu cele ce se refereau la aplicarea liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen. O astfel de tratare a instituţiei înlocuirii părţii
neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă o întâlnim şi în legea penală a altor state de
atunci, precum prevederile art. 53 [226], ce se referă la instituţia în cauză din legea penală a
RSFSR din 1960.
Actualmente, această instituţie penală este reflectată în şirul modalităţilor liberării de o
pedeapsa penală, enunţat în CP RM. Astfel, menţionăm că această instituţie poate fi abordată doar
numai după intrarea unei sentinţe de condamnare în vigoare şi numai după ce cel condamnat a
executat un termen din pedeapsa stabilită de instanţa de judecată. De altfel, numai după întrunirea
unor condiţii ghidate de legea penală, procesual-penală şi execuţională se poate aborda
necesitatea sau oportunitatea aplicării înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă
mai blândă. Este adevărat şi postulatul, precum că împrejurările şi condiţiile procesului de

109
executare a pedepsei de către condamnat, consecinţă urmată de pronunţarea hotărârii
judecătoreşti, este inevitabilă şi ca rezultat prin diferite metode influenţează asupra conştiinţei,
voinţei şi psihicului persoanei. Influenţa respectivă poate să-i determine atît un îndemn negativ,
cât şi unul pozitiv [196, p.440]. Astfel, prin executarea pedepsei pot avea loc unele schimbări în
comportamentul condamnatului, ceea ce poate conduce la o eventuală intervenţie în executarea
unei hotărâri, respectiv activitatea ce se desfăşoară, în acest sens, va avea ca funcţie proprie
adaptarea executării hotărârii judecătoreşti definitive la situaţiile apărute ulterior. După cum
menţionează autorul Dan Lupaşcu, finalitatea acestei activităţi constă în asigurarea respectării
legalităţii şi adevărului în ultima fază a procesului penal şi contribuie la înfăptuirea justiţiei
penale [106, p.89]. Instituţia înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă
este chema să exercite rolul factorului stimulator, care ar da o posibilitate celui condamnat,
nepunînd la îndoială hotărârea emisă de instanţa de judecată, să-i fie înlocuită partea neexecutată
din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, datorită fermităţii comportamentale cu care păşeşte în
atingerea scopului pedepsei penale. Persoanei condamnate, întradevăr, poate să-i fie înlocuită
partea neexutată din pedeapsă cu una mai blândă din cele stipulate de legea penală cu condiţia
luării în considerare a comportamentului acesteia, în afară de condiţiile în ceea ce priveşte
categoria infracţiunii săvârşite. Deci în cazul respectiv nu se va lua în considerare căinţa în cele
săvârşite şi recunoaşterea că este vinovat, repararea daunei cauzate prin săvârşirea infracţiunii, ci
doar comportamentul său în locul de deţinere manifestat prin respectarea regimului de detenţie,
aceasta reiese din prevederile legale (art. 92 CP RM).
Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o altă pedeapsă mai blândă este prevăzută în
art. 92 CP RM. De fapt, în acest articol este vorba despre liberarea înainte de termen a
condamnatului de la închisoare, pedeapsă pe care instanţa de judecată o înlocuieşte cu o altă
pedeapsă mai blândă. La art. 92 CP RM se prevede că persoanele, care execută pedeapsa sub
formă de închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, instanţa de
judecată, ţinând cont de comportamentul lor în cursul executării pedepsei, poate pronunţa o
încheiere cu privire la înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o altă pedeapsă mai blândă.
Totodată, instanţa de judecată prin încheierea sa poate să-1 elibereze pe condamnat în întregime
sau parţial de la pedeapsa complementară. În literatura de specialitate, înlocuirea părţii
neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă este tratată ca un tip al liberării de pedeapsă
înainte de termen şi care poate fi aplicată în cazul când scopul pedepsei a fost atins sau când în
legătură cu apariţia ulterioară a anumitor circumstanţe, persoana a încetat de a mai fi social-
periculoasă [207, p.246]. În acest sens, înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o altă
pedeapsă mai blîndă trebuie delimitată de aplicarea pedepsei mai blânde decît cea prevăzută de

110
lege (art.79 CP). În acest din urmă caz, instanţa de judecată, ţinând seama de circumstanţele
excepţionale ale cauzei, legate de scopul şi motivele faptei, rolul vinovatului, purtarea lui în
timpul şi după consumarea infracţiunii şi de circumstanţele, care reduc esenţial gravitatea faptei şi
urmările ei, precum şi de alte circumstanţe atenuante, poate aplica o pedeapsă mai blândă decât
cea prevăzută de lege.
Din conţinutul art. 92 CP RM reiese că înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o altă
pedeapsă mai blândă e posibilă în prezenţa următoarelor condiţii: persoana este condamnată la
închisoare; ea este condamnată pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă; în timpul
executării pedepsei, condamnatul a manifestat o comportare bună; a executat efectiv cel puţin o
treime din termenul de pedeapsă. Înlocuind partea neexecutată din pedeapsă cu o pedeapsă mai
blândă, instanţa de judecată poate să aleagă oricare pedeapsă mai blândă, prevăzută la art. 62 CP
în limitele stabilite pentru fiecare categorie de pedeapsă (amenda, munca neremunerată în folosul
comunităţii). Aceste pedepse se aplică în limitele termenelor minimale şi maximale, prevăzute
pentru fiecare categorie de pedeapsă. Legea penală nu stabileşte că termenul de închisoare
neexecutat trebuie să corespundă, în mod obligatoriu cu termenul pedepsei mai blânde cu care
acesta este înlocuit. Astfel, reieşind din prevederile art. 92 CP RM rezultă că nu există restricţii în
privinţa faptului că după durata sa termenul pedepsei mai blînde nu poate să depăşească termenul
de închisoare neexecutat. Uramare acestui fapt, instanţa de judecată are dreptul, de exemplu, de a
înlocui un an de închisoare neexecutat cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate pe un termen de 5 ani. Desigur că, o astfel de accepţiune este
exclusă, în viziunea noastră, deoarece consecinţele juridico-penale se răsfrâng asupra
condamnatului pe un termen mai îndelungat decât aceasta ar fi avut loc în cazul executării
pedepsei penale stabilite prin sentinţa de condamnare. Astfel, susţinem că, durata de executare a
pedepsei mai blânde nu trebuie să depăşească termenul de închisoare neexecutat.
În ipoteza celor menţionate, nu putem omite şi abordările teoretice din literatura de
specialitate, care se referă la pedepsele penale mai blânde, ce pot fi aplicate în cazul înlocuirii
pedepsei penale stabilite prin sentinţa de conamnare. În viziunea autorului Ткачевский Ю.М., nu
se poate înlocui partea neexecutată din pedeapsă, cu o pedeapsă precum amenda [219, p.22]. Nu
susţinem o astfel de afirmaţie, ba mai mult, susţinem că este posibilă o astfel de înlocuire, cu atât
mai mult că condamnatul a păşit pe calea corectării. Astfel, scopul pedepsei penale se consideră a
fi realizat parţial, urmând a se realiza în regim de libertate. În acelaşi timp, prin reducerea surselor
materiale, urmare a aplicării amenzii, condamnatului i se aduce din nou anumite consecinţe
juridico-penale, în consecinţă, având loc consumarea pe deplin a atingerii scopului pedepsei
penale. Or, dacă o astfel de măsură nu ar fi acceptată, atunci cum se realizeasă scopul pedepsei

111
penale în cazul în care o persoană este condamnată la o pedeapsă cu amenda? Totodată, este de
menţionat că înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă poate fi
catalogată ca o modalitate de liberare de pedeapsa penală necondiţionată. Respectiv reiese că
instanţa de judecată, înlocuind partea din pedeapsă neexecutată cu alta mai blândă nu poate,
ulterior, să-i schimbe pedeapsa mai blândă prin revenirea la cea anterioară, adică la pedeapsa cu
închisoarea. Deşi legea penală elucidează modalitatea instituţiei înlocuirii părţii neexecutate din
pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă la art. 92 CP RM, la prima vedere destul de clar, totuşi nu
este stipulat cum va proceda instanţa în situaţia când persoana căreia i s-a înlocuit partea
neexecutată din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă şi ea săvârşeşte din nou o infracţiune. În
comentariul sub redacţia lui Barbăneagră A. se vorbeşte că instanţa de judecată va proceda,
conform art. 85 CP RM – partea neexecutată a pedeapsei stabilită prin sentinţa anterioară se va
adăuga, în întregime sau parţial, la pedeapsa nou stabilită. Aceasta însă nu este stipulat în art. 92
CP RM spre deosebire de art. 90, art. 91 CP RM. Cu atît mai mult în art. 90, art. 91 CP RM sunt
stipulate unele condiţii pe care cel liberat trebuie să le respecte şi în special, să nu săvârşească
infracţiuni sub ameninţarea revocării liberării. În cazul art. 92 CP RM nu sunt prevăzute careva
condiţii şi cu atât mai mult ameninţarea cu revocarea pedepsei mai blânde şi trimiterea spre
executare a pedepsei anterioare. În acest sens, se pot invoca următoarele viziuni.
Prima viziune este cea care este susţinută de autorul Смирнова Н. Н., - condamnatul în
timpul executării pedepsei mai blânde dacă va săvîrşi din nou o infracţiune atunci, la pedeapsa
stabilită pentru noua infracţiune parţial sau în întregime se va adăuga partea neexecutată din
pedeapsa celei blânde stabilite prin încheierea instanţei de judecată [218, p.72].
A doua viziune ar fi aceea că, instanţa de judecată va aplica art. 85 CP RM, adică persoana
condamnată în privinţa căreia s-a înlocuit partea neexecutată din pedeapsă cu o pedeapsă mai
blândă în timpul executării acesteia săvârşeşte o infracţiune nouă se va adăuga în întregime sau
parţial partea din pedeapsa neexecutată stabilită prin sentinţa anterioară.
A treia viziune este aceea că, persoana condamnată în privinţa căreia s-a înlocuit partea
neexecutată din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă în timpul executării acesteia săvârşeşte o
infracţiune nouă va executa de sine stătător pedeapsa aplicată prin noua sentinţă.
Întradevăr, în literatura de specialitate, cu referire la modalitatea de stabilire a pedepsei în
cazul săvârşirii unei infracţiuni noi după înlocuirea pedepsei, stabilite prin sentinţa de
condamnare prin alta mai blândă se pronunţă diferit. Într-un caz, se consideră că cel condamnat,
săvârşind o infracţiune nouă, după aplicarea faţă de acesta a unei pedepse mai blânde în condiţiile
art. 92 CP RM, va fi obligat să execute prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei mai
blânde [40, p.516], iar, într-o altă opinie, va executa partea neexecutată a pedepsei, stabilită prin

112
sentinţa anterioară, ce se adaugă, în întregime sau parţial, la pedeapsa nou-stabilită (conform
prevederilor art. 85 CP RM) [61, p.222]. Din cele relatate, luând în considerare acele viziuni,
precum şi cele susţinute în literatura de specialitate, susţinem pe deplin ideea cumulării părţii
neexecutate din pedeapsa mai blândă cu pedeapsa stabilită pentru o nouă infracţiune. Totodată,
susţinem şi faptul că revenirea la pedeapsa penală stabilită prin sentinţa de condamnare anterioară
nu este posibilă.
Concluzia în cauză urmează a fi făcută, reieşind din respectivele argumente: înlocuirea
părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, potrivit prevederilor art. 89 CP RM.,
reprezintă o modalitate de liberare parţială de pedeapsa penală pronunţată prin hotărârea instanţei
de judecată şi care prin deducţie din prevederile art. 92 CP RM, reprezintă o măsură penală
irevocabilă din punct de vedere al revenirii la pedeapsa stabilită prin sentinţa de condamnare.
Dacă în cazul altor modalităţi de liberare de pedeapsa penală (de exemplu: art. 90; art. 91 CP
RM) este posibilă o revenire la executarea pedepsei penale stabilite, anterior, prin sentinţa de
condamnare, în virtutea faptului că o atare situaţie e prevăzută de dispoziţiile acestora, în cazul
înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă nu este posibilă, deoarece
aceasta, din simplu motiv, nu este prevăzută de lege la articolul respectiv. Astfel, în acest caz,
instanţa de judeactă a dat o soluţie rezolutivă cu privire la partea din pedeapsa neexecutată şi
anume o pedeapsă mai blândă din cele specificate la art.62 CP RM.
Dacă însă analizăm revenirea la pedeapsa penală, stabilită prin prisma coroborării cu
prevederile art. 85 CP RM, în acest caz, se pot avea unele rezerve. Dispoziţiile prevăzute de art.
85 CP RM se referă la împrejurările în care după pronunţarea sentinţei de condamnare, dar înainte
de executarea completă a pedepsei, condamnatul a săvârşit o nouă infracţiune. Însă în situaţia în
care în privinţa celui condamnat au fost aplicate prevederile art. 92 CP RM se consideră de facto,
dar şi de iure, reieşind din prevederile art. 89 CP RM, că persoana a fost liberată de partea
neexecutată din pedeapsa penală şi supusă unei alte pedepse mai blânde, prevăzută de art. 62 CP
RM. Cert este că condamnatul a fost liberat de executarea părţii neexecutate din pedeapsa
stabilită prin sentinţa de condamnare, astfel acesta din urmă nu mai poate executa partea pedepsei
de care a fost liberat. Obligaţia condamnatului, în acest caz, se va rezuma la executarea pedepsei
mai blânde, stabilită prin încheierea judecătorească şi va suporta consecinţele respective,
prevăzute pentru pedeapsa în cauză. Spre exemplu, în CP al Ucrainei în art. 82, ce prevede o
instituţie similară prevederilor art. 92 din CP RM se stabileşte că, în cazul în care, cel care
execută o pedeapsă mai blândă, săvârşeşte o infracţiune nouă, instanţa de judecată va aplica la
pedeapsa pentru infracţiunea nou-săvârşită partea neexecutată a pedepsei mai blânde, conform
regulelor prevederilor art. 71 şi 72 CP al Ucrainei (a cumulului de sentinţe). După cum se

113
observă, prevederile legii penale ucraineşti stabileşte în mod expres, cum se va hotărî în cazul
săvârşirii de către condamnat a unei noi infracţiuni, însă prevederile legii penale a Republicii
Moldova nu prevede situaţia dată şi deci se poate considera că aceasta nu va avea loc pentru că nu
este o condiţie sine qua non. O tratare legală asemănătoare a instituţiei înlocuirii părţii
neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă o are legea penală a Federaţiei Ruse. Astfel,
în art. 80 CP FR, nu se găseşte o prevedere cu privire la situaţia în care cel condamnat va săvârşi
o infracţiune în timpul executării pedepsei mai blânde, ci doar se stabileşte că celui căruia i s-a
stabilit pedeapsa mai blândă din cele indicate în art. 44 CP FR, o va executa în limitele prevăzute
pentru categoria de pedeapsă respectivă [225].
În ordinea ideilor menţionate, se poate conchide că, condamnatului căruia i s-a înlocuit
partea neexecutată din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, nu i se poate stabili o pedeapsă, în
condiţiile art. 85 CP RM, în urma săvârşirii unei noi infracţiuni. Condamnatul, în acest caz, va
trebui să execute pedeapsa pentru infracţiunea nou săvârşită cumulată cu pdeapsa mai blândă
neexecutată. Ţinem să menţionăm nu potrivit prevederilor art. 85 CP RM, dar asemănător
condiţiilor în cauză, mai cu seamă cumulul pedepselor va urma să se facă asemănător
prevederilor art. 87 CP RM. Deşi susţinem o astfel de abordare a cumulării pedepsei mai blânde
stabilite potrivit prevederilor art. 92 CP RM cu pedeapsa stabilită pentru o nouă infracţiune,
aceasta nicidecum în realitate nu reflectă principiile cumulării pedepselor, potrivit prevederilor
art. 85 CP RM, deoarece aceasta se referă la situaţia în care cel condamnat a săvârşit o infracţiune
înainte de executarea completă a pedepsei, stabilită prin sentinţa de condamnare, iar realitatea, de
fapt, este aceea că persoana condamnată a fost liberată de partea neexecutată din pedeapsa penală
stabilită de instanţa de judecată, în mod definitiv, cu executarea unei pedepse mai blânde.
Caracterul definitiv rezultă din faptul că partea din pedeapsa neexecutată a fost înlocuită printr-o
pedeapsă mai blândă, iar legiuitorul nu prevede careva condiţii de revenire la partea neexecutată,
cu atât mai mult stabileşte doar momentul cu privire la executarea pedepsei mai blânde în limitele
legale prevăzute pentru acea sancţiune mai blândă. În asemenea condiţii, în realitate se primeşte o
altă situaţie, care, de fapt, nu este reglementată de legea penală. Pentru a da soluţie acestei situaţii
considerăm, în acest sens, să se facă careva propuneri de lege ferenda. Astfel, considerăm că
prevederile art. 92 CP RM să fie completate cu următoarea formulare legală: „Dacă în timpul
executării pedepsei mai blânde cel condamnat va săvârşi o nouă infracţiune, pedeapsa pentru
noua infracţiune se va cumula cu partea neexecutată a pedeapsei mai blânde”.
În ce priveşte promovarea liberării de pedeapsa penală, potrivit prevederilor art. 92 CP
RM, atunci menţionăm că aceasta are loc potrivit CE RM. Astfel, Comisia penitenciarului
urmează a adopta potrivit prevederilor pct. (1) art. 286 CE RM în termen de o lună în cazul

114
întrunirii condiţiilor specificate în art. 92 CP RM de către condamnat a unei hotărâri privind
propunerea pentru înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă.
Respectiv la şedinţa comisiei penitenciare, alcătuite din reprezentanţii administraţiei
penitenciarului, administraţiei publice locale, ai asociaţiilor obşteşti, specialişti în domeniul
psihologiei şi, după caz, a altor persoane, va participa şi condamnatul. Actele condamnaţilor se
perfectează de către secţia evidenţă specială a penitenciarului. La comisie se prezintă dosarul
personal al condamnatului cu anexarea următoarelor acte: caracteristica condamnatului pentru
întreaga perioadă de executare a pedepsei; caietul de lucru individual educativ al condamnatului;
decizia instanţei de judecată privind încheierea tratamentului, dacă condamnatului i s-a aplicat
măsuri de tratament medical forţat; certificat medical despre starea sănătăţii [124]. În urma
examinării materialelor prezentate în şedinţă, comisia urmează să adopte o hotărâre fie privind
propunerea spre liberare de pedeapsa penală cu înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o
pedeapsă mai blândă, fie refuzul unei astfel de propuneri. În cazul în care se propune prin
hotărâre, liberarea în temeiul art. 92 CP RM, în termen de 5 zile de la adoptare, această propunere
urmează a fi înaintată în instanţa de judecată. Dacă administraţia locului de deţinere va refuza să
propună înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, condamnatul va
avea posibilitatea de a înainta un demers în acest sens nemijlocit în instanţa de judecată. În cazul
în care demersul înaintat va fi respins, de instanţa de judecată acesta se va depune repetat după
înlăturarea motivelor de drept şi/sau de fapt invocate de instanţă la respingere [154].
În concluzie, putem menţiona faptul că, deşi prevederile art. 92 CP RM sunt destul de
prielnice pentru cel în privinţa căruia se aplică, ar fi oportun ca legislatorul să înlăture înţelesul
evaziv al dispoziţiilor art. 92 CP RM, în privinţa consecinţelor juridice determinate de săvârşirea
unei infracţiuni noi, în timpul executării pedepsei mai blânde şi să stabilească limitele şi
consecinţele neexecutării pedepsei mai blânde, potrivit principiilor: pedeapsa pentru infracţiunea
nou-săvârşită să fie cumulată cu pedeapsa mai blândă neexecutată; pedeapsa mai blândă să nu
depăşească partea neexecutată din pedeapsa stabilită prin sentinţa de condamnare; pedeapsa
aplicată ca condiţie a neexecutării pedepsei mai blânde să nu depăşească termenul închisorii
neexecutate.
Cât priveşte stingerea antecedentelor penale, în cazurile înlocuirii părţii neexecutate din
pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă, atunci ţinem să menţionăm că acesta se va calcula, pornindu-
se de la termenul real al pedepsei executate, conform pct. (2) art. 111 CP RM.
Din cele invocate, se poate spune că este binevenită instituţia înlocuirii părţii neexecutate
din pedeapsă cu alta mai blândă din cele specificate în art. 62 CP RM, pentru persoanele care au
săvârşit infracţiuni uşoare sau mai puţin grave. Însă în ceea ce priveşte condiţiile în care se poate

115
aplica această instituţie, consider că nu sunt adecvate. Aceasta se argumentează prin momentele
indicate în ceea ce priveşte recunoaşterea de către cel condamnat a infracţiunii săvârşite şi căinţa
în cele săvârşite şi, nu în ultimil rând, recuperarea daunelor produse prin comiterea infracţiunii.
Acestea pot fi invocate la moment, deoarece criticile invocate mai mai sus nu sunt prevăzute de
lege în art. 92 CP RM drep condiţii, care ar putea fi temei pentru înlocuirea părţii neexecutate din
pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă. Cu toate acestea, se poate spune că persoanele condamnate la
închisoare pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă beneficiază de această instituţie penală,
doar sub condiţia comportării adecvate a acestuia în timpul executării pedepsei. Or, dacă o astfel
de comportare nu a avut loc sau dacă condamnatul are sancţiuni nestinse pe perioada executării
pedepsei penale, stabilite prin sentinţa de condamnare, mai poate fi aplicată liberarea în condiţiile
art. 92 CP RM? Considerăm că nu. Spre exemplu, Mihai V.T., condamnat pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de pct. (2) lit. ”b; c; d;”art. 186 CP RM, i s-a refuzat aplicarea art. 92 CP
RM de instanţa de judecată sec.Buiucani prin încheierea din 18.12.08, din motivul că are încălcări
de regim şi sancţiunea nu este stinsă pentru aceasta [27]. În astfel de condiţii, după cum s-a văzut,
instanţa de judecată a considerat imposibilă o astfel de înlocuire a pedepsei, deşi fracţiunea din
pedeapsă a fost executată şi la momentul examinării era angajat în câmpul muncii în penitenciar.
Spre exemplu, în privinţa condamnatei Vladimir T. E., în baza art. 217/2 CP RM, la 2 ani 7 luni,
instanţa de judecată prin încheierea din 02.07.2008 a înlocuit pedeapsa penală stabilită prin
sentinţa de condamnare într-o pedeapsă cu amendă în sumă de 400 unităţi convenţionale, astfel
argumentând că condamnata a executat 1/3 din termenul de pedeapsă, se căieşte sincer de cele
săvârşite, a urmat calea corijări, iar încălcări nu are [126]. În aceste condiţii instanţa de judecată a
luat în consideraree în afara temeiurilor aplicării unei astfel de modalităţi de liberare de pedeapsa
penală şi astfel de date, ce caracrterizează persoana condamnatului, determinând convingerea
instanţei de judecată să aplice liberarea de pedeapsa penală, potrivit prevederilor art. 92 CP RM.
O altă problemă ce poate fi evidenţiată în cazul înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă
cu o pedeapsă mai blândă ar fi aplicabilitea limitată a acestei instituţii faţă de anumite categorii de
infracţiuni. În practică, se întâlnesc multe situaţii în care condamnatul întruneşte majoritatea
condiţiilor privind aplicarea prevederilor art. 92 CP RM, însă datorită faptului că este condamnat
pentru o altă categorie de infracţiune nu i se poate aplica înlocuirea părţii neexecutate din
pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă. Astfel, prin încheierea judecătoriei sectorului Buiucani din
20.11.2008, condamnatului Mocanu V., în baza lit. ”c” pct. (2) art. 186 CP RM cu aplicarea art.
85 CP RM şi stabilirea pedepsei definitive de 3 ani 10 luni închisoare, i s-a refuzat aplicarea
prevederilor art.92 CP RM [29], numai datorită faptului că categoria infracţiunii pe care a
săvârşit-o a fost una gravă, deşi avea anumite stimulări, încălcări nu avea şi după cum se

116
menţionează în încheierea nominalizată, a urmat calea corijării. Considerăm că, o astfel de
liberare de pedeapsă ar fi binevenită şi în privinţa persoanelor care au săvârşit şi alte categorii de
infracţiuni, precum cele grave sau deosebit de grave, aceasta fiind un stimulator elocvent în
realizarea obiectivului reinserţiei sociale a condamnatului cu mai puţine dificultăţi, prin aplicarea
unei pedepse penale mai blânde, din categoria celor specificate în art. 62 CP RM, după executarea
efectivă a unei anumite părţi din pedeapsa închisorii, stabilită prin sentinţa de condamnare. De o
astfel de posibilitate pot beneficia, spre exemplu, condamnaţii din Federaţia Rusă, potrivit
prevederilor art. 80 CP FR, urmare căreia condamnatul care a executat o parte din pedeapsa
închisorii, condiţionată de categoria infracţiunii săvârşite, poate fi liberat de pedeapsa penală prin
înlocuirea acesteia cu o altă pedeapsă mai blândă (limitarea libertăţii, munca corecţională şi
munca obligatorie).
În ordinea ideilor menţionate, putem stabili că, în susţinerea posibilităţii acordării
condamnaţilor, care au săvârşit şi alte categorii de infracţiuni, altele decât cele stabilite în art. 92
CP RM, se întâlnesc şi în rândul practicienilor din domeniu (procurori, judecători).
Astfel, aceasta se reflectă în urma unui studiu sociologic, realizat de Institutul de Reforme
Penale, fiind chestionaţi 106 respondenţi, dintre care 64 (60,4 la sută) judecători şi 42 (39,6 la
sută) procurori ai judecătoriilor şi procuraturilor de sector din municipiul Chişinău (aria
investigaţiei: Botanica, Centru, Rîşcani, şi procuraturile Botanica şi Centru). În cadrul studiului
sociologic au fost chestionaţi 60-70 la sută din judecători şi procurori ai judecătoriilor şi
procuraturilor cuprinse în aria de investigaţie. Aşadar, majoritatea respondenţlor (67,1 la sută)
sunt de părerea că art. 92 CP RM ar putea fi modificat în vederea oferirii posibilităţii instanţei de
judecată de a înlocui partea neexecutată din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă persoanelor, care
execută pedeapsa cu închisoarea pentru comiterea infracţiunilor de orice categorie. Cu o astfel de
părere nu sunt de acord 22,4 la sută din persoanele investigate, iar 9,2 la sută din respondenţi nu
s-au determinat. Necesitatea modificărilor art. 92 CP RM este susţinută, îndeosebi, de judecători
(78,2 la sută) şi mai puţin de procurori (fiecare al doilea) [84, p.33-34]. Ţinem să atenţionăm că o
astfel de abordare a posibilităţii înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai
blândă, prin intermediul termenelor diferenţiate pentru infractorii care au săvârşit infracţiuni
altele decât cele uşoare şi mai puţin grvae, cu unele execepţii, a fost reflectată în art.511 CP
RSSM din 1961, ce urma să beneficieze de o astfel de liberare după executare a jumătate din
termenul de pedeapsă sau două treimi [153, p.208].
Este evident că instituţia liberării de pedeapsa penală prin înlocuirea părţii neexecutate din
pedeapsă cu o altă pedeapsă mai blândă, este văzută de practicieni diferit, însă majoritatea dintre
aceştia consideră că, prevederile legale, în acest sens, ar putea fi supuse unor modificări, care ar

117
permite acordarea unei liberări de pedeapsa penală, potrivit art. 92 CP RM şi altor condamnaţi
care au săvârşit infracţiuni altele decât cele uşoare sau mai puţin grave. Considerăm că, o astfel de
şansă ar face ca persoanele care urmează a beneficia de o atare liberare să se axexe în timpul
ispăşirii pedepsei cu încihisoarea spre o orientare binevoitoare a comportamentului său, atitudine
cinstită faţă de muncă şi regim de executare. O astfel de şansă ar face posibilă şi crearea unor idei
de perspectivă a condamnatului în ulterioara reinserţie socială. Aşadar, în calitate de lege ferenda
propunem ca, prevederile legale ale art. 92 CP RM să se completeze cu următoarele: în pct. (1)
după cuvintele: „...mai puţin grave....” completarea cu cuvintele „grave şi deosebit de grave”, iar
după cuvintele: „..cu o pedeapsă mai blândă” cu completarea următoarei sintagme: „din
categoria celor stabilite în art. 62 CP RM”. Totodată, în acelaşi context să se prevadă într-un
alt punct care ar prevedea că: înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă
poate fi aplicată numai după ce condamnatul a executat efectiv cel puţin: 1/3 din termenul de
pedeapsă pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă; jumătate din pedeapsă pentru o
infracţiuna gravă; 2/3 din termenul de pedeapsă pentru o infracţiune deosebit de gravă. În cazul
înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă pentru condamnaţii, care au
săvârşit infracţiuni grave şi deosebit de grave în calitate de pedeapsă mai blândă se aplica numai
munca neremunerată în folosul comunităţii. În acelaşi timp, considerăm binevenită şi completarea
art. 92 CP RM cu un alt punct al cărei prevederi ar conţine soluţia cumulării pedepselor în situaţia
în care se săvârşeşte o infracţiune după aplicarea art. 92 CP RM.
În urma celor reflectate asupra instituţiei liberării de pedeapsa penală prin intermediul
instituţiei înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, potrivit
prevederilor art. 92 CP RM, ajungem la următoarea concluzie: instituţia în cauză reprezintă o
oportunitate pentru cei condamnaţi, care acordă posibilitatea demonstrării unui comportament
adecvat în timpul executării pedepsei mai blânde, păşesc pe calea corectării, se căiesc de cele
săvârşite şi care nu au încălcări de regim. Totodată, susţinem pe deplin că restricţiile prevăzute de
art. 92 CP RM, ce vizează categoria infracţiunilor, nu rezistă criticilor actuale ale practicienilor şi
merită a fi modificate în vederea extinderii spectrului dat de infracţiuni, evident prin determinarea
termenelor diferenţiate ce trebuie să fie executate, fapt asupra căruia ne-am pronunţat prin
propuneri de lege ferenda. În acest context, menţionăm că propunerile cu referire la modul de
stabilire a ordinei de executare a pedepsei, stabilite pentru săvârşirea unei noi infracţiuni în timpul
executării pedepsei mai blânde, se vede a fi făcută, potrivit propunerilor expuse, inclusiv a
principiului cumulării părţii neexecutate a pedepsei mai blânde cu pedeapsa stabilită pentru
săvârşirea unei noi infracţiuni printr-o nouă sentinţă de condamnare.

118
3.3 Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave

Această modalitate de liberare de la executarea pedepsei nu a fost prevăzută în legea


penală anterioară, deşi era posibilă liberarea de la executare a pedepsei persoanei grav bolnave, în
conformitate cu legea procesual penală anterioară în baza art. 342 CPP RM. Însă odată cu intrarea
în vigoare a noului Cod penal la data de 12 iunie 2003, această modalitate a liberării de pedeapsa
penală a fost stipulată expres în art. 95 CP RM. În literatura de specialitate se susţine ideea că
boala psihică sau o altă maladie ce afectează persoana vinovată de săvârşirea faptei penale,
îngreunează executarea pedepsei penale, împiedică atingerea scopului pedepsei penale, precum şi
înlătură pericolul social al persoanei vinovate de săvârşirea faptei penale, astfel lipsindu-l de
posibilitatea fizică de a săvârşi noi infracţiuni [230, 363]. Desigur că, executarea sau neexecutarea
mai departe a unei pedepse penale de către o persoană ce suferă de o boală psihică sau de o altă
boală decât cea psihică, reprezintă o temă destul de abordată în literatura de specialitate, dar mai
cu seamă această temă este una ce prezintă interes şi pentru majoritatea statelor lumii. Astfel, un
şir de recomandări ale ONU care, esenţialmente, pun accentul pe problema în cauză au fost de
bun augur pentru ghidarea multor state în adoptarea prevederilor respective în acest sens în legile
penale interne.
Problema deţinuţilor grav bolnavi a fost discutată nu numai o singură dată de majoritatea
statelor lumii, în rezultatul căreia au fost stabilite un ansamblu de reguli minime pentru
tratamentul deţinuţilor, precum şi unele recomandări referitoare la această categorie. Astfel,
ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor şi recomandările referitoare la aceştia
au fost adoptate prin Rezoluţia ONU din 30 august 1955 şi apoi, aprobată prin Rezoluţia nr. 663
C (XXIV) din 31 iulie 1957 a Consiliului Economic şi Social [1]. Acest ansamblu de reguli
prevede în partea a II-a lit. „B” la p. 82 că, alienaţii nu trebuie să fie deţinuţi în închisori şi trebuie
să se dea dispoziţii pentru a fi transferaţi, imediat ce este posibil, în instituţii specializate. Luând
în considerare regulile în cauză, majoritatea statelor lumii au urmărit ca acestea să fie
implementate în legislaţia internă. Reieşind din aceasta şi legiuitorul din Republica Moldova a dat
importanţă multor acte internaţionale, inclusiv recomandărilor ONU, care de altfel s-au reflectat
în legea penală internă. Prevederile în acest sens şi-au avut reflecţie în art. 95 CP RM, în calitate
de modalitate specifică a liberării de pedeapsa penală, datorită condiţiilor cărora se aplică. Astfel,
specificul acestei instituţii rezidă în starea sănătăţii persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii.
În conformitate cu pct. (1) art. 95 CP RM persoanele care în timpul executării pedepsei
penale, s-au îmbolnăvit de o boală psihică, ce îi lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de

119
acţiunile sale sau de a le dirija, este liberată de executarea pedepsei. Totodată, prevederile pct. (2)
art. 95 CP RM se referă şi la liberarea de executarea pedepsei penale a persoanelor care s-au
îmbolnăvit de o boală gravă, alta decât boala psihică, în perioada de după săvârşirea infracţiunii
sau după condamnare de către instanţa de judecată.
Cât priveşte sănătatea mentală a condamnatului, autorul Costea M. susţine că închisoarea
trebuie să-i ajute pe condamnaţi să se dezvolte, în măsura posibilităţilor, o sănătate mentală
pentru ca aceştia să se simtă, pe de o parte, în siguranţă, iar pe de altă parte, să fie ajutaţi să-şi
depăşească obiceiurile rele şi să fie trataţi cu respect [63, p.43]. Însă aceasta poate să aibă loc
datorită anturajului în care se află condamnatul sau a proceselor psihice interne, care au loc în
creierul condamnatului. Autorul Florean I. menţionează că, efectele adverse asupra sănătăţii
mentale ale deţinuţilor sunt determinate de aşa factori, precum sentimentele de vinovăţie, a
ruşinei pentru fapta comisă, a faptului aflării sale în închisoare şi a efectelor pe care le are delictul
pentru alţii şi familia sa, care apare pe fundalul anxietăţii, determinată de gândul că viaţa va fi
foarte diferită după eliberare [82, p.122-126]. Aşadar, liberarea în cauză urmează a fi aplicată,
urmare, a unei îmbolnăviri psihice sau unei boli grave, alta decât cea psihică. Totodată, este
menţionat faptul că importanţa caracteristicilor semnelor ce face ca o persoană să poată fi
apreciată ca fiind într-o situaţie gravă, generată de o boală este destul de mare. Desigur că, în
acest sens, se poate invoca actele medicale, care determină gravitatea bolii respective, însă nu în
ultimul rând, imposibilitatea îndeplinirii unor acţiuni cotidiene pe care persoana le face în
legătură cu luarea mesei, igienă etc.
Astfel, în acest sens este bine de a determina care sunt condiţiile în baza căreia liberarea de
pedeapsă pe motiv de boală, urmează a fi aplicată, ceea ce are importanţă atât practică, cât şi
teoretică. Autoarea Ермакова А.Д. menţionează că instanţa de judecată la aplicarea acestei
instituţii trebuie să ia în considerare caracterul bolii, gravitatea infracţiunii săvârşite, precum şi
personalitatea infractorului, deşi instanţa de judecată poate lua în considerare şi alte circumstanţe
necesare soluţionării situaţiei respective [185, p.236]. Consideraţiunile invocate, desigur sunt
importante în aprecierea instanţei a oportunităţii aplicării instituţiei, prevăzute de art. 95 CP RM,
însă ne permitem să menţionăm faptul că, nu de fiecare dată, aceste consideraţii influenţează
aplicarea liberării de la executarea pedepsei penale pe motiv de boală. Astfel, în cazul
îmbolnăvirii condamnatului cu o boală psihică, în timpul executării pedepsei penale, instanţa în
şedinţă va examina posibilitatea liberării de la executarea pedepsei, luând în considerare doar
gravitatea maladiei ce face ca persoana condamnatului să nu-şi poată da seama sau dirija acţiunile
sale, fapt ce determină necesitatea aplicării unor măsuri cu caracter medical.

120
În opinia autorilor ruşi Шмаров И.В., Михлин А.С., Пономарëв П.Г., Селиверстов
В.И., persoana afectată de o boală psihică, urmează a fi liberată de pedeapsă indiferent de
gravitatea infracţiunii săvârşite, pedeapsa stabilită, comportamentul în timpul executării pedepei
şi alte circumstanţe [233, p.285]. Această ignoranţă a circumstanţelor enunţate o considerăm pe
deplin acceptată, deoarece aplicarea liberării de executarea pedepsei, din cauza unei maladii
psihice, nu poate fi legată de gravitatea faptei sau comportamentul său în timpul executării
pedepsei, care, de altfel, poate sau nu fi generat de boala afectată. Totodată, liberarea de la
executare pe motivul indicat nu poate fi ghidat de gravitatea infracţiunii săvârşite, deaorece
persoana condamnată e afectată de o boală gravă urmare căruia nu raţionalizează acest fapt.
Totodată, potrivit p. 13 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Repubicii Moldova din
23.12.2005 „Cu privire la respectarea legislaţiei în cazurile despre aplicarea, schimbarea,
prelungirea şi revocarea măsurilor de constrângere cu caracter medical”, se menţionează faptul că
la aprecierea juridică a acţiunilor persoanei iresponsabile nu se ia în considerare circumstanţele ce
nu au o legătură directă cu fapta cercetată (antecedentele penale, aplicarea în trecut a măsurilor de
constrângere cu caracter medical, etc.) [89, p.9]. Consideraţiile cu privire însă la gravitatea
infracţiunii săvârşite, comportamentul acestuia înainte sau după condamnare urmează a fi luate în
seamă de către instanţa de judecată în cazul îmbolnăvirii de boli grave, altele decât cele psihice,
deoarece dezideratele invocate pot avea loc. În literatura de specialitate se susţine că caracterul şi
gravitatea infracţiunii săvârşite, pericolul social pe care îl prezintă personalitatea infractorului şi
alte circustanţe se i-au în considerare pentru a nu admite liberarea infractorilor periculoşi, care pot
să săvârşească din nou infracţiuni [231, p.432]. Spre exemplu consideraţiile cu privire la
gravitatea infracţiunii săvârşite, pedepsa stabilită prin sentinţa de condamnare, comportamentul în
timpul executării pedepsei, precum şi alte circumstanţe, se observă a fi luate în seamă şi de alte
instanţe judecătoreşti ale altor state. În acest sens, se poate aduce aminte de HP Judecătoriei
Supreme a Kazahstanului nr. 7 din 11.04.2002 [209, p.23], în care în p. 5 stabileşte că, persoanele
care s-au îmbolnăvit în timpul executării pedepsei urmează a fi liberate pe motiv de boală alta
decât cea psihică, doar în urma luării în considerare a gravităţii infracţiunii săvârşite, timpul
aflării în detenţie, starea sănătăţii condamnatului, datele ce caracterizează pe acesta, gradul de
corectare a comportamentului şi în ce măsură boala împiedică executarea pedepsei.
Aşadar, aplicarea art. 95 CP RM de către instanţele de judecată rezultă din imposibilitatea
atingerii scopului pedepsei penale, dar mai cu seamă din oportunitatea şi eficacitatea executării
pedepei penale a unei persoane care suferă de o boală gravă. De exemplu, dacă ne referim la
executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii, atunci în cazul îmbolnăvirii
condamnatului cu o boală gravă, aceasta din urmă va face imposibilă executarea lucrărilor

121
enumerate în Anexa nr. 2 a Regulamentului privind munca neremunerată în folosul comunităţii,
aprobată prin Hotărârea Guvernului RM nr. 1643 din 31 decembrie 2003 [87]. În acelaşi timp,
Regulamentul în cauză prevede la p. 10 posibilitatea eliberării executării acestei pedepse, în
continuare, dacă persoana condamnatului s-a îmbolnăvit în timpul executării de o boală gravă.
După cum se observă din prevederile art. 95 CPRM rezultă unele situaţii în care este
posibilă liberarea de la executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave. O primă situaţie
ce priveşte liberarea de pedeapsa penală pe motivul indicat în prevederile alin. (1) art. 95 CP RM
rezultă în aceea că, în timpul executării pedepsei penale, condamnatul se îmbolnăveşte de o boală
psihică, care îl face pe el să nu poată să-şi dea seama de acţiunile sale sau să le dirijeze, situaţie ce
face ca pedeapsa să-şi piardă sensul precum şi scopul, împiedicând astfel corectarea
condamnatului. Ce-a de a doua situaţie este aceea că persoanele pot fi liberate de la executarea
pedepsei, dacă după săvârşirea infracţiunii sau în timpul executării pedepsei penale s-a îmbolnăvit
de o boală alta decât cea psihică. Această modalitate de liberare de pedeapsa penală, prevăzută de
pct. (2) art. 95 CP RM reprezintă o măsură juridico-penală facultativă, dar nu obligatorie, precum
în situaţia îmbolnăvirii de o boală psihică. Acest aspect facultativ reiese din prevederile legale,
care stabileşte că instanţa de judecată în condiile pct. (2) art. 95 CP RM poate libera persoana de
executarea pedepsei mai departe. În opinia exprimată de autorul Игнатëв А.А., boala gravă ce
condiţionează imposibilitatea executării pedepsei penale, nu ar trebui să fie o condiţie obligatorie
de liberare de pedeapa penală, deoarece în penitenciare unde se execută pedepsele există astfel de
instituţii medicale corespunzătoare în care s-ar putea trata deţinuţii în cauză [187, p.167].
Considerăm că această poziţie a autorului nu putem să o susţinem cu desăvârşire, cu atât mai mult
această posibilitate este limitată în condiţiile actuale ale sistemului penitenciar din Republica
Moldova, or, dacă şi se acordă unele măsuri de tratament asupra persoanelor condamnate în
mediul penitenciar, atunci acestea sunt reduse la un anumit tip de maladii sau posibilităţile
financiare nu sunt atât de suficiente pentru a putea satisface cerinţele pentru tratarea tuturor acelor
boli grave. Totodată, există şi boli grave care, de altfel, nici nu necesită o tratare, dar doar o
menţinere a unei stări a sănătăţii, deoarece astfel de boli sunt incurabile, astfel aceste măsuri pot fi
efectuate şi în regim de libertate, cu atât mai mult că o astfel de boală incurabilă îl face pe
condamnat mai puţin periculos pentru societate.
Cât priveşte categoriile bolilor sau maladilor care fac obiectul discuţiilor în aplicarea
liberării de pedeapsa penală pe motiv de boală, atunci putem susţine că, acestea din urmă urmează
a fi considerate atât bolile psihice, cât şi cele nepsihice. Astfel, în acest sens, autorul Macari I.
susţine că, astfel de boli altele decât cele psihice ar putea fi: metastaza organelor interne la un
bolnav de cancer, leucemia, ciroza ficatului, care, de obicei exclude posibilitatea săvârşirii de

122
către persoana eliberată a unei noi infracţiuni [109, p.348]. Totodată, în determinarea bolilor ce
absolvă de pedeapsa penală persoanele condamnate, vine în ajutor HP CSJ nr. 22 din 29
octombrie 2001, care stabileşte că pot fi absolvite de pedeapsă pe motiv de boală persoanele,
condamnate la privaţiune de libertate, care s-au îmbolnăvit în locurile de detenţie de o boală
mintală cronică sau de o altă boală gravă, care împiedică executarea pedepsei. Aceste cerinţe se
aplică în măsură egală atât faţă de maturi, cât şi faţă de minori [89]. Deşi HP CSJ determină
categoria bolilor ce pot fi considerate ca temei al liberării de pedeapsa penală, potrivit
prevederilor art. 95 CP RM, ea nu stabileşte tipurile bolilor ce pot fi considerate drept cronice,
precum şi a bolilor grave altele decât cele psihice. În acest sens, stabilirea acestora se reflectă în
anexele Regulamentului cu privire la modul de prezentare pentru liberarea de la executarea
pedepsei a condamnaţilor grav bolnavi [123]. Astfel, potrivit prevederilor anexei 1 şi anexei 2 ale
Regulamentului se referă la tulburări psihice şi boli somatice. Aşadar, tulburările psihice se
referă la: schizofrenie cu evoluţie nefavorabilă; psihoză maniaco-depresivă cu alterări frecvente
ale fazelor depresivă şi maniacală, cu stare psihotică mixtă, evoluţie continuă; stări demenenţiale
de orice etiologie; psihoză reactivă trenantă cu evoluţie progredientă; stări psihotice cronice de
orice geneză; tulburări delirante persistente; dezvoltarea patologică a personalităţii. Legea privind
asistenţa psihiatrică, stabileşte la rândul său potrivit art. 32 că persoanele care suferă de o
tulburare psihică urmează a fi spitalizate forţat, fără liberul consimţământ în spitalul de psihiatrie.
Totodată, legea invocă că o astfel de măsură se ia în cazul în care: persoana afectată de o
tulburare psihică prezintă pericol, nemijlocit, pentru sine sau pentru cei din jur; incapacitatea de
satisfacere independentă a necesităţilor vitale; prejudiciul grav sănătăţii sale dacă nu i se va
acorda o asistenţă psihiatrică.[102]. Bolile somatice, care constituie temeiul prezentării
condamnaţilor grav bolnavi pentru liberarea de la executarea pedepsei se referă la: tuberculoză;
tumori; bolile endocrine; Bolile sistemului nervos şi organelor de simţ; circulaţiei sangvine;
organelor respiratorii; aparatului digestiv; rinichilor cu insuficienţă renală în stadiul terminal;
bolile sistemului osteoarticual şi ţesutului conjunctiv cu proces generalizat neîntrerupt progresiv
şi cu prezenţa insuficienţei renale cronice în stadiul terminal sau insuficienţă circulatorie în stadiu
III sau leziune stabilă nodulară a sistemului nervos central (hemi-paraplegii, hemi-parapareze),
sau leziune generalizată a musculaturii streatice cu disfagie, disartrie; bolile metabolice; defecte
anatomice, datorită bolilor sau traumelor în timpul ultimului termen de ispăşire a pedepsei;
amputaţia superioară a extremităţilor superioare sau inferioare, de asemenea, combinarea
amputaţiei superioare a unei extremităţi superioare şi a unei extremităţi interioare; boală actinică;
SIDA. Totodată, HP CSJ nr. 22 din 29 octombrie 2001, invocă că, pentru a se constata dacă
persoana condamnată suferă de o maladie (boală) mintală cronică sau de alte boli grave, care

123
împiedică executarea pedepsei, se va face o examinare medicală de către o comisie specială,
aprobată de Ministerul Justiţiei. Avizul despre o boală gravă a condamnatului poate fi eliberat
doar în baza unor date obţinute în urma examinării staţionare în instituţii medicale. În aviz
urmează să fie indicate: diagnosticul bolii grave; perioada de îmbolnăvire (în perioada ispăşirii
pedepsei sau până la condamnare) şi rezultatele tratamentului efectuat, finalul presupus al bolii şi
dacă boala gravă exclude posibilitatea ispăşirii pedepsei de către condamnat. În cele din urmă,
concluziile experţilor trebuie să răspundă la următoarele întrebări: Dacă condamnatul este bolnav
psihic sau nu? Care este diagnosticul bolii? Dacă boala are o evoluţie cronică şi poate servi drept
temei pentru a-l elibera pe condamnat de pedeapsă? Dacă sunt necesare măsuri cu caracter
medical şi care anume? [117, p.36]. Aşadar, în acest contex, pentru a vedea care este
însemnătatea categoriei bolii grave de care este afectat condamnatul, vedem următorul exemplu:
Snegur I. C., care a fost condamnat la 16.12.2005 pentru fapta penală prevăzută de art. 89 CP
(redacţia 1961) la 15 ani închisoare de către Judecătoria Hânceşti în penitenciar de tip închis, şi
care s-a adresat în instanţa de judecată a sectorului Buiucani cu o cerere privind liberarea de la
executarea pedepsei pe motiv de boală, deoarece în locurile de detenţie s-a îmbolnăvit de o boală
cronică, care nu se lecuieşte. Astfel, instanţa de judecată în urma examinării cererii a considerat
cererea ca neîntemeiată şi a respins-o din următoarele considerente: certificatul prezentat de şeful
adjunct al penitenciarului nr. 16 reflectă prezenţa unei boli a condamnatului Snegur I. C., sub
forma unei – ceroze hepatice, etiologie virală ”B”, ”D” stare de subcompensaţie, hipertensie
portală gr. II Ascotă. Ilepatosplenomegalie” care nu cade sub incidenţa bolilor grave enunţate în
Ordinul nr. 331 din 06.09.2006 al Ministerului Justiţiei [11]. Încheierea în cauză fiind contestată
în recurs la Curtea de Apel Chişinău a urmat aceeaşi cale – respingerea recursului condamnatului
Snegur I. C ca fiind nefondat cu menţinerea fără modificări a încheierii Judecătoriei sectorului
Buiucani, municipiul Chişinău din 14.02.2007 [12]. Astfel, prezenţa bolii grave la condamnat
trebuie stabilită printr-un raport, iar boala gravă trebuie să se reflecte în lista Ordinului nr. 331 din
06.09.2006. Într-o altă situaţie, condamnatul Beţ V.M (prin sentinţa Judecătoriei sectorului
Buicani la 12.12.2005 în baza art. 186. alin. 2 lit. ”c” la 3 ani 1 lună închisoare în penitenciar de
tip închis) în baza demersului Comisiei Medicale Speciale a DIP MJ RM a fost liberat de
pedeapsa penală în conformitate cu prevederile art. 95 CP RM. În cadrul şedinţei de judecată,
demersul comisiei a indicat că condamnatul în timpul executării pedepsei penale s-a îmbolnăvit
de: „Tuberculoză pulmonară infiltrativă extinsă S1S2cv-S6-S10-S1S2cvS4S5S6, faza progresivă/
distrucţie, diseminaţie/. BAAR pozitiv 3. GED 1A/caz nou/. Anemie secundară. Intoxicaţie
tuberculoasă. Insuficienţă respiratorie gr. II-III. Pronosticul pentru viaţă este nefavorabil [24].
Totodată, ţinem să menţionăm că, deşi instanţele judecătoreşti se conduc de prevederile

124
Regulamentului cu referire la bolile ce urmează a fi considerate grave, ne permitem să susţinem şi
ideea că o astfel de modalitate a liberării de pedeapsa penală ar fi bine să se aplice şi faţă de alte
categorii de condamnaţi, care au o boală gravă, dar care nu cad sub incidenţa prevederilor
Regulamentului menţionat, dar are un grad de invaliditate. În aşa fel, legea penală ar acoperi
situaţiile în care unele persoane ce deţin grade de invaliditate de o anumită categorie să
beneficieze de o liberare pe acest motiv. Cu atât mai mult că aceste persoane, dacă se află în
penitenciar, necesită din partea instituţiei să se acorde surse de întreţinere cu atât mai mult că
aceste persoane nu pot fi implicate în munci neremunerate sau remunerate fără acordul acestora.
Deşi susţinem o astfel de poziţie, totuşi, considerăm că aceste persoane pentru a beneficia de o
liberare pe motivul unei boli grave altele decât cele indicate în Regulamentul menţionat, trebuie
să aibă executat la momentul dispunerii unei astfel de posibilităţi a unei părţi din pedeapsă. În
acest sens, propunem în calitate de lege ferenda să se prevadă în art. 95 CP RM un nou alineat în
care se va cuprinde următoarea formulare: persoana care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai
puţin gravă, dar care în timpul executării pedepsei penale i se acordă gradul de invaliditate I sau
II, urmează a fi liberată de executarea de mai departe a pedepsei, dacă a executat o treime din
pedeapsa stabilită prin sentinţa de condamnare. Iar în cazul schimbării ulterioare a gradului de
invaliditate, într-un grad de invaliditate altul decât I sau II, partea neexecutată din pedeapsă
urmează a fi înlocuită cu o pedeapsă mai blândă din cele specificate în art. 62 CP RM, dacă nu au
expirat termenele prescripţiei prevăzute de art. 97 CP RM.
În conformitate cu CE RM dispunera de liberare de la executarea pedeapsei penale a
persoanelor grav bolnave se efectuează de instanţa de judecată în baza demersului organului care
asigură executarea pedepsei. La demers se anexează raportul medical sau raportul comisiei de
expertiză a vitalităţii şi dosarul personal al condamnatului [81, p.229]. Or, după cum se
menţionează în p. 25 al Regulamentul cu privire la modul de prezentare pentru liberarea de la
executarea pedepsei a condamnaţilor grav bolnavi, demersul ce urmează a fi înaintat în faţa
instanţei de judecată va fi însoţit de raportul Comisiei Medicale Speciale (fiind format din cel
puţin 5 medici ce asigură reprezentarea următoarelor specialităţi medicale: medicina internă,
ftiziopneumologie, chirurgie şi psihiatrie), precum şi de dosarul personal. Spre exemplu, potrivit
prevederilor alin. (6) art. 175 a legii execuţionale a FR, în instanţa de judecată urmează a se
prezenta în afara demersului, raportului medical ce atestă boala condamnatului şi documentele ce
atestă comportamentul sau caracteristica acestuia în timpul executării pedepsei[228].
Din cele expuse, menţionăm că, potrivit prevederilor legii execuţionale instanţa de judecată
urmează a hotărî asupra faptului liberării pe motiv de boală într-un termen anumit şi pe baza
anumitor documente ce atestă acest fapt. Astfel, pct. (2) art. 291 CE a RM, prevede că demersul

125
instituţiei sau organului care asigură executarea pedepsei, împreună cu raportul medical şi dosarul
personal al condamnatului, se depune în termen de 5 zile de la data constatării bolii în instanţa de
judecată. După examinarea demersului, instanţa de judecată va emite o hotărâre, cu sau fără
aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical. În cazul în care instanţa de judecată
emite o hotărâre de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical, aceasta din urmă
urmează a fi trimisă administraţiei locului de deţinere, care asigură însoţirea şi plasarea lor în
instituţia medicală respectivă.
Un alt aspect ce ţine de liberarea de la executarea pedepsei a persoanei grav bolnave, se
referă la situaţia în care cel liberat de executarea pedepsei penale se însănătoşeşte. Astfel, în acest
caz, urmează careva consecinţe juridico-penale, legate de executarea sau neexecutarea pedepsei
penale pronunţate prin sentinţa de condamnare definitivă. Aşadar, soluţia legală este reflectată în
pct. (4) art. 95 CP RM, în care este prevăzută posibilitatea ca persoana grav bolnavă care a fost
liberată de executarea pedepsei să fie supusă pedepsei penale, dacă nu au expirat termenele
prescripţiei prevăzute la art. 60 şi 97 CP RM. În acest caz, legiuitorul a legat momentul trimiterii
în continuare a executării pedepsei, stabilite prin sentinţa de condamnare definitivă de prescripţia
tragerii la răspundere penală sau a executării sentinţei de condamnare. Susţinem pe deplin o astfel
de formulare legală, care condiţionează trimiterea executării pedepsei penale în continuare doar în
cazul în care nu s-a scurs termenul de prescripţie al tragerii la răspundere penală sau al executării
sentinţei de condamnare, deoarece considerăm că despre atingerea scopului pedepsei penale nu
este posibil a vorbi în cazul în care s-a scurs un timp impunător în comparaţie cu pedeapsa penală
la care a fost condamnată persoana care suferea de o boală gravă.
În baza celor expuse, deducem următoarea concluzie: această modalitate a liberării de
pedeapsa penală este una binevenită în legea penală a RM, determinând soluţia adecvată pentru
situaţiile în care persoana nu poate executa o pedeapsă mai departe în mediul penitenciar, reieşind
din situaţia sănătăţii, afectată de o boală gravă. În acest contex, instanţele de judecată se conduc
de Regulamentul ce stabilesc categoriile bolilor grave şi care constituie temei al liberării de
pedeapsa penală, însă considerăm că în spectrul bolilor respective ar trebui incluse şi acele, care
au o gravitate considerabilă şi care determină un grad de invaliditate. O astfel de liberare pentru
persoanele în cauză va determina beneficii atât pentru sistemul penitenciar, care va cheltui mai
puţin pentru deţinerea şi tratarea acestor boli, cât şi pentru condamnat, oferindu-i posibilitatea să
se reintegrese mai curând posibil şi o şansă pentru evaluarea comportamentului său infracţional în
vedere a unei bune convieţiuiri în societate.

126
3.4 Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vîrstă de
pînă la 8 ani

Executarea pedepsei penale, ca rezultat al săvârşirii unei fapte penale, trezeşte multe
discuţii în literatura de specialitate. Uneori fiind axată pe o amânare sau suspendare, alteori pe o
inevitabilitate a executării pedepsei penale. Dilema respectivă persistă şi astăzi, însă aceasta este
uşor evitată prin intermediul instituţiei individualizării pedepsei penale şi a modalităţilor liberării
de pedeapsa penală. Astfel, printre modalităţile liberării de pedeapsa penală se face a fi văzută şi
instituţia amânării executării pedepsei penale pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă
de până la 8 ani. Prezenţa acestei modalităţi a liberării de pedeapsa penală reflectă o
specificaţiune legală, condiţionată de o categorie anume de condamnaţi, faţă de care se aplică şi
care la rândul său determină o bună reglementare juridico-penală faţă de anumite situaţii în care
educaţia şi creşterea unui copil reprezintă un obiectiv mult mai înverşunat decât executarea unei
pedepse penale.
Pornind de la faptul că instituţia amânării executării pedepsei penale pentru femei gravide
şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani este prevăzută de art. 96 CP RM, remarcăm că
aceasta reprezintă o consecinţă a gândirii pozitiviste, urmare căreia în primele decenii ale sec.
XX, s-a văzut a fi prezente primele concepţii cu privire la măsurile alternative şi în cele din urmă
au determinat ca la sfârşitul sec. XX să apară în legislaţia penală autohtonă a statelor est-europene
o astfel de instituţie juridico-penală. Menţionăm faptul că CP RM nu prevede o novaţie legală cu
privire la amânarea executării pedepsei penale pentru femei gravide şi cele care au copii minori.
O astfel de instituţie a fost prevăzută anterior în Codul Penal din 1961, în urma modificărilor
ulterioare a art. 441 operate prin Legea nr. 1404-XIV din 07.12.2000. Necătând la faptul că
modalitatea respectivă apare destul de târziu în legea penală a Republicii Moldova, o astfel de
amânare a fost însă reflectată în Codul de executare a sancţiunilor de drept penal în art. 152-153,
adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 1524-XII din 22.06.1993, cu atât mai mult că o
reglementare procesual-penală apăruse în acest sens. Potrivit prevederilor art. 341 CPP RM din
1961, în privinţa femeilor gravide este prevăzută amânarea executării sentinţei de condamnare
pentru cel mult un an de zile, iar pentru femei condamnate cu copii mici – până la împlinirea de
către aceştia a vârstei de 3 ani.
Deşi prevederile penale anterioare prevedeau o instituţie similară celei prevăzute de
actualul CP RM, ţinem să invocăm că deosebirile, în acest sens, se fac a fi văzute uşor. Aceste

127
deosebiri rezultă din trăsăturile specifice ale acestei instituţii, care a avut şi are o reglementare,
condiţionată de legea penală aplicabilă.
Această modalitate a liberării de pedeapsa penală reflectă, după cum susţine autorul rus
Якубов А.Е., o manifestare a umanismului atât faţă de condamnată, cât şi faţă de copil, cu atât
mai mult legea nu interferează aplicarea acesteia de atingerea scopului pedepsei [235, p.163].
Întradevăr, în situaţia amânării executării pedepsei pentru categoriile de femei menţionate, îşi are
reflectare principiul umanismului, legea penală în aceată situaţie nu urmăreşte scopul de a cauza
unele suferinţe fizice, primordial punând accentul pe raţionalitatea acestei amânări. Or, după cum
susţin autorii Ветрова Н.И. şi Ляпунова И.И., neraţionalitatea executării pedepsei penale a
femeilor gravide sau femeilor, care au copii în vârstă de până la 8 ani rezultă din complicarea
executării pedepsei penale în vederea atingerii scopului său [179, p.236]. Aşadar, cele menţionate
în literatura de specialitate le susţinem pe deplin, reflectarea principiului umanismului are loc atât
faţă de femeia, care este gravidă şi care are copii în vârstă de până la 8 ani, cât şi faţă de minor.
Astfel, se acordă posibilitatea femeilor gravide şi femeilor, care au copii în vârstă de până la 8 ani
să nască în condiţii normale şi/sau să participe la educarea copiilor, fără a condiţiona o distanţă
între copii şi părinţi, care ar putea avea repercusiuni asupra educaţiei acestora [161, p.42]. În
acelaşi timp, prin amânarea executării pedepsei faţă de categoria condamnaţilor menţionaţi, se
realizează prevederile pct. (2) art. 48 al Constituţiei RM [52], care asigură posibilitatea
îndeplinirii îndatoririlor părintelui (în cazul dat – ale mamei), de a asigura creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor. Or, în cazul amânării se face o conformare şi cu prevederile Convenţiei
internaţionale cu privire la drepturile copilului, care stabileşte în art. 9 că statele părţi vor asigura
ca nici un copil să nu fie separat de părinţii săi împotriva voinţei sale [50, p.51]. Reieşind din
prevederile art. 96 CP RM, femeile condamnate gravide şi cele care au copii în vîrstă de până la 8
ani, cu excepţia celor condamnate la închisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni
grave, deosebit de grave şi excepţional de grave împotriva persoanei, instanţa de judecată le poate
amâna executarea pedepsei până la atingerea de către copil a vârstei de 8 ani. Astfel, din
prevederile legale rezultă că, amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi cele care au
copii în vârstă de până la 8 ani reprezintă o facultate a instanţei de judecată, dar nicidecum o
obligativitate a acesteia. Ea poate fi aplicată în cazul în care instanţa de judecată va constata că
persoana vinovată şi acţiunile ei nu prezintă un pericol real pentru societate. Aici un rol important
are atitudinea condamnatei faţă de educaţia copilului şi întreţinerea lui [61, p.228].
O primă caracteristică specifică acestei amânări a executării pedepsei, constă în aceea că ea
se referă la o categorie aparte de condamnaţi. Astfel, legiuitorul axează această modalitate a
liberării de pedeapsa penală faţă numai de femei condamnate, care se află într-o stare de

128
graviditate sau are copii minori la întreţinere. În acelaşi timp, la compartimentul stării femeii
condamnate în literatura de specialitate trezeşte un şir de discuţii, aceasta rezultând din aceea că
prevederile legale nu stabilesc când această graviditate apare – înainte de condamnare sau după
condamnare. Considerăm că această amânare este aplicabilă pentru ambele situaţii. În literatura
de specialitate, însă, se întâlneşte o astfel de poziţie, cu referire la starea gravidităţii, precum că o
astfel de amânare poate fi dispusă dacă până la momentul naşterii au mai rămas 70 de zile [229,
p.456]. Întradevăr, pct. (1) art. 124 CM RM prevede că concediul de maternitate va include
concediul prenatal cu o durată de 70 de zile calendaristice şi concediul postnatal cu o durată de 56
de zile [59], însă aceasta nicidecum nu argumentează faptul că amânarea executării pedepsei faţă
de femei gravide poate fi acordată doar înainte de naştere cu 70 de zile. Această poziţie rezultă
din însăşi prevederile art. 96 CP RM şi art. 278-279 CE RM, care nu invocă cu câte zile înainte
de naştere urmează a se acorda amânarea executării pedepsei în privinţa femeilor gravide.
Totodată, considerăm că dacă s-ar invoca un astfel de termen atunci, care ar fi miza, deşi, ulterior,
această condamnată urmează să se libereze până la atingerea de către minor a vârstei de 8 ani. În
acelaşi timp, condamnata în cauză urmează a avea un regim mai puţin stresant pentru evitarea
riscului pierderii fătului sau pentru ca graviditatea să-şi urmeze cursul în condiţii normale, cu
regim normal de alimentare, fără a fi supusă unor stresuri sau restricţii condiţionate de regimul de
executare a pedepsei.
Nu mai puţin important este şi faptul că la aplicarea liberării de pedeapsa penală, potrivit
prevederilor art. 96 CP RM, este nevoie să se respecte şi alte condiţii care face ca amânarea
executării pedepsei să aibă loc. Astfel, din prevederile art. 96 CP RM, rezultă că, amânarea
executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani nu se
aplică faţă de persoanele, care au fost condamnate la închisoare pe un termen mai mare de 5 ani
pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave împotriva persoanei. Astfel,
condiţia respectivă denotă posibilitatea amânării executării pedepsei pentru femei gravide şi
femei care au copii în vârstă de până la 8 ani pentru toate cazurile în care s-a săvârşit o infracţiune
uşoară sau mai puţin gravă de către astfel de categorii de condamnate, indiferent dacă este
îndreptată împotriva persoanei sau nu. Spre exemplu, potrivit HP CSJ RM nr. 6 din 14 noiembrie
2008 [93], în afară de infracţiunile grave, deosebit de grave şi excepţional de grave contra vieţii şi
sănătăţii persoanei, se au în vedere şi alte infracţiune grave, deosebit de grave şi excepţional de
grave împotriva persoanei (art. 165, 172, 175, 188, 189, 342, 349-350), ceea ce susţinem pe
deplin această poziţie. Cu atât mai mult această acordare nu exclude nici aplicarea amânării
executării pedepsei şi în cazul în care s-a săvârşit şi o altă infracţiune, de altă categorie, fie şi
îndreptată împotriva persoanei, însă cu condiţia că nu s-a depăşit, în final, termenul închisorii de 5

129
ani. Aceasta poate avea loc în ordine de excepţie, numai în urma întrunirii unor circumstanţe care
elucidează aplicarea art. 79 CP RM. Totodată, ţinem să specificăm că amânarea executării
pedepsei în condiţiile art. 96 CP RM poate fi aplicată şi în cazul în care persoana este condamnată
şi la alte pedepse, precum amenda.
Referitor la procedura de dispunere a amânării executării pedepsei pentru femei gravide şi
femei care au copii în vârstă de până la 8 ani, este de remarcat că, aceasta se dispune de instanţa
de judecată în baza probelor administrate la dosar, documentelor ce atestă graviditatea sau aflarea
copiilor minori la întreţinere. În privinţa persoanei asupra căreia urmează a fi aplicate prevederile
art. 96 CP RM şi care se află în libertate până la condamnare, instanţa de judecată determină acest
lucru de sine stătător reieşind din principiile individualizării pedepsei penale, însă în privinţa
persoanelor care se află în stare de arest sau care execută pedeapsa penală, urmează a se aplica
amânarea executării pedepsei numai în baza unui demers corespunzător sau a cererii
condamnatei.
Astfel, în cazul în care graviditatea a apărut în timpul executării pedepsei sau copilul
condamnatei s-a născut în penitenciar, administraţia înaintează în instanţa de judecată demersul
respectiv, la care se anexează raportul medical ce confirmă graviditatea sau copia adeverinţei de
naştere a copilului şi dosarul personal al condamnatei [61, p.228]. Instanţa de judecată în baza
examinării dosarului personal al condamnatei, concluziei medicale privind graviditatea ei sau
prezenţa certificatului ce atestă existenţa copiilor minori la întreţinere, examinează posibilitatea
amânării executării pedepsei. Termenul gravidităţii şi vârsta femeii nu se limitează de lege, ceea
ce face posibil aplicarea acestei instituţii şi persoanelor minore, care execută pedeapsa în
penitenciarele pentru minori. În acelaşi timp, instituţia respectivă nu se referă la femeile care au
fost private de drepturile părinteşti şi a acelor care au fost condamnate la închisoare pe un termen
mai mare de 5 ani pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave împotriva
persoanei.
Totodată, considerăm că, faţă de femeile gravide şi cele care au copii în vârstă de până la 8
ani se poate aplica instituţia amânării executării pedepsei, cu condiţia că există unele garanţii că
va avea grijă de educaţia copilului, prezentând pentru copil condiţii normale de trai, nu va folosi
amânarea executării pedepsei, contrar intereselor copilului şi nu va săvârşi din nou o infracţiune.
În cazul în care persoana execută pedeapsa, garanţiile vor fi prezentate atât prin materialele
anexate la dosar, ce vor reflecta comportamentul în timpul executării pedepsei, cât şi datele aduse
în instanţă de către condamnată că are condiţii de trai pentru îngrijirea copilului etc. Spre regret,
prevederile pct. (2) art. 96 CP RM nu remarcă ce se are în vedere prin renunţare sau eschivare de
la copil, însă cu privire la aceasta, autorii ruşi Козаченко И.Я. şi Незнамова З.А. au următoarele

130
opinii: prin renunţare la copil se are în vedere, de regulă, atare acţiuni precum: trimiterea acestuia
la o casă de copii, or întreruperea definitivă a îndeplinirii obligaţiunilor părinteşti. Eschivarea de
la îndeplinirea obligaţiunilor părinteşti se consideră aşa un comportament a condamnatei, prin
care copilului practic nu i se acordă nici o atenţie şi nici timp pentru educaţia acestuia (lăsarea
copilului în grija persoanelor cunoscute, vecinilor, lăsarea pe un timp îndelungat singur fără
supraveghere, organizarea în prezenţa copilului a consumului de băuturi alcoolice şi a altor
acţiuni anormale) [196, p.457-458]. Considerăm, în acelaşi timp, că eschivarea mamei de la
educaţie poate fi constatată şi prin faptul că condamnata a fost trasă la răspundere
contravenţională, potrivit prevederilor art. 63 CCon. RM [58] – pentru neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de întreţinere, educaţie şi instruire ce-i revin. Faptul
că amânarea executării pedepsei poate fi anulată în cazul în care femeia a renunţat la copil sau se
eschivează de la educarea copilului demonstrează că prin această instituţie accentul se pune nu pe
personalitatea condamnatei, ca în cazul art. 90 CP RM, ci pe interesul statului în asigurarea
condiţiilor optimale de dezvoltare şi educare a copilului [111, p.276].
Drept urmare a celor remarcate, putem conchide următoarele: amânarea executării
pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani poate fi anulată în
situaţia în care condamnata renunţă la copil sau se eschivează de la educarea copilului după
avertismentul făcut de organul, care exercită controlul asupra comportamentului condamnatei.
Dar să nu uităm că potrivit prevederilor pct. (2) al art. 96 CP RM cu referire la aceste situaţii,
instanţa de judecată este liberă de a hotărî în privinţa anulării, aceasta nefiind o obligativitate, ci
mai cu seamă o facultate a instanţei. Astfel, instanţa de judecată are libertatea de a hotărî în
privinţa aceasta, reieşind din materialele şi probele aduse, în acest sens, sau după aprecierea
proprie asupra acestui fapt. Nu în ultmul rând, anularea amânării executării pedepsei penale poate
avea loc şi în cazul în care în perioada amânării executării pedepsei condamnata săvârşeşte o
nouă infracţiune, datorită aplicării prevederilor legale cu privire la cumulul de sentinţă. Cât
priveşte situaţia în care se săvârşeşte o infracţiune nouă în perioada amânării executării pedepsei,
atunci ţinem să determinăm că, cumulul de sentinţă urmează a fi făcut în ordine obligatorie,
aceasta reieşind din prevederile pct. (4) art. 96 CP RM, respectiv va urma şi anularea amânării
executării pedepsei, deoarece în urma cumulului pedepselor, pedeapsa definitivă trebuie să fie
mai mare decât pedeapsa stabilită pentru săvârşirea unei noi infracţiuni şi decât partea
neexecutată a pedepsei, pronunţate prin sentinţa anterioară a instanţei de judecată.
În cazul în care amânarea executării pedepsei nu a fost anulată, în perioada de până la
atingerea copilului a vârstei de 8 ani, instanţa de judecată urmează a lua una din următoarele
hotărâri potrivit prevederilor pct. (3) art. 96 CP RM: a) liberează condamnata de executarea părţii

131
neexecutate a pedepsei; b) înlocuieşte partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă; c)
trimite condamnata în instituţia corespunzătoare pentru executarea părţii neexecutate a pedepsei.
Una din aceste hotărâri a instanţei de judecată, dacă e să facem o trimitere la CE al RM, se
va lua în baza demersului înaintat de oficiul de executare, care întreprinde măsuri de
supraveghere şi probaţiune a condamnatei pentru toată perioada pentru care a fost amânată
executarea pedepsei. Hotărârea definitivă a instanţei de judecată, în termen de 5 zile, se trimite
instanţei care a judecat cauza în fond pentru a fi anexată la dosar (a se vedea art. 279 CE RM).
Analizând prevederile art. 96 CP RM cu privire la amânarea executării pedepsei pentru
femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani, ajungem la concluzia că deşi
prevederile legale par a fi destul de clare, în acest sens, totuşi aceste prevederi nu reflectă toate
particularităţile şi soluţiile cu referire la orice situaţie, care survine în termenul amânării
executării pedepsei. Ne permitem să susţinem această neclaritate, ce rezultă din nereglementarea
legală a unor situaţii în care copilul minor decedează în perioada amânării executării pedepsei.
Spre exemplu, dacă în timpul amânării executării pedepsei, copilul în vârstă de până la 8 ani
decedează, atunci potrivit prevederilor HP CSJ nr. 6 din 14 noiembrie 2008, se va proceda în
conformitate cu prevederile alin. (3) lit. a), b), c) art. 96 CP RM [93, p.5]. Ţinem să specificăm că
hotărârea în cauză are un caracter explicativ, cu atât mai mult ea nu poate explica mai mult decât
situaţiile, prevăzute deja de legea penală. Prevederile hotărârii menţionate specifică unele
explicaţii ce depăşesc prevederile legale, adică se referă la situaţii la care legea organică nici nu
se referă. Astfel, considerăm că hotărârea în cauză nu poate depăşi normativ o lege organică. În
acest context, susţinem că întâi de toate ar trebui să se prevadă în norma materială a legii penale
situaţia cu privire la decesul copilului în vârstă de până la 8 ani, iar apoi HP CSJ va putea fi
acceptată ca argumentare a unei asfel de situaţii. Considerăm că prevederea HP CSJ depăşeşte
vădit caracterul explicativ şi se referă mai mult sau mai puţin la o normă materială, care ar trebui
să o conţină legea penală. În acelaşi timp, ţinem să specificăm că prevederile în cauză chiar şi ale
HP CSJ RM nu sunt clare, nu acoperă realitatea, de fapt, menţionând că în cazul în care copilul în
vârstă de până la 8 ani decedează, se va proceda faţă de condamnată, potrivit prevederilor p. (3)
lit. a), b), c), liberând condamnata de executarea părţii neexecutate a pedepsei, înlocuind partea
neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă sau trimite condamnata să execute în instituţia
corespunzătoare partea neexecutată a pedepsei.
Aşadar, pornind de la faptul că legea penală nu acoperă legal situaţia când copilul
decedează în timpul amânării executării pedepei pentru condamnată, considerăm că prevederile
art. 96 CP RM merită a fi completate cu următoarele: condamnatei în privinţa căreia i s-a aplicat
amânarea executării pedepsei şi care în perioada amânării executării pedepsei i-a decedat copilul

132
(deces necondiţionat de acţiunile ilegale ale mamei) instanţa de judecată va înlocui pedeapsa
stabilită prin sentinţa de condamnare cu o pedeapsă mai blândă din categoria pedepselor stabilite
la art. 62 CP RM sau va înlocui partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă.
Considerăm că argumentul forte în această situaţie ar fi suferinţa sau trauma psihologică, care a
afectat condamnata ca urmare a pierderii copilului.
Cât priveşte situaţia juridică a condamnatei, atunci putem stabili că din prevederile pct. (3)
art. 96 CP RM, rezultă că la atingerea copilului a vârstei de 8 ani instanţa de judecată aplică cele
trei soluţii, aceasta rezultând din frazele pe care le utilizează legiuitorul în acest alineat din
articolul menţionat – liberează, înlocuieşte sau trimite condamnata să execute partea neexecutată
din pedeapsă. În ce priveşte problema stingerii antecedentului penal pentru condamnatele în
privinţa cărora s-a amânat executarea pedepsei penale se va proceda în conformitate cu
prevederile art. 111 CP RM. Astfel, dacă condamnata, în modul stabilit de lege, a fost liberată
înainte de termen de executarea pedepsei sau partea neexecutată din pedeapsă i-a fost înlocuită cu
o pedeapsă mai blândă, termenul stingerii antecedentelor penale se calculează, pornindu-se de la
termenul real al pedepsei executate, din momentul liberării de executarea pedepsei principale şi
complementare.
În urma celor expuse ajungem la următoarea concluzie: instituţia liberării de pedeapsa
penală prin intermediul amânării executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii
în vârstă de până la 8 ani răspunde adecvat politicii penale, care statuează vehement şi primordial
asupra educării copilului care merită a i se acorda o atenţie deosebită, dar nu a executării pedepsei
penale de către mama acestuia care a săvârşit o faptă penală de o anumită gravitate. Totodată
legiuitorul ar fi bine să ea în considerare că totalitatea situaţiilor ce pot apărea în timpul amânării
executării pedepsei legea penală nu le acoperă, chiar dacă ptrintr-o hotărâre explicativă a CSJ RM
se expune superficial asupra acestor situaţii şi care să nu uităm poartă un caracter explicativ şi, în
acelaşi timp, nu poate depăşi forţa juridică a unui act normativ ridicat la rang de lege sau norma
materială în acest sens ar trebui prevăzută într-o lege organică, dar nu într-o hotărâre explicativă a
CSJ RM. Astfel, susţinem pe deplin propunerile de lege ferenda menţionate, care ar oferi soluţii
acestor situaţii, ce pot apărea în timpul amânării executării pedepsei pentru femei gravide şi femei
care au copii în vârstă de până la 8 ani.

133
3.5 Prescripţia executării sentinţei de condamnare

Preocuparea statului de ordinea publică nu înlătură definitiv existenţa feomenului


infracţional, deşi se face tot posibilul pentru diminuarea la maximum a acestui impact negativ
asupra societăţii. De alfel, dezideratul în cauză este atins doar prin măsuri prestabilite şi asigurate
prin forţa legală a statului. Astfel, operarea unor măsuri-juridico-penale, în acest sens, face mai
sigură credibilitatea cetăţenilor în siguranţa lor. Statul, prin mecanismul său legal îşi exercită
obligaţia de sancţionare a acestor fenomene, dar, nu în ultimul rând, urmărirea executării
acestora, în mediul penitenciar sau în libertate. Reieşind din scopul legii penale, indicat în art. 2
CP RM., alături de valorile indicate ce urmează a fi ocrotite, legea penală mai are un scop de
prevenire a fenomenului infracţional. Astfel, se poate vorbi despre o inevitabilitate a răspunderii
penale şi executării pedepsei penale. Însă aceasta poate avea loc, dar poate şi să nu aibă loc, din
anumite considerente legate de anumite împrejurări sau condiţii, în care executarea pedepsei
penale să fie înlăturată. Această situaţie este legată de explicaţia că, pedeapsa nu-şi mai are o
eficienţă în aplicare, dar un scop în sine, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, fără a fi pusă în executare, a trecut un anumit interval de timp. Sau după cum susţine
autorul Rusu M. I., trecerea timpului în cauză, face ca eficienţa pedepsei să se diminueze până la
totala anihilare [143, p.323], or scurgerea unui interval mare de timp în care pedeapsa aplicată nu
a fost executată, nu mai apare ca fiind necesară în executare, deoarece scopul pedepsei a fost atins
[94, p.828-829].
În ce priveşte înţelesul noţiunii de prescripţie a executării sentinţei de condamnare, aceasta
este tratată neuniform în literatura de specialitate, reieşind fie din interpretarea prevederilor legale
ale legii penale, fie din poziţia pe care o susţine asupra acestei instituţii. Astfel, în literatura de
specialitate, prin prescripţia executării sentinţei de condamnare se înţelege înlăturarea executării
pedepsei, stabilite în sentinţa de condamnare definitivă după trecerea unui anumit termen
prevăzut de lege, calculat din ziua în care sentinţa a rămas definitivă [40, p.525]. Or, prin
prescripţia în cauză se înţelege expirarea unor anumite termene din ziua când sentinţa de
condamnare a intrat în vigoare, datorită cărora, persoana condamnată este liberată de executarea
reală a pedepsei penale [38, p.456-457]. Într-o altă opinie, prescripţia executării pedepsei constă
în înlăturarea executării pedepsei, ca urmare a trecerii unei perioade anumite de timp prevăzute de
lege, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, timp în care condamnatul s-a sustras
de la executare sau executarea nu a putut fi realizată [143, p.323]. De fapt, aceste expuneri asupra

134
prescripţiei, reprezintă elucidarea caracteristicii tipice ale acesteia, reieşind din prevederile legale
la care se referă. Astfel, dacă primele două poziţii se referă la legea penală a Republicii Moldova,
atunci cea de-a doua se referă la prevederile legii penale române, care dă o interpretare diferită a
acesteia. Însă, aceste poziţii cu referire la instituţia prescripţiei sentinţei de condamnare, prezintă
interes în literatura de specialitate datorită interpretării doctrinare neuniforme a acesteia. Primele
două susţineri ale autorilor, cu referire la prescripţie, mai mult sau mai puţin reflectă o
similitudine a acestei instituţii cu cele din legile penale ale ţărilor din CSI, care au o influenţă
reciprocă doctrinară asupra instituţiilor juridico-penale autohtone. Cea de-a treia poziţie,
reprezentând una separată de influenţa doctrinei de specialitate vestică.
Din cele expuse, se poate susţine ideea că, prescripţia sentinţei de condamnare reflectă
poziţia legiuitorului asupra situaţiei scurgerii unei perioade de timp, din momentul apariţiei unei
hotărâri definitive a instanţei de judecată, cu referire la executarea unei pedepse penale, care
înlătură executarea pedepsei penale, bazată pe anumiţi termeni de prescriere, stabiliţi de legea
penală.
În ordinea ideilor expuse apare întrebarea: Care ar fi justificarea prevederii unei astfel de
instituţii în legea penală? În acest sens, se poate răspunde astfel: justificarea existenţei legale a
acesteia rezultă din posibilitatea dării unei soluţii de către legiuitor asupra cazurilor în care
executarea sentinţei de condamnare nu s-a realizat. Totodată, în opinia altor autori, includerea
instituţiei prescripţiei executării sentinţei de condamnare în legea penală, se explică prin
necesitatea ridicării eficacităţii reglementării juridico-normative a aplicării pedepsei penale
vinovaţilor de săvârşirea infracţiunilor. Eficacitatea aplicării normelor juridico-penale este
determinată de operativitatea reacţionării statului la săvârşirea infracţiunilor prin reducerea
scurgerii timpului de la momentul săvârşirii infracţiunii şi până la momentul aplicării pedepsei
penale. Scurgerea unor termene mai îndelungate după săvîrşirea infracţiunii ar conduce la
pierderea pericolului social din partea persoanei vinovate sau la iraţionalitatea aplicării pedepsei
penale prin pierderea eficacităţii acesteia [192, p.221]. Totodată, în opinia autoarelor Zolyneak
M. şi Michinici M., executarea sancţiunii, după o perioadă apreciabilă de timp, care s-a scurs de
la pronunţarea ei, nu mai realizează scopurile prevăzute de lege – prevenţiunea specială şi
generală, nu mai corespunde necesităţilor de politică penală privind aplicarea constrângerii,
eficienţa ei fiind mult diminuată în raport cu executarea sa imediată [172, p.481]. De altfel,
această poziţie poate fi susţinută, deoarece pedeapsa penală este eficientă în aplicare, doar dacă îşi
are o promptitudine respectivă, după săvârşirea infracţiunii de cel vinovat, dar nu după o perioadă
de timp, care face ca eficacitatea acesteia să fie ştirbită.

135
Realizarea principiului legalităţii şi a principiului caracterului personal al răspunderii
penale implică inevitabilitatea aplicării sentinţei de condamnare definitive, dar mai cu seamă
promptitudinea punerii în executare a sentinţei de condamnare. Aceasta, însă, în anumite condiţii,
poate să nu fie pusă în executare, situaţie determinată de anumite împrejurări. Spre regret
legiuitorul nu a stabilit exact care sunt aceste împrejurări, care condiţionează o astfel de situaţie,
deşi literatura de specialitate se expune în acest sens. Astfel, în literatura de specialitate se
întâlneşte o astfel de poziţie precum că, sentinţa de condamnare definitivă poate să rămână
nerealizată din diverse motive cu caracter obiectiv sau subiectiv (aflarea într-un timp îndelungat a
condamnatului în componenţa unui contingent militar în afara ţării, aflarea lui în calitate de
ostatic, neglijenţa persoanelor care erau datoare să pună în aplicare pedeapsa penală etc.) [61,
p.230]. Totodată, considerăm că, sentinţa de condamnare definitivă rămâne nerealizată şi datorită
întrunirii unor astfel de temeiuri precum: amânarea executării sentinţei de condamnare pentru o
condamnată gravidă sau care are un copil în vârstă de până la 8 ani, situaţia gravă a sănătăţii
condamnatului ce are loc pe o perioadă îndelungată de timp, neglijenţa în serviciu a persoanelor
ce pun în executare sentinţa de condamnare.
Potrivit prevederilor pct. (1) art. 97 CP al RM sentinţa de condamnare nu se pune în
executare dacă acest lucru nu a fost făcut în următoarele termene, calculate din ziua în care
aceasta a rămas definitivă: 2 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune uşoară; 6 ani, în caz
de condamnare pentru o infracţiune mai puţin gravă; 10 ani, în caz de condamnare pentru o
infracţiune gravă; 15 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune deosebit de gravă; 20 de ani,
în caz de condamnare pentru o infracţiune excepţional de gravă.
În corespundere cu pct. (2) a art. 97 CP RM, termenele indicate se reduc în jumătate pentru
persoanele care, la data săvârşirii infracţiunii, erau minori.
Totodată pct. (4) art. 97 CP RM stabileşte unele derogări de la prescripţie. Astfel,
prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale, stabilite pentru infracţiunile contra păcii
şi securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de răszboi, prevăzute la art.135-137, 139 şi 143 CP
RM. De fapt, în privinţa excepţiei aplicării prescripţiei pentru categoriile de infracţiuni
nominalizate se pronunţă majoritatea statelor europene şi care se enunţă în Statutul Curţii Penale
Internaţionale, la care RM a aderat la 1iulie 2002 [148].
Prevederi legale în privinţa prescripţiei ce se referă la înlăturarea executării pedepsei
penale prevăd majoritatea statelor vest-europene, spre exemplu, în lege penală a Federaţiei Ruse
şi Ucrainei este reflectată instituţia prescripţiei executării pedepsei penale în legătură cu expirarea
termenului de prescripţie a sentinţei de condamnare.

136
Aşadar, prevederile CP FR la art. 83 stabileşte că, persoana condamnată pentru o
infracţiune va fi eliberată de executarea pedepsei, dacă din ziua intrării în vigoare a sentinţei de
condamnare au trecut următorii termeni: a) 2 ani în cazul condamnării pentru o infracţiune
uşoară; b) 6 ani în cazul condamnării pentru o infracţiune mai puţin gravă; c) 10 ani în cazul
condamnării pentru o infracţiune gravă; d) 15 ani în cazul condamnării pentru o infracţiune
deosebit de gravă [195, p.197].
Aceste termene stipulate în art. 83 CP FR rezultă din aceea că categoriile de infracţiuni
sunt patru la număr spre deosebire de Republica Moldova, ce prevede la art. 16 CP RM, cinci
categorii de infracţiuni. Dar nu în ultimul rând asemenea prevederilor legii penale a RM,
prescripţia potrivit alin. (4) art. 83 CP FR nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni
contra păcii şi securităţii omenirii, prevăzute de art. 353, 356, 357 şi 358 CP FR.
În legea penală ucrainească, prevederile cu referire la prescripţie sunt reflectate în art. 80
CP Ucr., în care se invocă că, persoana se liberează de pedeapsa penală, dacă din ziua intrării în
vigoare a sentinţei de condamnare aceasta din urmă nu a fost pusă în executare în următoarele
termene: 1) doi ani – în cazul condamnaării pentru o pedeapsă mai blândă decât limitarea
libertăţii; 2) trei ani – în cazul condamnaării la o pedeapsă cu limitarea libertăţii sau la privaţiune
de libertate pentru o infracţiune uşoară; 3) cinci ani – în cazul condamnării la o pedeapsă cu
privaţiunea de libertate pentru o infracţiune mai puţin gravă, precum şi în cazul condamnării la
privaţiune de libertate pe un termen nu mai mare de cinci ani pentru o infracţiune gravă; 4) zece
ani - în cazul condamnării la o pedeapsă cu privaţiunea de libertate pe un termen mai mare de
cinci ani pentru o infracţiune gravă, precum şi în cazul condamnării la privaţiune de libertate nu
mai mult de zece ani pentru o infracţiune deosebit de gravă; 5) cincisprezece ani – în cazul
condamnării la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de zece ani pentru o infracţiune
deosebit de gravă. Cât priveşte aplicabilitatea prescripţiei pentru infracţiunile contra păcii şi
securităţii omenirii, prevederile alin. (6) art. 80 CP Ucr invocă excluderea aplicării acesteia pentru
astfel de infracţiuni [224].
Cât priveşte prezenţa instituţiei prescripţiei executării sentinţei de condamnare în legislaţia
penală a României, atunci putem menţiona că, tratarea instituţiei în cauză este puţin diferită.
Astfel, dacă în legile penale a RM se vorbeşte despre prescripţia executării sentinţei de
condamnare, atunci în legea penală română este vorba despre prescripţia executării pedepsei
penale. Astfel, în art. 126 CP al României termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt: a)
20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea
mai mare de 15 ani; b) 5 ani, plus durata pedepsei închisorii, care urmează a fi executată, dar nu
mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea; c) 3 ani, în cazul pedepsei amenzii.

137
Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5
ani (alin. 11 al art.126 Cod penal) [127, p.348].
După cum se observă, termenele rezultă din pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită,
dar nu din categoria infracţiunii săvârşite precum este stipulat în CP RM.
Analizând legislaţia penală a statelor indicate, putem susţine că acestea din urmă îşi
reflectă instituţia prescripţiei, în mod diferit, după ce vinovatul a fost condamnat. Aceasta, în
viziunea noastră, este generată de atitudinea legiuitorului asupra situaţiei de neexecutare a unei
sentinţe de condamnare sau de neexecutare a unei pedepse, stabilite prin sentinţa de condamnare
prin prisma realizării principiilor legii penale, scopului şi funcţiei pedepsei penale. Or, această
tratare legală rezultă din efectele pe care le poate produce sau nu pedeapsa penală, stabilită prin
sentinţa de condamnare în urma expirării unui interval de timp. Cea din urmă poziţie o putem
considera acceptabilă, deoarece pedeapsa trebuie să excludă un scop în sine şi, ca urmare, să-şi
aibă efectul său de corectare şi reeducare a persoanei vinovate de săvârşirea faptei penale.
O astfel de poziţie de altfel o întâlnim şi în literatura de specialitate, în care se susţine ideea
că, în cazul în care sentinţa de condamnare nu se pune în executare, într-un anumit timp
prestabilit, atunci hotărârea în cauză a instanţei de judecată îşi pierde influenţa sa reeducativă şi
preventivă [229, p.458].
Înţelesul prescripţiei executării sentinţei de condamnare, potrivit CP RM în vigoare din 12
iunie 2003, are un înţeles diferit de cel care a fost prevăzut în legea penală în redacţia din 1961.
Astfel, potrivit prevederilor art. 47 a legii penale a RSSM din 1961, prescripţia urma să se aplice
reieşind din pedeapsa aplicată de instanţa de judecată prin sentinţa de condamnare, iar actuala
lege penală a RM din 2002, reiese din categoria infracţiunii pe care a săvârşit-o cel vinovat.
Alături de cele menţionate, un deosebit interes îl prezintă atât pentru doctrină cât şi pentru
literatura de specialitate, prevederile pct. (3) art. 97 CP RM, referitor la situaţiile juridico-penale,
care aduc o atingere directă a scurgerii termenului de prescripţie generat de un comportament
anume al condamnatului. Aşadar, este vorba despre suspendarea cursului prescripţiei sentinţei de
condamnare. În cazul în care o astfel de suspendare are loc, legea penală interpretează situaţia în
cauză în defavoarea condamnatului, această repercusiune negativă, determinând o nouă ordine a
cursului prescripţiei executării sentinţei de condamnare. Întreruperea prescripţiei executării
sentinţei de condamnare, după cum stabileşte legea penală, intervine în cazul în care este vorba
despre o sustragere de la executarea pedepsei de către cel condamnat sau dacă, acesta din urmă va
săvârşi cu intenţie o nouă infracţiune. În acelaşi timp, legea penală stabileşte că, în cazul săvârşirii
unei noi infracţiuni calcularea prescripţiei începe din momentul săvârşirii ei, iar în cazul

138
sustragerii de la executarea pedepsei din momentul prezentării persoanei condamnate pentru
executarea pedepsei sau din momentul reţinerii ei.
Pornind de la faptul că prescripţia executării sentinţei de condamnare reprezintă o instituţie
deosebit de importantă şi rămâne a fi interpretată ca o discreţie a legislatorului în privinţa celor
care au săvârşit infracţiuni, în vederea reglementării mai adecvate a relaţiilor juridico-penale ce
au loc în societatea noastră, ea necesită a fi prevăzută legal fără ambiguităţi sau prevederi
evazive, care, de fapt conduc la o imposibilitate în aplicare sau aplicare aproape imposibilă,
astfel, generând o instituţie juridico-penală „moartă”. Prescripţia executării sentinţei de
condamnare reprezintă în legea penală a Republicii Moldova reacţia corespunzătoare a
legiuitorului în situaţia cînd din anumite circumstanţe sentinţa de condamnare nu a fost executată.
Însă, cu regret această instituţie provoacă multe discuţii deoarece, legea penală este evazivă.
Prevederile art. 97 CP RM cu referire la prescripţie provoacă discuţii din simplu motiv că, deşi
articolul menţionat se referă la prescripţia executării sentinţei de condamnare, pct. (2) al aceluiaşi
articol prevede o instituţie nouă străină legii penale – prescripţia executării pedepsei penale.
Aşadar, prevederile art. 97 CP RM se referă la prescripţia sentinţei de condamnare, iar pct. (2) la
termenele de prescripţie a executării pedepsei penale. Neconcordanţa legală, în acest sens,
determină un confuz în aplicarea prescripţiei cu referire la minori, deoarece pct. (2) prevede
reducerea termenelor prescripţiei executării pedepsei, dar nu a sentiţei de condamnare.
În acelaşi timp, o altă provocare legală rezidă şi în aceea că, reieşind din prevederile pct.
(1) art. 97 CP RM prescripţia se referă la momentul în care o sentinţă de condamnare nu a fost
pusă în executare, deşi cunoaştem că termenele de punere în executare a unei sentinţe de
condamnare sunt foarte restrânse. Astfel, potrivit prevederilor art. 466, art. 468 CPP RM, pct. (2)
art. 215, pct. (5) art. 219 CE RM, punerea în executare a unei sentinţe de condmnare definitive
după primirea dispoziţiei de executare se face în termen de 5 zile în cazul pedepselor, altele decât
închisoarea, iar punerea în executare a sentinţei de condamnare definitive ce prevede pedeapsa cu
închisoarea – într-o perioadă de până la 30 zile. Aşadar, termenul de punere în executare a unei
sentinţe de condamnare este destul de restrâns. În aceste situaţii apare întrebarea: în ce condiţii o
astfel de situaţie se poate întâmpla? Evident un astfel de răspuns ar putea fi: neglijenţa organelor
ce pun în executare sentinţa de condamnare. Însă, ţinem să menţionăm că astfel de situaţii,
practic, sunt unicate şi reieşind din aceasta ne facem să ajungem la concluzia că instituţia
prevăzută în art.97 CP RM se poate aplica foarte rar în practică, generând în aşa condiţii o
prevedere legală a unei instituţii nepracticabile.
În acest context, remarcăm faptul că, prescripţia sentinţei de condamnare nu trebuie să fie
legată de partea formală a punerii în executare a sentinţei de condamnare rămase definitivă, dar

139
de trecerea unui anumit interval de timp de la data când sentinţa de condamnare a rămas
definitivă [160, p.83]. Aşadar, legiuitorul trebuia să prevadă în lege în pct. (1) art. 97 CP RM o
formulare mai adecvată, urmând a înlătura prevederile evazive cu privire la executarea sentinţei
de condamnare. Astfel, urma să stabilească o astfel de prevedere precum: „sentinţa de
condamnare definitivă nu se execută, dacă acest lucru nu a fost făcut în următoarele termene...”.
Prevederile evazive, în acest sens, provoacă neclarităţi şi în cazul în care în unele situaţii se
revine la executarea pedepsei. Pentru a vedea explicaţia, în acest sens, merită a lua în considerare
reflectarea prescripţiei executării sentinţei de condamnare în alte articole ale legii penale din RM.
Astfel, reflectarea prescripţiei executării sentinţei de condamnare are loc şi în cazul unei
modalităţi a liberării de pedeapsa penală. Această modalitate se referă la liberarea de pedeapsă
penală a persoanelor grav bolnave. Prin prevederile pct. (4) art. 95 CP RM condamnatului în
privinţa căruia s-a aplicat o astfel de liberare după însănătoşire poate fi supus pedepsei penale în
cazul în care nu a expirat termenele de prescripţie, prevăzut de art.97 CP RM. Aşadar, la prima
vedere este o prevedere clară şi care nu ar provoca ceva neclarităţi, însă dacă pornim de la faptul
că prevederile pct. (1) art. 97 CP RM se referă la situaţia în care sentinţa de condamnare nu a fost
pusă în executare, atunci ar apărea un şir de întrebări în cazul condamnaţilor ce au fost liberaţi
potrivit prevederilor art. 95 CP RM în timpul executării pedepsei. Astfel, aceste întrebări se
rezumă la: În ce baze legale a executat o parte din pedeapsa penală cel care a fost liberat pe motiv
de boală gravă, dacă sentinţa de condamnare nu a fost pusă în executare? Or, cum poate fi
aplicată instituţia prescripţiei executării sentinţei de condamnare, dacă ea se referă la situaţia în
care sentinţa de condamnare definitivă nu s-a pus în executare, deşi condamnatul a fost liberat în
baza art. 95 CP RM după executarea unei părţi din pedeapsă, astfel prezumându-se că a avut loc o
astfel de punere în executare? Reieşind din aceasta constatăm că, neclarităţile prevederilor art. 97
CP RM determină consecinţe în lanţ şi pentru prevederile art. 95 CP RM, în cazul în care după
însănătoşire urmează să se aplice prescripţia executării sentinţei de condamnare.
Înlăturarea unor astfel de lacune în legislaţia penală cu privire la prescripţia executării
sentinţei de condamnare se vede a fi făcut în Federaţia Rusă, care prin prevederile art. 393 CPP
FR [227], stabileşte în ce cazuri sentinţa de condmnare se suspendă în executare. Aşadar, articolul
în cauză invocă la alin. (1), trei temeiuri care fac ca sentinţa de condamnare să poată fi
suspendată. Aceste temeiuri se referă la: 1) boala condamnatului, ce împiedică executarea
pedepsei, - până la însănătoşire; 2) graviditatea condamnatei sau prezenţa copiilor minori la
condamnată – până la atingerea vârstei de majorat a minorului, cu excepţia situaţiilor în care este
condamnată la pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani pentru infracţiuni grave şi
deosebit de periculoase contra persoanei; 3) urmări grave sau pericolul întâmplării acestora pentru

140
condamnat sau pentru rudele acestuia, provocate de un incendiu sau calamităţi naturale, bolii
grave sau morţii unicului întreţinător al familiei, altor situaţii excepţionale, - pe un termen,
determinat de instanţa de judecată, dar nu mai mult de 6 luni.
Reieşind din prevederile legale invocate, este raţional a considera că sentinţa de
condamnare ce a fost suspendată, nu se execută, iar după dispariţia temeiurilor prevăzute sentinţa
urmează a fi pusă în executare. Astfel, din cele menţionate se poate constata, că legiuitorul rus a
dat soluţia în aplicarea prevederilor art. 83 CP FR cu privire la liberarea de pedeapsa penală
datorită scurgerii termenului de prescripţie al sentinţei de condamnare. Spre regret o prevedere
legală în acest sens, dar, nemijlocit, în legea procesual-penală a RM nu se întâlneşte. Astfel
ajungem la concluzia că, în cazul în care ar surveni: liberarea de pedeapsă a persoanei grav
bolnave sau în cazul amânării executării pedepsei pentru o femeie gravidă sau care are copii
minori, sentinţa de condamnare se va afla în executare. Totodată, sentinţa de condamnare
definitivă nefiind suspendată, urmează a o considera că se execută. Drept urmare a
considerentului în cauză, apare o situaţie paradoxală, deoarece nu este clar cum se va aplica
prescripţia executării sentinţei de condamnare, dacă sentinţa în cauză era în continuu în executare.
Din cele menţionate, rezultă un singur lucru prevederile art. 97 CP RM necesită modificări
reale în vederea înlăturării consecinţelor negative, care pot conduce la aplicarea neuniformă în
practica judiciară a prescripţiei executării sentinţei de condamnare. Astfel, considerăm că, în
acest, sens ar fi benefice următoarele propuneri de lege ferenda: Reformularea intitulării art. 97
CP RM din „Prescripţia executării sentinţei de condamnare” în: „Liberarea de pedeapsa penală în
legătură cu scurgerea prescripţiei executării pedepsei penale”. Introducerea art. 97 CP RM, cu
formularea nou menţionată în categoriile liberării de pedeapsa penală, fiind prevăzută în pct. (2)
lit „h”art. 89 CP RM. În acelaşi timp, pct. (1) art. 97 CP RM, urmează a avea următorul conţinut:
„pedeapsa penală nu se execută dacă aceast lucru nu a fost făcut în următoarele termene, calculate
din ziua în care sentinţa de condamnare a rămas definitivă:...........”. pct. (2); (3) şi (4) art. 97 CP
RM, rămâne fără modificări. Aşadar, în concluzie menţionăm următoarele: după cum s-a vazut
instituţia în cauză este una binevenită în spectrul modalităţilor liberării de pedeapsa penală, însă
cu regret omisiunile legale, în acest sens, se fac a fi observabile, reieşind din faptul că nu sunt
prevăzute în art. 89 CP RM. Cu atât mai mult instituţia prevăzută în art. 97 CP RM are prevederi
confuze, referindu-se atât la prescripţia executării sentinţei de condamnare, cât şi la prescripţia
executării pedepsei penale, cea din urmă fiind străină legii penale. Totodată, legiuitorul în cazul
scurgerii termenului de prescripţie al sentinţei de condamnare ia în calcul punerea formală în
executare, iar timpul scurs de la momentul rămânerii hotărârii de condamnare definitive. Toate
acestea, în concluzie, conduc la îngreunarea aplicării acestei instituţii sau fac ca această instituţie

141
să nu fie aplicabilă, practic. Astfel, susţinem pe deplin redenumirea acestei instituţii printr-o
formulă mai nouă care ar exlude prevederile confuze din conţinutul legal al art. 97 CP RM şi care
ar da importanţă nu părţii formale de punere în executare a unei sentinţe de condamnare
definitive, dar a importanţei timpului scurs din momentul când sentinţa de condamnare a rămas
definitivă.
3.6 Concluzii la capitolul 3
Drept urmare a celor expuse în capitolul 3, ce s-a axat pe modalităţi ale instituţiei liberării
de pedeapsa penală, aplicate în timpul condamnării, executării pedepsei sau după condamnarea
definitivă conchidem următoarele: modalităţile în cauză se aplică în timp diferit, fie în timpul
condamnării, fie în timpul executării pedepsei, sau după condamnarea definitivă. Astfel,
concluziile raportate la instituţia liberăii condiţionate de pedeapsă înainte de termen urmează a
menţiona că aceasta este prevăzută atât în legea penală a Republicii Moldova, cât şi în legile
penale ale altor state. Modalitatea respectivă de liberare după cum s-a văzut se aplică în situaţia în
care condamnatul a reparat integral dauna cauzată de infracţiune, a participat la munci
neremunerate sau remunerate, potrivit prevederilor art. 253 CE RM, precum şi dacă printr-o
purtare exemplară pe care a avut-o în timpul executării pedepsei, nu mai are nevoie de a executa
mai departe pedeapsa stabilită de instanţa de judecată. Deşi la prima vedere ar părea că legea este
mai mult decât perfectă, se poate observa că în practică se aplică neuniform, deoarece prevederile
art. 91 CP RM privite dintr-un alt punct de vedere întrunesc prevederi evazive la compartimentul
ce ţine de aprecierea subiectivă a instanţei de judecată a posibilei corectări a condamnatului fără
executarea pedepsei penale sau contrazicerile legale în ce priveşte repararea daunei cauzate prin
săvârşirea infracţiunii. Considerăm că propunerile de lege ferenda, expuse în contextul acesta sunt
necesare şi vor putea înlătura acele lacune ce îngreunează aplicarea acestei instituţii.
În ce priveşte instituţia înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă,
potrivit prevederilor art. 92 CP RM, ajungem la următoarea concluzie: instituţia în cauză
reprezintă o oportunitate pentru cei condamnaţi, care acordă posibilitatea demonstrării unui
comportament adecvat în timpul executării pedepsei mai blânde şi numai acelor condamnaţi care
au păşit pe calea corectării, se căiesc în cele săvârşite şi care nu au încălcări de regim. Totodată,
susţinem pe deplin că restricţiile prevăzute de art. 92 CP RM, ce vizează categoria infracţiunilor,
nu rezistă criticilor actuale ale practicienilor şi merită a fi modificate în vederea lărgirii spectrului
dat de infracţiuni, evident prin determinarea termenelor diferenţiate ce trebuie să fie executate. În
acest context, menţionăm că propunerile de perspectivă, enunţate în cadrul studiului acestei
instituţii va contribui la extinderea spectrului condamnaţilor, care vor putea beneficia de o astfel

142
de liberare şi modalităţii de cumulare a pedepsei, stabilite pentru noua infracţiune cu pedeapsa
mai blândă.
Raportarea concluziilor referitor la instituţia liberarării de pedeapsa penală a persoanelor
grav bolnave ne face să deducem următoarele: această modalitate a liberării de pedeapsa penală
este una binevenită în legea penală a RM, determinând soluţia adecvată pentru situaţiile în care
persoana nu poate executa o pedeapsa mai departe în mediul penitenciar, reieşind din situaţia
sănătăţii afectată de o boală gravă. O astfel de liberare pentru persoanele în cauză va determina
beneficii atât pentru sistemul penitenciar, care va cheltui mai puţin pentru deţinerea şi tratarea
acestor boli, cât şi pentru condamnat oferindu-i posibilitatea să se reintegreze cât mai curând
posibil şi o şansă pentru evaluarea comportamentului său infracţional în vederea unei bune
convieţuiri în societate.
Instituţia liberării de pedeapsa penală prin intermediul amânării executării pedepsei pentru
femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani răspunde adecvat politicii penale,
care statuează vehement şi primordial asupra educării copilului care merită a i se acorda o atenţie
deosebită, dar nu a executării pedepsei penale de către mama acestuia care a săvârşit o faptă
penală de o anumită gravitate. Totodată, legiuitorul ar fi bine să ia în considerare situaţiile ce pot
apărea în timpul amânării executării pedepesei pe care legea penală nu le acoperă. Astfel,
susţinem pe deplin propunerile de lege ferenda menţionate, cu referire la situaţiile în care
decedează copilul în timpul amânării executării pedepsei, fapt ce va uşura soluţia instanţelor de
judecată la luarea unei decizii adecvate, reieşind din situaţia psihologică a mamei după pierderea
copilului.
În urma studiului efectuat asupra instituţiei prescripţiei executării sentinţei de condamnare,
ajungem la următoarea concluzie: cu adevărat executarea tardivă a unei pedepse penale stabilite
prin sentinţa de condamnare, precum inclusiv cea complementară, nu-şi are efectul pe care l-ar fi
putut avea dacă pedeapsa penală ar fi început a fi executată din momentul când sentinţa de
condamnare a rămas definitivă. În acelaşi timp, nu pot fi lăsate neobservate, acele prevederi
legale evazive ce se referă atât la prescripţia executării sentinţei de condamnare, cât şi la la
prescripţia executării pedepsei penale, cea din urmă fiind străină legii penale. Totodată,
legiuitorul în cazul scurgerii termenului de prescripţie al sentinţei de condamnare ia în calcul
punerea formală în executare, iar timpul scurs de la momentul rămânerii hotărârii de condamnare
definitive. Toate acestea, în concluzie, conduc la îngreunarea aplicării acestei instituţii sau fac ca
această instituţie să nu fie aplicabilă, practic. Astfel, susţinem pe deplin redenumirea acestei
instituţii printr-o formulă mai nouă care ar exlude prevederile confuze din conţinutul legal al art.
97 CP RM şi care ar da importanţă nu părţii formale de punere în executare a unei sentinţe de

143
condamnare definitive, dar a importanţei timpului scurs din momentul, când sentinţa de
condamnare a rămas definitivă.

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI


În urma unei treceri în revistă a obiectivelor realizate în cadrul prezentei investigaţii, se
impun anumite concluzii:
1. Repararea integrală a daunelor cauzate de infracţiunea săvârşită în cazul liberării
condiţionate înainte de termen urmează a fi determinată numai ca obligaţie faţă de cel condamnat
în perioada de probă, iar nu în calitate de temei al aplicării.
2. De instituţia înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, în
perspectivă, ar putea beneficia şi alte categorii de condamnaţi, care au săvârşit infracţiuni de altă
gravitate, însă după executarea unei anumite părţi din pedeapsă, care s-ar delimita substanţial de
fracţiunea ce este specifică celor care au săvârşit infracţiuni uşoare sau mai puţin grave.
3. Prevederile legale privind situaţiile în care se poate anula liberarea de pedeapsa penală în
cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau liberării condiţionate de
pedeapsă înainte de termen nu sunt atât de adecvate, reieşind din neclaritatea coroborativă cu
instituţia recidivei şi/sau cu prevederile legale ce prevăd cumulul de sentinţe.
4. Măsurile juridico-penale, aplicate minorilor în cazul liberării de pedeapsa penală, potrivit
prevederilor art. 93 CP RM, trebuie să pornească întâi de la prezumţia aplicării celor mai uşoare
măsuri juridico-penale, iar apoi dacă cu acestea nu se poate atinge scopul legii penale şi a
pedepsei penale se apelează la cele mai drastice.
5. În contextul, instituţiei liberării de pedeapsa penală, prevăzute de art. 94 CP RM, este
aplicabilă noţiunea de schimbare a situaţei, care poartă un caracter evaziv sau o astfel de
prevedere este concepută diferit pentru situaţii similare, deşi se referă la instituţii penale diferite
din partea generală, însă cu aceleaşi consecinţe.
6. Legea penală, cu regret nu acoperă toate situaţiile care pot surveni în timpul amânării
executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani, ba chiar
nu dă soluţii şi face ca legea să rămână evazivă în cazul decesului minorului în perioada amânării.
7. Aplicarea prescripţiei executării sentinţei de condamnare, potrivit prevederilor art. 97 CP
RM, ar trebui să fie ghidată nu de punerea formală în executare a sentinţei de condamnare
definitive, dar de aspectul practic ce s-ar referi la executarea acesteia, de fapt. Totodată,

144
prevederile art.97 CP RM sunt confuze, deoarece se referă atât la prescripţia executării sentinţei
de condamnare, cât şi la prescripţia executării pedepsei, cea din urmă fiind străină după intitularea
acestei prescripţii, reieşind din denumirea instituţiei pe care o prevede art.97 CP RM.
Pornind de la investigaţiile întreprinse în cadrul tezei, sesizăm un şir de recomandări ce pot
fi luate în considerare la perfectarea legii penale cu referire la instituţia liberării de pedeapsa
penală, şi anume:
• Reformularea pct. (11) art. 90 CP RM, prin următoarele: „în cazul în care cel
condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvârşeşte în termenul de probă o
infracţiune din imprudenţă sau o infracţiune intenţionată uşoară sau mai puţin gravă, problema
aplicării din nou a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ca urmare a
respectării prevederilor art. 85 CP RM şi art. 34 CP RM, se va soluţiona de către instanţa de
judecată”.
• Reformularea pct. (1) art. 91 CP RM, prin următoarele: „persoanelor care execută
pedeapsa cu închisoarea li se poate aplica liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen
dacă instanţa de judecată va considera posibilă corectarea condamnatului fără executarea deplină
a pedepsei. Totodată, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, şi de pedeapsa
complementară. Posibila corectare a condamnatului fără executarea deplină a pedepsei urmează a
fi stabilită, reieşind din comportamentul condamnatului în timpul executării pedepsei. La
momentul examinării posibilităţii liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen,
condamnatul trebuie să nu aibă încălcări de regim sau sancţiunile aplicate pentru aceste încălcări
să fie stinse”.
• Excluderea prevederilor lit. ”b” pct. (8) art. 91 CP RM iar lit. ”c” pct. (8) art. 91
CP RM având următorul conţinut legal: „condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa de
judecată îi stabileşte pedeapsa în condiţiile art. 85 CP RM”.
• Completarea prevederilor pct. (1) art. 92 CP RM, astfel încât după cuvintele
„...infracţiuni uşoare sau mai puţin grave...” să fie introdusă următoarea sintagmă: „grave şi
deosebit de grave”, iar după cuvintele „...cu o pedeapsă mai blândă” să se introducă o astfel de
sintagmă: „din categoria celor stabilite la art. 62 CP RM, în limitele prevăzute pentru fiecare
categorie de pedeapsă”.
• Modificarea pct. (2) art. 92 CP RM în „Înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu
o pedeapsă mai blândă poate fi aplicată numai după ce condamnatul a executat efectiv cel puţin:
a) 1/3 din termenul de pedeapsă pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă; b) jumătate din
pedeapsă pentru o infracţiuna gravă; c) 2/3 din termenul de pedeapsă pentru o infracţiune deosebit
de gravă.

145
• Modificarea pct. (3) art. 92 CP RM în „În cazul înlocuirii părţii neexecutate din
pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă pentru condamnaţii, care au săvârşit infracţiuni grave şi
deosebit de grave în calitate de pedeapsă mai blândă se aplica numai munca neremunerată în
folosul comunităţii”.
• Completarea art. 92 CP RM cu pct. (4) al cărei prevederi ar avea următorul
conţinut: „Dacă în timpul executării pedepsei mai blânde cel condamnat va săvârşi o nouă
infracţiune, pedeapsa pentru noua infracţiune se va cumula cu partea neexecutată a pedepsei mai
blânde.
• Reformularea prevederilor pct. (1) art. 93 CP RM în „Minorii condamnaţi pentru
săvârşirea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave pot fi liberaţi de pedeapsă de către instanţa de
judecată, dacă se va constata că scopurile pedepsei pot fi atinse prin măsurile educative stabilite
în art. 104 CP RM. În cazul în care minorii au fost condamnaţi pentru infracţiuni grave ei pot fi
liberaţi de pedeapsa penală de către instanţa de jdecată dacă se va constata că scopurile pedepsei
pot fi atinse prin aplicarea măsurilor educative precum: internarea într-o instituţie specială de
învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.
• Modificarea dispoziţiei art.94 CP RM astfel încât după cuvintele „...datorită
schimbării situaţiei..”să fie introduse următoarele prevederi: „..se va stabili că fapta săvârşită nu
mai prezintă pericol social sau comportarea ireproşabilă a persoanei după săvârşirea infracţiunii
denotă posibilitatea corectării fără executarea pedepsei”.
• Completarea art. 95 CP RM cu pct. (3) a cărei prevederi va avea următorul
conţinut: „persoana care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, dar care în timpul
executării pedepsei penale i se acordă gradul de invaliditate I sau II, urmează a fi liberată de
executarea de mai departe a pedepsei dacă a executat o treime din pedeapsa stabilită prin sentinţa
de condamnare. Iar în cazul schimbării ulterioare a gradului de invaliditate într-un grad de
invaliditate altul decât I sau II, partea neexecutată din pedeapsă urmează a fi înlocuită cu o
pedeapsă mai blândă din cele specificate la art. 62 CP RM, dacă nu au expirat termenele
prescripţiei prevăzute de art. 97 CP RM.
• pct. (4) art. 96 CP RM va deveni pct. (5), iar pct. (4) va avea următorul conţinut:
„condamnatei în privinţa căreia i s-a aplicat amânarea executării pedepsei şi care în perioada
amânării executării pedepsei i-a decedat copilul (deces necondiţionat de acţiunile ilegale ale
mamei) instanţa de judecată va înlocui pedeapsa stabilită prin sentinţa de condamnare cu o
pedeapsă mai blândă din categoria pedepselor stabilite la art. 62 CP RM, sau va înlocui partea
neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă”.

146
• Reformularea denumirii art. 97 CP RM din „Prescripţia executării sentinţei de
condamnare” în: „Liberarea de pedeapsa penală în legătură cu scurgerea prescripţiei executării
pedepsei penale” şi introducerea art. 97 CP RM, cu formularea nou menţionată în categoriile
liberării de pedeapsa penală, fiind prevăzută în pct. (2) lit „h”art. 89 CP RM.
• Reformularea prevederilor pct. (1) art. 97 CP RM, după următorul conţinut:
„pedeapsa penală nu se execută dacă aceast lucru nu a fost făcut în următoarele termene, calculate
din ziua în care sentinţa de condamnare a rămas definitivă:.........”
Planul de cercetare de perspectivă. În viziunea noastră, considerăm oportun, reieşind din
studiul realizat asupra instituţiei liberării de pedeapsa penală, trasarea unui plan de cercetări de
perspectivă, în particular:
• Cercetarea în continuare a instituţiei liberării de pedeapsa penală în contextul
schimbărilor realităţilor juridice existente;
• Analiza ştiinţifico-practică şi urmărirea eficacităţii şi ineficacităţii propunerilor de
lege ferenda ce au fost invocate în conţinutul tezei, în practica judiciară;
• Cercetarea din perspectiva avantajelor şi dezavantajelor prezenţei actualului
spectru de modalităţi ale instituţiei liberării de pedeapsa penală în legislaţia penală naţională.

147
BIBLIOGRAFIE

1. Ansamblul de Reguli Minime pentru tratamentul deţinuţilor şi recomandările referitoare la


acesta, Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 30 august 1955, Nr. 415 (V).
2. Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru
minori (Regulile de la Beijing), Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985,
Nr. 40/33.
3. Anghel N. Dreptul Executării Sancţiunilor Penale. Bucureşti: Universitatea Titu Maiorescu,
2002. 536 p.
4. Arhiva Judecătoriei Iloveni. Dosarul, nr. 1 - 120/2009.
5.Arhiva Judecătoriei Ialoveni. Dosarul, nr. 1 – 48/2004.
6. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 1 – 397/06.
7. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 1 – 692/07.
8. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 1-219 din 2007.
9. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 1-589/2007.
10. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 1-153 din 2007.
11. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3-28/07.
12. Arhiva Curţii de Apel Chişinău. Dosarul, nr. 21r-95/07.
13. Arhiva Curţii de Apel Chişinău. Dosarul, nr. 21r-105/07.
14. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3-55/07.
15. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3-10/07.
16. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3-67/07.
17. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3-8/07.
18. Arhiva Curţii de Apel Chişinău. Dosarul, nr. 21r-111/07.
19. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3-6/07.
20. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3-50/07.
21. Arhiva Curţii de Apel Chişiănu. Dosarul, nr. 21r-127/07.

148
22. Arhiv Curţii de Apel Chişinău. Dosarul, nr. 21r-146/07.
23. Arhiva Judecătoriei Buiucani. Dosarul, nr. 3-42/07.
24. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3c-35/07.
25. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3d – 3/07.
26. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3a – 51/07.
27. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3b-75/08.
28. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3b-25/08.
29. Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani. Dosarul, nr. 3b-66/08
30. Armaşu V. Minorii în structurile criminale organizate: probleme şi soluţii. În: Criminalitatea
organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova: Tezele conf. ştiinţifico practice rep.
Chişinău, 1999, p.16.
31. Basarab M. Drept Penal General. Vol II. Bucureşti: Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 431 p.
32. Basarab M. Drept penal. Partea generală. Vol.I. Cluj-Napoca: Lumina Lex, 1997. 480 p.
33. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii. Codul penal comentat şi adnotat. Chişinău:
Cartier, 2005. 656 p.
34. Barac L. Constantele şi variabilele dreptului penal. Partea generală partea specială,
Jurisprudenţa penală. Bucureşti: ALL BECK, 2001. 764 p.
35. Bălan A., Stănişor E., Mincă M., Penologie, ed. II-a. Bucureşti: Oscar Print, 2003. 311 p.
36. Bîrgău M., Carp S., Bulai I. Deţinutul şi drepturile sale. Chişinău, 2003. 179 p.
37. Boroi A. Drept Penal. Partea Generală. ed. a II-a. Bucureşti: ALL BECK, 2000. 350 p.
38. Bodrodac A., Gherman M., Maldea N., Aldea C.T., Costa M.M., Stiuj V. Manual de drept
penal. Partea generală. Chişinău: Tipografia Centrală, 2005. 512 p.
39. Borodac A. Drept Penal. Partea generală. Chişinău: Ştiinţa, 1994. 368 p.
40. Botnaru S., Grama M., Şavca A., Grosu V. Drept penal. Partea generală. Vol.I. Chişinău:
Cartier juridic, 2005. 624 p.
41. Brezeanu O. Repere psiho-sociale. În: Studii de Drept Românesc. 2006, nr. 1-2, p. 18-19.
42. Butiuc C. Elemente de drept penal. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. 207 p.
43. Bulai C. Drept Penal Român. Partea generală. Vol.II. Bucureşti: ŞANSA SRL, 1992. 224 p.
44. Bujor V., Buga L. Drept Penal Comparat. Chişinău: Universitatea de Criminologie, 2003. 100
p.
45. Carp S., Osadcii C., Rusu O. Drept execuţional penal. Chişinău: Academia Ştefan cel mare a
MAI al R.M, 2007. 446 p.
46. Caciamac L., şi alţii. Raportul misiunii de evaluare a necesităţilor în domeniul pregătirii pentru
liberare a deţinuţilor. Institutul de Reforme Penale. Chişinău: Helmax, 2007.

149
47. Ciobanu I. Criminologie. Vol.II. Chişinău: Cartdidact, 2004, 297 p.
48. Ciobanu I. Tendinţe moderne în politica penală. Tendinţa moderată. În: Revista Naţională de
Drept, 2007, nr. 8, p. 14.
49. Ciobanu I. Modelul curativ-cel mai nou model de politică penală. În: Revista Naţională de
Drept. 2008, nr. 1, p. 26-28.
50. Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989 New York. Ed.
Oficială Tratate internaţionale, 1998, vol.1, p. 51.
51. Convenţia europeană cu privire la supravegherea condamnaţilor condiţionali sau a infractorilor
liberaţi condiţional din 30.11.1964.
52. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 1 din 12.08.1994.
53. Codul Penal al Republicii Moldova, Legea nr.985-XV din 18.04.2002, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 128-129/1012 din 13.09.2002.
54. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, Legea nr.122-XV din 14.03.2003,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110/447 din 07.06.2003.
55. Codul de Executare a Sancţiunilor de Drept Penal (cu modificări şi completări până la
01.01.2005) al Republicii Moldova, Legea Republicii Moldova nr.1524-XII din 22.06.93,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1/1 din 30.01.1994.
56. Codul de Executare al Republicii Moldoval, Legea nr. 443-XV din 24.12.2004, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 34-35/112 din 03.03.2005.
57. Codul Penal al Republicii Moldova adoptat la 24.03.61, Veştile Sovietului Suprem al
R.S.S.M., 1961, nr. 10, art. 41.
58. Codul contravenţional, Legea Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24.10.2008, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-6/15 din16.01.2009.
59. Codul Muncii al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la
28.03.2003), Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2003. Nr. 159-162/648.
60. Codul penal „Carol al II-lea”, Monitorul Oficial al României. 1936. Nr. 65.
61. Codul penal al Republicii Moldova comentat, Sub red. lui Alexei Barbăneagră. Chişinău:
ARC, 2003. 836 p.
62. Concepţia reformării sistemului penitenciar şi Planul de măsuri pe anii 2004-2013 pentru
realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar, aprobat prin Hotăr\rea Guvernului
Republicii Moldova nr. 1624 din 31.12.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 013
- art. 101 din 16.01.2004.

150
63. Costea M. Declaraţia de consens referitoare la promovarea sănătăţii mentale în închisoare. În:
Legea şi viaţa. – 2007, nr. 9, p. 43.
64. Costache Gh. Liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor continuate. În: Legea şi viaţa.
2000, nr. 6, p. 31.
65. Costache Gh. Discuţii referitoare la liberarea condiţionată a persoanelor condamnate la
detenţiunea pe viaţă. În: Revista Dreptul. 2007, nr. 9, p. 210.
66. Crişu A., Tratamentul infractorilor minori în materie penală. Aspecte de drept comparat.
Bucureşti: C.H.Beck, 2006. 205 p.
67. Cuşnir V., Zosim A. Principalele alternative ale detenţiunii penitenciare în dreptul penal
contemporan. Chişinău: Totex-Lux, 2007. 187 p.
68. Daneş Ş., Papodopol P. Individualizarea Judiciară a Pedepselor. ed. a III-a. Bucureşti: Juridica,
2003. 506 p.
69. Date statistice ale Departamentului de Executare a Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova
privind evidenţa condamnaţilor cu aplicraea pedepselor penale, nonprivative de libertate, pe
anii 2005-2007, ianuarie-iulie 2008.
70. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin
Rezoluţia 217 A (III) din 10.12.1948.
71. Declaraţia drepturilor copilului, proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 1386
(XIV) din 20.11.1959.
72. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr. 1ra-
231/07 din 13.03.2007, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova 2008, nr. 8,
p. 15-16.
73. Diaconu Gh. Pedeapsa în Dreptul Penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 200 p.
74. Dicţionar Enciclopedic, Chişinău: Cartier, 2001.
75. Dicţionar Explicativ Uzual al Limbii Române. Chişinău: Liter, 1999. 638 р.
76. Dobrinoiu V., Costache Gh. Liberarea condiţionată în legislaţia Republicii Moldova. În: Legea
şi viaţa. 2000, nr. 4, p. 11.
77. Dobrinoiu V., Pascu I., Lazăr V., şi alţii. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: ATLAS
SRL, 1994. 484 p.
78. Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar I., şi alţii. Drept Penal. Partea generală. Bucureşti: Europa
Nova, 1999. 576 p.
79. Dolea I. Probleme şi perspective privind alternativele detenţiei. În Analele Ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din Moldova. Ştiinţe juridice. Probleme actuale ale jurisprudenţei. 2001,
p. 295-302.

151
80. Fletcher George P., Dolea I., Blănaru D. Concepte de bază ale justiţiei penale. Chişinău: ARC,
2001. 412 p.
81. Florea V., Florea L. Dreptul Execuţional Penal. Chişinău: ARC, 1999. 286 p.
82. Florean I. Consideraţii referitoare la executarea pedepsei în închisoarea militară. În: Revista
Drept penal. 1995, nr. 2, p. 122-126.
83. Giurgiu N. Drept penal general, doctrină, legislaţie, jurisprudenţă. ed. II-a. Iaşi: Cantes, 2000.
678 p.
84. Gladchi Gh., Mariţ A., Berliba V. Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi
controverse. Impactul asupra detenţiei). Chişinău:“ Helmax-exim” SRL, 2007. 240 p.
85. Grama M., Martin D. Istoricul apariţiei şi evoluţiei măsurilor alternative privaţiunii de libertate
în Republica Moldova. În: Revista Studia Universitatis. Seria Ştiinţe Sociale. Universitatea de
Stat din Moldova. 2007, nr. 6, p. 95.
86. Grama M., Martin D. Conţinutul standardelor internaţionale cu privire la măsurile alternative
privaţiunii de libertate. În: Revista Naţională de Drept. 2008, nr. 7, p. 11.
87. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea Regulamentului cu privire la
modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul
comunităţii, nr. 1643 din 31.12.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2004. Nr. 016.
88. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica
judiciară privind absolvirea condamnaţilor de ispăşirea pedepsei pe motiv de boală” nr. 22 din
29.10.2001, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. 2002, nr. 1, p. 3.
89. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la respectarea
legislaţiei în cazurile despre aplicarea, schimbarea, prelungirea şi revocarea măsurilor de
constrângere cu caracter medical”, nr. 23 din 12 decembrie 2005, Buletinul Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova. 2006, nr. 9, p. 9.
90. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Rpublicii Moldova „Cu privire la practica
judiciară în cauzele penale privind minorii nr. 39 din 22.11.2004, Buletinul Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova. 2005. nr. 7, p. 6.
91. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Rrepublicii Moldova “Cu privire la practica de
stabilire a pedepsei pentru săvârşirea mai multor infracţiuni sau în cazul mai multor sentinţe”
nr. 13 din 20 decembrie 1993 cu modificări introduse prin Hotărârea Plenului nr. 20 din 10
iunie 1998, Culegeri de Hotărâri ale Plenului Curţii supreme de Justiţie a Republicii Moldova
(mai 1974-iulie 2002). Chişinău, 2002, p. 279.

152
92. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Rrepublicii Moldova “Cu privire la aplicarea în
practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale” nr. 16 din 31.05.2004, Curtea
Supremă de Justiţie. Hotărâri explicative (oct.2003-dec.2005). Chişinău: Cartier, 2006, p. 296.
93. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica
aplicării unor prevederi ce reglementează punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti cu
caracter penal”, nr. 6 din 14 noiembrie 2008, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova. 2008, nr. 11, p. 5.
94. Hotca M.A. Codul penal. Comentarii şi explicaţii. Bucureşti: Editura C.H.Beck, 2007. 1593 p.
95. Informaţie privind analiza statisticii judiciare pe anul 2004, Buletinul Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova. 2005, nr. 3, p. 8.
96. Informaţie privind activitatea instanţelor judecătoreşti în anul 2005 (analiza statisticii
judiciare), Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. 2006, nr. 2, p. 17.
97. Informaţie privind activitatea instanţelor judecătoreşti în anul 2005 (analiza statisticii
judiciare), Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. 2007, nr. 2, p. 23.
98. Iordache M. Executarea măsurilor educative ale mustrării şi libertăţii supravegheate aplicate
minorilor infractori. În: Revista Dreptul. 2006, nr. 8, p. 152-153.
99. Institutul de Reforme Penale, Priţcan V., Ianacoglo M., Dovicenco L. şi alţii. RAPORT:
Evaluarea necesităţilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate de detenţie. -
Chişinău: Î.S.F.E.-P. Tipografia Centrală. 2007. 64 p.
100. Îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsirile comunitare,
Recomandarea 22 (2002), adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei din 19
noiembrie 2000.
101. Koteva A. Justiţia juvenilă în Bulgaria. În Justiţia juvenilă în Estul şi Sud-Estul Europei. În
Tezele forumului. Institutul de Reforme Penale. 14-16 septembrie 2005. Chişinău, 2006, p. 68.
102. Legea Republicii Moldova privind asistenţa psihiatrică nr. 1402-XIII din 16.12.1997,
Monitorul Oficial al Republici Moldova, 21.05.1998, Nr. 44-46/310.
103. Legea Republicii Moldova cu privire la probaţiune Nr.8 din 14.02.2008, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova din 13.09.2008, Nr. 103-105.
104. Lozan T. Detenţiunea pe viaţă versus pedeapsa capital. În: Avocatul poporului. 2006, nr. 4, p.
30.
105. Lupan Ş. Delicvenţa sub aspectul cercetărilor interdisciplinare. În: Delicvenţa juvenilă:
prevenţie şi recuperare. Tezele conf. ştiinţifice a profesorilor catedrei Asistenţă Socială şi
Sociologie a Universităţii de Criminologie, 2002, p. 13.
106. Lupaşcu D. Punerea în executare a pedepselor principale. Bucureşti: ROSETTI, 2003. 172 p.

153
107. Lupaşcu Radu. Din nou despre graţierea şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În:
Dreptul. 2001, nr. 7, p. 179.
108. Lupu M., Rîjicova S. Ghid pentru specialiştii din domeniul justiţiei juvenile - Asistenţa
minorilor în conflict cu legea. Vol.II. Chişinău: UNICEF, 2004. 24 p.
109. Macari I. Dreptul Penal al Republicii Moldova. Partea Generală. Chişinău: USM, 2002. 398
p.
110. Martin D. Natura juridică şi temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei în noul Cod Penal al Republicii Moldova. În: Analele Ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din Moldova. Seria “Ştiinţe Socioumanistice”. 2003, Vol.I., p. 183.
111. Martin D. Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în
vârştă de până la 8 ani. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria
Ştiinţe Socio-umanistice. 2004, Vol.I., 2004, p. 276.
112. Martin D. Unele consideraţiuni privind liberarea de pedeapsă a minorilor. În: Problemele de
prevenire şi combatere a delicvenţei juvenile, traficul de fiinţe umane şi imigraţiuni ilegale:
Tezele conf. ştiinţifico-practice internaţ. Chişinău, 2004, p. 205.
113. Mitrache C. Drept Penal Român. ediţia III-a. Bucureşti: Şansa SRL, 1999. 357 p.
114. Morau M., Martin D., Manea V. Drept execuţional-penal. Culegeri de acte normative
naţionale şi internaţionale. Chişinău: CEP USM, 2006. 395 p.
115. Morar I.C. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Şansă sau capcană. Bucureşti:
Lumina Lex, 2002.332 p.
116. Moraru V. Instituţia liberării condiţionate: unele probleme şi soluţii. În: Revista Naţională de
Drept. 2007, nr. 12, p. 26.
117. Nacu A., Nacu A. Psihiatrie judiciară. Chişinău: F.E.P.Tipografia Centrală, 1997. 352 p.
118. Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal. Partea Generală. Bucureşti: ALL Beck, 2002. 338 p.
119. Noile modalităţi de tratare a delicvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, Recomandarea Rec
(2003) 20 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei din 24 septembrie 2003.
120. Oancea I. Drept Execuţional Penal. Bucureşti: ALL Educaţional, 1998. 351p.
121. Oancea I. Probleme de Criminologie. Bucureşti: ALL, 1994. 239 p.
122. Ordinul Ministrului de Justiţie al Republicii Moldova “Privind stabilirea tipurilor
penitenciarelor şi sectoarelor de detenţie create în cadrul acestora” nr. 327, din 18.08.2005.
123. Ordinul Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova „Despre aprobarea regulamentului cu
privire la modul de prezentare a condamnaţilor grav bolnavi pentru liberarea de la executarea
pedepsei” nr. 331 din 06 septembrie 2006, M.O al R.M., nr. 199 din 29 decembrie 2006.

154
124. Ordinul Departamentului Instituţiilor Penitenciare privind “Instrucţiunea cu privire la
pregătirea şi prezentarea în instanţa de judecată a documentaţiei privind liberarea condiţionată
de pedeapsă înainte de termen sau înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă
mai blândă” nr. 212 din 12 decembrie 2006.
125. Osadcii C. Aspecte conceptuale privind individualizarea executării pedepsei cu închisoarea.
În: Anuar Ştiinţific. Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii. Ediţia a VII-a.
Acad. Ştefan cel Mare a M.A.I al Republicii Moldova, 2006, p. 123.
126. Pagarin M-S. Referatele de evaluare în cauzele cu infractori minori. În: Legea şi viaţa. 2007,
nr. 4, p. 47.
127. Păvăleanu V. Drept penal general. Ediţia a III-a. Bucreşti: Lumina Lex, 2007. 383 p.
128. Ponta V., Nemeş R., Mitroi M. Drept Penal. Partea generală. Bucureşti: Lumina Lex, 2004.
326 p.
129. Pop O., Laşcu M. Instituţia liberării condiţionate în dreptul penal. Chişinău: Universitatea
de Criminologie, 2002. 76 p.
130. Pop O. Aspecte de natură penală şi criminologică privind delicvenţa juvenilă. Timişoara:
MIRTON, 2003. 106 p.
131. Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh) //
Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 14 decembrie 1990, Nr. 45/112.
132. Priţcan V., Gribincea T., Moraru-Chilimar R., şi alţii. Reintegrarea socială a persoanelor
liberate din locurile de detenţie. Chişinău: Cartier, 2007. 184 p.
133. Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate
(Regulile de la Tokyo), Rezoluţia Adunării Generale a ONU, din 14 decembrie 1990,
Nr.45/110.
134. Regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate, Recomandarea nr. R (92) 16,
adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei din 19 octombrie 1992.
135. Recomandarea Nr.R (93) 6 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la
instituţiile penitenciare şi aspectul criminogen de control asupra maladiilor transmisibile,
inclusiv SIDA şi problemele de sănătate înrudite în penitenciare, Adoptată de către Comitetul
de Miniştri la 18 octombrie 1993 la ce-a de-a 500-a întrunire a prim-miniştrilor.
136. Recomandarea Nr.R (98) 7 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la
aspectele etice şi organizatorice ale ocrotirii sănătăţii în penitenciare, Adoptată de către
Comitetul de Miniştri la 8 aprilie 1998, la ce-a de-a 627-a întrunire a prim-miniştrilor.

155
137. Recomandarea Nr.22 (99) a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la
supraaglomerarea închisorilor şi inflaţia populaţiei închisorilor, Adoptarea de către Comitetul
de Miniştri pe 30 septembrie 1999, la ce-a de-a 681 adunare a reprezentanţilor miniştrilor.
138. Recomandarea Rec (2000) 22 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la
stimularea implementării Regulamentului european privind sancţiunile şi măsurile comunitare,
Adoptarea de către Comitetul de Miniştri la 29 noiembrie 2000 la ce-a de-a 731-a întrunire a
prim-miniştrilor.
139. Recomandare a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la liberarea
condiţionată, Recomandarea REC (2003) 22, Adoptată de către Comitetul de Miniştri la 24
septembrie 2003, la cea de-a 853-a întrunire a prim-miniştrilor.
140. Recomandare a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la managementul de
către administraţia penitenciară a condamnaţilor pe viaţă şi celor pe termen lung,
Recomandarea REC (2003) 23, Adoptată de către Comitetul de Miniştri la 09 octombrie 2003,
la cea de-a 855-a întrunire a prim-miniştrilor.
141. Regulamentul de activitate al şcolii-internat pentru copii şi adolescenţi cu devieri de
comportament, aprobat prin Hotărârea Colegiului Ministerului Educaţiei Nr. 27/6 din
28.11.2000.
142. Rotaru C. Fundamentul pedepsei. Teorii moderne. Bucureşti: ALL Beck, 2005. 369 p.
143. Rusu M.I. Drept penal. Partea generală. Ed. a 2-a. Bucureşti: C.H.Beck, 2006. 347 p.
144. Rusu V. Specificul discursului apărătorului în cauzele penale cu inculpaţi minori. În: Revista
Naţională de Drept. 2006, nr. 3, p. 56.
145. Statutul executării pedepsei de către condamnaţi aprobat prin Hotărârea Guvernului
Republicii Moldova nr.583 din 26.05.2006, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 91-
94/676 din 16.06.2006.
146. Spoială A. Instituţia probaţiunii în Republica Moldova. În: Criminalitatea regională:
probleme şi perspective de prevenire şi combatere. Tezele conf. ştiinţifico practice internaţ.
Chişinău. 2005, p. 250.
147. Spoială A. Sancţiunile intermediate în dreptul penal. În: Revista de ştiinţe penale. 2007,
Anuar. Anual III, p. 233.
148. Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale din 17.07.1998, în vigoare la data de 1
iulie 2002, conform art. 126.
149. Stănoiu R.M., Griga I., Dianu T. Drept Penal. Partea generală. Bucureşti: HYPERIOW 21,
1992. 536 p.

156
150. Suceavă I., Marcu V., Constantin Gh. Omul şi drepturile sale. Bucureşti: Tipografia
Ministerului de Interne, 1991. 415 p.
151. Tănăsescu I, Tănăsescu C., Tănăsescu G. Drept Penal General. Bucureşti: ALL BECK, 2002.
753 p.
152. Teleucă A. Sistemul de justiţie canadian pentru minori. În: Legea şi viaţa. 2003, nr. 3. p. 37.
153. Tipa I. Viziune retrospectivă asupra instituţiei liberării de pedeapsa penală. În: Revista Studia
Universitatis. Seria Ştiinţe Sociale. Universitatea de Stat din Moldova. 2007, nr. 6, p. 207-209.
154. Tipa I. Condiţiile de aplicare a înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai
blândă şi consecinţele juridico-penale pentru cel condamnat. În: Revista Naţională de Drept.
2007, nr. 9, p. 68.
155. Tipa I. Unele consideraţii asupra liberării de pedeapsa penală a persoanelor cu funcţie de
răspundere pentru infracţiuni prevăzute de Capitolul XV din Codul Penal al Republicii
Moldova. În: Legea şi viaţa. 2007, nr. 11, p. 18.
156. Tipa I. Dreptul instanţei de judecată de a aplica instituţia condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei pentru unele infracţiuni de corupţie. În: Integritatea în
serviciul public: repere etice: Tezele conf. ştiinţifico practice internaţ. Chişinău, 2006, p. 267-
268.
157. Tipa I. Condiţiile şi efectele acordării liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen. În
Revista Naţională de Drept. 2007, nr. 12, p. 64.
158. Tipa I. Condiţiile de aplicare a liberării de pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei. În:
Cultura juridică şi prevenirea corupţiei. Tezele conf.internaţ. Chişinău, 2007, p. 123
159. Tipa I. Similitudini şi delimitări ale liberării de pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei
cu alte instituţii penale similare. În: Revista Studia Universitatis. Seria Ştiinţe Sociale.
Universitatea de Stat din Moldova. 2008, nr. 4 (14), p. 174.
160. Tipa.I. Prescripţia executării sentinţei de condamnare în lumina legii penale a Republicii
Moldova. În: Revista Naţională de Drept. 2008, nr. 2, p. 83.
161. Tipa.I. Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de
până la 8 ani: Unele propuneri de lege ferenda. În: Revista Naţională de Drept. 2008, nr. 6, p.
42.
162. Tipa I. Modalităţi ale liberării de pedeapsa penală în unele state europene. În: Revista
Naţională de Drept. 2008, nr. 12, p. 81-82.
163. Tipa I. Reflectarea instituţiei liberării de pedeapsa penală în actele normative internaţionale.
În: Revista Naţională de Drept. 2009, nr. 2, p. 37.

157
164. Toncoglaz V. Activitatea serviciului socio-educativ în penitenciare. În: Strategia de
dezvoltare a centrelor de justiţie comunitară. Tezele conf. ştiinţifice. Chişinău, 2007, p. 86.
165. Ulianovschi Gh. Politica penală şi răspunderea minorilor în noul Cod penal. În: Avocatul
poporului. 2003, nr. 5, p. 15.
166. Ulianovschi X., Golubţov I., Zaharia V., Cojocaru V. Ghidul consilierului de probaţie.
Chişinău: Institutul de Reforme Penale, 2004. 172 p.
167. Ulianovschi X., Institutul de Reforme Penale. Probaţiunea. Alternative la detenţie, Chişinău:
Editura Prut Internaţional, 2004. 31p.
168. Ungureanu A. Drept Penal Român. Partea generală. Bucureşti: Lumina Lex, 1995. 460 p.
169. Ursu V. Sentinţa judiciară în cauzele penale cu infractori minori. În: Legea şi viaţa. 2004, nr.
11, p. 25.
170. Vulpescu A., Canţer N., Postu D., şi alţii. Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor. Chişinău:
Cartier, 2007. 212 p.
171. Zidaru P. Drept execuţional penal. Bucureşti: Edit Press Mihaela SRL, 1997. 270 p.
172. Zolyneak M., Michinici M.I. Dreptul penal. Partea generală. Iaşi: Fundaţia Chemarea, 1999.
517 p.
173. Zosim A. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei – o modalitate a
executării detenţiunii penitenciare sau o alternativă a ei? În: Revista Naţională de Drept.2005,
nr. 10, p. 65.
174. Бланков А.С., Фокин В.М. Уголовно-исполнительное право. Москва: Былина, 2001. 234
с.
175. Большой юридический словарь // Под ред. проф. А.Я Сухарева. Москва: Инфра-М,
2006. 858 с.
176. Борисов Э. Уголовно-досрочное освобождение от отбывания исправительных работ.
În: „Советское юстиция”, 1967, № 20, с. 20-22.
177. Боршевский А., Захария С. Юридические и психологические основания освобождения
несовершеннолетних от уголовной отвественности с применением принудительных мер
воспитательного характера в Молдове и Росии. În: Закон и Жизнь. 2003, №. 2, с.46.
178. Быстров И.Г., Васильев А.И. Исследование причин и условий, способствующих
совершению преступлений условно-досрочно освобожденными. În: „Советское
государство и право”, 1966, № 6, с. 116.
179. Ветрова Н.И., Ляпунова Ю.И., Уголовное Право. Часть общая Часть Особенная.
Москва: Юриспруденция, 2001. 640 с.
180. Ветров Н.И. Уголовноe Право. Общая часть. Москва: Юнити, 1999. 415 с.

158
181. Гуцуляк В.И., Бужор В.Г. Коментарий к Уголовному кодексу Республики Молдова.
Общая часть. Кишинев: Tipografiа Centrală, 2005. 472 с.
182. Ермакова Л.Д. Уголовное Право Россйской Федерации. Москва: Юристъ, 2000. 269 с.
183. Ефимов А.Е. Условно-досрочное освобождение от лишения свободы и практика его
применения. În: „Правоведение”, 1961, № 1, с. 158.
184. Желудков А.В., Уголовное Право - Общая часть. Москва: Изд. Юраьт – М, 2002, 232 с.
185. Зубкова А.И., Детков М.Г., Кузьмин., Уткин В.А. Уголовно-исполнительное право
Росии. Москва: Инфра М-Норма, 1997. 599 с.
186. Иванов В.Д., Иванов П.В. Уголовное Право. Общая часть, Особенная часть. Москва:
Приор, 2001. 464 с.
187. Игнатëв А.А. Уголовно-исправительное право. Москва: Новый Юрист, 2001. 304 с.
188. Иногамова-Хегай Л., Казарян З. Основания и предпосылки применения условно-
досрочного освобождения. În: Уголовное право. 2003, № 4, c. 28.
189. Исмаилов Б.И. Проблема применения алтернаив уголовному наказанию за
преступления в сфере экономики в Республике Уэбекистан. În: Журнал Российского
права. 2001, № 4, c. 123.
190. Кадари Х.Х. Условное осуждение. În: „Советское Государство и Право”, 1956, № 1, с.
76.
191. Карпец И.И. На Конгрессе ООН по предупреждению преступности. În:
Социалистическая законность. 1965, № 11, c. 50-53.
192. Кашепов В.И., Гравина А.А., Кашаева Т.О., Марогулова И.Л., Руднев В.И. Уголовноe
Право Poccийской Федерации. Общая и Особенная части. Москва: Былина, 2001. 560 с.
193. Коментарий к Уголовному кодексу Россий ской Федерации, Отв. ред. Доктор
юридических наук, профессор А.В.Наумов. Москва: Юристъ, 1997. 824 с.
194. Коментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации, под ред. А.В.Наумова.
Москва: Юристъ, 2000. 863 с.
195. Коментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации, под ред. В.М.Лебедева.
Москва: Норма, 2004. 881 с.
196. Козаченко И.Я., Незнамова З.А. Уголовное Право. Общая часть. Москва: Норма –
Инфра М, 2001. 516 с.
197. Кудрявцева В.Н., Наумова А.В. Росийское Уголовное Право. Общая часть. Москва:
Спарк, 2000. 478 с.
198. Кузнецова Н.Ф., Решетникова Ф.М., Уголовный Кодекс Испании. Москва: Зерцало,
1998, 213 с.

159
199. Кузнецова Н.Ф. Избранные труды. Антология юридической науки. Санкт Петербург:
Юридический центр Пресс, 2003. 834 с.
200. Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М. Курс Уголовного Права. Общая Часть. Том 2. Москва:
Зерцало, 2002. 464 с.
201. Курс Советского Уголовного права. Часть общая. Том II, под. ред. А.А.Пионтковский,
П.С.Ромашкин, В.М.Чхиквадзе. Москва: Наука, 1970. 349.
202. Лесниевский-Костарева Т.А. Уголовное право. Cловарь справочник. Москва: Норма-
Инфра, 2000. 432 с.
203. Литвинов Р. Освобождение от отбывания наказание по болезни. În: „Советское
юстиция”, 1962, № 6, с.16.
204. Макарь И.М. Уголовное право Республики Молдова. Часть общая. Кишинэу, 1998. 308
с.
205. Малиновский А. Сравнительное Правоведение в сфере Уголовного Права. Москва:
Международное отношение, 2002. 376 с.
206. Михлин А.С. Уголовно-Исполнительный Кодекс Российской Федерации. Москва:
Дело, 2000. 231 с.
207. Михлин А.С., Пономарёв П.Г., Селиверстов В.И., Шмаров И.В. Уголовное-
исполнительное право. Москва: Юриспруденция, 2000. 313 c.
208. Нормативное Постановление Верховного Суда Республики Казахстан „Об условно-
досрочном освобождении от наказания и замене неотбытой части наказания более
мягким видом наказаниия Н 20 от 13.12.2001, Бюллетень Верховного Суда Республики
Казахстаню. 2004, nr. 12, c. 23.
209. Нормативное Постановление Верховного Суда Республики Казахстан „Об
освобождении от дальнейшего отбывания наказания в свези с болезнью Н 7 от
12.04.2001, Бюллетень Верховного Суда Республики Казахстан. 2002, №4, с. 23.
210. Перминов О.Г. Уголовное исполнительное право. Москва: Былина, 1999. 238 с.
211. Пионтковский А.А., Стручков Н.А., Ромашкин П.С. и др. Курс советского уголовного
права. Т.III. Мосвква: Изд. Наука, 1970, 350 с.
212. Постановление Пленума Верховного Суда Российской Федерации «О практике
назначения судами уголовного наказания» № 40 от 11.06.1999, Сборник постановлений
Пленумов Верховных Судов СССР и РСФСР (Российской Федерации). Москва:Спарк,
2003, c. 816.
213. Полный Сборник Кодексов Российской Федерации. Москва: ЗАО Славянский Дом,
2000. 848 с.

160
214. Прохоров Л.А., Прохорова М.Л. Уголовноe Право. Москва. 1999, 480 с.
215. Рарог А.И., Степалин В.П.. Уголовное Право. Общая часть в вапросах и ответах.
Москва: Юристъ, 2003. 236 с.
216. Рарог А.И. Уголовное Право Российской Федерации. Общая часть. Москва: Юристъ,
2001. 511 с.
217. Серебренникова А.В. Уголовный Кодекс ФРГ. Москва: Зерцало, 2000. 201 с.
218. Смирнова Н.Н.. Уголовное Право. Учебное Пособие. Санкт-Петербург: Изд.Михайлова
Б.А, 2002. 255 с.
219. Ткачевский Ю.М. Замена одного уголовного наказания другим в процессе его
исполнения. În: Вестник Московского Университета. Научный журнал. Серия 11. Право.
2006, № 2, c. 22.
220. Ткачевский Ю.М. Исполнение условного осуждения. În: Вестник Московского
Университета. Научный журнал. Серия 11. Право. 2005, № 4, c. 3.
221. Ткачевский Ю.М. Замена неотбытой части наказания более мягким. În: „Вестник
МГУ”, серия „Право”, 1966, № 1, c. 50-51.
222. Ткачевский Ю.М. Замена неотбытой части наказания более мягким наказанием. În:
„Социалистическая законность”, 1961, № 5, с. 26-27.
223. Туманов Г., Аванесов А. Повышать эффективность условно-досрочного освобождения.
În: „Советское юстиция”, 1966, № 18, с. 5-8.
224. Уголовный Кодекс Украины от 5 апреля 2001 года, опубликован в Вiдомостях
Верховної Ради Україны. Офiцiйное видання, N. 25-26, 19 червня 2001 року.
225. Уголовный Кодекс Росийской Федерации, 24.05.1996, 05.06.1996, Федеральные
Законы, от 27.12.1996, N. 161-Ф3.
226. Уголовный Кодекс Росийской Советской Федеративной Социалистической
Республики, от 27.10.1960, Ведомости Верховного Совета РСФСР 1960, № 40, ст. 591.
227. Уголовно-процессульный Кодекс Российской Федерации принят Государственной
Думой 22.11.2001, Одобрен Советом Федерации 05.12.2001, Федеральные Законы. 2002.
№ 58-Ф3.
228. Уголовнo-Исполнительный Кодекс Росийской Федерации, 18.12.1996, 25.12.1996
Федеральные Законы. от 08.01.1998. № 11-Ф3.
229. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть, Отв. ред. д.ю.н. Б.В.
Здравомыслов. - Москва: Юристь, 1996. - 512 с.
230. Уголовное Право. Часть Общая, Под. ред. Н.А. Белява, М.Д. Шаргородского. Москва:
Юридическая Литература, 1969. 439 с.

161
231. Уголовное право. Часть Общая, Под. ред. Н.И. Загородникова, С.Б. Бородина, В.Ф.
Кириченко. Москва: Юридическая Литература, 1966. 510 с.
232. Уголовный кодекс Федеративной Республики Германии, Отв. ред. Д.А. Шестакова,
перевод с немецкого Н.С.Рачковой. СПб.:Юридический центр Пресс, 2003. 524 с.
233. Шмаров И.В., Михлин А.С., Пономарëв П.Г., Селиверстов В.И. Уголовно-
исполнительное право. Москва: БЕК, 1996. 418 с.
234. Эфективность применения уголовного закона, Отв. ред. Н.Ф Кузнецова, И.Б
Михайловская. Москва: Юридическая Литература, 1973. 208 с.
235. Якубов А.Е. Обратная сила уголовного закона. Санкт-Петербург: Юридический центр
ПРЕСС, 2003. 206 с.
236. Яцеленко Б.В., Боровикова В.Б. Краткий словарь терминов по уголовному праву.
Учебное пособие. Москва: Щит-М, 2000. 127 с.
237. Якубович М.И. О правовой природе условного осуждения. În: „Советское Государство
и Право”, 1946, № 11-12, с. 85.
238. Martine E.N. La mise à l'épreuve des délinquants et les principes traditioneles du droit penal.
În: Revue de science criminelle et detroit pénal comparé. 1961, nr. 2, p. 242.
239. Schultz H. Le sursis en droit Suisse. În: Revue de science criminelle et detroit pénal compare.
1965, nr. 4, p. 807.

162
Declaraţia privind asumarea răspunderii

Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat


sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează
să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Tipa Ion
___________________

Data ___________________________

163
CURRICULUM VITAE
Data şi locul naşterii: 07 iulie 1980, Republica Moldova, r.Nisporeni, s.Drăguşenii Noi.
Studii:1998 - Liceul Vasile Alecsandri Chişinău,
Profilul Istorie şi ştiinţe sociale.
2004 - Universitatea de Stat din Moldova,
Facultatea drept;
2005 - Universitatea de Stat din Moldova,
studii postuniversitare de masterat, Drept;
2007 - Academia de Administrare Publică de pe lîngă Preşedintele
Republicii Moldova,
studii postuniversitare de masterat, management;
2009 – studii de doctorat, secţia f/r, Catedra Drept Penal şi Criminologie USM;
Activitate profesională: lector superior universitar la Catedra Ştiinţe Juridice, Academia
de Administrare Publică de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova.
Domeniile de activitate ştiinţifică: Liberarea de pedeapsa penală în reglementarea
legislaţiei penale a Republicii Moldova.
Participări la foruri ştiinţifice internaţionale:
• Participarea la Conferinţa regională a statelor membre OCEMN cu genericul „
Colaborarea în prevenirea şi combaterea fraudelor economice – premisă a securităţii
regionale” din 19 septembrie 2005.
• Participarea la Conferinţa naţională practico-ştiinţifică “Progrese şi perspective în
reprimarea corupţiei” din 09 decembrie 2005.
• Participant la conferinţa anuală ştiinţifico-practică „Academia de Administrare Publică –
Centru naţional de formare şi perfecţionare a personalului din serviciul public” din 25 mai
2006.
• Participant la conferinţa ştiinţifico-practică internaţională „Integritatea în serviciul public:
repere etice” din 27 octombrie 2006.
• Participant la conferinţa ştiinţifico-practică internaţională cu genericul „Consolidarea
administraţiei publice în contextul edificării statului de drept în Republica Moldova” din
22mai 2007.

164
• Participant la conferinţa ştiinţifico-practică internaţională cu genericul „Cultura juridică şi
prevenirea corupţiei” din 1 noiembrie 2007.
• Participant la conferinţa jubiliară internaţională ştiinţifico-practică „Academia de
Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din Republica
Moldova” din 21 mai 2008.
Lucrări ştiinţifice publicate: 8 articole în reviste recenzate, 6 materiale ale comunicărilor
ştiinţifice.
Date de contact: Chişinău str.Liviu Deleanu 2, ap.117;
Telefon: 51-85-63 / 079536842.
E-mail: ioneltipa@yahoo.com

165