Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării

Departamentul Comunicare și Teoria Informării

Semiotica și Hermeneutica

Profesor: Dorogan V., dr, conf. univ.

Student: Iamandi Alexandra

Chișinău-2019
Introducere

Aurel Codoban în lucrarea „Semn și interpretare. O introducere postmodernă în

semiologie și hermeneutică” decretează despre faptul că: „Lumea devine propriu-
zis lumea semnificaţiilor. Omul trăieşte în lume sau, mai precis, are o lume nu un
mediu, cum este cazul animalului, numai pentru că există limba. Ceea ce înseamnă
că întreaga viaţă a omului este nu numai strâns legată de semnificaţii, ci chiar
imposibilă fără semnificaţii. În filosofie, inclusiv în hermeneutică, ştiinţa care se
ocupă cu studiul semnelor este numită semiotică sau semiologie şi pendulează între
două axiome care fac din semn, în principiu, un obiect sui-generis: a) pansemia –
totul e semn sau orice are o semnificaţie (sau, cel puţin, poate avea); b) polisemia –
orice semn (obiect) poate avea mai multe semnificaţii (unicitatea existenţei nu
determină unicitatea semnificaţiei) [1 p.12].

C. S. Peirce este adeptul concepției că toată gândirea se exprimă prin semn, iar
pansemia admite că lumea nu se compune din două feluri de lucruri: din semne şi
non-semne, ci din lucruri cu semnificaţie şi lucruri fără semnificaţie. Amintim că
pentru Peirce a avea semnificaţie înseamnă cognoscibilitate. Polisemia, a doua
axiomă, este mai puţin evidentă. Așadar, semiotica calificată ca fiind o teorie a
cunoaşterii care se încadrează totalmente în logici. Formulele prin care poate fi
definită sunt:

1) cea mai generală ştiinţă;

2) logică a comunicării [apud 6 p. 633].

Pentru filosofia actuală care tematizează comunicarea nu există decât semnul; ceea
ce este sau ceea ce putem cunoaşte (realul), reducându-se la ceea ce putem
comunica sau semnifica, prin urmare, această abordare filosofică schimbă statutul
hermeneuticii de la o disciplină filosofică auxiliară la una de prim plan, respectiv
conferă interpretării un rang prim între procesele intelecţiei acestei lumi de semne
[1 p. 74]. Se consideră că hermeneutica este una dintre cele mai avantajate
discipline, valorificată atât în exegezele homerice din Antichitate, cât și în tendința
de perfecționare a metodologiei de interpretare a scrierilor canonice, deoarece
descifrarea/ interpretarea unor monumente și comentarii ale autorilor din
Antichitate vizează restabilirea valorilor umanității. Suntem conștienți de faptul că
restabilirea conexiunii dintre valorile trecutului și înțelegerea lor din perspectiva
prezentului este posibilă doar grație hermeneuticii.

Hermeneutica este știința interpretării. Interpretarea ține de facultatea umană de a

vedea lumea. Totuși, termenul a apărut recent, însă problemele interpretării și
înțelegereii sunt concepte ce au dominat personalitatea umană indiferent de
temporalitate. Cercetătorul Paul Ricoeur decretează astfel: „Am chiar redus, pe
vremea aceea, hermeneutica la interpretarea simbolurilor, adică la explicarea
sensului secund – și adesea ascuns – al acestor expresii cu sens dublu. Această
definire a hermeneuticii prin interpretarea simbolică îmi pare astăzi prea îngustă. Și
aceasta, din două motive, care ne vor conduce la mijlocirea prin simbol la
mijlocirea prin texte. Mai întâi, mi-a devenit evident faptul că un simbolism
tradițional sau particular nu-și desfășoară resursele de plurivocitate decât în
contextele potrivite, deci la scara unui text întreg, de exemplu un poem. Apoi,
același simbolism dă loc unor interpretări concurente, chiar polar opuse, după cum
interpretarea urmărește să reducă simbolismul la baza sa literală, la izvoarele sale -,
la motivațiile lui sociale, ori să-l amplifice conform puterii sale maxime de sens
multiplu. Într-un caz, hermemeneutica urmărește să demitizeze simbolismul,
demascând forțele nemărturisite care se ascund în el; în celălalt, hermeneutica
urmărește o nouă acumulare a sensului celui mai bogat, celui mai elevat, celui mai
spiritual. Or, acest conflict al interpretărilor se desfășoară și la scara textuală” [5 p.
29].

Pe de altă parte Codoban consideră că rădăcinile termenului de hermeneutică se

află în verbul „hermeneuein" (gr.), care se referă la substantivul „hermeneus".
Conform lui Heidegger, printr-un joc al gândului putem asocia „hermeneutica" cu
zeul Hermes, fiu al lui Zeus şi al Pleiadei Maya, cu rol de a media între oameni şi
zei, ca purtător al veştii sorţii. în mitologia greacă, Hermes apare drept zeu al
comerţului (schimbul, pentru cei din Antichitate, e sinonim cu comunicarea), al
călătoriilor, ceea ce la un nivel simbolic trimite la „a transmite", „a traduce" şi „a
interpreta" (voinţa zeilor). Explicit, hermeneutica apare în titlul părţii a doua a
Organonului lui Aristotel - Peri hermeneias, pe care Boethius o echivalează în
latină cu: De interpretatione. Totuși, nu acesta este sensul actual al hermeneuticii,
pentru că interpretare înseamnă aici analiză a gândului prin expresie, comunicare
verbală prin intermediul judecăţii. Actualmente hermeneutica este teoria
explicitării, interpretării şi înţelegerii; ea are principii, categorii, reguli şi proceduri.
Ea e teoria comprehensiunii, opusă demersului scientist. Dacă explicaţia ştiinţifică
e legată de raportul cauzal, aici procedura e una de semnificare, mai apropiată de
„artă" [1 p. 77].

Hermeneutica face parte din puținile științe care acceptă antinomia interpretativă:
„problema hermeneutică se pune abia odată cu faptul de a fi străin și cu
înstrăinarea formelor de viață. Paradigme sunt contradicția dintre antic și modern,
pe de o parte, iar pe de altă parte dintre limba științei și limba vieții (în poezie,
filosofie și istorie)” [apud 2 p. 46] . Însuși cercetătorul Adrian Marino consideră că
statutul hermeneuticii este unul neclar, adică incert, fiindcă chiar și în înțelesulsău
tradițional de disciplină a interpretării, de teorie și tehnică obiectivă a exegezei –
nu este nici măcar bine cunoscută. Așadar, hermeneutica este o „metodă de
descifrare și clarificare a textelor, metodă ce se cere ea însăși descifrată și
clarificată atât în cauzalitate, cât și în mecanismul său obiectiv de funcționare”,
conchide Marino [3 p. 15].

Cercetătorul Radu Neculau prezintă patru perspective ale universalității

hermeneuticii atât ca disciplină, cât și ca știință:

1. Prezența dimensiunii interpretative în toate formele de înțelegere și comunicare

umană ce se manifestă printr-un mod esențial lingvistic al interpretării;
2. Universalitatea hermeneuticii poate fi înțeleasă ca o confirmare a legăturii dintre
limbaj și lume. Universalitatea experienței hermeneuticii ne arată că suntem, în
mod esențial, ființe interpretative.

3. Universalitatea poate fi abordată ți din unghiul experienței hermeneutice, dacă o

privim ca intersubiectivitate exprimată dialogic.

4. Universalitatea hermeneuticii se face simțită în cadrul reflecției în conștiința

istoric-afectivă [apud 2 p. 8].

Noțiuni generale

Circulă o accepție conform căreia termenul hermeneutică poate fi substituit

sinonimic cu termenii: interpretare, explicare, descifrare, înțelegere sau exegeză.
Evoluția noțională a hermeneuticii ar putea fi scindată în două etape:

- Hermeneutica e interpretarea unui text (din Antichitate până în sec. al XIX-

lea)
- Hermeneutica e un fenomen al interpretării (sec. al XIX-lea – sec. al XX-
lea)

În conformitate cu etapele specificate anterior vom menționa faptul că nivelurile de

comprehensiune ale unui text trebuie raportat la profunzimea valorică și la gradul
posibilității acestuia în descifrarea mesajului dincolo de formele textuale. Amintim
că teoreticianul cel mai influent al interpretării alegorice a fost Origene din
Alexandria (185-254). Origene este considerat întemeietorul teologiei creștine. El
înlătura opoziția dintre Dumnezeul neotestamentar (Mântuitorul) și cel
veterotestamentar (Legiuitorul) și introduce în limbajul teologic și al filosofiei
creștine conceptul de spirit (pneuma) deosebit de cel de suflet (psyche).

Potrivit celebrei teorii a lui Origene, există trei sensuri sau trei niveluri de
înțelegere a textului biblic. Remarcăm faptul că majoritatea interpretărilor au avut
scopul de a descoperi mesajul incifrat de textul biblic și valorificat în raportul
dintre Testamentul Vechi și Testamentul Nou. Pentru a ilustra aceste nivele Râmbu
face o paralelă cu ființa umană, exemplificând în baza diferențierii dintre
credincioși.

Omul constituie conexiunea dintre Biserica este compusă din simpli

corp, suflet și spirit... credincioși, creștini mai evoluați și
creștini desăvârșiți...

Credincioșii simpli cred în adevărul nemijlocit al scrierilor sacre, creștinii mai

evoluați, grație interpretărilor alegorice ale textelor sesizăm un tâlc mai adânc și,
nu în ultimul rând, din creștini desăvârșiți, cărora li se relevă sensul spiritual al
unei scrieri. Ei sunt capabili de o contemplare superioară a divinității.

Râmbu consideră că „orice scriere are un nivel material și corporal, reprezentat de

litere, cuvintele și frazele așa cum se prezintă ele nemijlocit cititorului (acest sens
este accesibil tuturor cititorilor), apoi un nivel sufletesc (implică voința înțelegerii
mesajului care provoacă și o atitudine) și unul spiritual (comprehensiunea se
relizează la cel mai înalt nivel, sunt relevate treptele subtextului în raportul valoric
al general umanului, generând și analogii creative)” [4 p. 43] . Această schemă
interpretativă este concepută pentru înțelegerea Bibliei, ceea ce presupune și o
pregătire specială ce nu se rezumă doar la intelectualitate, dar și la spiritualitate.

SENSUL
SPIRITUAL

SENSUL
SUFLETESC -
raportul dintre cititor
și text

SENSUL LITERAL
- priceput de toți
Codoban este de părere că heremeneutica nu este o metodă în sensul celor ale
cunoaşterii ştiinţifice moderne, ea nu renunţă la rigoare sau disciplină, deşi
frecvent este numită, desigur şi din consideraţie, „artă a interpretării" sau a
înţelegerii. În sistemul disciplinelor filosofice contemporane ea se ataşază de
ontologia umanului, de logică şi metodologie, de teoria modernă a limbajelor, de
retorică, poetică, stilistică. Avem de-a face atât cu o disciplină, cât şi cu o
modalitate, o procedură, ca şi cunoaştere care dirijează acţiunea. Pentru Gadamer,
hermeneutica este filosofie, iar ca filosofie - filosofie practică; în hermeneutică se
continuă tradiţiile filosofiei practice.

Hermeneutica în general, mai difuză şi mai puţin pretenţioasă, se adresează în

egală măsură textelor-monument, operelor şi capodoperelor, cât şi
comportamentului uman cu totul cotidian. Ea se interesează de tot ceea ce
presupune act de înţelegere şi nu doar de ceea ce e comprehensiune culturală.
Domeniul ei se întinde: de la oracole (şi ceea ce fac ţigăncile - ghicitul în cărţi, în
cafea etc. - e interpretare!), până la traducerea poetică ori interpretarea juridică.
Poate fi chiar etimologie a numelor istorice de personalități, străzi, oraşe,
discipline. Hermeneutica ne spune povestea din spatele cuvântului, naraţiunea care
susţine semnificaţia cuvântului şi îi conferă un sens, tot aşa cum mitul povesteşte
simbolul şi îi asigură circulaţia. Actul hermeneuticii presupune o implicare
existenţială căci înţelegerea schimbă conştiinţa celui ce înţelege. în această
schimbare a conştiinţei, înţelegerea se vădeşte ca fiind cu totul altceva decât un
proces cognitiv. Teoriile şi formulele ştiinţifice se memorează şi se aplică
operaţional, mecanic [1 p. 78].

*Conceptul lui Schleiermacher

„Hermeneutica este o artă ce instituie reguli clare de interpretare a textelor.

Hermeneutica are astfel un accentuat caracter normativ și tehnic. Normele pe care
o asemenea disciplină le instituie au rolul de a elimina pe cât posibil arbitrarul și
subiectivitatea din universul interpretativ” [ apud 2 p. 15]
Regulile lui Schleiermacher:

1. Orice discurs prezintă o dublă raportare, la totalitatea limbii și la totalitatea

gândirii creatorului său, orice act de comprehensiune comportă două momente: a
înțelege discursul ca un decupaj de limbă și a-l înțelege cafapt al subiectului care
gândește.

2. Actul înțelegerii nu există decât în întrepătrunderea acestor două momente

(gramatical și psihologic). Ar fi important să menționăm că analiza gramaticală
prezintă înțelegerea formei, iar cea psihologică este de fapt interpretarea
conținutului.

3. Limba pe care o stăpânește un autor și istoria epocii lui se comportă ca un

întreg de la care trebuie plecat pentru a înțelege scrierile ca părți ale sale și
pentru înțelegerea căruia trebuie plecat de la ele.

4. Practica mai riguroasă a comprehensiunii pleacă de la principiul că

neînțelegerea se prezintă spontan, iar înțelegerea trebuie voită și căutată punct cu
punct.

*Concepția lui Dilthey

Dacă anterior am confruntat termenul de hermeneutică cu cel de interpretare sau

comprehensiune atunci hermeneutica lui Dilthey se centrează pe termenii trăire,
înțelegere și viață, așadar, interpretarea deja nu mai are un sens pur rațional,
deoarece subiectivitatea va pătrunde chiar și în definirea conceptelor. În accepția
lui, cunoașterea presupune nu doar o știință a spiritului (poate fi amintit termenul
de filosofie), dar și viață sau trăire. El consideră că raționalitatea nu este niciodată
pură, însă întotdeauna istorică, adică finită, temporală, condiționată, cu principii
care se revizuiesc periodic, cu posibilitatea extinderii artei sale de cuprindere, prin
critica pe care o face falsei problematizări a realității lumii exterioare. Conform
teoriei expuse de către Dilthey, trăirea nu este un concept psihologic, nici estetic, ci
transcedental, deci trăirea este ideea fundamentală a unui gen aparte de cunoaștere
și de știință. Generalitatea trăirii rezultă din modul în care concepe Dilthey
existența și cunoașterea. Analizând conceptele lui Dilthey, Florin Druță enunță teza
ce valorifică ideea că Dilthey „utilizează hermeneutica cu înțelesul de metodă, care
ne permite să evidențiem (prin prisma comprehensiunii) intensitatea și sensul
existenței trăite de subiect pe parcursul existențelor sale. Comprehensiunea este
înțeleasă de el ca fiind procesul prin care cunoaștem lumea interioară, subiectivă,
cu ajutorul semnelor exterioare transmise de aceasta” [apud 2 p. 41 ]

Hermeneutica văzută ca știință aspiră să împrumute canoanele acesteia, dar, având

o conexiune directă cu arta, pe de altă parte, este convenționată, astfel, nu poate să
pretindă la individualitate, la libertate și subiectivitate. În fond, prin utilitatea ei,
hermeneutica reprezintă o răscruce între disciplini. Totuși, Gadamer acuză știința
de anumită intoleranță, deoarece ea se consideră deținătoarea exclusivă a
adevărului. Știința necesită dovezi concludente, uneori axiome, și, ce-i drept, oferă
întotdeauna dovezi/ argumente pentru enunțurile sale. Tot Gadamer adaugă că „
primatul conștiinței de sine, marcă a filosofiei moderne, este strâns legat de
conceptele actuale de știință și metodă, așadar, primatul conștiinței de sine este
primatul metodei. Acest lucru trebuie înțeles în sens literar, deoarece obiect al
științei nu poate fi decât ceea ce satisface cerințele unei cercetări metodologice. De
aici rezultă că în jurul științei moderne există zone marginale, gri, al lucrurilor pe
jumătate cunoscute și ale pseudoștiinței, zone care nu satisfac cu exactitate
exigențele stricte ale științei, dar care s-ar putea să aibă valoare de adevăr” [apud 2
p. 74].

Semiotica vs Hermeneutica

Punctul de plecare al hermeneuticii îl reprezintă o suprapunere tacită dintre limbă

și gândire, dar pentru hermeneutică, limba nu e prezentă niciodată singură; există
mereu un dublu ce se suprapune mai mult sau mai puţin exact peste limbă:
gândirea. Doar prin ambele instanţe (gând şi rostire) se poate realiza înţelegerea.
Consecinţa este că hermeneutica, în raport cu semiotica, este o disciplină mai
slabă. Disciplinele tari sunt cele cu un singur principiu, monadice şi monarhice.
Corolarul este că disciplinele slabe, cum este şi hermeneutica, sunt democratice.
Din presupoziţia că limba este izomorfă cu gândirea (gândirea şi realitatea sunt
izomorfe cu limba) deducem că sensul nu ţine doar de structura semantic-sintactică
a textului, ci şi de interpret şi de raportul acestuia cu textul: există o
supradeterminare istorică a sensului. Dacă sensul ţine şi de relaţia interpret-text şi
dacă interpretul e fixat într-un context istoric, atunci sensul va ţine şi de
determinările istorice ale textului. Comprehensiunea umană este ireductibil istorică
şi lingvistică [1 p. 79].

Conform unei accepții, semiotica ar trebui să dea niște trasee, cât mai scurte și
desfășurate după hărți cât mai sistematic-precise, de citire a oricărui tip de text (a
oricărei manifestări materiale cu caracter sau măcar potențialitate semiotică).
Așadar, semiotica ideală ar fi o știință descriptiv- taxonomică (mijloacele de
expresie) și normativă (capacitatea individului de a pricepe corect și concret ceea
ce i se spune). Scopul semioticii, drept rezultat, ar fi să reducă interpretarea la
decodificare, ulterior, conduce spre o retorică (post)modernă. Atestăm faptul că
știința (arta) care vine dinspre semnele lingvistice, adică hermeneutica, insistă
asupra variabilității lecturilor posibile, iar semiotica vinde dinspre multiplicarea
situațiilor concrete, ea insistă asupra unei reducții cât mai radicale ale interpretării.

Roland Barthes afirma că „O haină, un automobil, o mâncare gătită, un gest, un

film, o imagine publicitară, o mobilă, un titlu de ziar – iată în aparenţă o serie de
obiecte eteroclite. Ele au însă în comun faptul că sunt semne şi li se aplică aceeaşi
activitate: LECTURA. Omul modern îşi petrece timpul citind imagini, gesturi,
comportamente: maşina îmi indică statutul social al proprietarului său, haina îmi
spune cu exactitate doza de conformism sau excentricitate a posesorului său,
aperitivul (whisky sau pernod) stilul de viaţă al gazdei mele. Toate aceste lecturi
sunt prea importante în viaţa noastră, implicând prea multe valori sociale, morale,
ideologice pentru ca o reflecţie sistematică să nu încerce să le ia în discuţie” [apud
1 p. 45]. Prin urmare, fie în filosofie, fie în hermeneutică - știința care se ocupă cu
studierea semnelor este numită semiotică. Analizând opiniile cercetătorilor se
creează o situație paradoxală, fiindcă hermeneutica (știința/ arta care vinde dinspre
semnele lingvistice) insistă asupra variabilității lecturilor posibile, iar semiotica
(care vine dinspre multiplicarea situațiilor concrete) e în căutarea unei reducții cât
mai radicale a interpretării.

E necesar să menționăm și cele două planuri raporturi semiotice dezvoltate în

interstițiile dintre cele trei planuri ale limbajului propuse de către E. Coșeriu.
Primul raport semiotic presupune trecerea de la limbă la vorbire și constituirea
lumii designaționale, plecând de la semnificate, este, în mare parte, unul codic.
Prin urmare, emițătorul aplică reguli deja specificate fie în sistemul limbii
(semnificate), fie în tradiția utilizării ei ( semnificate procedurale), iar receptorul se
află într-o postură pasivă, adică dacă unui vorbitor nativ de română și care nu are
urechile astupate, îi vorbește cineva despre o portocală albastră și cubică (în ciuda
inconsistențelor cu realitatea), nu va putea, în primă instanță, să-și imagineze un
măr verde. Vorbirea își produce propria designare, așadar, inițial vom înțelege ce
stare de fapte este constituită și, ulterior, vom analiza faptul că nu există portocale
albastre.

În concluzie, primul raport semiotic poate fi considerat drept decodificare,

deoarece se supune idealului semiotic, iar cel de al doilea raport supune, cel puțin
receptorul, unei situații hermeneutice, fiindcă nu există nicio interdicție ca noi să
înțelegem orice (fie și acea portocală albastră), însă cu o condiție, trebuie să fim
pregătiți pentru a justifica argumentativ interpretarea particulară pe care o vom
produce. Totodată considerăm că interpretarea noastră e una dintre cele posibile
doar motivându-i posibilitatea, probabilitatea sau autoritatea prin constituirea unei
alte argumentații discursive [apud 6 p. 639].

Studiu de caz

A vorbi despre o operă înseamnă a vorbi despre un tot întreg privit prin
intermediul consolidării diverselor niveluri ale experienței precedente a unui
scriitor. Viziunea lui Eco poate fi dedusă încă din prefața lucrării menționate
anterior, deci, opera este analizată din perspectiva structurii: „nu consistența
fizicăindividuală a obiectului, ci posibilitatea de a-l analiza , de a-l descumpune în
relații, în așa fel încât să putem izola dintre acestea tipul de raport de consum
exemplificat de modelul abstract al unei opere deschise” [7 p. 7]. Esteticile
moderne, precum și Eco, analizează opera de artă în forma ambiguității și unii
pluralități de semnificații. Eco pornește de la această perspectivă estetică,
descriind-o semiotic, se accentuează faptul că ambiguitatea provine, nu dintr-un
artificiu stilistic de care se abuzează în ultimul timp, dar e o coordonată
constitutivă a operei oricărei vremi, ea este semnul faptului că interpretarea,
receptarea sunt momente constitutive în structura operei înseşi.

Menționăm o altă lucrare Lector in fabula în care Eco încearcă să construiască un

model semantic în formă de enciclopedie, care să ţină seama, în cadrul unei
semantici, de exigenţele unei pragmatici [8 p. 12].Observăm că cititorul lui Eco nu
este cititorul empiric al unui text – o persoană concretă care citeşte efectiv şi
interpretează după priceperea lui – dar este “un ansamblu de instrucţiuni textuale,
care se manifestă în suprafaţa textului chiar sub formă de afirmaţii sau de alte
semnale”. O altă idee pe care o emite Eco vizează noțiunea de interpretare, care se
asociază sinonimic cu termenul de hermeneutică, prin urmare, a interpreta o operă
presupune a o actualiza, a aproxima intenţia autorului model şi a-i răspunde
adecvat: “noţiunea de interpretare implică, de asemenea, întotdeauna, o dialectică
între strategia autorului şi răspunsul cititorului model”. În acest fel, interpretarea
devine un mecanism de producere a textului în care anumite semnale textuale, ce
fac parte din structura autorului model, mizează pe un anumit tip de răspuns (din
parte cititorului model) şi, mai mult, încearcă să marcheze drumul spre aceste
reacţii. Conchidem că interpretarea funcţionează în forma unei alegeri, deoarece
textul este, pentru Eco, o “grădină cu cărări care se bifurcă”. Fiecare început de
frază, arată semioticianul italian, mizează pe o continuare adecvată, pe care
citittorul o alege din mai multe posibile. Alegerea, mai apoi, este orientată de
anumite ocurenţe în începutul frazei, indicaţii presărate – discret sau nu – de
autorul model [9 p. 107].

Dar Eco nu se oprește aici, el amintește de cooperarea textuală, ce se produce prin

raportarea textului la Enciclopedie. Așadar , textul devine insuficient cititorului și o
întregă serie de cunoştinţe extratextuale intervin în procesul interpretativ. Asta nu
înseamnă o trecere de la planul cititorului model la cel al cititorului empiric. Eco
poartă de fapt discuţia în jurul existenţei cunoştinţelor implicite, nenotate în text,
dar pe care autorul le presupune ca fiind comune cu ale cititorului său. Orice
naraţiune se înconjoară, astfel, cu un domeniu “nespus”, dar cu totul necesar pentru
desfăşurarea ei. Actualizarea acestui domeniu urmează mai multe căi. Una este
aceea a abducţiei. Ca procedeu semiotic, abducţia pleacă de la observaţia unui fapt
singular [9 p. 110]. Pe baza cunoştinţelor anterioare, a supoziţiilor formulate într-
un context sau altul, este formulată o lege, în care observaţia respectivă
funcţionează ca o consecinţă. Pe baza unei inferenţe, se poate concluziona asupra
condiţiei. Abducţia poate funcţiona şi invers, de la condiţie la consecinţă. Astfel,
procesul abducţiei ilustrează perfect alăturarea, ca momente ale aceluiaşi demers
apelul la Enciclopedie, adică urmarea indicaţiilor textuale şi formularea unei lumi
posibile.
BIBLIOGRAFIE:

1. Codoban Aurel. Semn şi interpretare. O introducere postmodernă în semiologie

şi hermeneutică. Cluj-Napoca: Dacia, 2001.

2. Fonari Victoria. Hermeneutica literară. Chișinău: CEP USM, 2007.

3. Marino Adrian. Hermeneutica lui Mircea Eliade. Cluj-Napoca: Dacia, 1980.

4. Râmbu Nicolae. Prelegeri de hermeneutică. București: Editura Didactică și

Pedagogică, 1998.

5. Ricoeur Paul. De la text la acțiune (Eseuri de hermeneutică II). Cluj: Echinox,

1999.

6. Pomian I., Mocanu N. Înspre și dispre Cluj. Contribuții lingvistice. Cluj-

Napoca: Editura Scriptor și Argonaut, 2015.

7. Eco Umberto. Opera deschisă. București: Editura pentru literatura universală,

1969.

8. Eco Umberto. Lector in fabula. București: Univers, 1991.

9. Tofan I. A. Textul și interpretul său. În: Revista Hermenia. Iași: Editura

Fundaţiei Academice AXIS, 2004, p. 106-114.