Lumea devine propriu-zis lumea semnificaţiilor.

Omul trăieşte în lume sau, mai precis, are o

lume nu un mediu, cum este cazul animalului, numai pentru că există limba. Ceea ce înseamnă
că întreaga viaţă a omului este nu numai strâns legată de semnificaţii, ci chiar imposibilă fără
semnificaţii. Pentru filosofia actuală care tematizează comunicarea nu există decât semnul; „ceea
ce este" sau ceea ce putem cunoaşte (realul) reducându-se la ceea ce putem comunica sau
semnifica.

Această tematizare o putem regăsi în cele trei tendinţe încă vii în filosofia occidentală: filosofia
analitică anglo-saxonă, filosofia Fiinţei, a lui Martin Heidegger, filosofia germană în care îşi are
originea atât existenţialismul francez, cât şi hermeneutica filosofică, dar care este mult mai mult
decât atât, şi, în fine, filosofia franceză a limbii, structuralismul francez, semiologia
structuralistă.

la una de prim plan, respectiv conferă interpretării un rang prim între procesele intelecţiei acestei
lumi de semne

Rădăcinile termenului de hermeneutică se află în verbul „hermeneuein" (gr.), care se referă la

substantivul „hermeneus". Con¬form lui Heidegger, printr-un joc al gândului putem asocia
„hermeneutica" cu zeul Hermes, fiu al lui Zeus şi al Pleiadei Maya, cu rol de a media între
oameni şi zei, ca purtător al veştii sorţii. în mitologia greacă, Hermes apare drept zeu al
comerţului (schimbul, pentru cei vechi, e sinonim cu comunicarea), al călătoriilor, ceea ce la un
nivel simbolic trimite la „a transmite", „a traduce" şi „a interpreta" (voinţa zeilor).

Explicit, hermeneutica apare în titlul părţii a doua a Organonului lui Aristotel - Peri hermeneias,
pe care Boethius o echivalează în latină cu: De interpretatione. Nu acesta este sensul actual al
hermeneuticii, pentru că interpretare înseamnă aici analiză a gândului prin expresie, comunicare
verbală prin intermediul judecăţii. în accepţiune curentă, hermeneutica este teoria explicitării,
interpretării şi înţelegerii; ea are prin¬cipii, categorii, reguli şi proceduri. Ea e teoria
comprehensiunii, opusă demersului scientist. Dacă explicaţia ştiinţifică e legată de raportul
cauzal, aici procedura e una de semnificare, mai apropiată de „artă".

Deşi nu este o metodă în sensul celor ale cunoaşterii ştiinţifice moderne, ea nu renunţă la rigoare
sau disciplină, deşi frecvent este numită, desigur şi din consideraţie, „artă a interpretării" sau a
înţelegerii. în sistemul disciplinelor filosofice contemporane ea se ataşază de ontologia umanului,
de logică şi metodologie, de teoria modernă a limbajelor, de retorică, poetică, stilistică. Avem
de-a face atât cu o disciplină, cât şi cu o modalitate, o procedură, ca şi cunoaştere care dirijează
acţiunea. Pentru Gadamer, hermeneutica este filosofie, iar ca filosofie - filosofie practică; în
hermeneutică se continuă tradiţiile filosofiei practice.

Hermeneutica în general, mai difuză şi mai puţin pretenţioasă, se adresează în egală măsură
textelor-monument, operelor şi capodoperelor, cât şi comportamentului uman cu totul cotidian
(Helmut Seifert, Ineichen). Ea se interesează de tot ceea ce presupune act de înţelegere şi nu doar
de ceea ce e comprehensiune culturală. Domeniul ei se întinde: de la oracole (şi ceea ce fac
ţigăncile - ghicitul în cărţi, în cafea etc. - e interpretare!), până la traducerea poetică ori
interpretarea juridică. Poate fi chiar etimologie a numelor istorice de oameni, străzi, oraşe,
discipline! Hermeneutica ne spunepovestea din spatele cuvântului, naraţiunea care susţine
semnificaţia cuvântului şi îi conferă un sens, tot aşa cum mitul povesteşte simbolul şi îi asigură
circulaţia.
Actul hermeneuticii presupune o implicare existenţială căci înţelegerea schimbă conştiinţa celui
ce înţelege. în această schimbare a conştiinţei, înţelegerea se vădeşte ca fiind cu totul altceva
decât un proces cognitiv. Teoriile şi formulele ştiinţifice se memorează şi se aplică operaţional,
„mecanic".

Punctul de plecare al hermeneuticii îl reprezintă o suprapunere tacită limbă-gândire, dar pentru

hermeneutică, limba nu e prezentă niciodată singură; există mereu un dublu ce se suprapune mai
mult sau mai puţin exact peste limbă: gândirea. Doar prin ambele instanţe (gând şi rostire) se
poate realiza înţelegerea. Consecinţa este că hermeneutica, în raport cu semiotica, este o
disciplină mai slabă. Disciplinele „tari" sunt cele cu un singur principiu, monadice şi monarhice.
Corolarul este că disciplinele slabe, cum este şi hermeneutica, sunt „democratice".

Din presupoziţia că limba este izomorfă cu gândirea (gândirea şi realitatea sunt izomorfe cu
limba) deducem că sensul nu ţine doar de structura semantic-sintactică a textului, ci şi de
interpret şi de raportul acestuia cu textul: există o supradeterminare istorică a sensului. Dacă
sensul ţine şi de relaţia interpret-text şi dacă interpretul e fixat într-un context istoric, atunci
sensul va ţine şi de determinările istorice ale textului. Comprehensiunea umană este ireductibil
istorică şi lingvistică.

O haină, un automobil, o mâncare gătită, un gest, un film, o imagine publicitară, o mobilă, un

titlu de ziar – iată în aparenţă o serie de obiecte eteroclite. Ele au însă în comun faptul că sunt
semne şi li se aplică aceeaşi activitate: LECTURA. Omul modern îşi petrece timpul citind
imagini, gesturi, comportamente: maşina îmi indică statutul social al proprietarului său, haina îmi
spune cu exactitate doza de conformism sau excentricitate a posesorului său, aperitivul (whisky
sau pernod) stilul de viaţă al gazdei mele. Toate aceste lecturi sunt prea importante în viaţa
noastră, implicând prea multe valori sociale, morale, ideologice pentru ca o reflecţie sistematică
să nu încerce să le ia în discuţie.