Este important de reținut că distincția dintre rațiunea teoretică și domeniul ei de exercițiu „ceea ce

este”, și rațiunea practică ce se ocupă de „ceea ce trebuie să fie” nu are în vedere existența a două
rațiuni. Omul posedă, firește, o singură rațiune, iar diferențele survin, în practicile obișnuite de viață,
din întrebuințările diferite ale acesteia. „De fapt, este imposibil să discuți despre originile moralității
fără să te confrunți cu această distincție. «Ceea ce este» descrie lucrurile așa cum sunt (tendințe
sociale, capacități mentale, procesele neuronale), în timp ce «ceea ce trebuie să fie» se referă la cum
ne-am dori să fie lucrurile și cum trebuie să ne comportăm. «Este» corespunde realității, iar «trebuie»
valorilor…«Este» și «trebuie» sunt yin-ul și Yang-ul moralității. Le avem pe amândouă, avem nevoie
de amândouă; nu sunt același lucru, dar nici nu sunt complet separate. Sunt complementare”10 .

Prin urmare, avem o întrebuințare a rațiunii în sens teoretic, cognitiv, și o întrebuințare a rațiunii în
sens practic, moral. Aceste întrebuințări funcționează simultan. „Obiectele” rațiunii teoretice devin
prin intermediul rațiunii practice bunuri, respectiv valori, întrucât mintea noastră asociază instantaneu
aceste obiecte trăirilor interne ale minții derivate din dorință, stare sufletească de fundal care
orientează eul nostru către lume.

Există, cum arată Kant, trei forme de manifestare ale egoismului nostru în lume, adică de centrare a
noastră pe noi înșine: Primul este „egoismul logic” și se referă la încrederea că opiniile noastre sunt
adevărate prin simplu fapt că le afirmăm. Formulăm cu ușurință opinii personale cu pretenții de
adevăr, fără să ne preocupăm în același grad și de argumentarea ori întemeierea lor. A doua formă de
manifestare instantanee a eului nostru este „egoismul estetic”, ce se concretizează în convingerea
fermă că propriul nostru gust reprezintă o evaluare universală a plăcerii pe care o produce
contemplarea artistică. Ne afirmăm, fără nici un fel de rezerve față de ceilalți gusturile pentru arte sau
îmbrăcăminte și propunem ierarhii a ceea ce este „frumos” sau „urat” cu convingerea că preferințele
noastre pot fi generalizate fără rezerve și, instantaneu, devenim contrariați de faptul că oamenii din
jurul nostru au alte preferințe și gusturi. Acest fapt nu ne îndeamnă la dialog, ci la o reafirmare a
egoismului estetic exprimat prin cunoscuta sintagmă: „fiecare cu gusturile lui”. „În cele din urmă,
egoismul moral este acela pentru care toate scopurile se limitează la sine, nevăzând nici un folos decât
în ceea ce îi folosește lui…cu privire la foloase și la propria-i fericire.”12 Pe scurt, egoismul moral se
referă la promovarea și justificarea constantă a propriilor interese și a faptului că fericirea noastră este
realizată, de regulă, pe seama nefericirii celorlalți.

În centrul vieții morale umane se află obiceiurile (cutumele), normele morale și sisteme de prescripții
care aduc la lumină umanitatea din noi și ne fac, cum spuneau filosofii antici, „asemănători zeilor”.
Normele sunt condiții ale libertății și împlinirii idealurilor noastre de oameni. Am putea spune că
normele morale conservă și perpetuează umanitatea.

Spre deosebire de normele morale care sunt o elaborare comunitară și socială anonimă, cu
aplicabilitate și obligativitate relativă la sistemele de valori ale unei comunități sau alteia, normele
juridice sunt sisteme de interdicții elaborate prin voința celor care exercită puterea într-un stat. Pe
scurt, normele juridice sunt formulate în legi explicite care impun, sub amenințarea pedepsei,
comportamente sociale obligatorii. O lege în sens juridic fixează explicit atât obligațiile, cât și
pedepsele. Spre deosebire de normele morale care sunt exprimate în sfaturi sau maxime de
înțelepciune populară, fiind însoțite de pedepse blânde, cum ar fi observația etică, certarea ori
marginalizarea, normele juridice au o structură logică standard compusă din trei elemente: ipoteza,
dispoziția și sancțiunea. Primul element se referă la datele de context ale aplicării normei juridice,
dispoziția stabilește imperativ conduita dezirabilă, obligațiile și drepturile care derivă din conținutul
normei și, în final, sancțiunea care prevede tipul gradual de pedeapsă pentru cei care încalcă legea17
. Așa cum arată Nicolae Popa există două mari viziunii asupra relației dintre normele juridice sau de
drept și normele morale. Pe de o parte, unii teoreticieni susțin că, în genere, sistemul de legi juridice
trebuie să se fundeze pe idealuri, principii și norme morale („justiție prin drept și morală”), în vreme
ce alți teoreticieni au trasat o ruptură între morală și lege („ordinea de drept fără morală”)1