UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

CURSUL
DELICVENȚA JUVENILĂ

REFERAT
ROLUL MEDIULUI COLEGIAL ÎN FORMAREA MINORULUI

Coordonator: Botnarenco Mihaela

Țîrdea Cristina

Grupa 1805, anul II

Data remiterii: 29.11.2019

CHIŞINĂU-2019
 CUPRINS
INTRODUCERE .............................................................................................................................3
1. Factorii de influență .................................................................................................................4
2. Influența școlii în formarea minorului delicvent ......................................................................6
3. Influența mediului profesional în formarea minorului delicvent ...........................................11
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI ..............................................................................................13
BIBLIOGRAFIE ...........................................................................................................................15

2
 INTRODUCERE
Abordarea complexă şi exhaustivă a fenomenului infracţional porneşte de la explicarea
etiologiei comportamentului individului. Analiza conduitei infracţionale a indivizilor denotă că
infractorii aparţin tuturor straturilor sociale, indiferent de etnie, vârstă, sex, apartenenţă religioasă
sau educaţie, că etiologia acestui fenomen este identificată în strânsă legătură cu datele
biopsihosociale ale individului.
Delincvenţa juvenilă este un fenomen de devianţă, manifestat prin incapacitatea unor minori
şi tineri de a se adapta la normele de conduită din societate, incapacitate având unele cauze de
ordin biopsihosocial.
Delicvenţa juvenilă constituie un fenomen complex și grav prin consecinţele sale negative,
nu numai pentru comunitate, dar și pentru destinul ulterior al tânărului.
Ca fenomen social, delicvenţa este o formă de manifestare a conduitei deviante și de
aceea este absolut necesar a ști de unde începe și unde se sfârșește devierea de conduită, a o
delimita de normalitate și a o diferenţia de stările alte stări.
De aceea se impune concentrarea eforturilor specialiștilor din diverse domenii de cercetare și
acţiune pentru elaborarea unor programe valabile de diminuarea acestui fenomen și derecuperare
socială unui număr cât mai mare de tineri care se află în opoziţie cu normele penale.
Delicvenţa juvenilă are o natură complexă în care se întâlnesc pe de o parte lipsa capacităţii
depline de înţelegere a semnificaţiei sociale a pedepselor și lipsa de experienţă, care împinge
adesea la fapte necugetate pe un adolescent abia ieșit din copilărie sau chiar pe un tânăr adult
aflat în așa-numita postadolescenţă, iar pe
de altă parte nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a nevârstnicilor, gravitatea uneori
dosebită a faptelor săvârșite de aceștia.
Conduita socială se formează treptat pe baza tendinţelor native şi sub influenţa condiţiilor de
mediu. În acest fel, cauzele abaterii comportamentului de la normă trebuie căutat atît în individ
cît şi în condiţiile de mediu al individului, ţinînd cont de faptul, că principalul factor care
reglează conduita etico-socială a individului este factorul social, adică societatea. Pentru
contracararea acestui neajuns, societatea vine cu o serie întreagă de norme şi legi pe care le
impune tuturor în interesul societăţii.
Comunitatea internațională acordă o atenție tot mai sporită justiției pentru copii în conflict cu
legea și insistă ca aceștia să beneficieze de un tratament diferit de cel al adulților.
În ultima perioadă, legiuitorul din Republica Moldova a efectuat reforme legislative în
domeniul protecției drepturilor copilului în contact cu sistemul de justiție, fiind operate un șir de
modificări în Codul Penal, Codul de procedură penală, în favoarea minorilor.

3
 Conform observațiilor Comitetului ONU, legislația Republicii Moldova este mai compatibilă
cu standardele internaționale: exercitarea urmăririi penale pe cauzele pornite în privința
minorilor a fost transferată de la poliție în competența procurorului, durata sancțiunilor pentru
copii a fost redusă, numărul copiilor care sunt scoși în afara sistemului juridic penal cât mai
devreme posibil este în creștere, au fost create servicii de probațiune, de mediere, numărul
copiilor privați de libertate a scăzut și au fost întreprinse eforturi de a școlariza copiii aflați în
detenție preventivă.
Totodată rămâne fără rezolvare problema copiilor care comit fapte de natură penală, până la
atingerea vârstei de la care survine responsabilitatea penală. Cauzele penale în privința acestora
sunt încetate în baza legii procesuale, însă comportamentul acestora constituie în continuare un
pericol pentru sine și societate.
1. Factorii de influență
Factorii reprezintă un sistem de fenomene sociale negative caracteristice unei anumite
societăți, care determină fenomenului social ca efect al lor.
În cadrul societăţii există mai multe instituţii de socializare și, ca urmare, există diferite
modele de socializare specifice fiecăreia dintre aceste instituţii.
Factorii interni
 Ereditatea
 Factorii anatomo-fiziologici
 Factorii psihici
 Deficiențele inteletuale
 Tuburări ale afectivității
 Temperamentul
 Tulburările caracteriale
Factorii externi
 Familia
 Școala
 Anturajul
 Mediul social
 Mediul professional
 Influența băuturilor alcooline și a substanțelor stupefiante
 Mass-media
Orice studiu care are ca obiectiv educaţia arată că familia şi şcoala constituie mediile socio-
culturale, care modelează fiinţa umană de-a lungul întregii vieţi.

4
 Şcoala şi familia rămân laboratoarele de formare a personalităţii sociale şi culturale, prima,
prin pregătire temeinic organizată, după programe, cu cadre specializate şi în perioade de timp
bine definite, a doua, prin procesul real al vieţii de zi cu zi, în care copilul, învaţă regulile
primare de viaţă, deprinderea de a vorbi, de a se comporta faţă de cei din jur şi de a-i aprecia.
Potenţialul educativ de care dispun familiile, mai ales în prima parte a vieţii copilului, este
decisiv şi consolidează eforturile educative ale şcolii, numai atunci când conlucrează continuu şi
consistent, în acţiuni conjugate, mobilizând în aceeaşi măsură elevii, ca subiecţi activi ai
procesului educativ.
Familia realizează socializarea într-un anumit climat afectiv, promovând un anume
stil educativ și utilizând sancţiuni parentale, precum și unanumit tip de control asupra conduitei
copiilor La rândul ei, școala utilizează alte modalităţi și mijloace de socializare,mult mai
sistematizate și mai fundamentate decât cele folosite în familie.
Se ştie că, odată cu intrarea copilului în clasa întâi de şcoală, viaţa de familie dobândeşte
caracteristici noi, se reorganizează după programul de şcoală al elevului. Părinţii îşi organizează
activităţile profesionale astfel încât să răspundă nevoilor copilului de a-l ajuta, supraveghea sau
controla. Şcoala devine o componentă organică a vieţii de zi cu zi a familiei, acolo unde părinţii
sunt conştienţi că ea le oferă cunoştinţe, cultură, pregătire profesională şi un statut profesional,
absolut necesar pentru ocuparea unui loc de muncă.
Delicventul minor apare ca un individ cu o insuficienţă de maturizare socială care întră în
conflict cu cerinţele unui sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delicventul nu
reuşeşte să-şi ajuste conduita în mod activ şi dinamic la cerinţele relaţiilor interpersonale din
mediul uman respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau
insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural şi a
proceselor de acomodare a acestora prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-
juridic.
O socializare informală, uneori cu efecte mult mai puternice decât familia sau școala,
realizează grupurile de prieteni sau de clasa. La nivelul fiecăreia dintre aceste instituţii sociale
există modele educative diverse, unele aflate în consens cu modelul normativ și cultural al
societăţii,altele, dimpotrivă, sunt divergente faţă de acestea.
Cele mai multe dintre aceste grupuri realizează o socializare „secundară”, cu efecte benefice
asupra structurii și dezvoltării personalităţii minorului. De aceea, asocierea și participarea la
activitatea grupului de prieteni este considerată o modalitate importantă de socializare a
minorului,întrucâtîn aceasta perioadă el are o atitudine ambivalentă: obedienţă și revoltă,indepen
denţă și imitaţie, anticonformism și criză de originalitate. El simte nevoiasă fie recunoscut,
acceptat și stimulat de către cei de o vârstă cu el, soluţia grupului reprezentând o posibilitate
5
sigură de a-și manifesta și realiza dorinţele și aspiraţiile. Prin contactul cu acest grup, copilul își
dezvoltă limbajul, capacităţile și aptitudinile, asimilând și interiorizând o serie de valori și norme
specific grupului
2. Influența școlii în formarea minorului delicvent
O nouă etapă în dezvoltarea relaţiilor înterpersonale ale copiilor începe atunci când aceştia
intră în şcoală.
Un factor al cauzelor delincvenţei juvenile sunt carenţele educaţionale. Aceste carenţe de
multe ori duc la un comportament deviant, fiindcă la delicventul minor necesităţile biologice,
intelectuale, afective, educative şi sociale nu au fost satisfăcute la timp.
Personalitatea elevului este educată de personalitatea profesorului, mediul colegial.
Corelația dintre delicvență , nivelul de instruire și educație nu poate fi neglijat. Indivizii cu
un volum redus de cunoștințe, cu carețe educaționale, fără o reprezentare exactă ausupra
valorilor și normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de illicit. Pregătirea școlară redusă,
nivelul precar al cunoștințelor, anturajul necorespunzător constituie o cale sigura spre delicvență.
În anumite grupuri predomină acele persoane pentru care, în modinvariabil, dispoziţiile legii
și normele de conduită reprezintă reguli denecontestat. În alte grupuri predomină indivizii care
înclină spre violarea acestor reguli. Atașarea sau asocierea minorului la unul sau altul dintre
cele două grupuri - conformist (nondelicvent) sau nonronformist (delicvent) reprezintă
momentulcel mai important de care depinde evoluţia ulterioară a vieţii lui.
Nivelul de adaptare și integrare școalară poate fi analizat în funcție de doi indicatori
imortanți:
o Radamentul școlar – note, medii, rezultate, procedee;
o Gradul de satisfacție resimțit de elev – motivația intrisecă, interese, atitudini pozitive,
atracție, preferință în raport cu viața și activitatea școlară.
Astfel, de regulă, au tendințe spre comportament deviant minorii cuun randament școalr
scăzut și lipsă de satisfacție, adică inadaptarea sau dezadaptarea școlară este un factor ce
contribuie la intrarea copilului în categoria „cpiilor problemă” care adoptă o conduit deviant în
raport cu cerințele vieții și activității școalre.
Școala poate infleunța atât pozitiv cât și negative asupra evoluției personalității elevului.
Influențele negative se pot manifesta prin:
A. Comparaţiile între copii - este total nedrept pentru un copil să fie evaluat în raport cu
nivelul clasei în care se află, în funcție de performanța colegilor săi, cu toate acestea, cele mai
multe note au această justificare: „Uite ce frumos și bine a lucrat colegul tău! El de ce poate și tu
nu?”

6
 O astfel de remarcă nu îl poate face pe copil mai cuminte şi mai silitor. Însă cu siguranţă va
trezi anxietate, frustrare, dorinţă de răzbunare. Copilul nu poate înţelege din aceasta decât că
profesorul său nu îl place şi îl preferă pe coleg.
Preferatul este considerat „omul profesorului”, va fi ţinta bătăii de joc a colegilor care, astfel
se vor răzbuna. Disciplina profesorului respectiv va avea de suferit, deoarece va fi dezînvestită
de către copiii care nu pot primi aprecierea profesorului pe principiul: „strugurii la care nu se
poate ajunge, sunt acri”.
Aceasta arată o nesiguranță a profesorului: copilul care îl înțelege îi arată că, în mod
surprinzător, este inteligibil. Un profesor bun însă, ar trebui să găsească metode diferite și
adecvate pentru fiecare copil.
B. Colegi de clasă cu orintări delicvente – o infleuță enormă o are asupra dezvoltării
minorului prietenii sau colegii pe care șii foarmează în cadrul instituțiilor de învățământ.
Asocierea la un grup din care fac pate copii cu tulburări de comportamnet este strâns legată de
creșterea infracționlității. Dacă în cercul de prieteni sau colegi I se vor servi exemple negatie, el
va însuși cu ușurință asemenea comportamente. Studiile arată că copii cu comportament
delicvent cu ușurință influețează pe alți tineri să devină delicvenți.
C. Atragerea atenţiei - orice copil are nevoie, în mod sănătos, de atenție. El vrea să fie
„cineva” și nu un „elev” oarecare pierdut în masa amorfă a colectivului din care face parte. De
aceea, fiecare copil atrage atenția așa cum poate, ocupând unul dintre locurile disponibile în
cadrul grupului: leaderul, înțeleptul, tocilarul, sportivul, bolnăviciosul, artistul, războinicul și
bineînțeles, năzbâtiosul clasei. Dacă, toate locurile sunt ocupate, iar copilul nu reușește să-și
inventeze unul nou care să i se potrivească, este natural să apară o competiție pe locurile mai
ușor de ocupat. Cum performanța școlară este mai complicat de atins, locul de „năzdrăvan”
ajunge să fie cel mai disputat.
Decât să fie ignorat, copilul preferă să iasă în evidență în mod negativ. Dacă nu poate
impresiona prin merite, atunci poate îngrozi prin comportamentele sale. Dacă i se dă satisfacție,
iar copilul ajunge „vedetă”, acest tip de atragere a atenţiei se poate permanentiza, generând un
caracter dificil şi făcând din copil, o problemă. Comportamentele din ce în ce mai dificile sunt și
un strigăt de ajutor prin care copilul semnalează că nu se mai descurcă singur.
Aici profesorii, în locul unei satisfacții narcisice, care să întărească aceste comportamente
negative, ar putea oferi o oglindire pozitivă, încurajând manifestările bune ale copilului. Ei îl pot
ajuta pe copil să înțeleagă de ce are nevoie și să descopere modalități acceptabile de a obține
atenția.

7
 D. Nevoia unui model de autogestiune - copilul furios, confruntându-se cu propria-I
agresivitate, se vede copleșit și incapabil de reacție. El se orientează în mod natural spre adulții
educatori pentru a observa comportamentul acestora în situații similare.
Cum cercetarea copilului nu este conştientă, nici întrebarea nu va fi directă. Micul
cercetător, își va scoate profesorii din sărite, pentru a obţine un răspuns real, un model de
comportament. Copilul nu face acest lucru deliberat şi nici din răutate – este o modalitate de
obține un exemplu autentic pentru a-l lua de model.
Dacă profesorul, firesc înfuriat, îşi va descărca supărarea asupra copilului, nu va fi un model
prea bun. Ba mai mult, se poate crea un cerc vicios de provocare și descărcare, o relație
tensionată ce încetează a mai fi educativă.
Aici profesorul ar fi bine să poată dovedi maturitate afectivă și să oprească iureșul, să cugete
pentru a schimba ceva, începând de la comportamentul propriul. Profesorul se înfurie, dar
găsește și resurse de a se detensiona, de a se calma fără a deveni răzbunător, „copilăros și rău”
asemenea domnului Vucea. Un model pozitiv de autogestionare este neprețuit pentru copilul
care, imediat profită de el, preluându-l. Asta da învățătură!
E. Negocierea poziției în grup - copiii îşi folosesc agresivitatea pentru a se integra într-un
grup, ei îşi negociază poziţia şi raporturile cu ceilalţi. Aceste negocieri sunt permanente, dar din
ce în ce mai puţin violente, pe măsură ce membrii grupului se cunosc. Este o modalitate
practicată şi de către adulţi, numai că, agresivitatea acestora apare cosmetizată (ca agresivitate
verbală), mascată (prin autoimpunere, invocarea autorităţii, folosirea poziţiei proprii), negată
(apărută prin contrariu: bunăvoinţă exagerată, devalorizare) sau sublimată (în competiţie,
utilizarea relaţiilor, a nevoii celuilalt).
Copiii vor exersa, în grupul lor, toate formele de agresivitate. Vor folosi agresivitatea ca
apărare şi ca atac, ca formă de negociere şi de afirmare de sine, ca modalitate de cunoaştere a
celorlalţi şi ca formă de închegare a unor relaţii.
F. Răspunsul la aşteptarea agresivă - un copil poate fi agresiv pentru că este provocat să
fie astfel prin așteptarea celorlalți:
Dacă un copil este acuzat pe nedrept de înfăptuirea unei agresiuni, acuzația nu va rămâne
multă vreme „nedreaptă”, deoarece copilul va face ceva ca să o merite.
Dacă un profesor îl privește pe un copil ca și cum ar fi agresiv, îl acuză, îl pedepsește sau își
exprimă temerea – copilul îi va împlini așteptările, devenind agresiv, chiar dacă nu era în intenția
lui. Așa se întâmplă când un profesor îi spune copilului: „Știu că tu ești vinovatul, nici nu mă
așteptam la altceva din partea ta. Nu mai am ce discuta cu tine, te rog să le spui părinților să vină
la școală”.

8
 Tot astfel, dacă profesorul se prezintă ca și cum el ar avea tot timpul dreptate și nu poate
greși, copilul este provocat să-şi asume partea de „rău”, de nefuncţionalitate din relaţie: „Dacă
tot e considerat cel rău, atunci măcar să fie cu adevărat”.
Aici se văd consecințele etichetărilor, pe care nici un profesor nu le acceptă, dar pe care le
întâlnim prea adesea în exprimări precum: este un copil bun, rău, cuminte, inteligent, hiperactiv.
La o sumară analiză se poate vedea cum un „copil rău” este de fapt un copil ce deranjează, ce
nu se face plăcut profesorului şi cu care acesta nu ştie să se descurce.
Uneori profesorii nu se limitează la simple consideraţii morale, ei chiar pun diagnostice
copilului: este hiperactiv!, panicând părinții și speriind copilul.
Copiii sunt în formare şi au nevoie de libertatea de a experimenta felurite manifestări, iar o
etichetă (fie și pozitivă) limitează paleta alegerilor. Ei cresc, se dezvoltă, îşi elaborează rapid
trăirile, este natural să treacă de la un fel de a fi, la altul. Evoluţia lor poate fi îngrădită de
etichetă.
Eticheta poate avea efectul scrierii de destin. Copilul şi-o poate asuma ca pe un nume, ca pe
un mod de prezentare în lume.
Adulţii au limitele lor, e natural să aibă şi ei probleme, să nu placă pe toată lumea, să nu se
descurce în orice condiţii şi cu orice copil. Este de înţeles şi total acceptabil ca un profesor să
spună că îl oboseşte un copil, că nu ştie cum să interacţioneze cu altul, dar de aici și până la
„lipirea de etichete”, ar trebui să fie o cale ceva mai lungă.
G. Nedreptatea - dacă, în școală, copilul observă că situațiile sunt judecate cu două măsuri
diferite: una pentru privilegiați (datorită implicării părinților, a rezultatelor lor deosebite,
capacității lor de a fi simpatici), și o alta pentru cei care nu intră în grațiile profesorilor, este
natural să se simtă frustrat.
„De ce pentru unul mumă și pentru altul ciumă?”, vine întrebarea firească, dar evident
obraznică, și taxată ca atare, a copilului.
H. Stresul - dacă școala ajunge să fie pentru copil, o obligație permanentă, fără satisfacții
personale, un chin – nu este de mirare că el va dori să se descarce, să se elibereze de acest stres.
Cu cât impunem unui copil mai multă informație pe care nu el o solicită, cu atât o va uita mai
repede și mai temeinic.
Cu cât se va cere unui copil să „muncească” la o disciplină cu atât îl vom îndepărta bucuria
pe care ea o poate oferi.
Cu cât se impune copiilor mai multă disciplină în timpul orelor, cu cât interdicția de mișcare
și de vorbire este mai mare, cu atât va fi mai mare va fi izbucnirea necontrolată la sunetul
clopoțelului.

9
 Cu cât vor fi încărcați mai mult copiii cu teme, informații, sarcini și impuneri, cu atât vor
tânji după libertatea timpului lor, justificând de ce atunci când „Vine vacanța / Cu trenul din
Franța / Copiii merg la joc / Și cărțile-s pe foc”.
I. Absența unor reguli clare, asigurătoare - în școală copiii trebuie să se simtă în siguranță,
apărați și liberi. Regulile de aici au rolul, nu de a spori autoritatea profesorilor, ci de a crea un
mediu sigur și propice dezvoltării copiilor. Dacă lucrurile stau așa, copiii vor agrea și respecta
regulile care nu-i supun, ci-i asigură.
Însă, dacă în școală, regulile sunt făcute doar pentru a fi încălcate, dacă sunt prea multe și
imposibil de împlinit, dacă nu se urmărește respectarea lor, dacă sunt abuzive, lacunare și
nefuncționale – este natural să se instaureze un climat haotic ce predispune la manifestări
agresive.
Unde nu este lege asigurătoare, se va instaura „legea junglei”.
J. Mediul agresiv- un copil care trăiește într-un mediu agresiv și care este agresat, este
natural să devină el însuși agresiv.
Nu este neobișnuit ca un copil bătut acasă să devină bătăușul colegilor săi. De asemenea,
copilul urechiat, jignit, umilit de către învățătoare sau de către profesorii din gimnaziu, are toate
circumstanțele de a ajunge agresor al profesorilor lui în liceu.
Copilul interiorizează mediul său, este traumatizat de experiențele personale abuzive și, în
mod natural, la adolescență, iese din statutul de „victimă”, „identificându-se cu agresorul”.
Școlile noastre sunt încă prea populate de profesori care țipă sau care poruncesc.
Întâlnim adresări de tipul: „Georgescule, ce faci acolo! Ionescule, stai în bancă, nu auzi?!
Popescule, treci la tablă!”
Adultul zbiară cât îl ţin puterile, iar copilul tot ce ştie face. Este drama de neînțeles a unora
dintre profesori.
Copilul nu este nepăsător, dar pur şi simplu nu poate înţelege atunci când cineva ţipă. Ţipătul
e o comunicare de agresivitate, ce trezeşte angoasa copilului şi instinctele sale de apărare. El
vede, aude, dar mintea lui este în panică şi nu poate înţelege.
Alături de necontrolatul ţipăt se aşază prea controlatul ton poruncitor. Acesta este o mascare
pentru insultă, pentru degradare, pentru desconsiderare. Cu cât copilul este mai mic, cu atât
adultul se simte mai mare şi mai puternic.
Este baza de pornire în orice relaţie dictatorial – autoritaristă unde cel ce are forţa, face
regula. Numai că în fapt, cel care are nevoie de slugi, nici pe sine nu se poate stăpâni, cel care
este autoritarist nu are autoritate. Copiii simt asta şi chiar dacă vor învăţa să ştie de frică nu vor
mai învăţa şi altceva din această relaţie.

10
 Vorbirea milităroasă cu ton cadenţat este o adresare total nepotrivită pentru un copil. Copilul
nu poate să răspundă unor ordine fără a se pierde pe sine. El are nevoia sănătoasă de a înţelege
pe deplin ceea ce face, care sunt motivele şi consecinţele, care sunt opţiunile şi alternativele.
K. Ironia - este o formă de agresivitate verbală. Cu excepţia autoironiei şi a cuvântului de
spirit, ea nu arată o prea mare elaborare şi, în fapt, nu se deosebeşte, decât intelectual de injurie.
Copilul, ca ţintă a ironiei profesorului său, oferă un spectacol de turnir sângeros: simte
agresivitatea, umilința, nu poate replica și nu se poate apăra, uneori nici nu înțelege sensul
cuvintelor care îl rănesc.
El primeşte lovitura fără a se putea apăra. Râsul înseamnă plăcere, bucurie, detensionare, dar
în ironie, el este confiscat și întors agresiv ca o armă: „râd de tine”. Râsul începe să-şi piardă
veselia, se încarcă cu amarul din rănire, ruşine şi pedeapsă. Așa că nu ar trebui să ne mire atunci
când copiii astfel tratați râd de cineva blamat, bucurându-se sincer că nu sunt ei cei pedepsiți.
În aceste condiții nu ar trebui să ne frapeze amuzamentele sadice din toaletele școlilor și din
vestiare, de comportamentele umilitoare și degradante la care se supun copiii între ei în pauze.
În urma unui astfel de comportament din parte profesorilor, minorul învață indiferența și va fi
predispus cu orice ocazie să îți bată joc de alți semeni, sau de persoanele în etate, văzând că
acestea din urmă nu sunt capabili de a se apăra.
3. Influența mediului profesional în formarea minorului delicvent
În conformitate cu prevederile art.46 alin. (2) al Codului muncii al Republicii Moldova
„[p]ersoana fizică dobîndeşte capacitate de muncă la împlinirea vîrstei de 16 ani”, iar alin. (3)
stabilește că „[p]ersoana fizică poate încheia un contract individual de muncă şi la împlinirea
vîrstei de 15 ani, cu acordul scris al părinţilor sau al reprezentanţilor legali, dacă, în consecinţă,
nu îi vor fi periclitate sănătatea, dezvoltarea, instruirea şi pregătirea profesională”.
Mediul profesionl face parte din categoria factorilor externi de influență a delicvenței
juvenile.
Locul de muncă exrcită o puternică influență asupra individului minor prin ansamblu de
elemente materiale și socioumane pe care le presupune, respectiv prin comportamentul întregului
colectiv de muncă, care își desfășoară activitatea în același spațiu, prin modul în care este
organizată munca sau chiar prin lucrările aflate într-un asemenea loc.
A. Inadaptarea și neintegrarea socioprofesională – cauza este educația primită la locul de
muncă, acesta putând exercita asupra individului influențe negative nu prin sinte însăși, ci
prin ansamblul de elemente material și socioumane pe care le cuprinde. Astfel, un rol
negative îl au:
o Nivelul școalar și professional scăzut al unora dintre colegii de muncă;
o Disprețul acestora față de legi;
11
 o Indiscipline la loculde muncă;
o Absentismul;
o Relațiile conflictuale cu colegii de muncă;
o Consumul d alcool la locul de muncă.
Organizarea necorespunzătoare a procesului muncii, neacordarea unei atenții suficiente
tinerilor pentru rezolvarea unor probleme, sunt greșeli ale celor care au atribuții în acest sens, ale
celor cu funcii de conducere și organizare a producției. Aceste insuficiențe pot determina lisa de
interes al tânărului pentru muncă, pentru activitatea productivă, el obținând rezultate slabe.1
B. Colegi de serviciu cu orintări delicvente – o infleuță enormă o are asupra dezvoltării
minorului, o au nu doar colegii de clasă ci și colegii de serviciu. Fiecare minor are posibilitatea
de a-și allege colegii cu care să stabielească relații, încă în perioda minoratului, copii sunt
vulnerabili și ușor se lasă influențați, vor să încerce de toate iar uneori nu-și dau seama de
consecințele activității lor. Dacă ei au în spate părinți care să-i ajute, să-i îndrume, să le explice
atunci ei înțeleg că e mai bines ă se țin cât mai departe de minorii cu comportament deviant, și
invers, atunci când nu au susținere, când în familie au doar parte de indiferență ei se lasă ușor
infleunțați de persoanele delicvențe. Acest lucru se datorează mai multor factori, fie vor să atragă
atenția, fie știu că nu au ce pierde, fie au trecut prin atât de multă suferință la vârsta lor, că
primesc plăcere prin a provoca durere altora.
Minorul capată aceste înclinații delicvente peste noapte, treptat, zi de zi aflându-se în relații
cu alte personae cu comportament delicvent încep să prea acel model negative de la ei.
C. Eșecul – oric eșec professional poate devein o cauză de dezechilibru pentru indivizii
slabi. Sunt copii care depun multă muncă pentru a ajunge undeva, pentru a avea unele rezultate
bune, și atunci când rezultate nu corepund cu așteptările aceștia își pierd intresul, entuziasmul.
Reușita profesională depinde de foarte mulți factori, printer care gradul de pregătire profesională,
alegerea corectă a profesiei, aptitudinile specifice profesiei, capacitatea de adaptare la regimul de
disciplină și efort. În cazul lipsei unei profesii ființele mai slabe aleg cea mai ușoară sursă de
existență și pornesc pe calea criminal.2

1
Maria Strulea, Dorina Gurev, Mihaela Botnarenco, Delicvența juvenilă, suport de curs, Chișinău, 2017 pp.264-
265.
2
Maria Strulea, Dorina Gurev, Mihaela Botnarenco, Op. Cit. pp. 279-280.
12
 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Delicvența juvenilă constituie una dintre probleme cele mai des întâlnite în cadrul unei
societăți moderne. Cu toate că statele încearcă să implimenteze un șir de politici penale pentru a
combate acest fenomen, el oricum persistă să ia o amploare din ce în ce mai mare.
Nu putem să negăm rolul pe care îl are școala și mediul socio-profesional în formarea
minorului delicvent. Copilul absoarbe totul din jurul său, este interesat de toate și vrea să
cunoască totul. Odată ce aceasta trece din mediul familial în cel școlar, aceste trece într-o lume
nouă, necunoscută pentru el. În această lume este foarte important ca el să comunice cu alți
semeni nondelicvenți, pentru că în cz contrar el va prelua comportamentul negativ de la cei din
jur.
Profesorii, instituția de învățămât, colegii de clasă, colegii de serviciu, au un impact enorm
asupra minorului. Dacă mediul în care el se dezvoltă este agresiv, violent, manifestă un
comportament social, nu are cum minorul să nu repete același comportament. Nu este sucifient
ca statul să adopte facă modificări în legislația penală și să semnze noi tratate și convenții
europene pentru cmbaterea acestui fenomen. O responsabilitate enormă o are în acest sens
familia.
1. Pentru combaterea comportamentului delicvent părinții trebuie să discute cu copii, să le
explice că un legătura cu un grup de colegi cu comportamnet deviant nu este bine vent și
să încerce să implice îi trezească la copi interesul fațăde procesul de studi, pentru ca el să
fie concerntrat la ore pe ceea ce spune profesoara și nu pe activitățile pe care le fac acei
colegi.
2. Profesorii trebuie să facă o delimitare dintre casă-serviciu, și atunci când sunt la ore să
lase probleme acasă, și atunci când copilul nu ascultă, vorbește să găsească activități
interesante pentru ca copiilor să le fie interesant la ore și să nu aibă timp pentru alte
activități.
3. Atunci când copilul nu face cum trebuie, nu înțelege, nu i se primește ceva profesorul nu
trebuie să strige, să îl lovească, să îl umilească în fața celorlalți copii pentru că acest
lucru nu face decât ca copilul să-și piardă încrederea în sine, și să se inhibe, ci din contra
profesorii trebuie să le explice, să-i ajute, să-i susțină, să le spună că data viitoare va fi
mai bine dacă o să depună și mai mult efort. În așa fel îl stimulează ca acest data viitoare
să facă și mai bine, să fie concentrat pe lecții, și nu pe alte activități deviante.
4. Angajatorii trebuie să-și motivze și el la rândul său anjatații, mai ales că sunt minori,
trebuie să le explice cum să facă, ce să facă, când ceva nu i se primește corecte să-l ajute
nu să-i aplice sancțiuni diciplinare. Pe lângă toate trebuie să le răsplătească munca cu un
salariu motivant, pentru ca ei să nu apeze la furturi, jafuri pentru a-și asigura existența.
13
 Copilul este ca un burețel el absoarbe tot ce vede în jurul lui, preia comportamnetele care le
vede la maturi și atunci când în jurul sunt are doar exemple de comportamente deviante el nu va
putea să aibă un comportament conform prevederilor stabilite de lege, pentru că dacă el a văzut
de mic copil doar agresiune, violență, umilință, el va considera că așa este bine, că acest lucru
este normal, și îl va manifesta și el în relațiile cu alte persoane.
Dacă profesorul la bătut, la umilit, la agresat la ore atunci și el la rândul său o să-i bată pe
alții, o să-i imilească.
Dacă el nu o să învețe, nu o să aibă cunoștințe și din cauza lipsei de cunoștințe el nu o să se
poate anjaza în câmpul muncii, nu o să poate intra în relații cu alte persoane inteligente, și în
cosecință acesta nu o să aibă resurse pentru a-și asigura existența, o să apeleze la infracțiuni,
pentru că o să fie uniica modalitate pentru a face bani, și o s intre în relații cu persoane ca și el în
consecință ca crește un major cu caracnțe educaționale, cu prieteni cu comportament deviant și
cu un mare potențial ca pe viitor să mai apară și antecedente penale, în urma actiunilor sale
deviante, contrare prevederilor legii.

14
 BIBLIOGRAFIE
A. Acte normative interne
1. Codul muncii al Republicii Moldova, nr. 154, din 28.03.2003, în Monitorul
Oficial nr. 159-162, 29.07.2003.
B. Bibliografie
În română

2. Maria Strulea, Dorina Gurev, Mihaela Botnarenco, Delicvența juvenilă, suport de

curs, Chișinău, 2017.
C. Surse electronice (pe Internet)
3. Articol publicat în Revista de Pedagogie Nr. LIX(2)/ 2011 <
https://speranta.farca.ro/agresivitatea-copilului-
inscoala/?fbclid=IwAR2RtRsruqtWmmNLLTEOBro9k50iatM_fUNT6e29jCt_b
NutLPvJMKMQicg>

15