UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

MASTER: SECURITATE ȘI RELAȚII

INTERNAȚIONALE

-ANUL II, SEMESTRUL II-

Masterand: Nuhaiu Daniel-Constantin

Coordonator: Prof. univ. dr. Stelian Scăunaș

SIBIU
2019

1
 UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE
-REFERAT-

Statutul armelor nucleare în dreptul

internaţional contemporan

Masterand: Nuhaiu Daniel-Constantin

Coordonator: Prof. univ. dr. Stelian Scăunaș

SIBIU
2019

2
CUPRINS
Introducere .................................................................................................................................................. 4
Istoric ............................................................................................................................................................ 4
Proliferarea armelor nucleare ................................................................................................................... 6
Controlul armelor nucleare ....................................................................................................................... 9
Concluzii .................................................................................................................................................... 17
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................................... 19
WEBOGRAFIE ................................................................................................. Error! Bookmark not defined.

3
 Introducere - Istoric
Arma nucleară este cea mai puternică armă de distrugere în masă, capabilă să
producă, în timp scurt, pierderi mari umane şi materialele, să creeze mari zone
contaminate radioactiv şi, totodată, un impact cu consecinţe grave şi pe termen lung
asupra factorilor de mediu.
Istoria armei nucleare începe cu scrisoarea trimisă de Albert Einstein la 2 august
1939 președintelui Franklin D. Roosevelt. La scurt timp guvernul SUA a lansat proiectul
de realizare a armei nucleare cunoscut sub numele de “Proiectul Manhattan”.
Deoarece pentru realizarea armei nucleare era nevoie de uraniu îmbogățit a fost
construită la Oak Ridge – Tennessee o instalație de îmbogățire prin procedeul
de difuzie gazoasă, pus la punct de Harold Urey, iar la Universitatea California Ernest
Lawrence a pus la punct procedeul separării magnetice a izotopilor uraniului. Pe
parcursul a șase ani, 1939-1945 în proiectul Manhattan au fost cheltuiți peste 2 miliarde
dolari. La proiectul Manhattan au participat a pleiadă de savanți conduși de Robert
Oppenheimer: David Bohm, Leo Szilard, Eugene Wigner, Otto Frisch, Rudolf Peierls,
Felix Bloch, Niels Bohr, Emilio Segre, Enrico Fermi, Klaus Fuchs, Edward Teller. Prima
armă nucleară a fost testată la 16 iulie 1945 în deșertul New Mexico. 1
Armele nucleare s-au folosit împotriva oamenilor doar de două ori, și anume în
anul 1945 în jurul încheierii celui de-al doilea război mondial, când SUA au aruncat câte
o singură bombă atomică cu fisiune asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki.
Primul eveniment a avut loc în dimineața zilei de 6 august 1945, când Statele Unite ale
Americii au aruncat un dispozitiv tip pistol, cu uraniu, cu codul „Little Boy” (Băiețelul),
asupra orașului Hiroșhima. Al doilea eveniment a avut loc după trei zile, la 9
august 1945, când un dispozitiv tip implozie, cu plutoniu, cu codul „Fat Man” (Grăsanul),
a fost aruncat asupra orașului Nagasaki. Norul, sau „ciuperca” acestei bombe s-a înălțat
mai mult de 18 kilometri deasupra hipocentrului exploziei.
Folosirea acestor 2 bombe, din care a rezultat moartea imediată a aproximativ
100.000 – 200.000 de oameni (majoritatea civili) și chiar și mai mulți cu trecerea
timpului, a fost și rămâne controversată. Criticii spun că a fost un act de omucidere în
masă inutil, în timp ce alții sunt de părere că de fapt s-a limitat numărul de victime de
ambele părți prin grăbirea sfârșitului războiului și evitarea unor lupte sângeroase pe
teritoriul Japoniei; de asemenea se aduce argumentul reducerii înaintării sovietice (și
comuniste) în Asia drept una din consecințele acestor bombe.2
Monopolul nuclear al SUA nu a durat însă mult. URSS a explodat prima sa
încărcătură nucleară (bomba termonucleară) în anul 1949. Se poate spune că odată cu
intrarea Uniunii Sovietice în posesia armei nucleare s-a marcat, startul competiţiei
înarmării nucleare, prin aceea că ambele ţări, SUA şi URSS, au dezvoltat cu succes o
generaţie de arme nucleare mult mai ucigătoare. În comparaţie cu armele
termonucleare din anii cincizeci, bombele nucleare produse în anii patruzeci produceau
explozii nucleare considerabil mai mici.

1
Herken, Gregg, Brotherhood of the Bomb: The Tangled Lives and Loyalties of Robert Oppenheimer,
Ernest Lawrence, and Edward Teller (New York: Henry Holt & Co., 2002).
2
https://www.britannica.com/technology/nuclear-weapon, accesatpe 02.06.2018.

4
 Cu timpul, urmare a revoluţiei cercetării ştiinţifice, apariţiei noilor tehnologii, arma
nucleară s-a perfecţionat, ducând la diversificarea ei. Cercetările desfăşurate în ultimii
ani ai sec.XX, urmare a opoziţiei organizaţiilor mondiale de securitate, a mişcărilor de
protest desfăşurate în unele state au dus la diseminarea armamentului nuclear şi
descoperirea unei noi arme, arma nucleară cu neutroni, o a treia generaţie de muniţii
nucleare, după cele nucleară (de fisiune) şi termonucleară (de fuziune), considerată un
tip de armă ce produce efecte numai asupra fiinţelor vii, fără a distruge tehnica militară
şi infrastructura (decât pe suprafeţe foarte mici, la zona de impact) şi a crea zone mari
de contaminare radioactivă.
Totodată, existenţa unor mari cantităţi de deşeuri radioactive rezultate în urma
proceselor ce au loc în industria nucleară (în special centralele nuclearo-electrice) şi
apariţia unor preparate obţinute pe cale artificială, a determinat apariţia unei noi
categorii de arme – arma radiologică. Substanţele radioactive pot acţiona asupra
fiinţelor vii (oameni şi animale) prin iradiere exterioară cât şi interioară, la pătrunderea
acestora în organism prin organele respiratorii, traiectul gastrointestinal sau prin rănile
pe care acestea le au. Nu au miros şi culoare, de aceea pot fi descoperite numai cu
ajutorul unor mijloace speciale. Impun măsuri severe de protecţie, tratamentul
personalului iradiat este de lungă durată, iar leziunile genetice pot afecta generaţiile
următoare. Substanţele radioactive pot fi folosite în stare lichidă, solidă sau de aerosoli,
cu ajutorul bombelor de aviaţie, rachetelor şi proiectilelor de artilerie.3
Pot fi răspândite pe mari suprafeţe de teren şi în cazul avariilor produse la
centralele nuclearo-electrice. În ultimii ani s-a dezvoltat şi folosit în acţiunile militare de
pe diferite Teatre de Operaţii muniţie încărcată cu uraniu sărăcit. Uraniul sărăcit este
uraniul care rămâne după îndepărtarea (extragerea) principalilor izotopi radioactivi
pentru obţinerea uraniului îmbogăţit (din uraniu natural sau reciclarea combustibililor
nucleari) utilizat în armele nucleare şi combustibil la reactoarele nucleare. Acesta se
introduce în corpul unor categorii de muniţii pentru aviaţie, elicoptere şi vehicule
blindate.
Mijloace de întrebuinţare. În paralel cu cercetările privind armele însele, era
studiat modul de transport la ţintă (vectorul purtător) al acestor arme, ca şi a altora.
Invenţiile şi cercetările în tehnologia rachetelor a dus la producerea de către URSS a
primei rachete balistice intercontinentale (ICBM), în anul 1957, urmată curând de SUA.
Până atunci vectorul principal era bombardierul strategic. Concomitent cu cercetările
privind rachetele cu rază mare de acţiune, s-au perfecţionat şi cele cu rază medie şi
scurtă, astfel încât, în momentul declanşării crizei rachetelor sovietice amplasate în
Cuba, SUA şi URSS posedau deja rachete cu încărcături nucleare, îndreptate unele
spre teritoriul celeilalte. În acel moment nu exista nici un mijloc care să poată intercepta
sau neutraliza aceste arme, odată lansate pe traiectorie.4
Astăzi, printre cele mai performante mijloace de întrebuinţare a armei nucleare,
putem enumera: aviaţia; artileria de calibru mare; submarinele; rachetele balistice.

3
Herken, Gregg, Brotherhood of the Bomb: The Tangled Lives and Loyalties of Robert
Oppenheimer, Ernest Lawrence, and Edward Teller (New York: Henry Holt & Co., 2002).
4
https://www.britannica.com/technology/nuclear-weapon, accesat pe 02.06.2018.

5
Acestea folosesc muniţii sub forma de bombe, rachete purtătoare, proiectile şi torpile;
pot fi întrebuinţate şi sub forma de focoase nucleare.

Proliferarea armelor nucleare

După sfârşitul Războiului Rece şi căderea Cortinei de Fier, riscul unui război
nuclear a scăzut considerabil. Există totuși o serie de state şi organizaţii teroriste care
au programe agresive de înarmare sau caută să achiziţioneze materiale și tehnologii de
producere a armelor nucleare. Dintre acestea, în ultimii ani, Iranul și Coreea de Nord
manifestă o preocupare sporită de a achiziționa material radioactiv și tehnologie care să
le asigure posibilitatea producerii de muniție nucleară și vectorii de transport la țintă.
Un potenţial pericol îl reprezintă la această dată amploarea pe care a luat-o
crima organizată şi posibilitatea de a sustrage şi comercializa către diverse organizaţii
teroriste materiale radioactive, în special din spațiul exsovietic. Activităţile teroriste din
domeniu se preocupă de cumpărarea, dar şi de sustragerea de tehnologii şi produşi cu
apartenenţă nucleară. Cazul infractorilor români care, în anii 1994-1995, au sustras de
la uzine chimice din ţară uraniu îmbogăţit, pe care l-au traficat apoi în Occident, este un
avertisment pentru instituţiile de siguranţă ale statului, în intensificarea măsurilor de
prevenire şi combatere a unor astfel de activităţi.5
Activităţile umane, inclusiv cele militare, pot fi influenţate printre altele şi de
existenţa ameninţărilor şi riscurilor nucleare și radiologice. Acestea se manifestă sub
forme diferite, astfel:
- proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor
radioactive, a munițiilor, a vectorilor purtători, dar şi a altor mijloace letale
neconvenţionale;
- expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste şi a crimei organizate
transnaţionale (criminalitate economico-financiară, trafic transfrontalier ilegal de
persoane, droguri, materiale radioactive şi strategice, de armament şi muniţie etc.);
- degradarea mediului ambiant, prin nerespectarea normelor ecologice, precum
şi existenţa în proximitatea frontierelor naţionale a unor obiective cu grad ridicat de risc;
- pericolul declanşării unor conflicte militare zonale ca măsură punitivă extremă
împotriva unor regimuri dictatoriale din state care încalcă prevederile convenţiilor şi
tratatelor internaţionale în domeniul materialelor radioactive și armelor nucleare,
dezvoltând în ascuns programe militare nucleare, care acordă sprijin unor organizaţii
teroriste şi a căror politică de sfidare şi şantaj reprezintă, prin consecinţele posibile, o
ameninţare în creştere la adresa liniştii şi vieţii popoarelor;
- existenţa stocurilor de muniţii nucleare, neacceptarea, complexitatea şi costurile
ridicate ale distrugerii (neutralizării) acestora;
- proliferarea armelor nucleare, atât din punct de vedere al muniţiilor, cât şi al
vectorilor;
- refuzul (amânarea) aderării sau nerespectarea deliberată a angajamentelor
asumate, tratatelor internaţionale de reducere a arsenalului nuclear;

5
Putko, Aleksandr şi Boris, Tăcerea atomică, Editura Nemira, Bucureşti, 1994.

6
 - interesul (preocupările) manifestat prin achiziţionarea/producerea de arme
nucleare de către state nerecunoscute oficial ca posesoare de asemenea arme; acest
lucru are loc sub masca folosirii energiei nucleare în scopuri pașnice
- ameninţarea cu arma nucleară şi întrebuinţarea materialelor radioactive în
unele conflicte locale;
- terorismul şi comerţul legal cu materiale radioactive, dezvoltarea schimburilor
economice (transferurile de tehnologie) şi interesul politic şi financiar aferent.
Pentru prevenirea terorismului nuclear şi descoperirea din timp a pregătirilor
pentru un atac de această natură, factorii de decizie din plan politic şi militar, trebuie să
ţină cont de indiciile potenţiale asupra interesului manifestate de persoane sau grupuri
față de:
- procurarea de materiale şi echipamente radiologice şi nucleare;
- achiziţionarea de substanţe radioactive, explozibili de mare putere, mari
cantităţi de plumb, detectoare de radiaţii, dozimetre.
Pericolul proliferării armelor nucleare a determinat, în anii 1960, iniţiativa
încheierii Tratatului de Neproliferare Nucleară (NPT), deschis pentru semnare la 1 iulie
1968 şi intrat în vigoare la 5 martie 1970, primul stat semnatar fiind Finlanda, în total
tratatul fiind semnat actualmente de 189 state. La 11 mai 1995 ţările semnatare au
decis, prin consens, să prelungească valabilitatea tratatului pe termen nedefinit şi fără
condiţii. Subliniem faptul că abia în 1992 tratatul a fost semnat de Franţa şi China (deşi
Franţa a efectuat primul test nuclear în 1960, iar China în 1964), ajungând astfel să fie
acceptat de toţi cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate ONU. Tratatul
este interpretat ca având trei obiective esenţiale: neproliferarea, dezarmarea şi folosirea
energiei nucleare în scopuri paşnice.
În afara “celor cinci”, mai sunt cunoscute ca puteri nucleare India (1974),
Pakistanul (1998) şi Coreea de Nord (2006, dar în 18 iulie 2007 inspectorii IAEA
confirmă închiderea completă a celor cinci unități de producţie nucleară din această
ţară), un loc aparte ocupându-l Israelul. De subliniem este faptul că India şi Pakistanul
nu au semnat NPT, prima dispunând în prezent de 70-120 încărcături active, iar
Pakistanul de 30-52. Colapsul URSS a dus la apariţia a trei noi puteri nucleare: Belarus
(care a transferat cele 81 de focoase nucleare moştenite pe teritoriul ei, către Rusia, în
1996), Kazakhstan (1.400 de focoase transferate în Rusia în 1995) şi Ucraina (circa
5.000 focoase, transferate Rusiei în 1996).6
Dintre statele suspectate că desfăşoară programe nucleare secrete în prezent,
menţionăm Iranul şi Arabia Saudită. Africa de Sud a produs şi ea 6 focoase nucleare în
anii 1980, dar a trecut la dezmembrarea acestora la începutul anilor 1990, fiind
semnatară a NPT.
În 1985, conform datelor publicate în Bulletin of the Atomic Scientists, existau
circa 65.000 de focoase nucleare active, numărul acestora scăzând în 2002 la
aproximativ 20.000, cu menţiunea că diferenţa nu a fost distrusă ci s-a procedat la o
dezasamblare parţială şi depozitare a acestora. Astfel, dacă într-o oarecare măsură s-a
reuşit limitarea proliferării, pericolul nuclear este în continuare deosebit de mare, nu atât
ca urmare a posibilităţilor reale de a distruge, într-un conflict nuclear de amploare, orice

6
https://www.britannica.com/event/Treaty-on-the-Non-proliferation-of-Nuclear-Weapons, accesat pe
02.06.2018.

7
formă de viaţă pe planetă, cât mai ales a existenţei materialului fisionabil în diferite
depozite, cât şi a proliferării tehnologiei nucleare, existând pericolul real ca o grupare
teroristă, chiar necunoscută, să intre în posesia şi să reuşească detonarea unei
încărcături nucleare. Pe de altă parte, state deţinătoare a armei nucleare pot transfera
această tehnologie către alte state sau entităţi care nu pot fi descurajate sau împotriva
cărora nu se poate realiza o apărare efectivă. Este posibil ca cea mai vizată ţintă a unui
atac nuclear terorist să se situeze pe teritoriul SUA, speciaiștii apreciind că teritoriul
SUA este în cel mai înalt grad de risc privind un atac terorist în prezent.
Proliferarea armelor nucleare reprezintă un fenomen ce poate genera grave
ameninţări şi pericole la adresa securităţii internaţionale. Cazuistica în materie confirmă
că grupările care dispun sau încearcă să achiziţioneze astfel de arme sunt în continuă
creştere. Ele pot scăpa de sub control, în pofida eforturilor pe care le depune
comunitatea internaţională pe linia prevenirii utilizării lor.
În timp ce Războiul Rece s-a sfârşit şi ameninţarea cu un război nuclear global
şi-a pierdut importanţa lumea rămâne instabilă. Există un număr în creştere de conflicte
regionale şi de angajare a mijloacelor asimetrice de către forţe non-statale, grupări
teroriste şi extremiste. În ciuda eforturilor susţinute în domeniul controlului
armamentelor, există evidenţe solide privind continua proliferare şi dezvoltare a armelor
radiologice și nucleare şi a sistemelor de întrebuinţare a acestora în întreaga lume. În
acelaşi timp, expansiunea urbanizării şi distribuţia globală a industriilor şi materialelor
nucleare măreşte posibilitatea emisiilor de materiale radioactive în mediu ca rezultat al
neglijenţei, dezastrelor naturale, acţiunii deliberate sau distrugerilor colaterale în cadrul
operaţiilor militare.7
În faţa superiorităţii forţelor armate în capabilităţi militare convenţionale,
adversarii pot căuta strategii şi tactici neconvenţionale, pentru a reduce acest avantaj,
folosind agenţii radiologici și nucleari. În acest context, atentatele, care se înregistrează
din ce în ce mai des, puse la cale de grupări teroriste, pot fi realizate pentru a angaja
ameninţarea cu folosirea agenţilor radiologici, pentru a limita regulile de angajare ale
forţelor armate. Adversarii pot avea reticenţă cu privire la dreptul internaţional şi
standardele etice, permiţându-le să angajeze ca ţintă deliberată chiar populaţia civilă.
În lupa de limitare a proliferării armelor nucleare, în timpul războiului rece, pe
măsură ce arsenalele nucleare s-au dezvoltat numeric şi calitativ, iar apărarea împotriva
armelor nucleare a devenit în mod evident imposibilă, încrederea în capacitatea de a
îndeplini anumite obiective politico-militare prin utilizarea armelor nucleare a fost
înlocuită de descurajare – descurajare nucleară –, ca descurajare între cele două
superputeri, adică dezvoltarea şi menţinerea arsenalelor nucleare pentru a-şi convinge
adversarii să nu-şi utilizeze propriile arme în scopuri ofensive. Fiecare din cele două
mari puteri – SUA şi fosta URSS – se ameninţau reciproc, la început, cu o ripostă
masivă nucleară, apoi cu o ripostă gradată, flexibilă etc. A fost o perioadă destul de
lungă dominată de această strategie a descurajării nucleare. Strategia descurajării
nucleare face parte din strategia generală şi, de aceea, ea a exercitat şi exercită încă o
influenţă foarte mare în toate domeniile şi elementele care ţin de strategie.8
Nici una dintre puterile nucleare din timpul războiului rece nu se putea apăra
împotriva unui atac executat cu arme nucleare (strategice, în mod deosebit).

7
Toffler, Alvin şi Heidi, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Bucureşti, Editura Antet, 1996.
8
Ibidem.

8
Ameninţarea pe care se baza descurajarea se referea la capacitatea de răspuns la un
atac nuclear, represaliile la acesta asigurând un efect cel puţin similar asupra părţii care
ar fi utilizat prima armele nucleare. Ideea pe care se baza descurajarea era că un
agresor potenţial îşi va da seama că victima unui atac nuclear va rămâne, în urma
primei lovituri nucleare, cu suficientă capacitate de răspuns nuclear, astfel încât atacul
iniţial ar fi devenit un atac sinucigaş.9

Controlul armelor nucleare

Aliaţii NATO şi-au menţinut un angajament de lungă durată privitor la controlul
armelor nucleare, dezarmare şi neproliferare, ca parte integrantă a politicii de
securitate, ferm inclusă în contextul politic mai larg în care aliaţii caută să sporească
stabilitatea şi securitatea prin reducerea nivelelor armelor şi creşterea transparenţei şi
încrederii reciproce pe plan militar. În „Decizia Montebello” din 1983, Alianţa a anunţat şi
apoi a executat retragerea a 1 400 de focoase nucleare din Europa. Tratatul Forţelor
Nucleare cu Rază Medie de Acţiune (INF), între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, din
1987, a eliminat la scară globală rachetele nucleare cu lansare de la sol şi rază medie
de acţiune, fructificând astfel aspectul referitor la controlul armamentului, din „decizia
dublă” a NATO din 1979.
Statele Unite şi Federaţia Rusă sunt pe deplin angajate într-un proces care are
ca obiectiv reducerea drastică a armelor lor nucleare strategice.
Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice (START-I), semnat în iulie 1991 şi
aflat în vigoare din 1994, va reduce armele strategice desfăşurate de ambele părţi, de la
mult peste 10 000, la 6 000. START-II (semnat în ianuarie 1993 şi ratificat de Statele
Unite în ianuarie 1996 şi de către Rusia în aprilie 2000) va continua să reducă armele
strategice de fiecare parte la aproximativ 3 000 sau 3 500 şi va elimina vehiculele de
repoziţionare cu ochire independentă multiplă (MIRV) din Rachetele Balistice
Intercontinentale (ICBM), totodată asigurând procedurile de verificare inopinată a
respectării acordului. În urma ratificării START II de către Rusia, Statele Unite şi Rusia
au indicat faptul că sunt pregătite să se angajeze în negocierile pentru START-III,
pentru o altă reducere a armelor strategice la aproximativ 2 000 sau 2 500 şi pentru a
introduce măsuri legate de transparenţa inventarelor focoaselor strategice şi a
distrugerii focoaselor nucleare strategice.10
În vara anului 2009, Statele Unite şi Rusia au ajuns la acorduri în mai multe
dosare importante, în timpul discuţiilor dintre preşedintele american Barack Obama şi
cel rus Dmitri Medvedev, printre care:
a) reducerea armamentului strategic - Obama şi Medvedev au stabilit liniile
principale ale unui acord privind reducerea numărului ogivelor nucleare până la 1 500-1
750 în decurs de şapte ani de la semnarea unui nou tratat; cele două părţi doresc să
ajungă la o înţelegere cât mai repede posibil; atât Rusia, cât şi Statele Unite şi-au luat

9
https://history.state.gov/milestones/1969-1976/salt, accesat pe 02.06.2018.
10
https://www.armscontrol.org/treaties/strategic-arms-reduction-treaty-i, accesat pe 02.06.2018.

9
deja angajamentul de a-şi reduce arsenalele nucleare până la 1 700-2 200 de ogive,
potrivit unui tratat separat semnat la Moscova în 2002, Tratatul de Reducere a
Arsenalelor Nucleare Strategice (SORT), care expiră în 2012. Totuşi, SORT nu include
proceduri detaliate de verificare, precum START, care vor fi incluse însă în noul acord.
„Noul tratat va include măsuri eficiente de verificare desprinse din experienţa celor două
părţi în implementarea START”, a explicat Casă Alba într-un comunicat;
b) cooperarea nucleară - Rusia şi Statele Unite speră ca noul lor acord privind
arsenalele nucleare le va consolida poziţia în cadrul revizuirii unui acord internaţional
pentru neproliferare, în cursul anului 2010; deşi Moscova şi Washingtonul controlează
95% dintre armele nucleare din lume, cele două părţi doresc să evite ca şi alte state în
afara de puterile nucleare declarate să obţină arme atomice. Este vorba în special de
Coreea de Nord şi Iran. Sprijinul lui Obama faţă de reducerea arsenalului nuclear ar
pune capăt impasului şi ar putea obţine susţinerea celor 189 de semnatari ai Tratatului
de Neproliferare din 1970 pentru o revizuire majora a acordului în 2010.11
În alte domenii colaterale, ţările membre NATO sprijină şi participă în totalitate la
Tratatul asupra Neproliferării Armelor Nucleare (NPT). Tratatul, iniţiat în anul 1967 de
statele puteri nucleare ale timpului (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa, şi China), a
constituit piatra de temelie a regimului internaţional de neproliferare nucleară, prin care
se exprima angajamentul statelor semnatare de a nu exporta statelor nenucleare arme
nucleare, componente ale acestora şi tehnologiile acestora, precum şi măsurile de
siguranţă necesare, modalitatea de control asupra acestora şi rolul Agenţiei
Internaţionale pentru Energia Atomică. Iniţiatorii au îndemnat toate ţările nesemnatare
să adere la Tratat şi să-l implementeze în totalitate. La Conferinţa cincinală pentru
revizuirea NTP, care a avut loc la New York în luna mai 2000, cele cinci puteri nucleare
care sunt membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU – China, Franţa,
Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite – pe lângă alte măsuri practice de implementare
a tratatului, s-au angajat să acţioneze cât mai eficient pentru a elimina complet a
arsenalele nucleare proprii, până la dezarmarea totală. Acest angajament reprezintă un
pas înainte semnificativ în domeniul controlului armelor nucleare şi care poate exercita
o influenţă pozitivă asupra planurilor viitoare de control al armamentului. 12
Testarea armelor nucleare de către India şi Pakistan, în anul 1998, a mai
adăugat alţi doi membrii aşa-zisului Club Nuclear, deşi ambele ţări se află încă sub
presiunea opiniei publice internaţionale, pentru a nu-şi desfăşura aceste arme.
Pe linia renunţării la armele nucleare se înscriu Africa de Sud, care după abolirea
regimului de apartheid, a decis să se dezarmeze de arsenalul nuclear pe care-l poseda

11
Claval, Paul, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura
CORINT, Bucuresti, 2001;
12
Frunzeti, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, Ed. Institutul European, Iaşi, 2006.

10
deja. Pe aceeaşi linie se situează şi Brazilia şi Argentina care au renunţat la programele
nucleare militare.
Statul Israel şi-a dezvoltat propriile capabilităţi nucleare. Alte state continuă să
facă eforturi pentru dezvoltarea unor programe nucleare cu ajutorul unora dintre marile
puteri nucleare existente.
Majoritatea statelor sprijină cu putere eforturile de reducere a armelor nucleare
într-o manieră gradată şi prudentă şi au salutat în permanenţă progresele înregistrate
pe baza Tratatului pentru Reducerea Armelor Strategice (START). dintre acestea SUA
şi Rusia au accentuat necesitatea intrării în vigoare a Tratatului START-II, ceea ce ar
putea duce la alte reduceri substanţiale ale arsenalelor strategice preconizate printr-un
Tratat START-III. Prin Tratatul americano-rus SORT, cunoscut şi ca Tratatul de la
Moscova, se fixează ca termen-limită anul 2012 pentru reducerea numărului de arme
nucleare pentru fiecare în parte (1 700-2 200 focoase nucleare), dar nu conţine un
program de realizare; tratatul nu include armele tactice cu rază mică de acţiune13.
Scopul fundamental al forţelor nucleare existente în lume rămâne cel politic: de
păstrare a păcii şi prevenire a constrângerilor. Acestea fac ca riscurile agresiunii
împotriva statelor posesoare de ADM şi a aliaţilor lor să fie incalculabile şi inacceptabile
într-un mod în care doar forţele convenţionale nu ar fi putut-o face. Împreună cu o
combinaţie adecvată de capacităţi convenţionale, acestea încă mai creează o
nesiguranţă reală oricărei ţări care ar putea căuta avantaje politice sau militare prin
intermediul ameninţării sau folosirii de arme de distrugere în masă împotriva lor. Prin
descurajarea folosirii armelor nucleare, biologice sau chimice, forţele Alianţei contribuie
şi la eforturile aliaţilor de prevenire a proliferării acestor arme şi a mijloacelor de
aprovizionare cu acestea.14

Zonele denuclearizate
O zonă fără arme nucleare este definită de Organizația Națiunilor Unite ca un
accord pe care un grup de state l-a stabilit printr-un tratat sau printr-o convenție și care
interzice utilizarea sau dezvoltarea armelor nucleare intr-o anumită zonă, care are
mecanisme de verificare și de control pentru îndeplinirea obligațiilor și care este
recunoscut de Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Zonele fără arme nucleare au un
scop similar, dar totuși diferă, cu Tratatul de neproliferare a armelor nucleare din care
fac parte majoritatea țărilor, inclusiv cele cinci state cu arme nucleare din programul
NATO de descurajare nucleară (Belgia, Turcia, Olanda, Italia, Germania). Un alt
termen, zonă non-nucleară, se referă la unele zone care au interzis atât armele

13
Zodian, Mihai V., Lumea 2005, enciclopedie politică şi militară, Armele de distrugere în masă, Editura CTEA,
Bucureşti, 2005, p.181.
14
Claval,Paul, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura CORINT,
Bucuresti, 2001;

11
nucleare, cât și energia nuclear, în unele cazuri chiar și deșeurile nucleare și propulsia
nucleară, acestea nefiind de obicei recunoscute de ONU.
Definiția zonelor denuclearizate nu se referă și la țările sau regiunile mai mici
care au interzis armamentul nuclear prin legii interne, cum ar fi Austria cu
Atomsperrgesetz în 1999. În mod similar, Tratatul 2+4, care a dus la reunificarea
Germaniei, a interzis armele nucleare în noile state ale Germaniei (Berlin și fosta
Republică Democrată Germană), dar acesta a fost un acord doar între cele șase state
semnatare, fără mecanismele oficiale ale unei zone denuclearizate. 15

Spațiile denuclearizate:

1. Tratatul Antarcticii - a fost semnat la data de 1 decembrie 1959 în

Washington de către statele ai căror cercetători au fost activi în zonă în
decursul anului 1957-1958. Acesta a intrat în vigoare în 1961 și de
atunci alte state au aderat la el, astăzi numărul statelor care fac parte
din acest tratat sunt în număr de 53.
Cele 12 state care au semnat tratatul la data de 1 decembrie 1959
sunt: Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franța, Japonia, Noua
Zeelandă, Norvegia, Rusia, Africa de Sud, Regatul Unit al Marii Britanii
și Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americii.

În articolele Tratatului se specifică faptul că:

- zona va fi folosită doar în scopuri pașnice, activitățile militare fiind

interzise, cu excepția cazurilor când personalul și echipamentele
militare sunt folosite în scopuri de cercetare științifică.
- tratatul nu recunoaște, nu contestă și nu stabilește revendicări privind
suveranitatea teritorială, cât timp tratatul este în vigoare, nu se vor
ridica noi revendicări teritoriale.
- se permite libertatea schimbului de informații și de personal în
cooperare cu Națiunile Unite și cu alte agenții internaționale.
- tratatul interzice testele nucleare și deversarea deșeurilor
radioactive.16

15
Stelian Scăunaș, Dreptul internațional public, ed. C.H. Beck, 2007, p. 264.
16
http://www.ats.aq/e/ats.htm, accesat pe 5.01.2018.

12
 2. Spațiul cosmic – Tratatul Spațiului cosmic, oficial Tratatul privind
principiile care guvernează activitățile statelor în explorarea și utilizarea
spațiului cosmic, inclusiv luna și alte corpuri cerești, este actul care obligă
părțile semnatare să utilizeze spațiul cosmic numai în scopuri pașnice. În
iunie 1966, Statele Unite și Uniunea Sovietică au înaintat Națiunilor Unite
proiecte de tratate privind utilizarea spațiului cosmic. Tratatul a fost
semnat la data de 27 ianuare 1967, intrând în vigoare la 10 octombrie
1967, după ce a fost ratificat de Statele Unite, Uniunea Sovietică și
Regatul Unit. Conform termenilor tratatului, părților le este interzis să
plaseze arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă pe orbită, pe
Lună sau pe alte corpuri din spațiu. Națiunile nu pot pretinde suveranitatea
asupra Lunii sau a altor corpuri cerești. Națiunile sunt responsabile pentru
activitățile lor în spațiu, sunt răspunzătoare pentru orice daune cauzate de
obiecte lansate în spațiu de pe teritoriul lor și sunt obligate să asiste
astronauții în primejdie. Instalațiile și vehiculele lor spațiale vor fi deschise,
pe bază reciprocă, reprezentanților altor țări, iar toate părțile sunt de acord
să desfășoare în mod deschis și în conformitate cu dreptul internațional
activitățile din spațiul cosmic.
În acest moment 107 state sunt părți semntare ale tratatului, în timp ce
23 de alte state l-au semnat, dar nu l-au ratificat.17

3. America Latină și Caraibe – Semnat la data de 14 februarie 1967 în

Mexico City, intrat în vigoare la 22 aprilie 1968 – 33 de state
semnatare.

Conform tratatului, statele părți sunt de acord să interzică și

să împiedice "testarea, utilizarea, fabricarea, producția sau achiziția
prin orice mijloace a oricăror arme nucleare" și "recepționarea,
stocarea, instalarea, desfășurarea și orice formă de posesie a oricărui
tip nuclear arme."

Există două protocoale suplimentare la tratat:

 Protocolul I leagă țările de peste mări cu teritorii în zonă (Statele
Unite, Regatul Unit, Franța și Țările de Jos) de condițiile tratatului.
 Protocolul II prevede ca statele lumii cu arme nucleare să se abțină
să submineze în vreun fel statutul de denuclearizare din regiune;
acesta a fost semnat și ratificat de SUA, Marea Britanie, Franța,
China și Rusia.

Tratatul prevede, de asemenea, un mecanism cuprinzător de

control și verificare, supravegheat de Agenția pentru Interzicerea
Armelor Nucleare din America Latină și Caraibe (OPANAL), cu sediul
în Mexico City.18

17
https://www.state.gov/t/isn/5181.htm, accesat pe 5.01.2018.
18
http://disarmament.un.org/treaties/t/tlatelolco, accesat pe 5.01.2018.

13
 4. Fundul mărilor și oceanelor – Tratatul de interzicere a armelor
nucleare pe fundul mărilor și oceanelor, dar și în subsolul acestora a
fost semnat la 11 februarie 1971 de către Statele Unite, Uniunea
Sovietică, Marea Britanie și alte 91 de state și a intrat în vigoare la 18
mai 1972. Articolul I stabilește principala obligație a tratatului. Aceasta
interzice părților să folosească arme nucleare sau arme de distrugere
în masă pe fundul mărilor și oceanelor, dincolo de o zonă de coastă de
12 mile sau 22.2 km. Articolul II prevede că "zona fundului mării"
trebuie măsurată în conformitate cu dispozițiile Convenției din 1958
privind Marea Teritorială și zona contiguă.19

5. Sudul Pacificului – Tratatul de la Rarotonga a fost semnat la 6 august

1985 și ratificat la 11 decembrie 1986.
13 state din zonă au semnat și ratificat tratatul. Dintre țările care dețin
arme nucleare doar Franța și Marea Britanie au ratificat toate cele 3
Protocoale, Rusia și China au ratificat doar Protocoalele II și III, în timp
ce Statele Unite nu au ratificat încă nici unul dintre Protocoale.

Statele părți sunt obligate să nu producă sau să achiziționeze,

să posede sau să dețină controlul asupra oricărui dispozitiv exploziv
nuclear oriunde în interiorul sau în afara zonei tratate; să nu caute sau
să primească niciun fel de asistență în acest sens; să nu ia nicio
măsură pentru a asista sau a încuraja producerea sau achiziționarea
oricărui dispozitiv exploziv nuclear de către orice stat; și să nu
furnizeze surse, materiale sau echipamente fisionabile speciale pentru
nici un stat care nu deține arme nucleare sau pentru niciun stat
deținător de arme nucleare, cu excepția cazului în care acesta face
obiectul unor acorduri de garanții cu Agenția Internațională pentru
Energie Atomică (AIEA). Semnatarii sunt, de asemenea, obligate să
prevină, pe teritoriul statelor părți, staționarea oricărui dispozitiv
exploziv nuclear; să prevină testarea oricărui dispozitiv exploziv
nuclear; să nu arunce deșeuri radioactive și alte materii radioactive în
mare, oriunde în cadrul SPNFZ și să împiedice evacuarea deșeurilor
radioactive și a altor materii radioactive de către oricine în marea
teritorială a statelor părți.20

6. Asia de Sud-Est – Tratatul de la Bangkok a fost semnat la data de 15

decembrie 1995 și a intrat în vigoare la 28 martie 1997.
Membri ai tratatului: Brunei, Cambodgia, Indonezia, Laos, Malaezia,
Myanmar, Filipine, Singapore, Thailanda și Vietnam.
Niciuna dintre țările deținătoare de arme nucleare nu a semnat încă
protocoalele, în mare parte din cauza obiecțiilor veni din SUA și Franța

19
https://www.state.gov/t/isn/5187.htm, accesat pe 5.01.2018.
20
http://www.nti.org/learn/treaties-and-regimes/south-pacific-nuclear-free-zone-spnfz-treaty-rarotonga/, accesat pe
5.01.2018.

14
 cu privire la caracterul neechivoc al asigurărilor de securitate și asupra
definițiilor teritoriale, inclusiv a zonelor economice exclusive.

Obligațiile statelor semnatare: - statele părți sunt obligate să nu

producă sau să achiziționeze, să posede sau să dețină controlul
asupra oricărui dispozitiv exploziv nuclear oriunde în interiorul sau în
afara zonei tratate; să nu caute sau să primească niciun fel de
asistență în acest sens; să nu ia nicio măsură pentru a asista sau a
încuraja producerea sau achiziționarea oricărui dispozitiv exploziv
nuclear de către orice stat; și să nu furnizeze surse, materiale sau
echipamente fisionabile speciale pentru nici un stat care nu deține
arme nucleare sau pentru niciun stat deținător de arme nucleare, cu
excepția cazului în care acesta face obiectul unor acorduri de garanții
cu Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA). Semnatarii
sunt, de asemenea, obligate să prevină, pe teritoriul statelor părți,
staționarea oricărui dispozitiv exploziv nuclear; să prevină testarea
oricărui dispozitiv exploziv nuclear; să nu arunce deșeuri radioactive și
alte materii radioactive în mare, oriunde în cadrul SPNFZ și să
împiedice evacuarea deșeurilor radioactive și a altor materii radioactive
de către oricine în marea teritorială a statelor părți.21

7. Asia centrală – Tratatul de la Semei a fost semnat la data de 8

septembrie 2006 și a intrat în vigoare la 21 martie 2009.
State membre: Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Turkmenistan și
Uzbekistan.
Dispoziții de bază: - în conformitate cu tratatul, statele din Asia
Centrală se angajează să nu cerceteze, să dezvolte, să producă, să
stocheze, să dobândească, să dețină sau să aibă vreun control asupra
oricărei arme nucleare sau a altui dispozitiv exploziv nuclear; să nu
caute sau să primească asistență în oricare dintre cele de mai sus; sau
să sprijine sau să încurajeze astfel de acțiuni. Nu este permisă
recepționarea, stocarea, instalarea sau altă formă de deținere a unei
arme nucleare sau a unui dispozitiv exploziv nuclear pe teritoriul
statelor membre. Fiecare parte se angajează să nu efectueze teste cu
arme nucleare sau alte explozii nucleare și să prevină explozia
nucleară în orice loc aflat sub controlul său. Statele membre convin să
încheie cu Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) și să
pună în aplicare un acord de garanții și un protocol adițional în termen
de 18 luni de la intrarea în vigoare a tratatului. Părțile trebuie, de
asemenea, să introducă controale ale exporturilor în care nu vor
furniza surse sau orice material fisionabil special sau echipamente
conexe către orice stat cu arme nenucleare care nu a încheiat un
acord cuprinzător privind garanțiile și un protocol adițional al AIEA. În
plus, statele sunt de acord să mențină protecția fizică a materialelor

21
http://www.nti.org/learn/treaties-and-regimes/southeast-asian-nuclear-weapon-free-zone-seanwfz-treaty-bangkok-
treaty/, accesat pe 5.01.2018.

15
 nucleare, a instalațiilor și a echipamentelor care sunt cel puțin la fel de
eficiente ca cele enunțate în recomandările și orientările AIEA din
Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare.
Tratatul nu afectează drepturile și obligațiile părților în temeiul
altor tratate internaționale încheiate înainte de intrarea în vigoare a
CANWFZ. Această clauză a devenit un motiv de conflict între statele
din Asia Centrală și unele dintre statele cu arme nucleare. Tratatul
poate fi modificat prin consens.22

8. Africa – Tratatul de la Pelindaba a fost semnat la data de 11 aprilie

1996 și a intrat în vigoare la 15 iulie 2009.
Până în prezent 40 de state africane au semnat și ratificat tratatul, 14
doar l-au semnat, dar nu l-au ratificat. Un singur stat nu a semnat
tratatul – Sudanul de Sud.

Părțile se angajează să nu efectueze cercetări, să dezvolte,

să producă, să stocheze sau să achiziționeze, să posede sau să
dețină controlul asupra oricărui dispozitiv exploziv nuclear prin orice
mijloace; să nu caute sau să primească niciun fel de asistență în
cercetarea, dezvoltarea, fabricarea, stocarea, achiziționarea sau
deținerea oricărui dispozitiv exploziv nuclear și să nu ia nici o măsură
pentru a sprijini sau încuraja cercetarea, dezvoltarea, fabricarea,
stocarea, achiziționarea sau posesia oricărui dispozitiv exploziv
nuclear. Părțile se angajează de asemenea să interzică, pe teritoriul
lor, amplasarea oricărui dispozitiv exploziv nuclear. Cu toate acestea, li
se permite să decidă dacă să permită vizite ale navelor și aeronavelor
străine în porturile și aerodromurile lor, tranzitul spațiului lor aerian cu
aeronave străine și navigația cu nave străine în apele lor teritoriale sau
în arhipelaguri. Tratatul interzice în continuare părților să testeze sau
să permită testarea pe teritoriul lor, să asiste sau să încurajeze
testarea oricărui dispozitiv exploziv nuclear; precum și aruncarea
deșeurilor radioactive. Părțile se angajează să declare orice capacitate
pentru fabricarea dispozitivelor explozive nucleare; să demonteze și să
distrugă orice dispozitiv nuclear explozibil pe care l-au produs înainte
de intrarea în vigoare a prezentului tratat; să distrugă instalațiile pentru
fabricarea dispozitivelor explozive nucleare sau, dacă este posibil, să
le transforme pentru utilizare pașnică și să permită Agenției
Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) să verifice procesele de
dezmembrare și distrugere a dispozitivelor explozive nucleare, precum
și distrugerea sau transformarea instalațiilor pentru producerea lor.
Tratatul permite părților să se angajeze în activități nucleare pașnice și
le obligă să încheie acorduri de salvgardare cu AIEA pentru a verifica
caracterul pașnic al acestor activități. Părțile se angajează, de
asemenea, să nu ia, să sprijine sau să încurajeze orice acțiune care

22
http://www.nti.org/learn/treaties-and-regimes/central-asia-nuclear-weapon-free-zone-canwz/, accesat pe
5.01.2018.

16
 vizează un atac armat prin metode convenționale sau de altă natură
împotriva instalațiilor nucleare în zona de aplicare a tratatului.23

9. Mongolia - acest stat a devenit denuclearizat prin Declarația din 25

septembrie 1992, legea intrând în vigoare pe 3 februarie 2000.

Obligații - Este interzis ca o persoană fizică, juridică sau

orice alt stat străin, pe teritoriul Mongoliei, să comită, să inițieze sau să
participe la următoarele acțiuni sau activități legate de arme nucleare: 1)
să dezvolte, să producă, să dobândească, să dețină sau să aibă control
asupra armelor nucleare; 2) staționarea sau transportul de arme nucleare
prin orice mijloace; 3) aruncarea materialului radioactiv sau a deșeurilor
nucleare.

Transportul pe teritoriul Mongoliei de arme nucleare, părți sau componente ale

acestora, precum și deșeuri nucleare sau orice alt material nuclear conceput sau
produs în scopuri militare este interzis.24

Concluzii
În spaţiul conflictului armat al viitorului, inteligenţa şi tehnologia militară vor avea
un rol hotărâtor, generând o cunoaştere aproape instantanee a situaţiei militare globale
şi punctuale din teatre, o reală superioritate informaţională, o nouă dinamică, precizie şi
eficacitate a forţelor aflate în ofensivă, asigurând, în timp scurt, înfrângerea şi
capitularea inamicului.
Noua dimensiune a confruntărilor militare, care presupune implicarea armatelor
în războiul împotriva terorismului şi combaterea altor ameninţări asimetrice, cere noi
tehnologii, pentru moment inexistente, impuse de particularitatea acestor confruntări şi
incluse în: mijloace de descoperire, identificare şi localizare a reţelelor teroriste,
nodurilor de reţea, bazelor de antrenament şi altor elemente; identificarea muniției
nucleare și a vectorilor purtători; mijloace de supraveghere a reţelelor teroriste; mijloace
de acţiune concretă împotriva teroriştilor, în care se cuprind şi mijloacele de
recunoaştere şi de interoperabilitate a forţelor şi elementelor acţionale.
Tehnologiile noi vor asigura dominarea totală a adversarului, pe întreaga gamă a
operaţiilor militare, în primul rând prin dominarea informaţională. În războiul de coaliţie,
aceasta va pune probleme acute de compatibilitate, care vor trebui să fie depăşite, prin
eforturi bugetare consistente.

23
http://www.nti.org/learn/treaties-and-regimes/african-nuclear-weapon-free-zone-anwfz-treaty-pelindaba-treaty/,
accesat pe 5.01.2018.
24
Declarația din 25 septembrie 1992 și legea din 3 februarie 2000.

17
 Un lucru este sigur: nici o ţară din NATO sau din afara acesteia nu poate şi nu va
putea produce arme nucleare în afara unui control internațional strict, cu sfidarea opiniei
publice mondiale. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple este necesară o strânsă
cooperarea politică, militară, economică și de altă natură între state, menită a duce la
creșterea încrederii, a conlucrării și respectului reciproc dintre acestea.
În următoarea decadă, ameninţarea nucleară va fi, în continuare, principala
categoria de riscuri şi provocări dacă nu sunt luate unele măsuri printre care amintim:
a) consolidarea regimului neproliferării (tratate, instituţii);
b) coordonarea (în primul rând de către Rusia şi SUA) a demersurilor privind
conflictele şi crizele regionale, acestea fiind un bun teren pentru proliferare;
c) iniţierea proiectării unui regim gradual de sancţiuni economice, politice şi
militare pentru violarea regimului de neproliferare;
d) încheierea unui acord privind întărirea sistemelor de control a exporturilor;
e) instituirea unui sistem global de alertare timpurie şi monitorizare a
neproliferării armelor de distrugere în masă şi mijloacelor de transport la ţintă a
acestora;
f) crearea unei bănci de date şi a unei agenţii internaţionale pentru neproliferare
în subordinea Secretariatului ONU; Agenţia ar urma să sprijine identificarea celor care
încalcă regimul neproliferării şi să contribuie la prevenirea şi stoparea acţiunilor ilegale;
g) formularea unor reguli elementare pentru controlul internaţional asupra
comerţului cu arme convenţionale;
h) încheierea unui acord pentru extinderea prevederilor actualelor tratate
referitoare la limitarea şi reducerea armamentelor;
i) crearea unui sistem mai larg de relaţii bazate pe tratate pentru prevenirea
amplasării în spaţiu a oricărui tip de arme, nu doar de distrugere în masă;
j) începerea unui dialog serios cu lumea islamică, fără intenţii de „pacificare”.

18
BIBLIOGRAFIE
Cărți:
1. Claval, Paul, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-
lea, Editura CORINT, Bucuresti, 2001;
2. Herken, Gregg, Brotherhood of the Bomb: The Tangled Lives and Loyalties of Robert
Oppenheimer, Ernest Lawrence, and Edward Teller (New York: Henry Holt & Co., 2002).
3. Putko, Aleksandr şi Boris, Tăcerea atomică, Editura Nemira, Bucureşti, 1994.
4. Frunzeti, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, Ed. Institutul European, Iaşi, 2006.
5. Toffler, Alvin şi Heidi, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Bucureşti,
Editura Antet, 1996.
6. Zodian, V. Mihai, Lumea 2005, enciclopedie politică şi militară, Armele de distrugere în masă,
Editura CTEA, Bucureşti, 2005.

INTERNET
1. https://history.state.gov/milestones/1969-1976/salt
2. https://www.armscontrol.org/treaties/strategic-arms-reduction-treaty-i
3. https://www.britannica.com/event/Treaty-on-the-Non-proliferation-of-Nuclear-Weapons
4. https://www.britannica.com/event/Strategic-Arms-Reduction-Talks
5. https://www.britannica.com/technology/nuclear-weapon
6. http://www.nti.org/learn/treaties-and-regimes/african-nuclear-weapon-free-zone-anwfz-treaty-
pelindaba-treaty/
7. http://www.nti.org/learn/treaties-and-regimes/southeast-asian-nuclear-weapon-free-zone-
seanwfz-treaty-bangkok-treaty/
8. http://www.nti.org/learn/treaties-and-regimes/south-pacific-nuclear-free-zone-spnfz-treaty-
rarotonga/

19