UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

MASTER: SECURITATE ȘI RELAȚII

INTERNAȚIONALE

-ANUL II, SEMESTRUL II-

Masterand: Nuhaiu Daniel-Constantin

Coordonator: Conf. univ. dr. Pavel Moraru

SIBIU
2019
 UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE
-REFERAT-

Managementul crizelor internaționale

- Criza rachetelor din Cuba-

Masterand: Nuhaiu Daniel-Constantin

Coordonator: Conf. univ. dr. Pavel Moraru

SIBIU
2019
 INTRODUCERE

Criza rachetelor din Cuba a avut o semnificaţie majoră în istoria lumii, fiind un
eveniment capabil să declanşeze un „dezastru nuclear”1 care putea fi soldat cu “moartea
a 100 de milioane de americani, a mai bine de 100 de milioane de ruşi şi de asemenea a
milioane de europeni“2.

În rândul populaţiei s-a provocat o adevărată panică, în urma discursului

preşedintelui Americii John F. Kennedy din 22 octombrie 1962, în care afirma prezenţa
rachetelor în Cuba şi a blocadei acesteia. Se considera cu preponderenţă că un război
nuclear avea să urmeze.

Rachetele din Cuba au avut un adevărat impact asupra Războiului Rece şi a

demonstrat că factorul decizional are o importanţă majoră. Evenimentul combină trei
dimensiuni: nucleară, strategică şi psihologică.

Poporul sovietic și american au aflat despre criza din octombrie 1962 în diferite
moduri. Autoritățile sovietice au păstrat tăcerea pentru cea mai mare parte a lunii. Având
în vedere natura sistemului politic american, informațiile despre criză au devenit rapid
accesibile mass-mediei. Dovezile sugerează că știrile i-au făcut pe unii americani să se
panicheze din cauza posibilității reale de a izbucni un război nuclear. Potrivit unei cărți a
fostului șef adjunct al Directoratului Principal al KGB, Nikolai Leonov, care în acel moment
lucra în Mexic, "O avalanșă de refugiați a trecut peste granița mexicană spre sud…
Autovehiculele cu remorci rezidențiale au format linii nesfârșite de-a lungul drumurilor
muntoase "și" au apărut dificultăți în ceea ce privește cazarea, livrările medicale și
alimentare ".

Este important de remarcat faptul că părțile sovietice și americane nu elaboraseră

încă o înțelegere comună a ceea ce constituia stabilitatea strategică. Mai mult, acest
concept important nu a existat încă, apărând considerabil mai târziu. Doctrinele militare
ale ambelor părți subliniau necesitatea victoriei într-un război care includea toate
armamentele posibile, inclusiv armele nucleare. Atât Statele Unite, cât și Uniunea
Sovietică au desfășurat în mod activ activități de cercetare și dezvoltare pentru a crea o
apărare strategică împotriva rachetelor nucleare. Au existat mari speranțe de ambele
părți că ar fi putut fi creat un scut antirachetă pentru a apăra întreaga țară de un atac
masiv cu rachete nucleare.

Acest optimism s-a diminuat considerabil la sfârșitul anilor 1960. O astfel de

schimbare a fost în mare parte asociată cu dezvoltarea de vehicule de reintrare multiplă

1
G. Allison, P. Zelikow, Esenţa deciziei, o explicaţie a crizei rachetelor din Cuba, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p.19.
2
Ibidem.
(MIRVs) destinate rachetelor balistice și a unor mijloace speciale de depășire a apărării
anti-rachetă (ABM). (Potrivit lui Evgheni Velikhov, un membru al Academiei de Științe din
Rusia, Lev Artsimovich și alți fizicieni ruși au tras o serie de concluzii importante la
sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 cu privire la capacitățile limitate ale armelor
direcționate de energie, incluzând fasciculul cu laser și armele cu particule. Aceste
concluzii, care s-au bazat pe legile fundamentale ale fizicii și ale balisticelor, rămân
valabile și astăzi.)

1. CRIZA RACHETELOR ÎN CONTEXTUL RĂZBOIULUI RECE

Criza rachetelor a reprezentat punctul culminant al Războiul Rece, începând din

octombrie 1962, fiind derulată timp de aproximativ două săptămâni. Nikita Hruşciov şi
John F. Kennedy au fost reprezentanţii celor două mari superputeri din perioada
postbelică, respectiv URSS şi Statele Unite ale Americii, care au purtat un război de mare
amploare, capabil să declanşeze un al treilea Război Mondial, dar de data această unul
nuclear, devastator pentru întreaga omenire. Republica Cuba şi-a câştigat independenţa
în anul 1898 în urma războiului hispano-american, iar din anii 1950 SUA a avut o influenţă
puternică în aceast stat insular.

Dictatorul Fulgencio Batista a fost înlăturat de la putere de către armata de gherilă

a lui Fidel Castro, în ianuarie 1959. De asemenea, precedentul lui Kennedy, Eisenhower
a privit cu ochi buni revoluţia cubaneză, considerând că Batista degrada imaginea
Americii.3

La data respectivă America, avea în proprietate o mare parte din industria si

agricultura insulei precum şi o bază navală la Guantanamo. Un alt interes al Americii în
Cuba îl reprezenta forţa de muncă ieftină. Castro considera că dominaţia americană era
problema principală a Cubei, în contextul săraciei, analfabetizării şi al sistemului de
sănătate necalitativ. Cu toate acestea Castro reuşeste să-şi câstige popularitatea şi dorea
să inlăture dominaţia americană.4

În urma ordinului lui Eisenhower catre CIA, care consta în, înlăturarea lui Castro
de la putere s-au organizat mai multe acţiuni: sancţiuni economice, impunerea
embargoului exporturilor chiar şi tentative de asasinare. Astfel s-au dezvoltat relaţiile
dintre Castro şi Uniunea Sovietică, amplificandu-se ingrijorarea americanilor. „Reacţia
guvernului american, aflat intr-un moment de schimbare a administraţiei (de la
Eisenhower la John Kennedy) a fost foarte dură: ruperea relaţiilor diplomatice (3 ianuarie
1961) şi intervenţia armată a voluntarilor din exilul cubanez antrenaţi de CIA şi susţinuţi

3
Allison, Graham, Philip Zelikow. Essence of Decision: Explaining the Cuban Missile Crisis. 2d ed. New York: Longman, 1999, p.
152.
4
Ibidem.
logistic în debarcarea de pe coasta Cubei, Golful Porcilor (Playa Giron intre 17 şi 20 aprilie
1961)5.

2. DEZECHILIBRUL NUCLEAR

În anul 1962, în Turcia au fost instalate rachete Jupiter de către americani. Acestea
aveau capacitatea de a suprima securitatea URSS-ului. Acest moment a generat
dezechilibrul nuclear între cele două superputeri, fiind momentul declanşării crizei
rachetelor din Cuba. “ Acest decalaj a fost accentuat în mod alarmant şi prin dislocarea
de către americani a 105 rachete cu rază medie de acţiune în Marea Britanie, în Italia şi
în Turcia. Primii din Tratatul de la Varsovia care au prezentat dovada materială a
existenţei rachetelor americane în Turcia, au fost 2 ofiţeri din serviciul de cercetare
strategică al armatei Române”6

Răspunsul sovietic: plasarea rachetelor ofensive în Cuba

Provocaţi de acţiunile americanilor şi ”îngrijoraţi de decalajul tehnologic si cantitativ

faţă de SUA, sovieticii, sub patronajul lui N.S.HRUSCIOV, au decis să instaleze pe
teritoriul CUBEI un număr de 48 de rachete cu bătaie medie (peste 2.500 km), cu
încărcături nucleare. La descoperirea acestora de către cercetarea aeriană a armatei
SUA, preşedintele J.F. KENNEDY a fost supus unor puternice presiuni din partea CIA şi
a Departamentului Apărării pentru a ordona invadarea Cubei, vizând prin aceasta atât
distrugerea rachetelor ruseşti cât şi înlăturarea regimului comunist al lui Fidel Castro.”7

În anul 1962, aproximativ 80 de rachete au fost trimise în secret pe teritoriul Cubei,

acestea nefiind încă operaţionale. Acest fapt a fost precizat de catre Hrusciov în
,memoriile sale: ”Eram în vizită în Bulgaria când mi-a venit ideea să instalez rachete cu
focoase nucleare în Cuba şi să o fac clandestin, mai înainte ca americanii să poată
reacţiona… În acelşi timp, protejând Cuba, focoasele noastre vor putea restabili, ceea ce
occidentalii numeau, echilibru al forţelor, totodată, americanii au înconjurat ţara noastră
cu baze militare, ei ne ţin în permanent sub ameninţarea armelor lor nucleare. De ce n-
ar afla şi ei ce înseamnă să aibă rachetele inamicului aţintite asupra lor…”. 8

Din cauza vastităţii şi a complexităţii proiectului, păstrarea acestuia în secret era

greu de realizat. Astfel în vara anului 1962 şi-au făcut apariţia primele zvonuri, informaţiile
venind din partea emigranţilor şi a informatorilor CIA, însă diplomaţii ruşi au negat.

5
C. Filip, Tratatul de la Varşovia în relaţiile internaţionale ale epocii sale 1955-1991,Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007,p.
109.
6
F.Garz, Expansiunea spre est a N.A.T.O. : Bătălia pentru Europa,Editura Coruţ Pavel, Bucureşti, 1997,p.52.
7
Ibidem.
8
C.Filip apud N.Khruschev, Tratatul de la Varşovia în relaţiile internaţionale ale epocii sale 1955-1991,Editura Cetatea de Scaun,
Târgovişte, 2007,p. 110.
Preşedintele Kennedy a fost informat abia în octombrie 1962 despre existent rachetelor
din Cuba, convocându-şi consilierii: părerile au fost împărţite. Un grup în frunte cu
generalul Maxwell Taylor, preşedinte al Comitetului Unificat al Şefilor de Stat-Major, au
pledat pentru executarea unui atac aerian imediat asupra amplasamentelor descoperite,
în timp ce un alt grup, în jurul lui George Ball, expert militar cu experienţa fronturilor, au
pledat pentru instituirea unei blocade, prin care să se impiedice livrarea focoaselor
nucleare şi a altor echipamente.

A existat şi o a treia opinie potrivit căreia trebuie să se ajungă la o înţelegere cu sovieticii

pentru retragerea rachetelor lor, în contra partidă americanii să renunţe la rachetele lor
“Jupiter” instalate în Turcia şi considerate ca deja depăşite prin perfecţionarea celor
instalate pe submarine.”9

Publicarea proiectului rachetelor

Criza a atins apogeul în decursul a 13 zile, în octombrie 1962, începând cu 14

octombrie, când avioanele americane de rucunoaștere au detectat locurile de lansare a
rachetelor nucleare sovietice aflate în construcție în Cuba.

Proiectul rachetelor sovietice a devenit public abia în octombrie 1962, când

preşedintele american J.Kennedy rosteşte un discurs radiotelevizat, informând opinia
publică americană că pe teritoriul cubanez, sovieticii se află în cursul pregătirii unor
amplasamente pentru rachete ofensive. Preşedintele a susţinut faptul că orice atac din
partea Cubei împotriva oricăror ţări din Emisfera Vestică va fi receptat de Administraţie
un atac al Uniunii Sovietice asupra Statelor Unite ale Americii, ceea ce denotă represaliile
contra sovieticilor.

“De remarcat că odată ce situaţia de criză a devenit publică, preşedintele american

a recurs imediat la informarea partenerilor săi din NATO, considerând că pericolul este
comun asupra întregii Emisfere Vestice, adică aria de acţiune a Organizaţiei, zona mării
Caraibilor la doar 80 mile distanţă de coastele SUA, justificând această informare şi
mobilizare. Astfel secretarul de Stat Dean Acheson a fost trimis într-un turneu urgent şi
rapid în capitalele europene ale statelor member ale NATO. Nu acelaşi lucru a făcut
URSS în aceleaşi momente de maxima tensiune, considerat de aproape toţi analiştii şi
istoricii perioadei Războiului Rece, ca cea mai gravă, când omenirea s-a găsit în pragul
unei catastrofe nucleare.’’

Conducerea sovietică avea destule motive să se preocupe de viitorul revoluției

cubaneze, de soarta regimului Cubei și de guvernul care era dedicat socialismului în stil
sovietic. Faptul că un astfel de guvern exista și că URSS a dobândit un nou aliat în
emisfera vestică, care fusese pe deplin în zona influenței SUA de aproape o sută de ani,

9
Ibidem p. 111.
a reprezentat o provocare pentru Washington. În ciuda dimensiunilor mici, Cuba a apărut
ca unul dintre cele mai importante elemente ale confruntării globale a celor două
superputeri, confruntare care avea dimensiuni ideologice, politice, socioeconomice și
militar-strategice.

Deși problema cubaneză a fost un factor foarte important în relațiile sovieto-

americane, mulți experți ruși consideră că problema Berlinului a jucat un rol central în
acea perioadă. De asemenea, trebuie remarcat faptul că Statele Unite au construit o serie
de baze aeriene în jurul URSS la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950 care
găzduiau aeronave capabile să lanseze arme nucleare spre zonele sovietice. Cum
spuneam și mai devreme, în anii 1950 și începutul anilor 1960, Statele Unite au întărit
aceste desfășurări cu construirea unor baze de rachete, unele dintre ele fiind amplasate
în Turcia. În plus față de aceste desfășurări, submarinele dotate cu rachete balistice ale
SUA, armate cu rachete nucleare Polaris, patrulau oceanul în imediata apropiere a
URSS. Prin urmare, Uniunea Sovietică a avut toate drepturile de a întreprinde acțiuni
reciproce față de Statele Unite.10

Având în vedere că URSS doar ce începuse plasarea rachetelor ICBM pe teritoriul

său, plasarea rachetelor medii și intermediare în Cuba era un avantaj pentru ei atâta timp
cât aceste rachete erau plasate în număr mare. Trebuie să reținem că, în acel moment,
Uniunea Sovietică a rămas în urma Statelor Unite în dezvoltarea tehnologiei pentru
desfășurarea navală a forțelor nucleare strategice. Depășirea acestui decalaj a durat mult
timp.

Modul în care Uniunea Sovietică a abordat acest dezechilibru a ridicat întrebări.

Aproape deloc nu s-au făcut pregătiri politico-diplomatice pentru amplasarea rachetelor
sovietice în Cuba, cu excepția comunicărilor în cadrul relațiilor sovieto-cubaneze. Atât
elementele politice, cât și cele militare ale amplasării rachetelor au fost puse în aplicare
într-un secret total. Moscova și Havana au încheiat un tratat secret privind staționarea
forțelor armate sovietice pe teritoriul cubanez. Statul Major General al forțelor armate
sovietice în ansamblul său și, în special, Directoratul Operațional Principal, au jucat un
rol major în pregătirea acestui tratat. Există dovezi care sugerează că Hrușciov intenționa
să anunțe amplasarea rachetelor nucleare sovietice în Cuba în timpul vizitei sale pe
insulă în noiembrie 1962. Hrușciov intenționa să notifice partea americană vizitând
Statele Unite în timpul călătoriei.11

Ne putem întreba de ce nici conducătorii politici, nici comandanții militari ai URSS

nu au prevăzut posibilitatea ca avioanele de recunoaștere ale S.U.A. să expună siturile
de lansare a rachetelor odată ce avea să înceapă construcția lor. Răspunsul la această

10
C. Filip, Tratatul de la Varşovia în relaţiile internaţionale ale epocii sale 1955-1991,Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007, p.
115.
11
Idem, p. 117.
întrebare rămâne unul dintre puzzle-urile nesoluționate ale crizei. Mai târziu, experții
americani și-au exprimat surprinderea față de faptul că siturile de lansare au fost
construite într-o configurație identică cu cea utilizată pe teritoriul sovietic și care a fost
cunoscută de serviciile americane care au identificat modelul atunci când au examinat
imaginile din sateliții de recunoaștere. După cum au recunoscut experții americani după
criză, toate celelalte măsuri de camuflaj (și dezinformare) folosite în timpul desfășurării
trupelor sovietice și hardware-ului au fost destul de eficiente.

În conformitate cu tratatul menționat mai sus, a fost format un ansamblu de forțe

sovietice în Cuba, în număr de patruzeci de mii, sub comanda colonelului general Issa
Pliyev. O divizie a Strategic Missile Forces (RVSN) armată cu patruzeci de variante de
rachete nucleare R-12 cu rază medie și intermediară (denumite de NATO SS-4 Sandal)
și rachete R-14 (denumite NATO SS-5 Skean) reprezentau nucleul prezenței sovietice în
Cuba. Raza rachetelor R-12 a fost de 2.200 km, iar raza rachetelor R 14 a fost de 4.500
km. R-14-urile erau prevăzute fie cu un focos nuclear cu un randament de 1 megaton, fie
un focos nuclear greu cu un randament de 2,3 megatoni.12

Cuba, ”insula Libertății”, a planificat, de asemenea, să găzduiască bombardierele

IL-28 (denumirea NATO: Beagle) capabile să transporte arme nucleare, rachete tactice
Luna cu focoase nucleare (denumirea NATO: FROG-7) și rachete de apărare de coastă
Sopka, sisteme care au fost, de asemenea, armate nuclear. Au fost de asemenea
instalate patru regimente motorizate separate de infanterie. Aceste unități puteau asigura
protecția regimentelor de rachete RVSN și a unităților tehnice. Aceștia ar fi putut asista,
de asemenea, forțele armate revoluționare din Cuba împotriva forțelor inamice și
împotriva grupurilor revoluționare în cazul unei invazii aeriene sau maritime. Diviziile de
rachete Luna urmau să fie utilizate împreună cu regimentele de infanterie motorizate.
Aceste divizii rachete erau subordonate din punct de vedere operațional comandanților
regimentelor de infanterie. Forțele sovietice au inclus și unități navale care aveau misiuni
proprii. Două divizii ale Forțelor Aeriene au fost foarte importante. Trupa "radiotehnică" a
fost, de asemenea, parte a acțiunilor, oferind sprijin pentru combaterea aviației inamice
și a unităților de rachete de suprafață folosind echipamente radar.

Amplasarea forțelor sovietice în Cuba a necesitat punerea în acțiune a unei

operațiuni speciale care era codificată "Anadyr". Operațiunea a fost camuflată ca un
exercițiu strategic care a inclus desfășurarea de trupe și echipamente militare pe mare în
diverse regiuni ale Uniunii Sovietice. Pentru ca operațiunea să reușească, au fost luate
măsuri de confidențialitate fără precedent. Personalului militar din Cuba le-au fost
eliberate cărți de identitate civile și au fost ordonați să-și schimbe uniformele militare în
haine civile. Chiar și comandantul forțelor sovietice din Cuba, generalul Issa Pliyev, a
trebuit să renunțe la uniforma militară și să-și lase ID-ul militar la Statul Major General. În

12 F.Garz, Expansiunea spre est a N.A.T.O. : Bătălia pentru Europa,Editura Coruţ Pavel, Bucureşti, 1997, p. 56.
schimb, el a primit un pașaport civil sovietic în numele lui Ivan Aleksandrovich Pivnov.
După cum a scris Gribkov despre Pliyev, "a fost nevoie de mult efort pentru a-l convinge
să trăiască și să lucreze sub un pseudonim din acel moment înainte."

În ciuda superiorității totale a forțelor armate ale SUA în Caraibe pe mare și în aer
și a capacităților de recunoaștere formidabile ale Americii de-a lungul căilor de transport,
măsurile de confidențialitate și de dezinformare sovietice au reușit să ascundă misiunile
militare. Acest lucru face cu atât mai surprinzător faptul că forțele sovietice din Cuba nu
au luat măsuri adecvate, la scară largă, pentru a ascunde construcția pozițiilor de lansare
a rachetelor medii și intermediare. Aceasta ar fi putut fi o consecință directă a grabei cu
care s-au construit locurile de rachete, pe lângă dificultățile legate de desfășurarea și
adăpostirea multor tipuri de forțe și a militarilor de pe insulă ca parte a Operațiunii
"Anadyr".13

Cu toate acestea, ar trebui să ținem cont de faptul că aceste rachete nu aveau

încuietori electronice care ar fi împiedicat o lansare ordonată din Cuba, mai degrabă
decât de comandantul de la Moscova, care era nevoit să se bazeze pe o unitate specială
din cadrul Statului Major General al Sovietelor Forțele Armate să facă acest lucru.

Într-un articol recent al Afacerilor Externe, Graham Allison notează că "aeronavele

NATO cu piloți turci au încărcat bombe nucleare active și au ajuns într-o stare de alertă
în care piloții individuali ar fi putut alege să decoleze, să zboare spre Moscova și să
arunce o bombă". Asemenea încuietori lipseau, de asemenea, din cele patru submarine
sovietice care au fost expediate în grabă din Flota Nordică a Marinei Sovietice către
Caraibe înarmate cu torpile nucleare (parte a Operațiunii "Kama"). Desfășurarea acestor
submarine a fost efectuată în condiții extrem de dificile (unele dintre compartimente erau
ajungeau la temperaturi de 122 grade Fahrenheit). Comandanții și echipajele
submarinelor au avut de suportat un stres inimaginabil și cred că toți trebuie să le
acordăm credit pentru rezistența, curajul și profesionalismul lor, care au împiedicat o
situație foarte periculoasă ce putea declanșa cel de-al treilea război mondial și putea avea
consecințe catastrofale pentru toți. Ar trebui să reamintim numele comandanților acestor
submarine: Ryurik Ketov (B-4), Aleksei Dubavko (B-36), Valentin Savitsky (B-59) și
Nikolai Kushnov (B-130). Există o mulțime de dovezi care sugerează că expedierea
acestor submarine în Cuba a reprezentat o eroare gravă a conducerii politice a Uniunii
Sovietice și a comandamentului militar suprem.

3. BLOCADA IMPUSĂ DE CĂTRE SUA

Criza Rachetelor din Cuba a fost un caz de analiză a procesului decizional în sfera
politică şi a oferit cercetătorilor privilegiu analizării şi dicutării unor noi teorii.

13 Idem, p. 59.
 Una dintre alternative, la care s-a gândit Kennedy a fost atacarea pe cale aeriana
şi invazia Cubei. Însă s-a ales o altă variantă mult mai atractivă şi anume blocada-navală,
care avea rolul de avertizare a transporturilor sovietice către Cuba, respectiv transporturi
de arme, soldaţi şi rachete,menite să evidenţieze poziţia Americana cu privere la
suprimarea rachetelor din Cuba.

Soluționarea crizei

Soluționarea crizei cubaneze a impus eforturi colosale din partea conducerii

ambelor țări. Președintele Kennedy a înființat un organism special, Comitetul Executiv al
Consiliului Național pentru Securitate (ExCom), care a jucat un rol important în rezolvarea
crizei. În Uniunea Sovietică, aceste chestiuni au fost discutate intens la ședințele
Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (CC CPSU) -
numit ulterior Biroul Politic sau Biroul Politburo al Comitetului Central sub conducerea lui
Hrușciov , primul secretar al CPSU CC și președinte al Consiliului de Miniștri al Uniunii
Sovietice. Canalele de comunicare dintre liderii de vârf ai URSS și Statele Unite au jucat
un rol extrem de important în timpul crizei. Canalul principal de comunicare a trecut prin
ambasada sovietică în Statele Unite și ambasadorul Anatoly Dobrynin, diplomat de cea
mai înaltă calitate, care s-a bucurat de un mare grad de încredere din partea Moscovei și
respect în Washington. Ambele părți au fost extrem de norocoase că un astfel de diplomat
s-a întâmplat să lucreze la Washington la vremea respectivă.14

Având în vedere importanța extremă a problemei, președintele Kennedy a

desemnat pe cineva care să conducă ExCom și să negocieze cu Dobrynin în care s-a
încrezut în mod special: fratele său și procurorul general al Statelor Unite, Robert
Kennedy. Diplomația depășea atribuțiile oficiale ale lui Robert Kennedy, însă s-a dovedit
a fi un negociator de calitate în timpul crizei cubaneze.

Pe lângă canalele oficiale pentru comunicarea sovieto-americană, au existat două

canale informale. Unul trecea prin Alexander Feklisov, șeful postului din cadrul filialei de
informații politice KGB (cunoscută în mod formal ca prima Direcție principală sau PGU)
la Washington, D.C. Celălalt trecea prin Georgii Bolshakov, ofițer de la postul strategic
de informații al ministerului sovietic al apărării (Direcția Generală de Informații a Statului
Major al Forțelor Armate Sovietice sau GRU). Feklisov a lucrat sub acoperirea ambasadei
sovietice din Washington, menținând legătura cu corespondentul ABC în domeniul politicii
externe, John Scali, care avea legături strânse cu clanul Kennedy, inclusiv John F.
Kennedy.

Era extrem de important să se asigure că informația nu era în nici un fel

distorsionată atunci când trecea prin astfel de canale și că mesajele erau comunicate
complet și rapid, fără ca intermediarii să ofere speculații despre informațiile pe care le

14 Colman, Jonathan. The Cuban Missile Crisis: Origins, Course and Aftermath. Edinburgh: Edinburgh University Press, 2016.
transmiteau. Canalul Bolshakov-Robert Kennedy a apărut chiar înainte ca Dobrynin să
sosească la Washington pentru a servi ca ambasador sovietic. Bolshakov trimitea mesaje
către Moscova prin intermediul canalelor GRU, dar, de asemenea, uneori îl informa și pe
ambasadorul Dobrynin.15

Înființarea canalului Bolshakov-Robert Kennedy a fost desemnată de Prezidiu

drept "un canal neoficial pentru schimbul de informații", potrivit lui Andrei Fursenko. În
primăvara anului 1961, Moscova a dat lui Bolshakov instrucțiuni detaliate despre cum să
se ocupe de canal. Din mai 1961 până în decembrie 1962, Bolshakov și Robert Kennedy
s-au întâlnit și s-au sunat între ei de treizeci și unu de ori.

Departamentul de Stat din SUA a tratat acest canal cu gelozie, iar FBI-ul și-a
intensificat supravegherea asupra lui Bolshakov. De asemenea, conducerea GRU a avut
o opinie negativă asupra canalului, deoarece activitățile lui Bolshakov au încălcat întregul
lanț militar de comandă. Din motive evidente, ministrul sovietic de externe, Andrei
Gromyko, a fost gelos, ca să nu mai vorbim de Dobrynin, care l-a descris pe Bolshakov
drept "cutie poștală" în memoriile sale.

În studiul său asupra Crizei Cubaneze, Alexander Fursenko, membru al Academiei

de Științe din Rusia, a arătat că Gromyko și Dobrynin au reușit să-l înlăture pe Bolshakov
din canalul confidențial de comunicare cu conducerea S.U.A. Președinția CC CPSU a
adoptat o rezoluție prin care l-a instruit pe Dobrynin să comunice direct cu Robert
Kennedy, "ocolind orice intermediar". Cu toate acestea, la 27 octombrie 1962, în așa-
numita "Sâmbătă Neagră" a crizei rachetelor cubaneze, Kennedy a ținut o întâlnire privată
cu Bolshakov pentru a repeta mesajul crucial pe care l-a transmis mai devreme lui
Dobrynin.

Ulterior, Robert Kennedy a folosit din nou canalul Bolshakov pe 9 noiembrie 1962,
după ce s-a ajuns la un acord cu ambele părți pentru a pune capăt crizei. La acea
întâlnire, Kennedy i-a spus lui Bolshakov că bombardierele sovietice IL-28 ar trebui, de
asemenea, să fie scoase din Cuba, argumentând că un conflict asupra acestor aeronave
ar putea duce la anularea acordurilor la care s-a ajuns în tot acest timp.

Când discutăm despre activitățile ExCom, putem nota și rolul jucat de secretarul
american al apărării, Robert McNamara, care a fost un reprezentant proeminent al
tehnocraților americani în eșaloanele superioare ale guvernului S.U.A. El a propus un
plan de acțiune prin care americanii au tras de timp în timpul negocierilor cu Moscova,
care era necesar pentru a ajunge la o înțelegere reciprocă cu sovieticii. Propunerea sa a
fost aceea de a introduce o blocadă navală în jurul Cubei, pe care conducerea americană
a decis să o numească "carantină", pentru a suna mai puțin provocator pentru
comunitatea internațională. Potrivit lui Graham Allison și a lui Philip Zelikow, operațiunea

15 Ibidem.
a fost numită ”carantină”, deoarece experții de la Departamentul de Stat și Departamentul
de Justiție au stabilit că tratatul de apărare reciprocă al Emisferei Vestice permitea
Washingtonului să declare o blocadă a Cubei doar dacă Organizația Statelor Americane
adoptau o rezoluție care autorizau Statele Unite să facă acest lucru. Această rezoluție ar
fi trebuit să fie autorizată de două treimi din membrii organizației.

Din punctul de vedere al americanilor, blocada nu a eliminat pericolul ca rachetele

sovietice deja din Cuba să devină pregătite pentru luptă. Statele Unite au folosit timpul
generat de blocada pentru a organiza și consolida forțele armate care erau pregătite
pentru o invazie a Cubei. Referindu-se la sursele sovietice Allison și Zelikow scriu că
această carantina a fost pusă în aplicare selectiv și că un număr de nave civile sovietice
au trecut linia de blocadă fără consecințe.16

Adoptatea propunerii de ”carantină” a lui McNamara a facut posibilă de asemenea

întârzierea examinării planului de lansare a loviturilor aeriene împotriva pozițiilor de
lansare a rachetelor sovietice în Cuba, în ciuda sprijinului acordat acestui plan de către
oficialii militari americani de rang înalt, inclusiv generalul Curtis LeMay. McNamara a
controlat, de asemenea, acțiunile pe care armata americană, și mai ales marina, le luase
pentru a impune blocada Cubei. McNamara a jucat un rol important în prevenirea
confruntărilor foarte periculoase dintre navele de marfă sovietice care au intrat în zona
de blocadă (sau "carantină") și navele marinei militare SUA care aplicau blocada.
McNamara a urmărit chiar acțiunile navelor marinei militare americane, pentru a se
asigura că au acționat în mod corespunzător și nu ar fi putut provoca o escaladare
ulterioară a conflictului. Acesta a fost cu siguranță un element vital al interacțiunii dintre
părțile aflate în conflict în astfel de condiții. Funcția de control a lui McNamara nu era
placul comandanților marinei militare americane. Marina militară are tradiții bogate și
proceduri standard de operare pentru impunerea unei blocade navale, dar nici una dintre
ele nu a fost potrivită pentru utilizare în timpul unui conflict nuclear acut.

La 24 octombrie, Hrușciov a răspuns la mesajul lui Kennedy cu o declarație

conform căreia "blocada" din S.U.A. era un "act de agresiune" și că navele sovietice
îndreptate spre Cuba erau obligate să continue. Cu toate acestea, în perioada 24 și 25
octombrie, unele nave s-au întors din linia de carantină; altele au fost oprite de forțele
navale americane, dar nu conțineau arme periculoase și astfel li s-a permis să continue.
Între timp, zborurile de recunoaștere ale SUA asupra Cubei indicau faptul că rachetele
sovietice se apropiau de pregătirea operațională. În lipsa unui sfârșit aparent al crizei,
forțele americane au fost plasate în DEFCON 2 - însemând că războiul care implica
Comandamentul aerian strategic era iminent. La 26 octombrie, Kennedy le-a spus
consilierilor săi că se pare că doar un atac din partea SUA asupra Cubei va elimina

16 Allison, Graham, Philip Zelikow. Essence of Decision: Explaining the Cuban Missile Crisis. 2d ed. New York: Longman, 1999, p.
160.
pericolul rachetelor, însă a insistat să acorde mai mult timp canalului diplomatic. Criza a
ajuns practic într-un impas.

În după-amiaza aceea, însă, criza a avut o evoluție dramatică. Corespondentul

ABC News, John Scali, a raportat Casei Albe că a fost abordat de un agent sovietic,
sugerând că s-ar putea ajunge la un acord în care sovieticii își vor elimina rachetele din
Cuba dacă Statele Unite vor promite să nu invadeze insula. În timp ce personalul Casei
Albe a încercat să evalueze valabilitatea acestei oferte de "back channel", Hrușciov i-a
trimis lui Kennedy un mesaj în seara zilei de 26 octombrie, ceea ce înseamnă că a fost
trimis în miezul nopții de la Moscova. Acesta a fost un mesaj lung, emoțional, care a
ridicat problema holocaustului nuclear și a prezentat o soluție propusă care seamănă
remarcabil cu ceea ce Scali a raportat mai devreme în acea zi. "Dacă nu există nici o
intenție", a spus el, "să ducem lumea în pragul catastrofei războiului termonuclear, atunci
să nu ne relaxăm doar forțele care trag la capetele frânghiei, să luăm măsuri pentru a
dezlega acest nod. Suntem gata pentru asta."17

Deși experții din SUA au fost convinși că mesajul lui Hrușciov era autentic,
speranța unei rezoluții a fost de scurtă durată. A doua zi, 27 octombrie, Hrușciov a trimis
un alt mesaj care indică faptul că orice înțelegere propusă trebuie să includă înlăturarea
rachetelor Jupiter din Turcia din S.U.A. În aceeași zi, un avion de recunoaștere U-2 din
S.U.A. a fost doborât în timp ce zbura deasupra Cubei. Kennedy și consilierii săi s-au
pregătit pentru un atac asupra Cubei în decurs de câteva zile, în timp ce căutau rezoluții
diplomatice. Kenedy a fost sfătuit să ignore cel de-al doilea mesaj a lui Hrușciov și să
răspundă la cel dintâi. În noaptea aceea, Kennedy a spus în mesajul său către liderul
sovietic propunerea unor măsuri pentru înlăturarea rachetelor sovietice din Cuba sub
supravegherea Națiunilor Unite și o garanție că Statele Unite nu vor ataca Cuba.

A fost o mișcare riscantă ignorarea celui de-al doilea mesaj al lui Hrușciov.
Procurorul general Robert Kennedy s-a întâlnit apoi în secret cu ambasadorul sovietic în
Statele Unite, Anatoly Dobrynin, și a indicat că Statele Unite intenționau să elimine oricum
rachetele Jupiter din Turcia și că ar face acest lucru în curând, dar acest lucru nu putea
face parte din orice rezolvare publică a crizei rachetelor. În dimineața următoare, 28
octombrie, Hrușciov a emis o declarație publică că rachetele sovietice vor fi dezmembrate
și scoase din Cuba.18

Criza s-a terminat, dar blocada navală a continuat până când sovieticii au acceptat
să-și îndepărteze bombardierele IL-28 din Cuba și, la 20 noiembrie 1962, Statele Unite
și-au încheiat blocada. Rachetele americane Jupiter au fost îndepărtate din Turcia în
aprilie 1963. Criza rachetelor cubaneze reprezintă un eveniment unic din timpul

17 Idem, p. 162.
18 Dobbs, Michael M. One Minute to Midnight: Kennedy, Khrushchev, and Castro on the Brink of Nuclear War. New York: Knopf,
2008, p. 52.
Războiului Rece și a întărit imaginea lui Kennedy pe plan intern și internațional. De
asemenea, rezolvarea cu succes a crizei a ajutat la atenuarea opiniei internaționale
negative cu privire la invazia eșuată din Golful Porcilor.

Alte două rezultate importante ale crizei au venit în forme unice. În primul rând, în
ciuda problemelor de comunicare directă și indirectă dintre Casa Albă și Kremlin,
Kennedy și Hrușciov și consilierii lor, aceștia s-au luptat pe tot parcursul crizei pentru a
înțelege cu claritate intențiile celorlalți, în timp ce lumea risca începerea unui război
nuclear. În efortul de a împiedica acest lucru să se întâmple din nou, a fost stabilită o
legătură telefonică directă între Casa Albă și Kremlin; a devenit cunoscută sub numele
de "Hotline". În al doilea rând, după ce s-au apropiat de pragul conflictului nuclear, ambele
superputeri au început să reconsidere cursa înarmărilor nucleare și au făcut primii pași
în a conveni asupra unui tratat de interzicere a testelor nucleare.19

Retragerea rachetelor de către Uniunea Sovietică

La data de 23 octombrie, navele sovietice în număr de aproximativ 27 s-au

îndreptat spre Cuba, respectiv spre linia blocadei care a fost impusă de americani. În
cazul în care sovieticii ignorau avertismentele americanilor şi depăşeau linia blocadei,
Kennedy era pus în situaţia de a lua măsuri adecvate. În aceeaşi zi preşedintele Kennedy
a fost informat despre oprirea înaintării navelor sovietice, astfel criza rachetelor a fost
dezamorsată. Chiar dacă nu a avut loc înaintarea navelor spre linia blocadei, criza a
continuat, deoarece rachetele continuau să existe în Cuba, Kennedy nefiind de accord
cu acest aspect.

Într-un sfârşit atât preşedintele american John F.Kennedy cât şi preşedintele

sovietic Nikita Hruşciov au realizat pericolul ce urma să ameninţe întreaga omenire şi au
căzut de acord să rezolve această problemă. Realizând că lipsa comunicării dintre Casa
Albă şi Kremlin poate să ducă la repercusiuni, şefii statelor sunt dispuşi să găsească o
soluţie paşnică. Astfel s-a creat “telefonul roşu”, o linie directă telefonică dintre cele două
superputeri.20

Bineînţeles atât Castro cât şi Hrusciov, trebuiau să realizeze pericolele aducerii

rachetelor în Cuba. Această operaţiune, era imposibil de păstrat secretă şi era evident că
Statele Unite ale Americii vor îmbrăţişa o atitudine dură. Pe partea cealaltă, Kennedy a
îngăduit ca adeversitatea lui cu privire la Fidel Castro şi Cuba în general să-i eclipseze
judecata echilibrată. De asemenea acesta nu a dorit să tatoneze circumstanţa în mod
direct şi diplomatic, transferând problema în sfera publică.

19 Idem, p. 60.
20 C. Filip, Tratatul de la Varşovia în relaţiile internaţionale ale epocii sale 1955-1991,Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007,p.
120.
 Principalele acţiuni întreprinse în urma crizei

Iniţiativa preşedintelui american Kennedy de a realiza acea “carantină”21 şi de a

exclude invazia Cubei, a fost primul pas în prevenirea înrăutăţirii diferendului, cu toate că
această variantă nu a fost pe placul specialiştilor militari: “O invazie ar fi o greşeală – o
utilizare greşită a puterii noastre. Dar militarii sunt nebuni”.22

Datorită competitivităţii, liderii de la Washington şi de la Kremlin nu se opuneau

când venea vorba de a se angaja în războaie convenţionale. Diminuarea competitivităţii
a avut un rol evident în rezolvarea acestui conflict.

În urma evenimentului s-a stabilit necesitatea reevaluării procedurii de utilizare a

armelor nucleare şi a dezvoltării unei strategii de reacţie flexibilă. O altă conştientizare a
fost necesitatea controlării competiţiei dintre americani şi sovietici. Înfiinţarea telefonului
roşu a fost o soluţie benefică în ceea ce priveşte comunicarea directă între cele două
puteri deoarece nu existase pănă în acel moment nicio formă de comunicare directă între
acestea, ţinând cont că Hruşciov a transmis mesajul pentru Kennedy prin intermediul unui
post de radio.

După ce diplomaţia dintre Washington şi Kremlin a fost conturată, s-au semnat

tratate privind mărginirea competiţiei nucleare, cel mai important fiind cel din 1 iulie 1968
semnat de mai multe state posesoare de bombe, care se angajau să nu achiziţioneze
muniţie nucleară şi să nu susţină alte state în acest scop.

CONCLUZII

Cuba a fost un pion pe tabla de şah a celor două mari puteri ale secolului XX, fiind
un pretext pentru mizele acestora, pentru a demonstra care dintre ele este mai puternica
şi are capacitatea de a deţine controlul pe scena internaţională. Îndărătnicirea
americanilor şi a sovieticilor era cât pe ce să ducă spre o conflagraţie nucleară mondială.

21
Kennedy a anunțat că va ordona blocada navală folosind termenul "carantină" navală a Cubei, pentru a impiedica navele sovietice
să mai transporte pe insulă armament, și a explicat faptul că SUA nu va mai tolera existența amplasamentelor de lansare a
rachetelor.
22
John F.Kennedy.
 Eficienţa managementului crizelor internaţionale demonstrează şi în acest caz că
există posibilitatea prevenirii conflictelor între actorii internaţionali.

În cazul în care conflictul analizat de noi era lipsit de rezolvarea pe calea paşnică
şi înfruntarea de către elitele americane şi sovietice a primejdiei în care se afla întreaga
Planetă, cu siguranţă eram puşi în faţa unui război nuclear.

Criza rachetelor din Cuba a survenit conştientizarea americanilor şi a sovieticilor

că posesia armelor nucleare şi proliferarea acestora pun în primejdie omenirea,
încercând să apeleze la armistiţii în domeniul nuclear, deşi înarmarea strategică a rămas
în rândul principiilor acestora, încercând să deţină monopolul şi controlul armamentului
nuclear.
BIBLIOGRAFIE

1. Corneliu Filip, Tratatul de la Varşovia în relaţiile internaţionale ale epocii sale 1955-
1991,Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007

2. Florian Garz, Expansiunea spre est a N.A.T.O. : Bătălia pentru Europa,Editura Coruţ
Pavel, Bucureşti, 1997

3. Graham Allison, Philip Zelikow, Esenţa deciziei, o explicaţie a crizei rachetelor din
Cuba, Editura Polirom, Iaşi, 2010

4. Henry Kissinger, Diplomaţia,Editura ALL, Bucureşti, 2010

5. Allison, Graham, Philip Zelikow. Essence of Decision: Explaining the Cuban Missile
Crisis. 2d ed. New York: Longman, 1999.

6. Colman, Jonathan. The Cuban Missile Crisis: Origins, Course and Aftermath.
Edinburgh: Edinburgh University Press, 2016.

7. Dobbs, Michael M. One Minute to Midnight: Kennedy, Khrushchev, and Castro on the
Brink of Nuclear War. New York: Knopf, 2008.