PE URMELE LUI CARAGIALE

Ne amintim cu drag vorbele fostei noastre profesoare de română, din ciclul

gimnazial:
„ – Reţineţi, dragi elevi, în literatura română doar numele a trei mari scriitori încep
cu iniţiala C. Aceştia sunt: Creangă, Caragiale şi Coşbuc, iar inţialele localităţilor natale cu
iniţiala H: Humuleşti, Haimanale şi Hordou”.
Interesantă conexiune… Chiar am reţinut imediat. Lecţia noastră era despre
Caragiale. Tot atunci am aflat că există trei cacofonii permise: „biserica catolică”, „tactica
cavalerească” şi „Luca Caragiale”. De asemenea ne-a mai informat că este obligatoriu ca după
fiecare abreviere a numelui să punem punct. Vom scrie, deci, I. L., nu Ile deoarece autorul
nostru nu este cântăreţul ardelean Radu Ille, ci marele prozator, dramaturg şi ziarist Caragiale.
Abia am aşteptat pauza să discut cu a mea colegă:
- Ştii, Nina, chiar rimează: Caragiale de la Haimanale. Ha, ha, ha!!! Mama mereu
îi zice fratelui meu: „ Umbli ca o haimana toată ziua.” Eu ştiu că această expresie înseamnă
„ a umbla fără rost, a hoinări, a vagabonda”. Tu ce crezi , la Haimanale chiar umblă creanga
tot satul sau doar Caragiale…?
- Eli, ce-ar fi dacă am cerceta viaţa şi apoi opera lui? Poate aflăm şi câteva
amănunte interesante pe care să le împărtăşim colegilor.
- Super idee! La treabă, deci! Începem cu viaţa… pe care-o dezbatem în weekend.
Zis şi făcut.
Am invadat biblioteca şcolii. Îndrumate de doamna bibliotecară am plecat fiecare
acasă cu câte două cărţi. Ea a luat Caragiale, de Ion Roman, dar şi Momente şi schiţe, iar eu
am împrumutat Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, de G. Călinescu,
dar şi nuvelele autorului.
Acasă ne-am făcut temele, ne-am pus pe lecturat. Foarte captivant. Noutăţi multe
şi interesante.
Iată că a sosit şi momentul mult aşteptat al comunicărilor. Ne-am întâlnit în curtea
şcolii, pe banca din faţa cancelariei, fiindcă era aproape, dar şi linişte duminica.
- Ştii, Nina, Caragiale era de origine grec. Bunicul lui a venit în Ţara Românească
odată cu domnitorul fanariot, Ioan Gh. Caragea, fiindu-i acestuia bucătar şi tot de la el
trăgându-i-se şi numele de Caragiali.
Unchii lui, Costache şi Iorgu, erau consacraţi scenei. Cu trupa de teatru a lui Iorgu
Caragiale a fugit chiar Mihai Eminescu de la şcoală, din Cernăuţi. Atunci s-au cunoscut cei
doi mari clasici, după mărturisirile Luceafărului românesc. Ion Luca era un copil de 12 ani
care sta în fundul căruţei, pe un cufăr plin de cărţi, din care citea neîncetat.
- Tu ştii, Eli, că ei n-au fost buni prieteni în timp? Ba chiar au iubit aceeaşi femeie,
pe Veronica Micle, fapt transpus de Eminescu în Luceafărul, sub măştile lui Hyperion
(Eminescu), Cătălina (Veronica) şi Cătălin (Caragiale).
- Pe bune? Continuă!
- Citez din Dicţionarul general al literaturii române, găsit în biblioteca
proprie: ,,Între 1881 şi 1882, cutreieră judeţele Suceava şi Neamţ, ca revizor şcolar. O relaţie
furtivă cu Veronica Micle atinge dureros sensibilitatea lui Eminescu, îndrăgostit de blonda
stihuitoare, şi Caragiale, temător de urmări şi simţindu-se vinovat, se transferă zorit, în 1882,
ca revizor în circumscripţia Argeş-Vâlcea.

1
 - Foarte interesant! Eu am aflat că domnului Caragiale nu-i plăcea să cunoască
cititorii despre viata sa prea multe amănunte. Îi răspundea în scris unui elev curios de
informaţii: „ Ba, eu cred că şi asta e de prisos. Când ai dumneata o pereche de ghete, şi ieftine
şi potrivite, poartă-le sănătos, şi nu-ţi mai pese locul naşterii autorului lor şi de-mprejurimile
vieţii lui, care n-au de loc a face cu ghetele dumitale.” Într-o scrisoare adresată lui Horia
Petra-Petrescu comunica: „ Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele? Şi
eu socotesc că dumneata despre aceste opere vrei să faci un studiu critic de literatură şi artă -
iar nu despre umila mea familie vreunul heraldic”.
Şi totuşi, dorinţa nu i-a fost respectată. Toată lumea interesată poate afla despre
articolele, schiţele, comediile, nuvelele scrise de el, despre soţiile lui, despre copiii lui legitimi
sau nu (bastardul Mateiu Caragiale), despre berăria lui, despre moştenirea lui primită din
partea unei mătuşi la Berlin, dar, mai ales, despre scandalul în care a fost implicat, târât în
tribunal de către Constantin Al. Ionescu, poreclit Caion (după numele tatălui necunoscut).
Despre această situaţie a scris o interesantă evocare de teatru, comedie în şase tablouri,
Mircea Ştefănescu, intitulată Procesul domnului Caragiale.
Caion este prezentat simbolic ca pe un neisprăvit, ambiţios, invidios şi trufaş;
„puţin gângav” – procedeul foloseşte aici ca să arate mai bine în ce „limbric” se poate
ascunde puterea calomniei. El îl calomnia pe Caragiale fiindcă fusese: „grav jignit de acel
analfabet, care nu-şi poate dovedi mai mult de patru clase gimnaziale şi care are totuşi
îndrăzneala să conducă revista Moftul român … unde şi-a bătut joc de o poemă a mea în
proză (strigând printre lacrimi) în care cântam părul iubitei mele!!!”. Maestrul nu voise nici
să-i publice piesa. Efectul cauzei a fost că l-a acuzat pe nenea Iancu de prostituţie literară, ca
Arghezi mai târziu, adică ar fi plagiat piesa Năpasta după Nenorocul lui Kemeny Iştvan,
dramă tălmăcită în româneşte de românul Alexandru Bogdan, în anul 1848, la Braşov, marele
clasic schimbând doar numele personajelor şi unele cuvinte cu sinonimele lor, astfel drama
ungurului transformându-l pe Ion Luca într-un ”mandarin literar”.
Caragiale explică cine, când, unde l-a inspirat, adică în urmă cu 20 de ani, pe când
era revizor şcolar în Argeş, în satul Tigveni, într-o cârciumă, când inspirat de frumoasa
cârciumăreasă, o mărită cu Dragomir şi l-a pus să-l înjunghie din gelozie pe Dumitru, cel de la
masă.
Maestrul merge la berăria-i „Carul cu bere”, unde se sfătui cu Delavrancea care-l
convinge să-l dea în judecată pentru calomnie pe Caion şi se oferă să-i fie chiar avocat, ceea
ce se şi întâmplă. Categoric câştigă procesul, iar dreptatea verdictului astupă gura lui Caion,
dar şi acelora care au stat în spatele lui - „termitele” .
Domnul Caragiale a fost foarte dezgustat de toată această mascaradă, de oamenii
politici ai vremii, aşa că s-a autoexilat la Berlin în 1905, păstrând totuşi legătură cu prietenii
din ţară şi venind în vizită de două ori pe an.
- Ce trist pentru el!- zise Nina. Şi cum pentru fiecare există un sfârşit, în anul 1912,
la 22 iunie moare subit în locuinţa sa din Berlin, iar în acelaşi an, la 22 noiembrie după ce
sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale scriitorului este adus la Bucureşti şi depus la biserica Sf.
Gheorghe, este urmat de prieteni până la locul de veci din cimitirul Bellu.
- S-a stins doar omul, opera lui a rămas, este de nepreţuit.
La prozatorul Caragiale se interferează universul comic cu cel tragic. În Momente
şi schiţe, umoristul Caragiale prinde în obiectivul său aspectele cele mai caracteristice, tipice,
ale lumii contemporane, dar care au, uneori, şi trăsăturile universal-valabile şi general-umane.
Alţi oameni cu aproape aceleaşi defecte, interese politice meschine, lovituri date sub centură.
Alde Ionel şi Goe îşi înmulţesc numărul; profesorii, gen Marius Chicoş Rostogan, parcă ar fi
clonaţi în zilele noastre, deşi ne lăudăm cu descoperirile şi realizările mileniului al treilea.
Rămâi şocat să auzi că, tot mai des, anumite persoane folosesc metodele Marghioloaei ,

2
personajul feminin din nuvela fantastică La hanul lui Mânjoală, pentru a-şi atrage atenţia şi
afecţiunea persoanei iubite.
Bubico îşi are şi el urmaşii lui până astăzi.
- Aş continua eu, dragă Eli: De la figura eroului Mitică, al prozei sale scurte, s-a
sintetizat de către critica literară noţiunea de „miticism caragialian”. Acest tip reprezintă o
întreagă categorie umană care popula , în special, universul bucureşteanul vremii. Mitică este
tipul demagogului politic, al învârtitului pe toate planurile, al agramatului, al lichelei de
cafenea, al parvenitului, al şmecherului, al descurcăreţului. De aceea, Mitică care populează
toate prozele lui Caragiale, purtând diverse nume, poate fi simpatic pentru unii şi grotesc
pentru alţii.
- Ca o concluzie a discuţiilor de astăzi, Nina, fiindcă trebuie să ne oprim acum:
Caragiale este un observator de mare fineţe şi luciditate. El sugerează în operele sale un
univers închis în care se trăieşte mecanic, în virtutea unor „legi” ale prejudecăţilor şi
convenţiilor de coloratură balcanică. În nuvele lui, scrise între 1890 – 1908, încearcă o analiză
a stărilor de subconştienţă, investigarea adâncimilor sufleteşti, abisale (aici se aseamănă cu
Destoievski). În nuvelele O făclie de Paşti, Păcat, În vreme de război, O reparaţie
prozatorul pare a fi tributar naturalismului european, foarte modern în acea vreme. Dar în
timp ce mulţi scriitori din Occidentul european, robi ai concepţiei naturaliste, lipsiţi de talent,
scriau o literatură proastă, vulgarizatoare a conceptului, Caragiale, fin observator al realităţilor
psihologice, dar şi dublat de artistul care a creat capodopere pe aceeaşi temă. Aşadar, el
investighează şi sondează psihicul uman, cu tarele lui biologice ( atunci ele existau), sugerând
numai, fără să dea vreo explicaţie, erijându-se în omniscient, ci lăsându-l pe cititor să
înţeleagă, să intuiască procesul degenerescenţei ereditare.
- Foaaaaarte interesant Caragiale, atât ca om , cât şi ca scriitor. Rămâne
pentru altădată să discutăm despre el ca dramaturg şi ziarist, dacă până la o proximă ocazie nu
dezbate nimeni aceste laturi ale personalităţii lui.
- O.k., colega, înţeleaptă propunere! Hai pe la casele cui ne are, că poate-i gata şi
masa.

BIBLIOGRAFIE:
Dicţionarul general al literaturii române C/D, Ed. Enciclopedic, I Academia
Română, Bucureşti, 2004
Caragiale, Ion Luca – Momente şi schiţe, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985
Călinescu, G. – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semn
E, Bucureşti, 1941,
Roman, Ion – Caragiale, Bucureşti, 1961
Ştefănescu, Mircea – Teatru, Bucureşti, 1964
Amintiri despre Caragiale, Antologie şi prefaţă de Ştefan Cazimir, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1972