Interiorul ei era numai vânt şi ploaie.

Plecase pe bicicletă numai cu o lanternă în buzunar şi cu

cărţile de la bibliotecă înghesuite în rucsac. Pedalând, simţea mirosul paginilor răsfoite
răspândindu-se în jurul ei ca o aură. Acum, cu tălpile goale afundându-se în spuma mării , visa la
perseide. Aştepta ca cerul să o învăluie, să o întregească, să o cheme acasă.

Respira briza ca un ostatic căruia i s-au permis câteva clipe de răgaz afară. Se îndepărtase de
oamenii fără iubire, de străzi, de zidurile aceluiaşi oraş care nu-i aparţinea. Fusese atât de singură
, captivă între mişcările acelor de ceasornic. Aici, tremurând odată cu talazurile ce se izbeau de
stânci, timpul nu exista. Venise ca să scrijelească cu creionul pagini vechi, să găsească cuvintele
parcurse de atâţia înaintea ei, dar care cumva încă respirau. Aproape le percepea numărul de
bătăi pe literă. Povestea se despletea sub ochii ei şi o primea înăuntru fără să-i ceară nimic
înapoi. Erau numai ea, stelele şi hârtia.

Ca de fiecare dată, adormea lângă cărţile deschise, cu perseidele lucind printre genele ei
îmbrăţişate. Ȋn dreapta, scoicile captau răsuflările ei şi răzvrătirea mării. Nisipul se prindea de
braţele ei pentru ca apoi să fie luat de vânt şi dus sus, în văzduh, către aştri.