Călmățui Ioana- Cristina
Grupa 101
Cetățenii străini si apatrizii(art. 18 din Constituția revizuită)
Decizii de respingere
1.Decizia nr. 407/2006: Curtea constata ca textele de
lege criticate nu aduc atingere art.18, privind cetatenii
strainii si apatrizii, deoarece in motivarea exceptiei de
neconstitutionalitate se sustine ca dispozitiile legale
criticate contravin art.18 alin.(1) din Constitutie , precum
si ale art.13 si 14 din Conventia pente apararea drepturilor
omului si a libertatilor fundamentale.In esenta, se arata
obligatia strainului de a parasi teritoriul Romaniei in
termen de 15 zile implica exercitarea dreptului la un
recurs efectiv si de a folosi caile legale de atac, a dreptului
de aparare si a dreptului de a fi citat , cu atat mai mult cu
cat dispozitia de parasire a teritoriului Romaniei este
insotita de interdictia de reintoarcere in Romania pentru
un anumit numar de ani, astfel refugiatul nu mai are
posibilitatea de a solicita suspendarea executarii
dispozitiei de a parasire a tarii in temeiul unor probe sau
motive aparute anterior pe care sa le expuna instantei de
judecata in cadrul exercitarii unei cai extraordinare de
atac.Curtea Constituțională constată că întreaga
procedură specifică soluționării cererilor privind
acordarea unei forme de protecție umanitară nu numai că
respectă pe deplin drepturile și garanțiile procesuale în
ansamblul lor, dar dă expresie și principiului nereturnării,
protejând astfel valori fundamentale cum sunt dreptul
persoanei la viață, la integritate fizică și psihică. Mai mult,
art. 17 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000
prevede pentru străinul care, din motive obiective, nu
poate părăsi teritoriul în termen de 15 zile posibilitatea de
a i se acorda dreptul de ședere în țară, în condițiile
prevăzute de reglementările legale privind regimul
străinilor în România.
Criticile referitoare la dificultatea unei pregătiri temeinice
datorită termenului prea scurt de 15 zile, acordat până la
părăsirea teritoriului țării, nu pot fi, de asemenea,
reținute, deoarece solicitantul are atât posibilitatea
folosirii căilor de atac, cât și a depunerii unei noi solicitări.
Totodată, referitor la criticile privind încălcarea dreptului
de proprietate privată, Curtea Constituțională reține că,
potrivit art. 44 alin. (2) din Constituție, conținutul și
limitele sale sunt stabilite de lege, acesta nefiind, deci, un
drept absolut. Or, în temeiul art. 53 din Legea
fundamentală, în situații justificate de rațiuni de protecție
a ordinii publice și a securității naționale, exercitarea unor
drepturi și libertăți individuale poate fi restrânsă prin lege,
fără a se pune, însă, în pericol existența dreptului însuși.
2.Decizia 282/2007 : Curtea constată că textele de lege
criticate nu aduc atingere prevederilor art. 18 din
Constituție privind cetatenii strainii si apatrizii, deoarece,
in motivarea excepției de neconstituționalitate autorul
acesteia susține că dispozițiile art. 59 din Legea nr.
Decizii de admitere
1.Decizia nr. 604/2008 :Curtea constată că textele de lege
criticate aduc atingere nici prevederilor art. 18 din
Constituție privind cetatenii straini si apatriziii, deoarece,in
opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate,
prevederile supuse controlului de constituţionalitate
contravin următoarelor dispoziţii din Legea fundamentală:
art. 18 , 20 , 21 , 44 şi 53 .Examinând excepţia de
neconstituţionalitate, Curtea reţine că textele de lege
criticate cuprind norme care reglementează exercitarea
căii de atac împotriva hotărârii prin care Oficiului Român
pentru Imigrări respinge accesul la procedura de azil în
România şi dispune transferul străinului în statul membru
al Uniunii Europene responsabil cu examinarea cererii de
azil depuse de un cetăţean al unei ţări terţe sau,
dimpotrivă, acordă accesul la procedura de azil în
România.Curtea observă că, în conformitate cu dispoziţiile
art. 121 alin. (1), se prevede, pe de o parte, dreptul de a
face plângere împotriva hotărârii Oficiului Român pentru
Imigrări de respingere a accesului la procedura de azil în
România şi de dispunere a transferului străinului în statul
responsabil cu examinarea cererii, iar pe de altă parte,
potrivit alin. (2) al art. 121, se stabileşte obligaţia de a
depune plângerea personal, în condiţiile în care
introducerea acesteia în termenul prevăzut nu suspendă
executarea dispoziţiei de transfer în statul membru
responsabil.Aşadar, dispoziţia cuprinsă în art. 121 alin. (1)
fraza a doua nu asigură un drept de acces efectiv la o
instanţă de judecată. Pe scurt, legea trebuie să fie, în
acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă".În ceea ce priveşte
dispoziţiile art. 121 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 122/2006,
Curtea reţine că acestea instituie obligaţia depunerii
plângerii la Oficiul Român pentru Imigrări, care o va înainta
judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura
competentă a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis
hotărârea, fără să prevadă şi posibilitatea depunerii
acesteia şi direct la instanţă.Pentru identitate de raţiune,
Curtea constată că dispoziţiile art. 121 alin. (2) şi (3) din
Legea nr. 122/2006 sunt neconstituţionale, întrucât
îngrădeşte accesul direct la justiţie, atât timp cât nu
prevede, ca alternativă, şi posibilitatea ca plângerea să
poată fi depusă şi direct la instanţa de judecată.În fine, în
ceea ce priveşte dispoziţiile art. 121 alin. (4), (5) şi (6),
Curtea constată că acestea nu contravin niciunui text sau
principiu din Legea fundamentală.
2.Cauza Ahmed c Romania, hotarare din 13 octombrie
2010
Reclamantul a fost declarat persoană indezirabilă pentru
o durată de 10 ani s-a observat că existau suficiente indicii
care arătau că reclamantul, care se stabilise pe teritoriul
122/2006 contravin prevederilor art. 18 alin. (2), art. 24
alin. (1) și art. 53 din Constituție. Ca atare, a interzice
apărătorului părții dreptul de a reprezenta solicitantul de
azil în fața instanțelor de judecată sau a condiționa
exercitarea dreptului la apărare de prezența personală a
părții în fața instanței echivalează cu o restrângere
nejustificată a dreptului la apărare, care aduce atingere
chiar existenței dreptului. Această interdicție încalcă și
dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Convenția privind
statutul refugiaților - Geneva, 1951, raportat la art. 11 alin.
(1) și (2) și art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală,
întrucât privește, în opinia sa, doar solicitanții de azil, orice
altă persoană, fizică sau juridică, având dreptul de a fi
reprezentată în instanță și de a-și exercita drepturile
procedurale prin apărător sau mandatar.
Curtea reține că dispozițiile art. 59 din Legea nr. 122/2006
privind azilul în România prevăd că exercitarea drepturilor
procedurale se face numai personal sau prin asistența
unui apărător. Analizând excepția de neconstituționalitate
astfel cum a fost formulată, Curtea constată că aceasta
este neîntemeiată. Aceasta deoarece dispozițiile art. 59
din Legea nr. 122/2006 nu aduc atingere exercitării
dreptului la apărare. Totodată, în considerarea unor
situații deosebite legiuitorul este în măsură să stabilească
reguli speciale de procedură, potrivit art. 126 alin. (2) din
Legea fundamentală. În concluzie, dacă în timpul
desfășurării procedurii privind soluționarea cererilor de
azil se cere prezența personală a solicitantului de azil,
căruia i se permite, însă, asistența juridică din partea unui
apărător, aceasta se justifică prin natura cauzei și nu are
natura încălcării drepturilor sale procesuale.
3.Decizia 50/2008: Curtea constată că textele de lege
criticate nu aduc atingere nici prevederilor art. 18 din
Constituție privind cetatenii straini si apatrizii, deoarece,in
opinia autorului excepției de neconstituționalitate,
dispozițiile art. 59 alin. (1) criticate încalcă prevederile din
Legea fundamentală cuprinse la art. 18 alin. (1), care
garantează cetățenilor străini și apatrizilor care locuiesc în
România protecția generală a persoanelor și a averilor, și
la art. 32 alin. (1) referitor la modalitățile de asigurare a
exercitării dreptului la învățătură. Examinând excepția de
neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art.
59 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
194/2002 oferă străinului posibilitatea de a-și împlini
aspirațiile intelectuale și de a-și valorifica pe deplin vocația
profesională prin schimbarea profilului studiilor sau a
specializării profesionale în ipoteza în care, pe parcursul
frecventării cursurilor învățământului universitar, își dă
seama că o asemenea schimbare este benefică pentru el.
Singura condiție este de a finaliza studiile în intervalul de
timp pentru care i s-a acordat sau, după caz, i s-a prelungit
dreptul de ședere în scop de studii în România. Această
limitare în timp a perioadei în care pot fi efectuate studiile
nu reprezintă o nesocotire a prevederilor constituționale
care garantează cetățenilor străini și apatrizilor care
locuiesc în România protecția generală a persoanelor și a
averilor.
României din anul 1982, comisese fapte de natură să pună
în pericol siguranţa statului.
Reclamantul se plânge de faptul că a fost luat în custodie
publică, în vederea înlăturării sale de pe teritoriu, în centrul
de tranzit al aeroportului, unde a fost privat în mod ilegal de
libertate. Reclamantul afirmă că a contestat, fără succes,
Ordonanţa din 7 martie 2003, iar autorităţile au refuzat să îi
aducă la cunoştinţă informaţiile care se aflau la baza deciziei
parchetului, fiind vorba de informaţii cu caracter de secret de
stat.
În ceea ce priveşte previzibilitatea, Curtea reaminteşte că,
desigur, în contextul special al măsurilor ce ţin de siguranţa
naţională, cerinţa de previzibilitate nu poate fi aceeaşi ca în
alte domenii.
Totuşi, nicio persoană ce face obiectul unei măsuri bazate pe
motive de siguranţă naţională nu trebuie să fie lipsită de
garanţiile împotriva arbitrarului. Privarea de libertate a
reclamantului a fost prelungită întrucât fusese declarat
indezirabil şi reprezenta, în opinia autorităţilor, un pericol
pentru siguranţa naţională, însă, împotriva reclamantului nu
a fost începută urmărirea penală pentru că ar fi participat la
comiterea vreunei infracţiuni în România sau într-o altă ţară.
Este suficient să se constate că autorităţile nu i-au oferit
reclamantului nicio precizare cu privire la faptele ce îi erau
imputate şi care se aflau la baza privării sale de libertate.
În ceea ce priveşte obligaţia autorităţilor de a comunica
motivele aflate la baza luării în custodie publică a străinilor
aflaţi în centrele de tranzit, dacă art. 84 alin. (2) din O.U.G. nr.
194/2002 interzicea o astfel de comunicare, art. 95 din
aceeaşi ordonanţă, ce reglementează drepturile persoanelor
astfel deţinute, conţine obligaţia ca autorităţile să îi
informeze pe străinii plasaţi în aceste centre despre motivele
acestei.
Deoarece reclamantul nu s-a bucurat nici în faţa autorităţilor
administrative, nici în faţa instanţelor naţionale de gradul
minim de protecţie împotriva riscului de arbitrar al
autorităţilor, Curtea apreciază că nici cu ocazia prelungirilor
succesive privarea sa de libertate nu avea un temei legal
suficient în dreptul intern, în măsura în care ea nu era
prevăzută de „o lege” care să corespundă cerinţelor
Convenţiei. Curtea constată că privarea de libertate
neîntreruptă a reclamantului timp de mai mult de 6 luni nu
corespundea cerinţelor art. 5 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
Reclamantul se plânge în esenţă de faptul că parchetul nu a
comunicat nici avocatului său, nici instanţelor sesizate cu
contestaţia sa împotriva ordonanţei prin care se dispunea ca
acesta să părăsească teritoriul României motivele care au
justificat opinia acestuia conform căreia el reprezenta un
pericol pentru siguranţa naţională.
Curtea observă că reclamantul locuia în mod legal pe
teritoriul României în momentul expulzării. Prin urmare, deşi
a fost expulzat din motive de siguranţă naţională, situaţie
prevăzută de paragraful 2 al art. 1 din Protocolul nr. 7, el avea
dreptul să se prevaleze de garanţiile enunţate în paragraful 1.
Curtea constată că prima garanţie acordată persoanelor
vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate
decât „în executarea unei decizii adoptate conform legii”.
Curtea reiterează constatarea în materie de previzibilitate a
legislaţiei interne şi conchide că reclamantul nu a avut
posibilitatea să îşi exercite drepturile prevăzute la paragraful
1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.