UNIVERSITATEA DE VEST VASILE GOLDIŞ DIN ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

FINANŢE GENERALE

Prof. univ. dr. Marius Herbei

Asist. univ. drd. Florin Dumiter
OBIECTIVELE CURSULUI...........................................................................................................................3
I. MODUL I CONŢINUTUL, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR PUBLICE......................................4
1.1.Utilităţi publice şi utilităţi private...............................................................................................................4
1.1.1. Eşecul pieţei şi externalităţile.................................................................................................................4
1.1.2. Categorii de utilităţi publice. Trăsături generale.....................................................................................5
1.2. Rolul statului în cadrul fluxului circular al economiei..............................................................................7
1.3. Noţiunea de finanţe ................................................................................................................................. 10
1.4. Funcţiile finanţelor publice......................................................................................................................10
1.5. Rolul finanţelor publice în economiile moderne....................................................................................11
MODUL II. CHELTUIELILE PUBLICE.......................................................................................................15
2.1. Noţiunea de cheltuieli publice.................................................................................................................15
2.1.1. Natura cheltuielilor publice..................................................................................................................16
2.1.2. Rolul cheltuielilor publice....................................................................................................................17
2.1.3. Efectele cheltuielilor publice................................................................................................................17
2.2. Evoluţia şi structura cheltuielilor publice................................................................................................18
2.2.1. Nivelul şi structura cheltuielilor publice...............................................................................................19
2.3. Clasificarea cheltuielilor publice..............................................................................................................20
2.3.1Cheltuieli publice tradiţionale.................................................................................................................21
2.3.2.Cheltuieli publice moderne....................................................................................................................23
MODUL III.RESURSE FINANCIARE PUBLICE.......................................................................................38
3.1. Definirea şi clasificarea resurselor financiare publice.............................................................................38
3.2. Impunerea.................................................................................................................................................42
3.2.1.Principiile impunerii..............................................................................................................................42
3.2.2. Criteriile impunerii...............................................................................................................................43
3.2.3. Administrarea impozitelor....................................................................................................................44
3.3. Resursele publice curente........................................................................................................................46
3.3.1. Impozitele..............................................................................................................................................46
3.3.1.1. Noţiunea de impozit...........................................................................................................................46
3.3.1.2. Clasificarea impozitelor.....................................................................................................................46
3.3.1.3. Elementele comune ale impozitelor...................................................................................................47
3.3.1.4. Efectele impozitelor...........................................................................................................................56
3.3.2. Veniturile provenite de la sectorul de stat.............................................................................................59
3.4. Resurse financiare extraordinare.............................................................................................................59
3.4.1. Împrumuturile publice..........................................................................................................................59
3.4.1.1.Caracterizare generală........................................................................................................................59
3.4.1.2. Necesitatea împrumuturilor publice..................................................................................................60
3.4.1.3. Destinaţia împrumuturilor publice.....................................................................................................60
3.4.2. Clasificarea împrumuturilor de stat.......................................................................................................61
3.4.3. Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat.....................................................................................61
3.4.4. Operaţiuni privind împrumuturile de stat.............................................................................................63
3.4.5. Datoria publică......................................................................................................................................65
MODUL IV TEORIA BUGETULUI DE STAT............................................................................................83
4.1. Conceptul de buget .................................................................................................................................83
4.2. Bugetul public şi bugetul de stat..............................................................................................................84
4.3. Bugetul anual şi operaţiunile pe termen lung..........................................................................................86
4.4. Echilibrul bugetar.....................................................................................................................................88
4.5. Stabilirea bugetului de stat.......................................................................................................................91
4.5.1. Procesul decizional în elaborarea proiectului de buget........................................................................92
4.5.1.1. Metode de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare................................................................92
4.5.1.2. Votarea proiectului de buget de către Parlament...............................................................................95
4.6 Execuţia bugetului de stat.........................................................................................................................95
4.6.1. Operaţiunile de execuţie a bugetului de stat.........................................................................................95
4.6.2. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară.........................................................................97
4.6.3. Controlul bugetar...................................................................................................................................97
4.6.3.1. Caracteristicile generale şi limitele controlului bugetar....................................................................97
4.6.3.2 Forme de control bugetar....................................................................................................................98
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................ ………………105

2
 OBIECTIVELE CURSULUI

Mecanismele economiei de piaţă se bazează pe competiţie şi eficienţă. Competiţia creează

cadrul derulării tuturor tranzacţiilor într-o manieră în care toţi participanţii la o anumită activitate să-şi
poată pune în valoare aptitudinile, astfel încât să obţină o rentabilitate cât mai mare a fondurilor
investite.
Economiile deschise intră în relaţii economico-financiare cu exteriorul şi, ca atare, sunt
supuse cerinţelor şi restricţiilor derulate din procesele de tranzacţionare, dar şi constrângerilor impuse
de variabilele mediului economic, financiar, politic şi social. În aceste condiţii, statul modern pune în
aplicare mecanisme şi instrumente care să asigure stabilitatea şi evoluţia pozitivă a economiei. Acest
lucru se realizează şi prin intermediul instrumentelor furnizate de finanţele publice, cu ajutorul cărora
se acţionează asupra cererii şi ofertei, productivităţii, mecanismului preţurilor, veniturilor, eficienţei.
În scopul atingerii obiectivelor sale economice şi sociale, statul (autoritatea publică) derulează o serie
de activităţi în folosul comunităţilor prin intermediul instituţiilor proprii, a căror caracteristică
principală este decizia colectivă sau politică. Dacă în sectorul privat instituţia prin care se realizează
alegerea este piaţa, în sectorul public, votul electoratului este mecanismul prin intermediul căruia se
iau deciziile. Votul reprezintă, aşadar, procedura de alegere prin care se sancţionează politica
financiară a autorităţilor, precum şi bunurile şi serviciile publice furnizate de sectorul public.
Principalele obiective ale cursului se referă la furnizarea informaţiilor necesare, astfel încât
utilizatorii să poată opera cu cele mai importante categorii financiare ale statului. De asemenea,
problemele practice care însoţesc fiecare capitol sunt menite să ofere modele logice de tratare a unor
chestiuni specifice operaţiunilor financiare ale statului, cum ar fi efectuarea cheltuielilor sau
colectarea resurselor ordinare şi extraordinare.

3
 MODULUL I
CONŢINUTUL, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR PUBLICE

În acest modul este prezentat conţinutul, noţiunea, funcţiile şi rolul finanţelor publice.
Datorită imposibilităţii pieţei de a asigura echitatea sau justiţia socială în distribuirea veniturilor şi
averilor din societate şi pentru prevenirea anumitor dezechilibre, statul îşi asumă rolul intervenţionist
prin intermediul unor pârghii şi mijloace specifice.
În urma unei evaluări îndelungate, s-a constatat nevoia întemeierii anumitor instituţii publice,
care să pună la dispoziţia cetăţenilor utilităţile publice necesare acoperirii nevoilor colective.
Autoritatea statală gestionează opţiunile publice cu ajutorul triplului rol pe care statul îl îndeplineşte.
Astfel, veniturile şi averile sunt realocate prin rolul distribuitor al statului, rolul reglator protejează
interesul public de unele disfuncţii pe care le generează piaţa liberă neregelementată, în timp ce
dezechilibrele de genul creşterii indicelui general al preţurilor sau a subocupării forţei de muncă sunt
depăşite prin rolul stabilizator al guvernului. Totodată, rolul asigurător al statului determină protecţia
persoanelor fizice împotriva anumitor riscuri ce pot interveni prin pierderea capacităţii de muncă,
pensionare, îmbolnăvire.
Noţiunea de finanţe apare încă din Evul Mediu, cu înţelesul de „termen de plată”(finis).
Accepţiunea termenului finanţe lasă să se înţeleagă totalitatea resurselor băneşti aflate la dispoziţia
statului destinate îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Funcţiile finanţelor publice arată menirea socială a acestora. Opiniile cu privire la numărul
funcţiilor sunt extrem de variate în doctrină, însă în încercarea unei delimitări care are drept suport
importanţa funcţiilor pot fi enunţate ca şi funcţii principale funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
Esenţial în studiul finanţelor este cunoaşterea rolului finanţelor publice. Rolul tradiţional,
încetăţenit al finanţelor publice este cel financiar şi acesta indică acoperirea cheltuielilor cu caracter
administrativ poliţienesc, militar, diplomatic, cu dezvoltarea infrastructurii, cu educaţia, cu ocrotirea
sănătăţii. În economiile moderne, un loc important este deţinut de cheltuielile publice pure, anume
efectuarea de investiţii guvernamentale în sectorul de stat. Eşecul pieţei a condus la consolidarea
rolului economic intervenţionist al statului. Nu în ultimul rând, trebuie admis că finanţele publice
deţin şi un important rol social.

1.1.Utilităţi publice şi utilităţi private

1.1.1. Eşecul pieţei şi externalităţile

Eşecul pieţei desemnează acele situaţii în care condiţiile necesare pentru atingerea eficienţei
economico-financiare dispar sau sunt contracarate de alte forţe de natură internă sau externă. Acest
fenomen reprezintă un aspect extrem de important pentru economiile contemporane deoarece
demonstrează că pieţele nu pot opera în mod eficient exclusiv pe baza mecanismelor proprii, existând
tendinţa de a produce fie prea mult, fie prea puţin în comparaţie cu nevoile subiecţilor economici. Ca
urmare, se poate afirma că esenţa eşecului pieţei constă în incapacitatea subiecţilor economici de a
coopera.
Factorii care au condus la incapacitatea pieţei de a atinge eficienţa, exclusiv prin mecanisme
proprii, sunt :
- concurenţa imperfectă,
- existenţa bunurilor publice şi a externalităţilor,
- informaţiile incomplete, incertitudinea.
Teoria financiară arată că principalul factor care stă la baza eşecului pieţei îl reprezintă
costurile de tranzacţionare, respectiv costurile decizionale, costurile informaţionale, costurile de
negociere, costurile juridice, etc. De asemenea, se pune sub semnul întrebării posibilitatea pieţei de a
asigura, pe de o parte, echitatea sau justiţia socială în distribuirea veniturilor şi averilor din societate,
precum şi posibilitatea prevenirii dezechilibrelor în cererea şi oferta de produse sau în ocuparea forţei
de muncă, pe de altă parte. Din această perspectivă, guvernul îşi asumă rolul intervenţionist cu scopul

4
remodelării distribuţiei veniturilor şi averilor în concordanţă cu regulile justiţiei şi echităţii stabilite de
către societate.
Intervenţia guvernului se realizează cu ajutorul unor pârghii şi mijloace specifice şi este
îndreptată spre corectarea funcţiei de alocare a pieţei, respectiv compensarea efectelor negative pe
care eşecul pieţei le induce asupra activităţii economice şi asupra relaţiilor dintre participanţii la
tranzacţii. În plus, prin măsuri stabilizatoare şi reglatoare, autoritatea publică îşi propune să înlăture
efectele inflaţiei, ale subocupării, ale stagnării sau descreşterii economice. Eşecul pieţei provoacă o
serie de efecte, dintre care cele mai cunoscute şi studiate sunt externalităţile.
În termeni generali, externalităţile sunt efectele economice ale unei activităţi care nu apar
înregistrate în contabilitate, deoarece nu rezultă în urma unor tranzacţii individuale.
Ele reprezintă transferarea asupra exteriorului a unor beneficii sau costuri, influenţând
producţia sau consumul altor entităţi. De exemplu, aglomerările urbane determină costuri
suplimentare pentru infrastructură, ordine publică, educaţie, servicii de sănătate, etc.; poluarea
generată de autovehicule sau de coşurile de fum provoacă o serie de efecte asupra mediului, asupra
sănătăţii, asupra altor activităţi; învăţământul creează efecte pozitive asupra calităţii muncii şi nivelul
profitului, etc. Altfel spus, o parte a costurilor de producţie sunt externalizate, fiind suportate de către
membrii comunităţii.
Externalităţile pot fi grupate în mai multe moduri în funcţie de criteriul considerat:
1. În funcţie de sfera procesului de reproducţie în care se manifestă distingem: externalităţi de
consum (când consumul unei entităţi economice este influenţat de producţia acelei entităţi) şi
externalităţi de producţie (când o entitate are o poziţie reziduală faţă de deciziile unei alte entităţi în
ceea ce priveşte producţia).
2. Din punctul de vedere al efectelor generate există externalităţi pozitive şi externalităţi negative.
Externalităţile pozitive sunt generate de activităţi care produc avantaje (beneficii) altor agenţi
economici, în timp ce externalităţile negative provoacă neplăceri sau costuri suplimentare altor agenţi
economici. Externalităţile pozitive determină un beneficiu social mai mare şi un beneficiu privat mai
mic, diferenţă cunoscută ca beneficiu extern. Externalităţile negative creează costuri sociale mai mari
şi costuri private mai mici, diferenţa dintre cele două reprezentând costul extern.
3. După modul de reflectare, externalităţile sunt tehnice şi pecuniare. Externalităţile tehnice se referă
la situaţia în care decizia unor subiecţi economici de a produce sau de a consuma este influenţată de
decizia altor subiecţi (primii având un comportament rezidual faţă de ceilalţi), iar funcţia de producţie
a furnizorului afectat se modifică sau, alternativ, funcţia de consum a agentului consumator este
alterată. Externalităţile pecuniare se manifestă prin modificarea preţurilor, salariilor, profiturilor, fără
o modificare a capacităţilor de producţie sau de consum.
Ca urmare a existenţei externalităţilor, statul urmăreşte o internalizare a acestora, adică
reflectarea lor în costurile celor care le-au generat. În acest sens, cele mai uzuale măsuri sunt:
a. reglementarea publică, atunci când externalităţile afectează sănătatea şi siguranţa oamenilor,
b. prohibiţii şi constrângeri, adică limitarea sau interzicerea activităţilor producătoare de externalităţi,
c. instituirea unei taxe de poluare (taxă de mediu) asupra producţiei agentului economic poluator,
d. subvenţionarea agenţilor economici care reduc activitatea generatoare de externalităţi negative.

1.1.2. Categorii de utilităţi publice. Trăsături generale

Imperfecţiunile pieţei determină ca ansamblul bunurilor şi serviciilor de care dispun subiecţii

economici să se diversifice, unele dintre acestea rămânând să satisfacă nevoi individuale (de hrană,
îmbrăcăminte, locuinţe), altele satisfac nevoi colective, (apărare, securitate socială, etc.).
Nevoile individuale se acoperă cu ajutorul utilităţilor private furnizate prin intermediul
activităţilor private, în timp ce nevoile colective se acoperă cu ajutorul utilităţilor publice furnizate
prin intermediul activităţilor organizate de către întreprinderile şi instituţiile publice. Desigur,
delimitarea clară a utilităţilor private de cele publice este dificil de realizat din cauza puternicelor
interdependenţe existente în economie. Ca urmare, între cele două categorii, au apărut o serie de
utilităţi juxtapuse, intermediare, numite utilităţi cvasipublice sau mixte, care împrumută trăsături ale
celor două tipuri de utilităţi.

5
 Principalele tipuri de utilităţi existente în economiile moderne sunt următoarele:
a. utilităţile private pure, destinate consumului privat, sunt produse exclusiv de firmele private.
Acestea se distribuie prin intermediul pieţei, în schimbul unui preţ, se finanţează în cea mai mare
parte din veniturile obţinute din vânzări, consumul acestor bunuri de către un individ diminuează
consumul unui alt individ, iar costurile de substituţie sunt relativ reduse,
b. utilităţile publice pure, definite de către Samuelson ca fiind "acele bunuri al căror consum de către
un individ nu conduce la diminuarea consumului din acel bun de către alt individ”. Asemenea bunuri
sunt produse direct de către guvern sau firme private, cărora li s-a concesionat producerea şi/sau
furnizarea acestor utilităţi, se distribuie prin intermediul entităţilor aparţinând statului, se finanţează
din prelevări obligatorii colectate la bugetul de stat. Din această categorie fac parte: apărarea, ordinea
publică, iluminatul public, televiziunea publică, protecţia mediului, etc. Definiţia dată de Samuelson
se concentrează asupra aspectelor cantitative ale bunurilor publice, ignorând aspectele lor calitative.
Pe măsură ce creşte numărul membrilor colectivităţii care consumă aceste bunuri, cu atât utilitatea
marginală (respectiv calitatea) de care beneficiază fiecare scade. Mărimea grupului, ca variabilă
decizională, este luată în considerare de către teoria clubului care introduce în discuţie
1.nonexclusivitatea şi 2. nonrivalitatea consumului.
1. nonexclusivitatea. În cazul utilităţilor private pure, drepturile de proprietate definesc posesia şi
utilizarea acestor bunuri. Individul care deţine drepturile de proprietate asupra unui bun poate emite
pretenţii exclusive cu privire la beneficiile rezultate, împiedicând pe alţii indivizi să şi le însuşească.
În cazul utilităţilor publice pure, aceste criterii de exclusivitate nu sunt valabile deoarece beneficiarii
lor sunt un element indispensabil al analizei. De asemenea, se poate spune că utilităţile publice pure
nu pot fi respinse, ceea ce înseamnă că toţi membrii colectivităţii sunt nevoiţi să accepte serviciul
oferit de autoritatea publică. Un alt element important este gradul de excludere (imposibilitatea de a
consuma un bun public) care, însă, depinde de caracteristicile tehnice ale fiecărei utilităţi şi de
resursele aflate la dispoziţia producătorului de a împiedica nonbeneficiarii să consume acel produs sau
serviciu. Acest lucru este dificil de realizat deoarece, practic, indivizii nu pot fi excluşi de la consumul
anumitor bunuri sau servicii, chiar dacă legal nu au acest drept. În aceste condiţii, gradul optim sau
real al excluderii îl stabileşte producătorul. Dintr-o altă perspectivă, exclusivitatea nu este aplicabilă
utilităţilor publice pure deoarece, un asemenea demers ar deveni mult prea costisitor în comparaţie cu
avantajele pe care le-ar putea aduce.
2. nonrivalitatea consumului. Acest aspect apare atunci când costul marginal al producerii utilităţilor,
ca urmare a creşterii numărului de consumatori, este zero, fiind o caracteristică a indivizibilităţii
utilităţilor. În cazul utilităţilor publice pure, nonrivalitatea înseamnă că apariţia unui consumator
suplimentar nu diminuează consumul altui individ.
După cum s-a mai arătat, diversificarea rolului statului modern, precum şi apariţia şi
dezvoltarea economiei mixte au determinat ca economia de piaţă să nu fie caracterizată numai prin
bunuri private sau publice pure, ci mai ales prin bunuri cu caracter mixt.
c.utilităţi publice mixte. Acestea au o componentă privată, dar produc şi efecte secundare sub forma
externalităţilor, influenţând mediul economic. Existenţa externalităţilor condiţionează decizia
producătorilor şi a consumatorilor, determinând o alocare diferită a resurselor faţă de situaţia în care
piaţa ar funcţiona perfect. De aceea, externalităţile sunt o cauză a eşecului pieţei necesitând implicarea
guvernului pentru a le corecta. Bine-nţeles, între externalităţile menţionate şi utilităţile publice există
o strânsă legătură, în sensul că externalităţile au aceleaşi caracteristici ca şi utilităţile publice
(nonexclusivitatea şi nonrivalitatea) drept pentru care induc rolul de alocare al guvernului.
Principalele trăsături ale utilităţilor mixte sunt următoarele:
- sunt destinate consumului colectiv, dar sunt supuse congestiilor,
- sunt produse de către firme private sau direct de către sectorul public,
- sunt distribuite prin intermediul pieţei sau direct prin buget,
- sunt finanţate din resurse bugetare.
Desigur, subiecţii economici, organizaţi într-o colectivitate, îşi manifestă opţiunea pentru
bunurile colective (publice) în funcţie de oferta pusă la dispoziţia lor de autorităţile publice. Din
punctul de vedere al acestora din urmă, se pune problema agregării preferinţelor individuale ale
membrilor colectivităţii, astfel încât să fie satisfăcute cerinţele comune, precum şi posibilitatea
stabilirii unui obiectiv urmărit de întreaga colectivitate. În acest cadru, economiştii şi politicienii
abordează chestiunea diferit.

6
 Economiştii, spre deosebire de politicieni (care iau în considerare satisfacerea interesului public),
examinează deciziile colective şi individuale pe baza individualismului şi al preferinţelor curente. De
asemenea, ei îşi pun problema condiţiilor minime necesare pentru ca decizia colectivă să aibă un
caracter just, etic. O contribuţie semnificativă, în această privinţă, este atribuită lui Kenneth Arrow,
laureat al premiului Nobel pentru economie. Autorul analizează opţiunea socială pe baza următoarelor
considerente:
- raţionalitatea, în sensul existenţei unei ordini sociale complete şi tranzitive,
- independenţa alternativelor nerelevante, astfel încât opţiunea socială depinde numai de ordinea
individuală şi de nici o altă variabilă,
- principiul Pareto, potrivit căruia dacă fiecare individ ia în considerare o anumită alternativă, atunci
ordinea socială arată că acea alternativă este cea corectă,
- absenţa dictaturii, adică luarea în considerare a opiniei tuturor indivizilor şi nu numai preferinţele
unuia dintre aceştia, ceea ce în societăţile democratice se realizează prin procedura votului.
Abordarea ofertei de utilităţi publice, pe baza interesului public, se regăseşte în lucrările lui
Wildavski, Lindblom şi Dahl publicate la mijlocul secolului al XX-lea. Pentru aceştia, conceptul de
bunăstare socială reprezintă o parte a contractului social, astfel încât, individul în sine joacă numai un
rol secundar pentru instituţiile care lansează oferta socială. În acest context, statul este privit ca o
entitate separată faţă de subiecţii care îl compun, iar deciziile colectivităţilor nu înseamnă neapărat o
agregare a preferinţelor membrilor colectivităţii. Originea interesului public rezultă, în această
situaţie, din permanentele stări conflictuale privind definirea bunurilor publice, iar politica dusă de
autorităţi are rolul să minimizeze instabilitatea şi să restabilească consensul în această privinţă.
Abordarea care are ca punct de plecare interesul individual este centrată pe individ şi
comportamentul său. Acesta manifestă un set de preferinţe şi urmăreşte maximizarea obiectivului
propus, ţinând cont de constrângerile financiare, organizaţionale, legale, etc. În această situaţie,
interesul public se determină prin agregarea intereselor individuale. Se cunoaşte, de altfel, că
satisfacerea intereselor individuale se realizează prin schimbul voluntar, motiv pentru care se arată că
indivizii sunt de acord să se afilieze unui grup şi să-i urmeze regulile, în măsura în care beneficiile
obţinute sunt mai mari decât costurile (i.e. suportarea unui preţ pentru bunurile publice, renunţarea la
propria libertate, etc.). Abordarea se poate utiliza în măsura în care se consideră că indivizii pot
acţiona în cadrul unui grup în mod diferit decât ar face-o separat şi, în acelaşi timp, se poate realiza
distincţia între interesul public şi cel privat.
Rezumând, se poate arăta că cercetătorii sistematizează studiul utilităţilor publice printr-o
abordare normativă (posibilitatea agregării preferinţelor individuale şi posibilitatea stabilirii unui
obiectiv comun pentru întreaga colectivitate) şi una pozitivă (fezabilitatea practică a celor două
probleme).

1.2. Rolul statului în cadrul fluxului circular al economiei

În economiile moderne, autoritatea care îşi propune să gestioneze opţiunile publice ale
membrilor comunităţii este statul. Acesta îşi asumă tot mai multe atribuţii, rolul său se diversifică în
relaţiile cu ceilalţi participanţi la circuitul economic, el devenind actorul principal implicat în
derularea fluxurilor financiare din economie. Acest lucru poate fi demonstrat cu ajutorul triplului rol
pe care statul îl joacă în economiile moderne: distribuitor, reglator-stabilizator şi cel asigurator al
economiei.
Rolul distribuitor al statului constă în realocarea veniturilor şi averilor între persoane fizice şi
juridice. Iniţial, potrivit principiului alocării eficiente a lui Pareto, există o distribuire a priori a avuţiei
care depinde de drepturile de proprietate dobândite, de avuţia acumulată de subiectul economic, de
veniturile obţinute în funcţie de abilităţile fizice şi intelectuale ale subiectului, etc. Distribuirea
veniturilor s-ar putea, însă, să nu fie în concordanţă cu normele justiţiei sociale agreate de către
societate, având în vedere că avuţia este evaluată şi cuantificată în funcţie de caracteristicile pieţei. În
consecinţă, societatea (prin intermediul statului) întreprinde măsurile necesare astfel încât să
determine redistribuirea veniturilor şi averilor potrivit normelor agreate. În acest sens, rolul esenţial
revine autorităţii publice, (i.e. guvernului rezultat în urma procesului electoral), deoarece aceasta are
la dispoziţie instrumentele necesare coordonării politicii de redistribuire. Calea uzuală de realizare a

7
redistribuirii este prin intermediul cotelor progresive de impunere. Astfel, statul mobilizează la
dispoziţia sa resursele necesare în funcţie de venitul, averea şi situaţia economică generală a
contribuabilului, orintându-le spre finanţarea domeniilor educaţiei, apărării, a serviciilor sociale şi de
sănătate, acordarea de subvenţii şi ajutoare, realizarea altor bunuri cu caracter public, etc.
Economiştii îşi pun problema dacă statul ar trebui să furnizeze bunurile publice direct, sau,
mai degrabă, să suplimenteze veniturile personale, astfel încât, subiecţii economici să achiziţioneze
bunurile şi serviciile direct de pe piaţă în cantitatea şi calitatea pe care o doresc. Argumentul împotriva
unei asemenea conduite este acela că indivizii nu ar opta pentru “cantitatea” potrivită de utilităţi
publice, din cauza informaţiilor incomplete sau distorsionate pe care le au la dispoziţie, iar statul nu ar
putea avea controlul asupra preţurilor bunurilor de interes public la care trebuie să aibă acces întreaga
societate. Pe acestea Musgrave le numeşte bunuri de merit furnizate de guvern prin intermediul
bugetului. Aici, el intră în conflict, în planul ideilor, cu economiştii de orientare liberală, cum ar fi
Hayek, care arată că prin intervenţia guvernului se limitează libertăţile individuale. În susţinerea
punctului său de vedere, Musgrave îşi argumentează ideile, arătând că într-o societate democratică un
grup bine informat (cum este guvernul), care îşi asumă răspunderea conducerii, este îndreptăţit să îşi
impună deciziile. Desigur, dezbaterea poate continua, demonstrându-se că o serie de utilităţi publice
pretind la momentul consumului cheltuieli private dar care, fiind considerate prea ridicate de către
subiecţii economici, conduc la neutilizarea bunurilor publice oferite de guvern. În acest moment,
intervine rolul bugetului public şi al planificării utilităţilor care urmează a fi furnizate.
Rolul reglator al guvernului se poate manifesta prin influenţarea deciziei producătorilor şi
consumatorilor reducând, astfel, elementele de monopol şi externalităţile. Intervenţia reglatoare a
guvernului apare datorită faptului că informaţiile cu privire la condiţiile pieţei, fie nu sunt disponibile
agenţilor economici, fie obţinerea lor este mult prea costisitoare. Reglementările impuse limitează
libertatea indivizilor, ceea ce contrastează cu reglementările autoimpuse în mod voluntar şi susţinute
de un cod de comportament şi nu de un set de legi. Schumpeter arată că, în absenţa reglementărilor,
sistemul capitalist ar crea o ordine socială pe care mulţi ar găsi-o ostilă dar, în aceeaşi măsură,
reglementările există pentru a proteja interesul public de unele disfuncţii pe care le generează piaţa
liberă nereglementată: controlul şi restricţiile sunt elaborate în aşa fel încât să se creeze un surplus de
valoare pentru anumite categorii şi pentru protejarea intereselor acestora, sunt concepute legi
împotriva monopolizării excesive a pieţei, se supervizează acordurile comerciale, se supraveghează
pieţele financiare, se introduc reglementări pentru protecţia consumatorilor, etc. În plus, guvernul
supraveghează tarifele practicate pentru utilităţile publice şi a celor practicate de regiile de stat iar,
prin intermediul preţurilor, deciziile alocative din economie. Se pune, aici, problema eficienţei
reglementărilor guvernamentale. Din acest punct de vedere, se observă că firmele supuse
reglementărilor obţin profituri mai reduse, iar instrumentele utilizate nu sunt întotdeauna în
conformitate cu structurile industriale. În acelaşi timp, instrumentele sunt destul de costisitor de
implementat şi s-ar putea să nu furnizeze rezultatele aşteptate.
Rolul stabilizator al statului porneşte de la constatarea eşecului pieţei. Se cunoaşte, din studiul
macroeconomiei, că, în cazul în care activităţile nu sunt bine organizate, rezultatul acestora se
repercutează într-un dezechilibru cu efecte indezirabile: subocuparea capacităţilor şi a forţei de
muncă, creşterea indicelui general al preţurilor, dezechilibrul balanţei de plăti, etc. Altfel spus, eşecul
pieţei rezultă din lipsa de comunicare şi de coordonare a subiecţilor care acţionează pe diverse pieţe.
Guvernul îşi asumă răspunderea coordonării activităţilor utilizând instrumente monetare şi fiscale
pentru restabilirea echilibrului. Cu toate acestea, aşa cum arată şi Milton Friedman guvernul nu are
posibilitatea să armonizeze nuanţat economia prin reglaj fin, deoarece acesta nu este un obiectiv
fezabil. Urmărindu-se, însă, ţinta monetară, prin ajustarea tarifelor şi a cursurilor de schimb, a
nivelului cheltuielilor publice, impozitelor, ratelor dobânzilor şi a cererii solvabile, se pot introduce o
serie de condiţii pentru stabilizarea sistemului.
Rolul asigurator al statului derivă din faptul că acesta protejează persoanele fizice împotriva
anumitor riscuri care pot proveni din pierderea temporară sau definitivă a capacităţii de muncă din
cauze economice, a pensionării, a contractării unor boli, disabilităţi etc. Desigur, există alternativa
asigurărilor private împotriva acestor riscuri dar, adesea, primele de asigurare sunt prohibitive pentru
majoritatea cetăţenilor sau piaţa acestor asigurări este imperfectă, introducând o serie de discriminări.
Astfel, ca măsură de redistribuire, dar şi pentru corectarea ineficienţei pieţei în alocarea resurselor,

8
statul îşi asumă funcţia asigurărilor sociale contra unei contribuţii şi în spiritul principiului solidarităţii
sociale.
Implicarea statului în activităţile economice şi sociale se poate reda schematic, punându-se în
evidenţă fluxurile financiare care se nasc între stat (reprezentat prin Guvern) şi celelalte entităţi din
economie.
Participanţii la circuitul economico-financiar dintr-o ţară sunt numeroşi, fiecare prezentând o
serie de caracteristici şi având un rol bine stabilit în cadrul circuitului:
1. Statul (administraţiile publice) care cuprinde instituţiile guvernamentale având ca funcţie
principală producţia de bunuri necomerciale pentru colectivitate şi realizarea redistribuirii produsului
şi avuţiei naţionale.
2. Exteriorul (străinătatea) reuneşte celelalte economii naţionale (restul lumii) şi unităţile lor
autonome cu care agenţii economici interni intră în legătură.
3. Gospodăriile reprezintă orice persoană sau grup de persoane care trăiesc, se gospodăresc
sau îşi desfăşoară activitatea ca o unitate distinctă: familii, celibatari, cazărmi, unităţi religioase,
întreprinderile individuale (exploatările agricole, artizani, mici comercianţi, etc.). Resursele de care
dispune gospodăria includ: bunuri, drepturi de proprietate, salarii, dobânzi, transferuri obţinute de la
alte sectoare, venituri comerciale, etc. Gospodăriile reprezintă un important consumator de bunuri şi
servicii oferite de producători. În acelaşi timp, gospodăriile furnizează munca de care depinde, în
mare măsură, randamentul activităţilor economice.
4. Întreprinderile nefinanciare cuprind agenţii economici care au ca menire principală
producţia de bunuri şi servicii comerciale nefinanciare. Scopul activităţii îl reprezintă obţinerea de
profit, iar resursele lor provin din vânzarea produselor şi serviciilor. Ca formă de organizare se pot
întâlni: întreprinderi individuale, întreprinderi societare, întreprinderi de persoane, societăţi de capital.
Întreprinderile sunt atât unităţi de producţie (bunuri materiale şi servicii) cât şi de consum (materii
prime, materiale, energie, alte bunuri de producţie).
5. Instituţiile financiare au ca funcţie principală finanţarea altor agenţi economici. Rolul lor
este cel de intermediere, adică de punere în legătură a deţinătorilor de capital, care doresc să fructifice
capitalul prin plasamente şi potenţialii debitori care au nevoie de fonduri suplimentare.
Între entităţile din economie se nasc o serie de fluxuri băneşti şi financiare. Astfel, apar o serie
de fluxuri în contrapartidă între entităţile cu caracter privat sau comercial (persoane fizice şi juridice):
achiziţionarea de bunuri şi servicii şi plata contravalorii acestora, plata salariilor, a beneficiilor şi
dobânzilor în contrapartidă cu munca depusă, cu volumul creditelor acordate, cu nivelul participării la
capital, derularea operaţiunilor de comerţ exterior, respectiv decontarea mărfurilor, etc. Acestea
reprezintă relaţii băneşti propriu-zise fără a intra în categoria relaţiilor financiare.
Există şi fluxuri cu caracter financiar (în sensul definiţiei) între stat şi entităţile cu caracter
privat sau comercial, caz în care, statul realizează o redistribuire a fondurilor mobilizate la dispoziţia
sa (prin prelevările obligatorii instituite şi cheltuielile publice efectuate) în avantajul anumitor
persoane fizice şi juridice, potrivit obiectivelor stabilite prin politica financiară. Redistribuirea poate
să aibă un caracter asemănător redistribuirii de tip privat, atunci când conducerea administrativă a
întreprinderii aparţine statului (cazul regiilor autonome), în favoarea furnizorilor şi a salariaţilor, cu
excepţia plăţii dividendelor care revin proprietarului (statul).
Redistribuirea fondurilor publice se face la o scară mai largă decât cea privată şi presupune
utilizarea sumelor mobilizate la dispoziţia statului prin intermediul cheltuielilor publice pentru
susţinerea nevoilor colectivităţilor, pentru acoperirea cheltuielilor instituţiilor publice, ceea ce explică
în bună măsură concurenţa ministerelor pentru obţinerea unei cote cât mai substanţiale din fondurile
publice.
De asemenea, redistriburea poate să aibă caracter de transferuri propriu-zise, fără
contrapartidă, cu titlu gratuit şi nerambursabil (alocarea de subvenţii întreprinderilor, plata pensiilor, a
ajutoarelor de şomaj, burselor, alocaţiilor pentru copii) toate având un caracter de transfer de putere de
cumpărare.
Se poate conchide, aşadar, din cele arătate, că finanţele reprezintă numai o parte a relaţiilor
băneşti ale unei ţări, iar condiţiile necesare pentru manifestarea lor sunt: existenţa statului şi a banilor.

9
1.3. Noţiunea de finanţe
În orice societate care a atins un anumit stadiu de dezvoltare, existenţa unei forme de
organizare guvernamentală (numită stat) este esenţială. Funcţiile şi variatele activităţi ale statului, ca
şi controlul pe care îl exercită în societate, reprezintă fundamentul pentru ceea ce numim ştiinţele
politice. Pentru a-şi îndeplini misiunea, fiecare stat, sau entitate guvernatoare, are nevoie de o seamă
de active (bunuri, personal, fonduri, etc). Modul în care statul procură şi utilizează resursele aflate la
dispoziţia sa formează obiectul de studiu al disciplinei denumite "Finanţe publice".
Importanţa studiului Finanţelor publice este atât teoretică cât şi practică. Teoreticienii
domeniului, îndeosebi cei germani, au pus în evidenţă relaţia dintre finanţele publice şi celelalte
domenii economice, mai ales cu economia politică, deoarece, la originea sa, ştiinţa finanţelor a fost
produsul economiei.
Complexitatea fenomenelor financiare şi băneşti a făcut ca noţiunea de finanţe să fie utilizată
pentru a desemna o varietate de operaţiuni care implică bani: venituri, plăţi, împrumuturi, operaţiuni
bancare şi de bursă, buget de stat, etc.
Conturarea noţiunii de finanţe a avut loc în evul mediu, când apare termenul de finantio,
financias sau “finis” având înţelesul de “termen de plată”. În timp şi cu deosebire în capitalism,
noţiunea de finanţe se îmbogăţeşte, statul îşi asumă resposabilităţi din ce în ce mai numeroase, devine
un actor important pe piaţă alături de celelalte persoane fizice şi juridice, îşi diversifică fluxurile
financiare, motiv pentru care apare necesitatea delimitării finanţelor private de finanţele publice. Ca
urmare, într-o accepţiune unanimă, prin categoria de finanţe se înţelege totalitatea resurselor băneşti
aflate la dispoziţia statului şi a întreprinderilor destinate îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor acestora.
După cum utilităţile cu caracter economic sunt publice şi private şi finanţele se delimitează în două
categorii: finanţe publice şi finanţe private.
Prin definiţie, finanţele publice reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti prelevate la
dispoziţia statului şi a colectivităţilor locale pentru acoperirea cheltuielilor publice. Derularea
relaţiilor financiare presupune lipsa contraprestaţiei directe şi imediate şi efectuarea prelevărilor sub
constrângere.

1.4. Funcţiile finanţelor publice

Funcţiile finanţelor publice arată menirea socială a acestora sau, acţiunea pe care o
îndeplinesc pentru satisfacerea cerinţelor structurale. După cum ştiinţa finanţelor are un caracter
relativ, depinzând de sistemul socio- economic, de gradul de dezvoltare a ţării în discuţie, de şcoala
căreia îi aparţine cercetătorul şi opiniile cu privire la numărul funcţiilor finanţelor publice sunt foarte
variate. Considerăm că cel mai potrivit punct de vedere este acela care delimitează două funcţii
principale, respectiv funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
a. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se referă la repartizarea produsului intern brut (PIB) şi se
derulează în două etape succesive: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora.
a1.etapa constituirii fondurilor are drept conţinut formarea fondurilor publice., sursele lor de
provenienţă fiind constituie din veniturile primare formate în patrimoniul întreprinderilor aparţinând
statului şi din venituri derivate formate în patrimoniul persoanelor fizice şi juridice de drept privat.
Canalele prin care fondurile sunt vărsate sau prelevate la fondurile publice sunt numeroase
putând îmbrăca oricare din posibilităţile de transfer a puterii de cumpărare: impozite, taxe, contribuţii,
vărsăminte, împrumuturi, amenzi, penalităţi, etc.
Majoritatea prelevărilor şi vărsămintelor sunt obligatorii şi nerambursabile şi numai o mică
parte sunt facultative şi rambursabile (împrumuturile). Problema cea mai complicată rămâne stabilirea
cotelor obligatorii de prelevare, astfel încât să fie satisfăcut, pe de o parte, interesul statului de a-şi
procura fondurile de care are nevoie şi, pe de altă parte, să nu se aducă atingere interesului subiecţilor
economici în ceea ce priveşte consumul, economisirea şi investirea.
Etapa constituirii fondurilor are un caracter obiectiv, în sensul că nu se pune sub semnul
întrebării necesitatea acestei etape. Toţi cei care obţin venituri sau deţin averi sunt contribuabili în
virtutea prevederilor legale şi participă cu o parte a veniturilor şi averilor lor la finanţarea utilităţilor
publice.

10
a2. distribuirea fondurilor, cea de-a doua etapă a funcţiei de repartiţie sau repartiţia propriu-zisă,
înseamnă împărţirea resurselor financiare pe destinaţii prestabilite, beneficiarii fiind persoanele fizice
şi juridice. Prestabilirea destinaţiilor rezultă din raportul dintre resursele publice şi nevoile publice
care trebuie acoperite, acestea din urma fiind considerabil mai mari decât resursele de finanţare. Ca
urmare, apar o serie de dificultăţi în satisfacerea cererii de resurse publice, iar acest lucru se
soluţionează prin trierea destinaţiilor posibile. De aceea, dacă etapa constituirii fondurilor publice are
un caracter obiectiv, etapa distribuirii are un caracter subiectiv, depinzând de opţiunea politică a
guvernului în materie de cheltuieli publice. Desigur, opţiunile guvernamentale cu privire la destinaţia
cheltuielilor sunt supuse constrângerilor de ordin economic şi social cu care se confruntă propriile ţări.
Se constată, în acest sens că, ţările cu economie de piaţă dezvoltată, în care mecanismele pieţei
funcţionează relativ satisfăcător şi nu sunt necesare ample intervenţii directe din partea autorităţilor
publice pentru reglementarea producţiei şi a consumului, alocă o parte mai mare din resursele publice
pentru acţiuni cu caracter social-cultural, în timp ce în ţările cu economie în curs de dezvoltare se
repartizează o parte mai mare din resursele publice disponibile pentru acţiuni economice, pentru
susţinerea dezvoltării. În termeni generali, prin cheltuielile alocate se acoperă costurile utilităţilor
publice în folosul comunităţilor şi se completează veniturile agenţilor economici, a instituţiilor
publice şi ale cetăţenilor. Prin intermediul funcţiei de repartiţie a finanţelor publice se realizează
distribuirea şi redistribuirea PIB datorită funcţionării sectorului public. Ea dă naştere la numeroase
fluxuri financiare în dublu sens, de la deţinătorii de venituri şi averi către comunităţile publice şi
dinspre colectivităţile publice către cetăţeni şi agenţi economici sub forma utilităţilor publice. Sumele
încasate la bugetul public se depersonalizează, iar distribuirea fondurilor pe diverse destinaţii nu ţine
cont de nivelul prelevărilor efectuate de fiecare contribuabil.
b. Funcţia de control are ca scop respectarea legalităţii financiare şi gestionarea banului public. La
baza acestei funcţii se situează conceptul de transparenţă guvernamentală, subiect amplu discutat în
literatura de specialitate. Guvernarea este destul de dificil de definit din punct de vedere legal, iar
lipsa unei asemenea definiţii este resimţită de guvernarea însăşi. Din perspectiva finanţelor publice,
componentele guvernării sunt: transparenţa şi răspunderea. Dominaţia legii implică existenţa şi
operarea unui sistem bazat pe legi aprobate de către autorităţile competente. Un astfel de sistem
presupune ca setul de reglementări care guvernează finanţele publice să fie cunoscut de către cei ce le
pun în aplicare, să fie aplicate în practică în mod obiectiv şi să existe instrumentele necesare pentru
rezolvarea eventualelor conflicte. În practică apar, totuşi, anumite limite importante în aplicarea
acestor cerinţe, datorită faptului că nu fiecare aspect al activităţii guvernamentale poate fi apreciat fără
echivoc, având în vedere că de multe ori legislaţia rămâne în urma evenimentelor economice şi
sociale. Transparenţa sau deschiderea este o caracteristică esenţiala a guvernării. Ea arată că
informaţia cu privire la activitatea guvernului este pusă la dispoziţia publicului. Informaţiile sunt
transmise prin intermediul publicării bugetului şi a conturilor de execuţie bugetară precum şi pe alte
canale, dar, adesea, informaţiile transmise nu sunt de natură a lămuri starea de fapt, limbajul utilizat
fiind destinat doar specialiştilor. Funcţia de control este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o
sferă de aplicabilitate mai largă, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor şi
modul în care acestea sunt alocate pe destinaţii şi utilizate. În faza repartiţiei, scopul controlului este
acela de a verifica provenienţa resurselor din care sunt alimentate fondurile publice, nivelul la care se
constituie, modalitatea în care au fost efectuate prelevările, respectarea legalităţii în mobilizarea
resurselor, a echilibrului între necesarul de resurse financiare şi posibilităţile de procurare,
distribuirea fondurilor pe diversele destinaţii, etc. Pentru a da consistenţă controlului şi pentru ca
acesta să-şi îndeplinească menirea oferind o imagine transparentă asupra activităţii din sectorul public,
sfera sa se extinde şi asupra producţiei şi schimbului din acest sector.

1.5. Rolul finanţelor publice în economiile moderne

Adesea, delimitarea strictă între funcţiile şi rolul finanţelor nu este bine conturată, existând
opinii care arată că funcţiile finanţelor constituie efectele acestora asupra economiei, iar rolul este
tratat în mod global ca rezultatele obtenabile în urma utilizării instrumentelor de intervenţie în
economie.

11
 Coroborând opiniile exprimate în acest sens, se poate afirma că rolul finanţelor publice în
economiile moderne este dat de funcţiile acestora. Generic, vom înţelege prin rol rostul finanţelor
publice.
Rolul tradiţional al finanţelor publice este cel financiar, adică acoperirea cheltuielilor cu
funcţionarea sectorului public şi de mijloc de intervenţie în viaţa socială. Prin intermediul finanţelor
publice se alimentează fondurile băneşti ale statului şi se efectuează cheltuielile cu caracter
administrativ, poliţienesc, militar, diplomatic, cu dezvoltarea infrastructurii. Aceste acţiuni tradiţionale
s-au diversificat pe măsura dezvoltării societăţilor, alăturându-li-se cele cu educaţia, ocrotirea
sănătăţii, cu securitatea socială, toate fiind finanţate din fonduri publice. În ceea ce priveşte acţiunile
administrative şi cele cu ordinea publică, acestea au luat o amplă dezvoltare, angajând resurse
financiare tot mai mari, prin alocaţii bugetare. Prin achiziţiile pentru consumul propriu, statul
participă cu aproximativ 10% la formarea PIB în ţările cu economie dezvoltată. Militarizarea
permanentă a economiilor a condus la creşterea vertiginoasă a cheltuielilor pentru apărare, fiind
alocate anual sume importante pentru echipament militar şi pentru cercetarea militară. Sectorul public
modern furnizează şi o serie de utilităţi cu caracter de cercetare, dat fiind că aceste sume nu pot fi
susţinute integral numai de firme şi de institute private. În aceste condiţii, în ţările dezvoltate, până la
¾ din totalul cheltuielilor cu cercetarea ştiinţifică este acoperită de la buget. Finanţele publice sunt
utilizate tot mai mult pentru finanţarea infrastructurii comunale şi locative, în rezolvarea problemelor
privind căile de comunicaţie, a iluminatului, a canalizării, a alimentării cu apă, a încălzirii, a
serviciilor de poştă, telecomunicaţii, telefonie, radio-TV, etc.
Acestor cheltuieli li s-au adăugat, în economiile moderne, cele cu cheltuielile economice pure,
respectiv cu efectuarea de investiţii guvernamentale în sectorul de stat (întreprinderi, organisme,
stabilimente, servicii, etc.). Scopul acestor cheltuieli este de a realiza noi obiective economice în
sectorul de stat sau mixt. Participarea financiară a statului se îndreaptă îndeosebi către ramurile
fundamentale ale economiei, cu rentabilitate redusă şi neatractive pentru capitalul privat, dar absolut
necesare pentru funcţionarea economiei. În acest fel, sursele de alimentare a fondurilor publice au
sporit, contribuind la acoperirea cheltuielilor publice.
Finanţele publice se implică şi în fluxurile financiare internaţionale sub forma împrumuturilor
de stat practicate, a investiţiilor externe şi a altor operaţiuni băneşti, contribuind la redistribuirea PIB
în exterior sau importul de PIB creat în alte ţări.
În urma crizei mondiale din perioada 1929-1933 rolul finanţelor publice se îmbogăţeşte cu
rolul economic intervenţionist. Raţiunea intervenţionismului statal constă, după cum s-a explicat, în
eşecul pieţei care, singură, nu mai poate asigura alocarea eficientă a resurselor din economie şi din
societate, iar subiecţii economici nu mai cooperează. Pentru a corecta acest neajuns, statul intervine cu
măsuri corective directe sau indirecte, astfel încât să armonizeze creşterea şi dezvoltarea structurală a
economiei. În acest scop, statul foloseşte mijloace variate, aşa cum ar fi cele financiare, monetare,
preţurile, valuta, expansiunea sectorului public, etc. Noul rol intervenţionist, prin capacitatea de a
regla mecanismele economice, este un instrument preferat al statului cu efecte semnificative asupra
tuturor domeniilor avute în vedere. Intervenţionismul are loc atât prin mijloace directe, administrative
cât şi prin pârghiile financiare care influenţează anumite laturi ale activităţii economice şi financiare.
În acelaşi timp, necesitatea intervenţionismul în economiile moderne este determinată de proprietatea
comună asupra resurselor publice, de comportamentul neadecvat al unor indivizi (care adoptă o
atitudine de tip free rider) de existenţa bunurilor publice.
De asemenea, finanţele publice deţin şi un important rol social în economiile moderne, dat
fiind faptul că ele contribuie la redistribuirea veniturilor în societate în favoarea celor care se află într-
o situaţie economică precară. Finanţele publice vin în sprijinul celor care şi-au pierdut temporar sau
permanent capacitatea de muncă alocând în favoarea acestora resurse importante mobilizate de la alte
persoane fizice şi juridice în spiritul solidarităţii sociale. Cum obiectivele avute în vedere sunt variate,
măsurile şi instrumentele utilizate sunt la fel de variate: diminuarea şi exonerarea de impozit a
anumitor categorii de venituri, acordarea de facilităţi fiscale, majorarea transferurilor acordate,
acordarea de pensii, etc.

12
Întrebări de autoevaluare

1. Definiţi externalităţile.
2. Pentru fiecare categorie de externalităţi daţi câteva exemple
3. Arătaţi care sunt principalele funcţii ale finanţelor publice.
4. În ce constă rolul finanţelor publice în economiile modern.

Teste grilă

1. Rolul distribuitor al statului constă în:

a. influențarea deciziei producătorilor și consumatorilor reducând, astfel, elementele de monopol și
externalitățile;
b. realocarea veniturilor și averilor între persoanele fizice și juridice;
c. nealocarea veniturilor și averilor între persoanele fizice și juridice;
d. protejarea persoanelor fizice împotriva anumitor riscuri care pot proveni din pierderea temporară
sau definitivă a capacității de muncă din cauze economice, a pensionării, a contractării unor boli,
disabilități.

2. Rolul reglator al guvernului se manifestă prin:

a. influențarea deciziei producătorilor și consumatorilor reducând, astfel, elementele de monopol și
externalitățile;
b. protejarea persoanelor fizice împotriva anumitor riscuri care pot proveni din pierderea temporară
sau definitivă a capacității de muncă din cauze economice, a pensionării, a contractării unor boli,
disabilități.
c. constatarea eșecului pieței;
d. realocarea veniturilor și averilor între persoanele fizice și juridice.

3. Întreprinderile nefinanciare au ca scop al activității:

a. obținerea de profit, iar resursele lor provin din vânzarea produselor și serviciilor;
b. intermedierea, adică punerea în legătură a deținătorilor de capital, care doresc să fructifice capitalul
prin plasamente și potențialii debitori care au nevoie de fonduri suplimentare;
c. producția de bunuri necomerciale pentru colectivitate și realizarea distribuirii produsului și avuției
naționale;
d. reuniunea celorlalte economii naționale și unitățile lor autonome cu care agenții economici interni
intră în legătură.

4. Instituțiile financiare au ca funcție principală:

a. intermedierea, adică punerea în legătură a deținătorilor de capital, care doresc să fructifice capitalul
prin plasamente și potențialii debitori care au nevoie de fonduri suplimentare;
b. finanțarea altor agenți economici, precum și un rol de intermediere;
c. reuniunea celorlalte economii naționale și unitățile lor autonome cu care agenții economici interni
intră în legătură;
d. producția de bunuri necomerciale pentru colectivitate și realizarea distribuirii produsului și avuției
naționale.

5. Fluxurile cu caracter financiar reprezintă:

a. relații bănești propriu – zise, fără a intra în categoria relațiilor financiare;
b. producția de bunuri necomerciale pentru colectivitate și realizarea distribuirii produsului și avuției
naționale;
c. redistribuirea fondurilor mobilizate la dispoziția statului, în avantajul anumitor persoane fizice și
juridice, potrivit obiectivelor stabilite prin politica financiară;
d. reuniunea celorlalte economii naționale și unitățile lor autonome cu care agenții economici interni
intră în legătură.

13
6. Menţionaţi care dintre următorii factori nu a condus la incapacitatea pieţei de a atinge eficienţa,
exclusiv prin mecanisme proprii:
a. concurenţa imperfectă;
b. hazardul moral;
c. existenţa bunurilor publice şi a externalităţilor;
d. informaţiile incomplete, incertitudinea.

7. În termeni generali, externalităţile reprezintă:

a. efecte economice ale unei activităţi care nu apar înregistrate în contabilitate, deoarece nu rezultă în
urma unor tranzacţii individuale;
b. relații bănești propriu – zise, fără a intra în categoria relațiilor financiare;
c. redistribuirea fondurilor mobilizate la dispoziția statului, în avantajul anumitor persoane fizice și
juridice, potrivit obiectivelor stabilite prin politica financiară;
d. intermedierea, adică punerea în legătură a deținătorilor de capital, care doresc să fructifice capitalul
prin plasamente și potențialii debitori care au nevoie de fonduri suplimentare.

8. În funcţie de sfera procesului de reproducţie în care se manifestă distingem:

a. externalităţi pozitive şi externalităţi negative;
b. externalităţi tehnice şi pecuniare;
c. externalităţi de consum şi externalităţi de producţie;
d. externalităţi interne şi externalităţi externe.

9. Utilităţile publice pure se definesc ca fiind:

a. utilităţile destinate consumului privat şi sunt produse exclusiv de firmele private;
b. acele bunuri al căror consum de către un individ nu conduce la diminuarea consumului din acel bun
de către alt individ;
c. ansamblul bunurilor şi serviciilor se care dispun subiecţii economici;
d. utilităţi intermediare, juxtapuse.

10. Utilităţi publice mixte:

a. sunt ansamblul bunurilor şi serviciilor se care dispun subiecţii economici;
b. reprezintă utilităţile destinate consumului privat şi sunt produse exclusiv de firmele private;
c. au o componentă privată, dar produc şi efecte secundare sub forma externalităţilor, influenţând
mediul economic;
d. constituie utilităţile destinate consumului privat şi sunt produse exclusiv de firmele private.

11. Prin noţiunea de finanţe se înţelege:

a. totalitatea mijloacelor băneşti prelevate la dispoziţia statului şi a colectivităţilor locale pentru
acoperirea cheltuielilor publice;
b. totalitatea resurselor băneşti aflate la dispoziţia statului şi a întreprinderilor destinate îndeplinirii
funcţiilor şi sarcinilor acestora;
c. efecte economice ale unei activităţi care nu apar înregistrate în contabilitate, deoarece nu rezultă în
urma unor tranzacţii individuale;
d. intermedierea, adică punerea în legătură a deținătorilor de capital, care doresc să fructifice capitalul
prin plasamente și potențialii debitori care au nevoie de fonduri suplimentare.

12. În accepţiune modernă finanţele publice reprezintă:

a. intermedierea, adică punerea în legătură a deținătorilor de capital, care doresc să fructifice capitalul
prin plasamente și potențialii debitori care au nevoie de fonduri suplimentare.
b. totalitatea resurselor băneşti aflate la dispoziţia statului şi a întreprinderilor destinate îndeplinirii
funcţiilor şi sarcinilor acestora;
c. totalitatea mijloacelor băneşti prelevate la dispoziţia statului şi a colectivităţilor locale pentru
acoperirea cheltuielilor publice;
d. ştiinţa care studiază activitatea statului derulată cu ajutorul unor tehnici financiare: cheltuieli,
impozite, taxe, împrumuturi, buget.

14
 MODULUL II

CHELTUIELILE PUBLICE

Cheltuielile publice reprezintă o decizie de politică financiară a guvernului. Acesta decide

asupra cantităţii şi calităţii bunurilor şi serviciilor publice care urmează a fi furnizate societăţii după
care determină costul producerii şi distribuirii lor.
Delimitarea făcută de contabilitatea publică împarte cheltuielile în cele generate de achiziţiile
guvernamentale de bunuri şi servicii (forţă de muncă, consumabile), bunuri de capital (infrastructură,
şcoli, spitale) şi cele care survin în urma activităţii de redistribuire a veniturilor (cheltuieli cu pensii,
subvenţii, ajutoare de şomaj). În ceea ce priveşte efectele cheltuielilor publice, pot fi amintite trei
categorii de efecte: redistribuire, transfer de productivitate şi multiplicarea cheltuielilor publice.
O importanţă majoră pentru aprecierea politicii financiare o reprezintă structura cheltuielilor
publice. Indicatorii specifici sunt: ponderea cheltuielilor în PIB, cheltuielile publice medii pe locuitor
şi structura cheltuielilor publice.
Criteriile uzuale de clasificare a cheltuielilor publice sunt: clasificarea administrativă,
economică, financiară, în funcţie de conţinutul lor, clasificaţia ONU.
Cheltuielile publice tradiţionale sunt reprezentate de cheltuielile publice pentru servicii
generale, cheltuieli cu apărarea şi cheltuieli diplomatice. Cheltuielile publice cu serviciile generale au
ca destinaţie funcţionarea administraţiei de stat a organelor care asigură ordinea publică şi justiţia.
Pentru îndeplinirea funcţiei de apărare, statul efectuează cheltuieli publice militare. O controversă
majoră face referire la efectele cheltuielilor de apărare care sunt considerate exclusiv negative în
primă accepţiune, la polul opus acestea regăsindu-se opinii ce susţin caracterul pozitiv al cheltuileilor
militare. Cheltuielile diplomatice sunt cheltuieli cu exteriorul ocazionate de personal, reprezentanţe
deschise în străinatate etc. Cheltuielile publice moderne sunt cheltuielile social-culturale, cheltuielile
economice şi cheltuielile cu datoria publică. În grupa cheltuielilor social-culturale se includ cele cu
educaţia, cultura, arta, sănătatea şi securitatea socială. Comparativ cu celelalte cheltuieli publice,
aceste tipuri de cheltuieli, cumulat, au o pondere ridicată în totalul cheltuielilor publice. Cheltuielile
cu învăţământul sunt cele mai importante din cadrul grupei cheltuielilor social-culturale. În categoria
generică de cheltuieli economice sunt incluse cheltuielile pentru dezvoltarea sectorului economic de
stat, cheltuielile privind acordarea de subvenţii, cheltuielile privind cercetarea în domeniul economic.

2.1. Noţiunea de cheltuieli publice

Alocarea şi utilizarea efectivă a resurselor financiare publice au reprezentat, de-alungul
timpului, două dintre cele mai importante preocupări ale autorităţilor publice. Acestea stabilesc
cuantumul şi destinaţiile cheltuielilor, în limita volumului de resurse mobilizate. În acest scop, se
derulează un proces complex de stabilire a măsurilor de organizare a sistemului cheltuielilor publice
pe baza principiilor administraţiei publice, a constrângerilor economice şi a cadrului politic şi
constituţional din ţara respectivă. Ţinând cont de aceste variabile, abordarea cheltuielilor a evoluat,
potrivit modificărilor pe care le-a înregistrat mediul economic, social şi politic. Războaiele, mişcările
politice majore, schimbarea ideologiilor, problemele creşterii economice şi ale stabilităţii au avut
întotdeauna un impact deosebit asupra cheltuielilor publice.
Cheltuielile publice efectuate reprezintă o decizie de politică financiară a guvernului. Acesta decide
asupra cantităţii şi calităţii bunurilor şi serviciilor publice care urmează a fi furnizate societăţii, după
care determină costul producerii şi distribuirii lor. Drept urmare, în termeni generici, se admite că,
prin cheltuieli publice se înţelege costul utilităţilor publice.
Prin intermediul cheltuielilor publice, resursele financiare obţinute prin prelevări şi
vărsăminte ale persoanelor fizice şi juridice sunt cheltuite în folosul colectivităţii. Datorită faptului că
utilităţile, cu caracter de interes general, sunt furnizate de sectorul public şi resursele necesare
finanţării lor au acelaşi caracter. Resurselor mobilizate la dispoziţia lor, autorităţile le conferă
întrebuinţări specifice, diferite de cele pe care le-ar fi dat cei în patrimoniul cărora s-au format sursele

15
prelevărilor. Prin intermediul cheltuielilor publice, resursele colectate sunt redistribuite în mod
diferenţiat, după opţiunea politică a guvernului aflat la putere.

2.1.1. Natura cheltuielilor publice

Varietatea cheltuielilor publice, efectuate de către autorităţile abilitate, face ca interpretarea

acestora să fie o problemă de natură teoretică şi practică. Pentru simplificare, natura cheltuielilor
poate fi stabilită în funcţie de destinaţia acestora. Potrivit acestui criteriu, delimităm:
1. cheltuieli definitiv consumatoare de resurse (exhaustive);
2. cheltuieli publice care presupun un avans de resurse;
3. cheltuieli cu caracter mixt.
1. Cheltuielile definitiv consumatoare de resurse, sau exhaustive, sunt cheltuielile tradiţionale ale
statului, cele care servesc la dobândirea de utilităţi colective ce nu pot fi procurate în mod individual
(cheltuielile cu ordinea publică, cu apărarea, etc.), dar şi cheltuieli cu plata salariilor angajaţilor din
instituţiile publice, achiziţiile efectuate pentru funcţionarea instituţiilor publice, cheltuielile de
investiţii în şcoli, spitale, universităţi, alte instituţii publice, infrastructură, etc. Din punct de vedere
economic, aceste cheltuieli nu produc venituri, ci constituie un consum definitiv de resurse, necesită
refacerea permanentă a fondurilor de finanţare şi prejudiciază alte activităţi de fonduri financiare;
2. Cheltuielile publice care pretind numai un avans de resurse sunt îndeobşte cheltuieli cu caracter
economic (investiţii în întreprinderi economice, subvenţionarea unor activităţi private, etc.). Ele sunt
susceptibile să dobândească o eficienţă asemănătoare cheltuielilor private, se recuperează în timp şi
sunt aducătoare de venit, sunt creatoare de avuţie naţională, iar rezultatul se concretizează în bunuri
durabile sau servicii economice;
3) Pe lângă cele două categorii de cheltuieli, deja menţionate, care se caracterizează prin profiluri
bine conturate, există şi o serie cheltuieli proprii serviciilor din domeniul educaţiei, culturii, sănătăţii,
etc, cu caracter mixt, numite şi cheltuieli cvasipublice. Acestea sunt finanţate dual (de unde şi
denumirea), din resurse publice şi private. Finanţarea mixtă a acestor cheltuieli reprezintă o necesitate
obiectivă, având în vedere faptul că sunt destinate unor domenii costisitoare, care reclamă alocarea de
fonduri bugetare din ce în ce mai mari. Statul îşi asumă, astfel, finanţarea cheltuielilor “primare”
dedicate serviciilor publice de bază din fiecare domeniu (învăţământul şi educaţia generală, serviciile
medicale primare, etc.) urmând ca serviciile de înaltă calitate să fie suportate, parţial, de către
beneficiarii acestor servicii. Într-o primă instanţă, se avansează resursele de finanţare a domeniilor
amintite, iar cheltuielile apar ca fiind consumatoare de resurse. În a doua instanţă, însă, cheltuielile,
prin efectele economice pe care le induc, determină efecte economice pozitive: creşterea
productivităţii muncii, îmbunătăţirea stării de sănătate, creşterea nivelului de trai, a calităţii vieţii etc.
Din punctul de vedere al contabilităţii publice, cheltuielile cu caracter public sunt reprezentate de
două mari categorii de activităţi guvernamentale:
1. activităţi care ţin de achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii (i.e. forţă de muncă,
consumabile, etc.) şi bunuri de capital (concretizate în investiţii în infrastructură, şcoli, spitale, etc.)
toate fiind denumite cheltuieli exhaustive (definitiv consumatoare de resurse). Acestea reprezintă
“intrări de bunuri” în sectorul public, nivelul lor fiind calculat prin multiplicarea volumului intrărilor
în sectorul public cu preţul acestora;
2. activităţi de redistribuire a veniturilor prin intermediul cheltuielilor de transfer (i.e. cheltuieli cu
pensiile, cu subvenţiile, plata dobânzilor, ajutoare de şomaj, etc.). Spre deosebire de cheltuielile
exhaustive, acestea nu reprezintă un consum definitiv de resurse publice, ci mai degrabă o realocare a
veniturilor între membrii societăţii, prin intermediul sectorului public.
Ca şi cuprindere, cheltuielile publice nu se confundă cu cheltuielile bugetare, primele având
un conţinut mai larg: includ cheltuielile bugetare precum şi cheltuielile finanţate prin resurse din afara
bugetului precum şi cele cu destinaţie specială.

16
2.1.2. Rolul cheltuielilor publice

Rolul cheltuielilor publice în economiile moderne este determinat de sarcinile care stau în faţa
autorităţilor publice. Fiind un domeniu al finanţelor publice, desigur, rolul cheltuielilor decurge
inseparabil din rolul finanţelor. Aşadar, se poate spune că şi cheltuielile publice îndeplinesc un rol
financiar, un rol economic şi un rol social.
1) Rolul financiar al cheltuielilor publice relevă faptul că sunt un mijloc de alocare a resurselor
băneşti în societate. Alocarea se face prin redistribuire, moment în care se introduce elementul
conştient, reglator care se alătură mecanismelor spontane de alocare proprii pieţei.
2) În economiile moderne, alături de rolul financiar, tradiţional al cheltuielilor, regăsim şi rolul
economic. Intervenţionismul are scopul de a exercita controlul asupra domeniului economic, de a
contribui la organizarea complexului economic naţional. intervenţie ale autorităţilor, fie asupra
producţiei, fie asupra cererii solvabile, după caz.
3. Rolul social al cheltuielilor publice se manifestă prin producerea de servicii publice generale,
realizând, totodată, transferurile către categoriile defavorizate de cetăţeni. În virtutea solidarităţii
sociale, de aceste acţiuni beneficiază întreaga colectivitate, indiferent dacă a participat sau nu la
finanţarea lor. Au loc, astfel, redistribuiri de venituri între membrii societăţii, cu intenţia rectificării
discrepanţelor între venituri, îmbunătăţirea raporturilor dintre acestea şi atingerea justeţii sociale în
accesul la utilităţile publice.

2.1.3. Efectele cheltuielilor publice

Urmarea acţiunii cheltuielilor publice o reprezintă efectele provocate de acestea în viaţa

economică şi socială. Se pot delimita următoarele categorii de efecte: redistribuire; transfer de
productivitate; multiplicare a cheltuielilor publice. Manifestarea acestor efecte depinde de situaţia
concretă a economiei şi de impulsul conferit de autorităţi evoluţiei acesteia.
1. Redistribuirea desemnează efectul prin care o prelevare reală de resurse băneşti din economie
contribuie la finanţarea unor utilităţi publice sau, transferul de putere de cumpărare între indivizi sau
activităţi.
2. Efectul de transfer de productivitate este determinat de impactul cheltuielilor publice cu caracter
general asupra producţiei
3. Efectul de multiplicare a cheltuielilor publice arată că, o parte a cheltuielilor publice se reîntorc în
circuitul economic ca şi cheltuieli publice, majorându-le corespunzător. Consecinţele pe care
cheltuielile publice le pot provoca, din acest punct de vedere, sunt directe şi indirecte. Primele sunt
efecte care vizează direct persoanele, resursele economice de care aceştia beneficiază şi care
contribuie la creşterea Produsului Intern Brut. Repercusiunea cheltuielilor depinde, însă, de natura
cheltuielilor, după cum acestea sunt: economice, de cercetare, cu serviciile, etc. Efectele indirecte
depăşesc sfera personală, se reflectă în comportamentul subiecţilor economici, provocând creşterea
cererii de bunuri de consum. Cheltuielile efectuate de un anumit grup lansează o comandă socială în
economie, iar dacă aceasta este suficient de permisivă şi există capacităţi neocupate, oferta poate să se
suplimenteze provocând creşterea în lanţ a veniturilor. O parte din venituri este destinată din nou
achiziţiilor din economie, iar o altă parte, neconsumată, este destinată economisirii. Propagarea la
scara economiei naţionale a efectului de multiplicare a cheltuielilor publice poate conduce la creşterea
PIB de ordinul multiplicatorului. Formula cantitativă a multiplicatorului este :

1
k 
c  s

unde:
k multiplicatorul cheltuielilor publice
c înclinaţia marginală spre consum
s este înclinaţia marginală spre economisire

17
2.2. Evoluţia şi structura cheltuielilor publice
Aşa cum arată şi datele statistice, evoluţia cheltuielilor publice este una crescătoare, datorată,
în primul rând, expansiunii sectorului public. Această evoluţie se poate demonstra printr-o serie de
modele construite, ţinând seama de variabile micro şi macroeconomice.
Creşterea cheltuielilor publice se poate exprima matematic atât în mărime absolută, cât şi în
mărime relativă. Creşterea absolută semnifică sporul de cheltuieli publice de la o perioadă la alta, în
timp ce creşterea relativă arată raportul dintre nivelurile cheltuielilor publice la două date diferite.

1. Creşterea absolută se exprimă prin formula:

C pa  C p1  C p 0
2. Creşterea relativă se exprimă prin formula:

C p1
C pr 100  100
C p0
unde:

Cpa şi Cpr creşterea cheltuielilor în valoare absolută, respectiv în mărime relativă;

Cp1 si Cp0 nivelul cheltuielilor publice în anul curent, respectiv în anul de bază.
Analiza evoluţiei cheltuielilor publice se poate face şi prin compararea dinamicii acestora cu
dinamica PIB, pentru a putea constata, comparativ, cum evoluează cei doi indicatori. Acest lucru se
poate realiza cu ajutorul indicatorului numit elasticitatea cheltuielilor publice care relevă reacţia
cheltuielilor publice la creşterea cu o unitate a PIB:
C pa PIBa
ecp :
C p 0 PIB0

ecp reprezintă elasticitatea cheltuielilor publice;

Cp0 şi Cp cheltuielile publice în perioada de referinţă, respectiv modificarea lor faţă de aceasta
perioadă
PIBo şi PIB nivelul PIB în perioada de referinţă şi modificarea acestuia faţă de această perioadă.
Elasticitatea cheltuielilor poate să ia valori supraunitare, subunitare sau egale cu unitatea:
- atunci când ecp 1, tendinţa cheltuielilor publice este de a creşte într-un ritm mai rapid decât PIB
sau, altfel, se utilizează un volum mai mare din PIB pentru cheltuieli publice,
- dacă ecp = 1 atunci tendinţa de evoluţie a celor doi indicatori este aceeaşi,
- dacă ecp 1 atunci se restrâng cheltuielile publice în PIB, respectiv cheltuielile publice cresc într-un
ritm mai lent decât PIB.
În interpretarea evoluţiei cheltuielilor publice trebuie avută în vedere şi modalitatea de
exprimare a creşterii cheltuielilor publice, pentru a obţine o imagine cât mai fidelă a acestei tendinţe.
Creşterea cheltuielilor publice poate fi exprimată în valoare nominală sau reală, după cum se
utilizează nivelul cheltuielilor publice exprimat în preţuri curente sau în preţuri constante. Acest lucru
este valabil având în vedere că preţurile reprezintă unul dintre factorii care influenţează evoluţia
cheltuielilor publice. Pentru a elimina din calcul influenţa preţurilor, care acţionând ca variabilă
exogenă poate denatura calculele, se determină valoarea cheltuielilor publice în preţurile constante ale
unei perioade stabilite.
Pentru ca preţurile unei perioade să poată fi luate drept punct de referinţă (şi considerate
preţuri constante), ele trebuie să fie relativ stabile, iar inflaţia să fie minimă. Determinarea
cheltuielilor publice în preţuri constante, pornind de la nivelul cheltuielilor în preţuri curente se face
pe baza următoarei formule:

18
 C p1
C pct 
Ip
unde:
Cpct nivelul cheltuielilor în preţuri constante
Cp1 nivelul cheltuielilor în preţuri curente
Ip indicele de creştere a preţurilor în perioada respectivă.
Examinarea cheltuielilor publice, utilizând formulele amintite, are un aspect tridimensional:
- în primul rând, se relevă costurile macroeconomice ale cheltuielilor (inclusiv distorsiunile
economice cu cauză fiscală şi creşterea riscurilor de natură fiscală determinate de creşterea gradului
de îndatorare),
- în al doilea rând, se pune în evidenţă eficienţa alocativă (sau rezultatul obţinut cu o unitate marginală
de cheltuială publică),
- în al treilea rând se urmăreşte eficienţa tehnică (volumul resurselor utilizate pentru o unitate din
utilitatea publică pentru care s-au efectuat cheltuieli)

2.2.1. Nivelul şi structura cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice reprezintă volumul acestora la un moment dat. Determinarea

nivelului se poate face, teoretic, prin mai multe modalităţi cum ar fi, de exemplu, multiplicarea
cantităţii totale a utilităţilor publice cu preţul lor unitar sau însumarea cheltuielilor pe diferitele nivele
ale administraţiei publice, din care se deduc transferurile între acestea. Fiecare dintre aceste metode
prezintă dezavantaje din punct de vedere practic din cauza faptului că, cuantificarea cheltuielilor nu se
poate face decât cu un grad mare de aproximare şi, nu întotdeauna informaţiile necesare sunt
disponibile cu acurateţe. Pentru a realiza, totuşi, exprimarea cheltuielilor publice, pentru nevoile
practicii se construiesc o serie de indicatori specifici cum ar fi: ponderea cheltuielilor în produsul
intern brut, cheltuielile publice medii pe locuitor şi structura cheltuielilor publice.

1. Indicatorul cu vocaţie universală este ponderea cheltuielilor în produsul intern brut, datorită
faptului că pune volumul cheltuielilor publice în legătură cu nivelul general de dezvoltare a ţării
(exprimat prin PIB). De asemenea, indicatorul are relevanţă deoarece arată opţiunile politicienilor
în repartizarea PIB. Pe plan internaţional, indicatorul permite realizarea de comparaţii între ţări.
2. Pentru o relevanţă mai mare, acest indicator este completat cu indicatorul cheltuielile publice
medii pe locuitor, care arată performanţele economiei de a crea un PIB ridicat la un număr de
locuitori şi, pe seama acestuia, să repartizeze o parte pentru cheltuieli publice. Ca urmare,
indicatorul pune în dependenţă directă nivelul dezvoltării cu nivelul cheltuielilor publice care
revin la un locuitor.
3. Importanţă pentru studiul cheltuielilor publice îl prezintă şi indicatorul structura cheltuielilor
publice. Acesta exprimă alcătuirea internă a cheltuielilor publice pe diferite categorii, relevând
raporturile care există între acestea.

Exprimarea structurii se face cu ajutorul formulei:

Cpi
pcpi  100
Cpt

unde:
pcpi ponderea categoriei i de cheltuieli în totalul cheltuielilor
Cpi nivelul cheltuielilor de categorie i
Cpt totalul cheltuielilor publice.
Calculul structurii cheltuielilor serveşte analizei comparate a evoluţiei diferitelor categorii de
cheltuieli şi pune în evidenţă optica guvernului, în diferite perioade, în ceea ce priveşte finanţarea

19
anumitor obiective. Pe plan internaţional, indicatorul permite compararea structurii cheltuielilor între
state, pe stadii de dezvoltare. Se constată statistic că, ţările cu economie dezvoltată alocă o pondere
mai ridicată din cheltuielile publice pentru acţiuni social- culturale, în timp ce ţările cu economie în
curs de dezvoltare alocă un procent mai mare pentru cheltuieli cu caracter economic. Explicaţia rezidă
în aceea că, în prima categorie de ţări, economia funcţionează relativ autonom, pe baza mecanismelor
pieţei şi fără o intervenţie masivă cu fonduri publice din partea statului, în timp ce, în cea de-a doua
categorie de ţări, intervenţia economică a statului este mai accentuată, astfel încât rămân mai puţine
fonduri disponibile pentru acţiunile neproductive.
Analiza structurii cheltuielilor publice, coroborată cu analiza indicatorilor economici şi
sociali, poate constitui un punct de pornire util în rezolvarea dezechilibrului între veniturile şi
cheltuielilor publice. De asemenea, dacă analiza structurii cheltuielilor publice nu oferă informaţii cu
privire la eficienţa cheltuielilor, variaţia în timp a structurii coroborată cu indicatorii de măsurare a
îndeplinirii scopului urmărit (îmbunătăţirea infrastructurii, creşterea nivelului de educaţie,
îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, etc) poate justifica efectuarea respectivelor cheltuieli.

2.3. Clasificarea cheltuielilor publice

Pentru efectuarea calculelor privind dinamica şi structura cheltuielilor publice este necesară
gruparea cheltuielilor, după criterii prestabilite. Cele mai uzuale criterii de clasificare a cheltuielilor
publice sunt: clasificarea administrativă, economică, financiară, în funcţie de conţinutul lor,
clasificaţia ONU, etc.

1. Clasificaţia administrativă este cea mai veche formă de grupare a cheltuielilor şi se bazează pe
structura statului şi a funcţiilor îndeplinite de organele sale. În funcţie de interpretarea dată criteriului,
distingem în statistică: clasificaţia organică şi clasificaţia funcţională.
- clasificaţia organică grupează cheltuielile după fondurile bugetare din care sunt finanţate (bugetul
general, bugetele locale, bugetele anexă, din conturile speciale de trezorerie.
- clasificaţia funcţională este un concept relativ nou, introdus după cel de-al II-lea război mondial şi
grupează cheltuielile publice după specificul activităţilor care revin statului (apărare, ordine publică,
administraţie, social-culturale, etc.). Această clasificare este importantă din motive de gestionare
eficientă a cheltuielilor publice, având în vedere faptul că alocarea fondurilor publice trebuie să se
facă pe destinaţii precise. Clasificaţia a fost reformulată în 1991 de către Oxley şi Martin fiind
identificate patru funcţii ale statului, pornind de la premisa că piaţa şi preţurile nu mai asigură
alocarea eficientă a fondurilor şi necesită intervenţia guvernului. Fiind o abordare relativ nouă, puţine
ţări au adoptat-o până în prezent din cauza precarităţii datelor furnizate de contabilitatea naţională.
Distingem în acest sens:
- bunuri şi servicii publice: această categorie cuprinde bunurile şi serviciile pure care nu pot furnizate
în mod eficient prin intermediul pieţei (administraţie, legislaţie, reglementări),
- bunuri şi servicii de merit: această categorie include bunurile publice care, în principiu, ar putea fi
furnizate prin intermediul pieţei, dar implicarea statului este justificată, pornind de la asimetria
informaţiilor din societate care limitează posibilităţile consumatorului de a percepe calitatea bunurilor
şi serviciilor şi, drept consecinţă, cantitatea de bunuri furnizate şi preţurile aferente sunt distorsionate.
De exemplu, în cazul educaţiei sau al sănătăţii (a căror externalităţi le recomandă a fi încadrate în
categoria serviciilor publice), furnizarea lor de către stat face posibil ca un număr mai mare de
indivizi, care nu dispun de venituri suficiente, să aibă acces la beneficiile induse de aceste servicii,
- servicii economice: acest aspect se referă la co-finanţarea de către guvern unor bunuri şi servicii
private. Asemenea bunuri sunt cele care fac obiectul monopolurilor naturale, în cadrul cărora
externalităţile sunt privite ca un rezultat al ineficienţei alocării acestor bunuri prin intermediul pieţei.
În această categorie se includ utilităţile cu caracter public dar şi sprijinul financiar destinat activităţii
de cercetare-dezvoltare, întreprinderilor mici şi mijlocii, agriculturii. Asemenea operaţiuni se reflectă
ca fiind cheltuieli publice în măsura în care statul le subvenţionează,
- transferuri sociale: acestea sunt sume alocate pentru sprijinirea populaţiei defavorizate şi pentru
asigurarea unui standard de viaţă. Sunt incluşi în această categorie cei care şi-au pierdut temporar sau
definitiv capacitatea de muncă (bătrâni, şomeri, persoane cu disabilităţi, etc.).

20
2. Clasificaţia economică grupează cheltuielile după caracterul şi după natura lor, astfel:
 după caracterul lor, cheltuielile publice sunt efective (plăţi pentru asigurarea aprovizionărilor
cu bunuri şi servicii a instituţiilor publice implicând o contraprestaţie) şi de transfer (corespunzătoare
unei translaţii de fonduri de la un sector la altul sau de la o categorie de cetăţeni la alta fără
contraprestaţie),
 după natura lor cheltuielile publice sunt curente (asigură bunul mers al activităţii serviciilor
publice, se referă la dotările materiale şi plata salariaţilor, sunt consumatoare de venit) şi cheltuieli de
capital (plăţi pentru investiţii, se materializează în bunuri durabile şi sunt creatoare de PIB.
3. Clasificaţia financiară grupează cheltuielile publice după modul şi momentul în care se angajează
resursele financiare astfel încât delimităm: cheltuieli definitive, temporare şi virtuale.
 cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor, fără a implica restituirea acestora,
 cheltuielile temporare reprezintă plăţi cauzate de împrumuturi şi avansuri acordate
furnizorilor,
 cheltuielile virtuale sunt plăţi ocazionale, efectuate în condiţii specifice, cum ar fi, de
exemplu, garantarea de către guvern a unor împrumuturi private, devenind cheltuieli efective în
măsura în care debitorul nu rambursează creditul.
4. Clasificaţia după conţinutul cheltuielilor le consideră:
- cheltuieli reale sau negative pe cele destinate finanţării serviciilor generale şi sociale constituind
un consum final de resurse
 cheltuieli economice sau pozitive pe cele concretizate în crearea de noi întreprinderi, reutilarea
celor existente, având ca efect sporirea avuţiei naţionale.
5. Clasificaţia utilizată de organismele O.N.U. grupează cheltuielile după criteriul economic şi
funcţional, astfel încât comparaţiile statistice internaţionale să se facă după aceleaşi criterii.

2.3.1 Cheltuieli publice tradiţionale

De-a lungul timpului numărul şi conţinutul cheltuielilor publice efectuate de către stat a variat
în funcţie de doctrina care stă la baza guvernării, precum şi în funcţie de sarcinile asumate de către
autoritatea publică în diferite perioade.
Doctrina liberală a secolului al XIX-lea, bazată pe mecanismele pieţei concurenţiale perfecte,
dădea o interpretare juridică, cantitativă cheltuielilor permiţând autorităţilor să efectueze cheltuieli
exclusiv necesare îndeplinirii funcţiilor statului în domeniul serviciilor generale (administraţie,
ordine publică, justiţie), apărării, diplomaţiei. Desigur, aceste tipuri de cheltuieli sunt efectuate şi în
prezent conţinutul lor fiind îmbogăţit şi adaptat noilor condiţii ale economiilor moderne.

A. Cheltuieli publice pentru servicii generale

Cheltuielile publice cu serviciile generale au ca destinaţie funcţionarea administraţiei de stat,

a organelor care asigură ordinea publică şi justiţia. Aceste instituţii din care fac parte organele
legislative şi executive centrale şi locale Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul, Prefecturile, Primăriile,
etc.), dar şi cele care au ca atribuţii justiţia, ordinea publică, securitatea, derulează activităţi în folosul
comunităţii fiind considerate servicii publice generale. Odată cu dezvoltarea societăţii, problemele cu
care se confruntă aceste instituţii devin mai complexe, ducând la expansiunea aparatului de stat,
antrenând cheltuieli tot mai mari, ceea ce explică creşterea în mărimi absolute a nivelului lor.
Ponderea acestora în P.I.B. diferă însă de la ţară la ţară în funcţie de utilităţile care trebuie acoperite,
de expansiunea cantitativă sau calitativă a acestor servicii. Cheltuielile cu serviciile generale
sunt cheltuieli exclusiv bugetare, cuprinse în bugetul administraţiei centrale sau locale. Dacă se are în
vedere faptul că administraţiile locale cunosc cel mai bine problemele cu care se confruntă
comunitatea respectivă, este justificată înscrierea acestor cheltuieli în bugetele locale şi gestionarea lor
într-o manieră eficientă.
Aprecierea cheltuielilor publice cu serviciile generale se poate face cu ajutorul unor indicatori
dintre care menţionăm “costul administraţiei publice”. El exprimă dinamica cheltuielilor cu această
destinaţie respectiv cheltuielile care revin la 100 u.m. P.I.B. Creşterea nivelului indicatorului reflectă

21
schimbările apărute în starea colectivităţii şi care reclamă adaptarea cheltuielilor cu servicii generale.
Nivelul birocraţiei, într-o anumită perioadă de timp, se reflectă cu ajutorul indicatorului “densitatea
administraţiei” care arată numărul de persoane ocupate în aparatul de stat la 1000 de locuitori.
Indicatorul trebuie însă analizat cu atenţie, în condiţiile specifice fiecărei ţări, putând exprima, fie
posibilitatea finanţării unor servicii publice mai mari, fie existenţa unor probleme administrative mai
mari sau o supra/subdimensionare a aparatului birocratic la nivelul populaţiei date.

B. Cheltuieli cu apărarea

Una dintre funcţiile importante ale statului este funcţia de apărare, pentru îndeplinirea căreia
statul efectuează cheltuieli publice militare. Se includ în această categorie: cheltuielile privind
întreţinerea şi funcţionarea armatei, cercetarea ştiinţifică militară, experienţele, întreţinerea bazelor
militare, participarea la blocuri militare, la războaie şi cele privind lichidarea urmărilor războaielor.
Teoria financiară grupează aceste cheltuieli în cheltuieli directe şi indirecte. Cele directe vizează
întreţinerea armatei în ţară şi în străinătate, achiziţionarea de armament, echipamente şi mijloace de
subzistenţă, purtarea războaielor, etc. Cheltuielile militare indirecte sunt legate de îndepărtarea
consecinţelor războaielor, plata datoriei publice contractată în scopuri militare, plata despăgubirilor de
război, subvenţiile acordate sinistraţilor de război, pensii acordate urmaşilor. Prevalenţa uneia sau
alteia dintre aceste cheltuieli depinde de situaţia beligerantă sau de pace în care se află fiecare ţară.
Cheltuielile militare se compun din cheltuieli curente, pentru întreţinerea şi funcţionarea armatei şi
cheltuieli de capital necesare investiţiilor în domeniu.
Cheltuielile militare reprezintă o categorie aparte, deoarece apărarea naţională este greu de
apreciat în mod obiectiv, generând puncte de vedere divergente asupra oportunităţii acestor cheltuieli.
Problema cea mai controversată în legătură cu cheltuielile de apărare o constituie interpretarea
efectelor economice. Unii teoreticieni susţin că aceste cheltuieli au exclusiv efecte negative, în timp
ce alţii admit că, în anumite condiţii, efectele pot fi pozitive. Primii susţin, fără posibilitatea de fi
contrazişi că aceste cheltuieli au o natură distructivă din punct de vedere economic şi social. În primul
rând, cheltuielile militare, prin vasta industrie de apărare, deturnează de la industriile civile resurse
financiare importante, materii prime rare, necesare producerii de echipamente militare sofisticate ca şi
de importante suprafeţe de teren necesare bazelor militare şi instrucţiei.
De asemenea, industria militară atrage forţă de muncă superior calificată, remunerată cu
venituri foarte mari, iar o serie de capacităţi de producţie din industria civilă sunt ocupate în scopuri
militare. Datorită faptului că reclamă sume foarte mari, cheltuielile militare contribuie la accentuarea
dezechilibrului bugetar, monetar şi valutar precum şi la instabilitatea economică. Atunci când
resursele bugetare nu sunt suficiente, guvernele recurg la emisiunea suplimentară de monedă cu
consecinţe negative asupra inflaţiei. Caracterul inflaţionist al acestor cheltuieli poate fi demonstrat şi
prin faptul că ele potenţează cererea solvabilă prin comanda socială pe care o lansează în economie,
oferta de bunuri şi servicii rămânând în urma acestei cereri.
Atunci când îmbunătăţirea marginală a securităţii naţionale, în raport cu volumul cheltuielilor
efectuate, este mai mică decât costul economic, determină o presiune mai mare atât asupra ţărilor care
efectuează cheltuielile cât şi asupra ţărilor care consideră că asemenea cheltuieli le sunt defavorabile.
Cheltuielile militare afectează direct consumul nu numai prin erodarea puterii de cumpărare a banilor,
ci şi prin restrângerea cheltuielilor în scopuri sociale. Prin atragerea numeroşilor specialişti,
cheltuielile militare influenţează nefavorabil domeniul cercetării ştiinţifice. Din punctul de vedere al
fiecărei ţări, securitatea naţională este un bun public. Cu toate acestea, se consideră că, prin reducerea
coordonată a volumului de fonduri alocate acestui domeniu, atât ţările care efectuează cheltuielile
militare cât şi comunitatea internaţională, pot fi avantajate. În cazul acesta, securitatea internaţională
nu ar fi afectată, cu condiţia ca toate ţările să procedeze la reduceri egale ale cheltuielilor militare.
Există, însă, şi teoreticieni care susţin caracterul economic pozitiv al cheltuielilor militare.
Dovezile care stau în sprijinul acestei afirmaţii constau în crearea de debuşee pentru industria civilă,
mai ales când aceasta se află în regres, prin comenzile lansate de industria militară sau prin folosirea
mixtă a spaţiilor disponibile. De asemenea, se recunoaşte faptul industria militară contribuie la
ocuparea forţei de muncă, îndeosebi după încetarea crizelor, atunci când industria civilă nu poate face
acest lucru. În domeniul comerţului exterior, cheltuielile militare potenţează exportul, fiind o sursă
importantă de valută şi contribuind adesea substanţial la echilibrarea balanţelor de plăţi. Efectele

22
pozitive ale industriei militare se manifestă şi prin aceea că, adesea, industria civilă beneficiază de
rezultatele cercetării normative şi pozitive, de tehnologii, contribuţii în perfecţionarea mijloacelor de
telecomunicaţii, transporturi, conservarea bunurilor, etc.

C. Cheltuieli diplomatice

Cheltuielile diplomatice, spre deosebire de celelalte categorii de cheltuieli, sunt cheltuieli cu

exteriorul, ocazionate de plata remuneraţiilor personalului reprezentanţelor deschise în străinătate,
achiziţionarea bunurilor şi serviciilor necesare bunei funcţionări a acestora. În majoritate, sunt
cheltuieli efectuate în valută, influenţând situaţia balanţei de plăţi. Prin natura lor, sunt cheltuieli de
funcţionare şi, într-o măsură mai mică, cheltuieli pentru investiţii. Volumul cheltuielilor bugetare
alocate acestui domeniu depinde de extinderea relaţiilor diplomatice, de numărul ambasadelor şi
reprezentanţelor din străinătate, frecvenţa consultărilor ministeriale şi guvernamentale, precum şi de
sarcinile asumate.

2.3.2.Cheltuieli publice moderne

Pe măsură ce statul şi-a asumat tot mai multe sarcini, cheltuielile publice finanţate s-au
diversificat, alăturându-se celor tradiţionale noi categorii de cheltuieli publice, dintre care menţionăm:
cheltuielile social culturale, cheltuielile economice şi cheltuielile cu datoria publică.

A. Cheltuieli social-culturale

În grupa cheltuielilor social-culturale se includ cele cu educaţia, cultura şi arta, sănătate,

securitate socială. Cheltuielile din această categorie se alocă pe baza programelor sociale concepute
de guvern, în funcţie obiectivele stabilite în acest domeniu. Cele mai multe dintre aceste cheltuieli
îmbracă forma transferurilor, deoarece se referă la servicii oferite comunităţilor gratuit sau contra
unei sume reduse. Ele sunt destinate întregii comunităţi sau unor grupe distincte de populaţie. Din
punct de vedere economic aceste cheltuieli au efecte pozitive deoarece, prin creşterea gradului de
pregătire profesională, prin îmbunătăţirea sănătăţii şi a condiţiilor de viaţă potenţează cererea, fiind
creatoare de produs naţional pe termen lung. Comparativ cu celelalte cheltuieli publice, aceste tipuri
de cheltuieli, cumulat, au o pondere ridicată în totalul cheltuielilor publice (până la 50%) şi în P.I.B.
(până la 10%), în funcţie de gradul de dezvoltare a ţării. Principalii factorii care influenţează nivelul
acestor cheltuieli sunt: factorul demografic (numărul populaţiei şi structura acesteia pe vârste şi
categorii socio-profesionale), utilităţile care urmează a fi finanţate, costul acestora.
Desigur, cu cât P.I.B.este mai mare şi sporul populaţiei mai redus (a se vedea cazul ţărilor cu
economie dezvoltată) cu atât nivelul cheltuielilor social-culturale pe locuitor este mai mare. În
structură, un procent covârşitor care poate ajunge până la 80%, este destinat cheltuielilor curente,
diferenţa fiind alocată cheltuielilor de investiţii. Având în vedere faptul că activităţile social-culturale
reclamă sume importante iar efectele pozitive sunt vizibile după o perioadă de timp, s-a ajuns la
concluzia că finanţarea lor trebuie să se facă mixt, din surse private şi publice, astfel încât beneficiarii
acestor servicii să suporte o parte din costurile serviciilor.
Teoria şi practica financiară consideră că, cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale
sunt relativ productive datorită impactului direct asupra bunăstării populaţiei şi efectelor benefice
asupra dezvoltării capitalului uman. Ca urmare, se poate aprecia că aceste cheltuieli determină atât
avantaje directe, individuale, beneficiarilor acestor cheltuieli, cât şi avantaje indirecte societăţii în
ansamblu. Eficienţa programelor, în domeniul social, diferă de la ţară la ţară. Din punct de vedere
economic, obiectivul principal al acestor programe este îmbunătăţirea capacităţilor productive ale
indivizilor. Pentru a avea o eficienţă cât mai mare, programele social culturale ar trebui să fie
complementare, potenţându-se reciproc. Din această perspectivă, un mix de programe intersectoriale
ar fi benefice. Astfel, programele de educaţie universitară, costisitoare, devin neproductive în
condiţiile unui număr mic de elevi care frecventează învăţământul primar sau al slabei dezvoltări a
acestuia. O realocare a resurselor pentru educaţie ar determina dezvoltarea învăţământului la nivel
primar şi secundar şi ar fi capabilă să genereze o bază pentru educaţia universitară selectivă. În acest
context, în ţările slab dezvoltate, costul de oportunitate al educării unui student într-o universitate este

23
echivalentul educării a 238 de elevi în învăţământul primar, iar o realocare a resurselor în favoarea
învăţământului primar ar genera efecte pozitive prin îmbunătăţirea gradului de alfabetizare.
Cheltuielile cu învăţământul sunt cele mai importante din cadrul grupei de cheltuieli social-
culturale. Într-o accepţiune largă, sunt considerate cheltuieli cu învăţământul cele efectuate în cadrul
sau prin intermediul instituţiilor de educaţie şcolară sau al formelor exterioare de educaţie. Primele se
adresează generaţiilor tinere şi se finalizează cu formarea profesională, iar celelalte, de dată relativ
recentă, servesc educării şi formării adulţilor. Volumul cheltuielilor alocate învăţământului se află în
strânsă dependenţă de numeroşi factori demografici care condiţionează numărul populaţiei şcolare,
economici care determină evoluţia învăţământului susţinându-l financiar şi social politici, care stau la
baza formulării opţiunilor şi fundamentarea politicilor în domeniu. Tendinţa generală, pentru toate
ţările, este de creştere a cheltuielilor cu învăţământul, dar ponderea în P.I.B. diferă de la ţară la ţară, în
funcţie de gradul de dezvoltare. Diferenţe apar şi în ceea ce priveşte activităţile finanţate: astfel, în
economiile dezvoltate infrastructura a fost creată şi se pune accentul pe latura calitativă, în timp ce în
celelalte ţări, dezvoltarea este una extensivă, calitativă, se finanţează cu prioritate formarea
personalului şi lărgirea reţelei de instituţii de învăţământ.
Cheltuielile publice cu învăţământul se grupează în cheltuieli curente (necesare finanţării
activităţii zilnice, plata salariilor angajaţilor şi pentru cheltuieli gospodăreşti) şi cheltuieli de capital
necesare finanţării investiţiilor. Primele deţin ponderea cea mai mare (80%), cele cu investiţiile fiind
mai reduse.
Cheltuielile cu învăţământul fac parte din grupa cheltuielilor cvasipublice datorită faptului că
în economiile moderne finanţarea lor se face mixt din surse publice şi private. Cele mai importante
surse de finanţare sunt următoarele: alocaţiile bugetare, împrumuturile contractate pe piaţă, taxele
şcolare, veniturile generate de activitatea productivă a instituţiilor de învăţământ, subvenţii din
partea întreprinderilor, sprijin extern.
Volumul cel mai important de cheltuieli este suportat de către bugetul de stat care contribuie
la finanţarea unităţilor de învăţământ de stat, şi, uneori, la subvenţionarea învăţământului privat. Cea
mai mare parte a fondurilor este îndreptată către învăţământul primar şi cel gimnazial (ca 80%) şi
parţial către învăţământul universitar (12-14%), fondurile fiind utilizate, preponderent, pentru
derularea activităţii curente.
Din împrumuturile contractate de pe piaţa financiară de colectivităţile locale, care au ca
sarcină susţinerea învăţământului, se finanţează investiţiile pe termen mediu şi lung precum şi
achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată. Uneori, statul acordă el însuşi împrumuturi pe
termen lung şi cu dobândă redusă, practica fiind inspirată din experienţa ţărilor nordeuropene (Suedia,
Norvegia, etc.) şi are ca scop sprijinirea studenţilor pentru continuarea studiilor. Sumele sunt
rambursabile după încheierea studiilor şi ocuparea unui loc de muncă.
Finanţarea învăţământului este asigurată şi prin taxele şcolare, suportate de către cei care
urmează cursurile învăţământului de stat (în mai mică măsură), şi de cei care urmează cursurile
facultăţilor private (preponderent). Taxele, destul de ridicate au un triplu scop: financiar (se susţinere
a învăţământului), social (de redistribuire a fondurilor în favoarea celor cu posibilităţi reduse prin
acordarea de burse) şi educativ (acţionează coercitiv).
Veniturile proprii unităţilor de învăţământ (provenite din activitatea productivă, de cercetare,
comercială proprie, etc.) suplimentează fondurile alocate de la buget şi taxele şcolare.
Subvenţiile din partea întreprinderilor sunt acordate deobicei pentru unităţile şcolare care
pregătesc forţă de muncă calificată de care vor beneficia întreprinderile respective.
Sprijinul extern, mai redus, este acordat ţărilor în curs de dezvoltare şi se concretizează în
împrumuturi nerambursabile, subvenţii, organizarea de stagii de pregătire şi perfecţionare a cadrelor
didactice, acordarea de burse de studiu.
Aprecierea costului învăţământului se face cu destul de multă dificultate, datorită
numeroaselor variabile cuantificabile şi necuantificabile precum şi duratei relativ îndelungate în care
se formează profesional un individ. De aceea, distingem două categorii noţionale care să releve efortul
financiar: cheltuieli cu învăţământul şi costul învăţământului, diferite din punctul de vedere al
conţinutului şi interpretării.
Pentru prestatorul de servicii de învăţământ (autoritatea centrală sau locală), cheltuielile
implicate sunt considerate a fi identice cu costul, în timp ce, pentru beneficiarul de servicii, cele două
noţiuni au altă semnificaţie cantitativă. Pe durata şcolarizării acesta nu obţine venituri (suportă un cost

24
de oportunitate) în schimbul actului de învăţământ. Ca urmare, se formează noţiunea de cost al
învăţământului ca sumă dintre cheltuielile efectuate de autoritatea publică pentru susţinerea financiară
a acestuia şi “costul” (lipsa de câştig a beneficiarului).
În strânsă legătură cu subiectul consacrat învăţământului se află şi noţiunea de “capital
uman”, respectiv de “investiţie în capital uman”. Asemănător capitalului bănesc, cel uman are
capacitatea de a se autovalorifica, sporindu-şi valoarea. Dealtfel, cheltuielile cu caracter social-
cultural, care aduc venituri suplimentare, comparativ cu cele care s-ar obţine în lipsa lor, sunt socotite
investiţii în capital uman, deoarece contribuie mai mult decât oricare altă cheltuială la dezvoltarea
individului cu consecinţe pozitive asupra avuţiei naţionale.
Ţările cu economie în dezvoltare, inclusiv ţările cu economie în tranziţie la economia de
piaţă, trebuie să acorde o atenţie sporită cheltuielilor pentru educaţie, dat fiind faptul că acestea,
alături de investiţiile productive, sunt necesare pentru asigurarea creşterii economice. Îndeosebi, în
ţările în dezvoltare, constrângerile bugetare au consecinţe negative asupra volumului de cheltuieli
destinate educaţiei, ceea ce, adesea, conduce la deteriorarea posibilităţilor de acces la educaţie, la
diminuarea calităţii învăţământului şi a gradului de acoperire teritorială cu unităţi de învăţământ.
Reducerea cheltuielilor cu învăţământul a determinat creşterea cheltuielilor private (plăţi cu caracter
neformal) pentru serviciile cu caracter public.
Instituţiile de cultură finanţate din resurse publice (aşezămintele culturale şi de artă, radioul şi
televiziunea publică, presa, patrimoniul cultural, publicaţiile, filmele, alte servicii cultural-artistice)
servesc, ca şi de cele prestatoare de servicii de învăţământ, la creşterea investiţiilor în capital uman.
Alături de aceste instituţii regăsim şi aşezăminte culturale private care furnizează servicii specifice
prin intermediul pieţei. Instituţiile cu caracter cultural de interes public sunt finanţate prin alocaţii
bugetare. De asemenea, parţial, ele pot să se autofinanţeze prin valorificarea bunurilor culturale, ceea
ce face ca aceste cheltuieli să intre în categoria celor cvasipublice. După importanţa lor, cheltuielile
culturale sunt acoperite din: subvenţii de la bugetul statului (îndeosebi din bugetele locale), veniturile
proprii instituţiilor culturale, donaţiile unor firme, fundaţii, contribuţii ale populaţiei.
Nevoia finanţării acţiunilor din domeniul sănătăţii creşte în toate ţările lumii, datorită
solicitărilor fizice şi psihice la care este supusă populaţia, în condiţiile economilor moderne. Prin
finanţarea de la bugetul statului a acestor cheltuieli, se urmăreşte garantarea asistenţei medicale
primare, de prevenire a îmbolnăvirilor, de îmbunătăţire a calităţii vieţii. Costul serviciilor medicale
fiind foarte ridicat şi efortul bugetar este considerabil (2,2- 4% din PIB în funcţie de gradul de
dezvoltare a statelor). În măsura în care cheltuielile de sănătate se adresează generaţiei tinere, ele sunt
considerate investiţii în capital uman, iar celelalte, adresate persoanelor activitate nu au acest caracter.
Oricum, însă, cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii, reprezintă, indirect un factor al creşterii
bunăstării. Având în vedere trăsăturile menţionate, este important ca ţările în dezvoltare să reconsidere
politica în domeniul sănătăţii, astfel încât să se îmbunătăţească indicatorii stării de sănătate ai
populaţiei şi să se asigure accesul la asistenţa medicală primară tuturor cetăţenilor. Acest lucru este cu
atât mai important cu cât reducerea volumului de cheltuieli determină creşterea costurilor suportate
din veniturile persoanelor care apelează la serviciile de sănătate. De asemenea, gestionarea eficientă a
acestor cheltuieli presupune ca reţeaua extinsă a unităţilor sanitare să fie reorganizată pentru a se
înlătura deficienţele costisitoare, iar sumele alocate serviciilor de sănătate să fie utilizate cât mai
eficient posibil, punându-se accentul pe latura lor calitativă (modificarea normelor privind zilele de
spitalizare, în sensul reducerii acestora, eliminarea, din bugete, a elementelor de calcul extensive, etc).
În plus, este important să se întreprindă paşi spre mutarea centrului de greutate în alocarea resurselor
de la asistenţa specializată către medicina preventivă (imunizări, prevenirea bolilor infecţioase şi a
epidemiilor, îmbunătăţirea stilului de viaţă, etc.) cu scopul reducerii costurilor şi eliberarea de resurse
care pot fi orientate spre alte domenii.
Sursele principale de finanţare sunt: alocaţiile bugetare (care pot ajunge până la 20% din
totalul cheltuielilor) destinate preponderent domeniului sănătăţii publice şi asistenţei medicale
primare, cotizaţiile membrilor asiguraţi şi ale angajatorilor, care acoperă în cea mai mare parte costul
medicamentelor gratuite şi compensate precum şi serviciile de spitalizare, veniturile populaţiei atunci
când suportă integral costul actului medical şi al medicamentelor, donaţiile provenite de la de la
societăţile de binefacere, ajutorul extern din partea unor organizaţii specializate (Crucea Roşie
Internaţională, Organizaţia Mondială a Sănătăţii) în situaţii excepţionale.

25
 Sumele destinate cheltuielilor pentru ocrotirea sănătăţii servesc la întreţinerea şi funcţionarea
instituţiilor sanitare, pentru plata salariilor personalului medical, hrana bolnavilor, reparaţii, cheltuieli
gospodăreşti.
Trăsăturile economiilor de piaţă contemporane solicită ca statele să aloce fonduri, din ce în ce
mai importante, pentru finanţarea acţiunilor pentru securitate socială. Din această categorie fac parte:
asigurările sociale, asistenţa socială, indemnizaţii şi ajutoare, alte cheltuieli.
Componenta cea mai importantă o constituie asigurările sociale de stat, finanţate exclusiv prin
contribuţia cetăţenilor care sunt solidari în finanţarea anonimă şi silită, spre deosebire de asigurările
sociale facultative care sunt contracte individuale şi înseamnă cumpărarea unor drepturi pentru
cetăţeni. Sumele acordate ca asigurări sociale reprezintă transferuri bugetare către cetăţeni.
Deosebirea de conţinut între termenul de “securitate socială” şi “protecţie socială” constă în aceea
că, securitatea socială se referă la sprijinirea anumitor categorii de indivizi, în timp ce “protecţia
socială” se referă “ansamblul acţiunilor şi măsurilor economico-sociale iniţiate de către stat pentru a
garanta membrilor societăţii, salariaţi sau nesalariaţi, apărarea faţă de fenomene şi acţiuni care se
răsfrâng nefavorabil asupra lor.”4 În cadrul măsurilor de protecţie socială se cuprind acţiunile cu
caracter economic (crearea de noi locuri de muncă, acordarea de subvenţii de consum, de compensaţii
băneşti, facilităţi fiscale).
Ţările dezvoltate alocă pentru această destinaţie procente cuprinse între 7 şi 20% din PIB,
partea mai mare fiind alocată pensiilor (4-11%din PIB), pentru şomaj (1-7%), pentru persoanele cu
handicap (1,5-5%), etc.
Cuantumul sumelor destinate pentru securitate socială asigură minimul de trai, astfel încât
beneficiarii lor să fie stimulaţi să reia o activitate productivă, aducătoare de venit. Din punct de vedere
economic, aceste cheltuieli sunt neproductive, nu se recuperează, dar prin potenţarea cererii solvabile
pot contribui la efectul de multiplicare a cheltuielilor publice cu rezultate pozitive asupra producţiei şi
a venitului naţional.

B. Cheltuieli cu acţiuni economice

În categoria generică de cheltuieli economice sunt incluse: cheltuielile pentru dezvoltarea

sectorului economic de stat, cheltuielile privind acordarea de subvenţii şi alte avantaje
întreprinzătorilor privaţi, cheltuielile cu cercetarea în domeniul economic.
Evoluţia sectorului economic de stat se pune în legătură cu creşterea numărului de ramuri
fundamentale pentru economia naţională şi care nu pot fi lăsate în administrare privată precum şi
datorită întreprinderilor private care au fost naţionalizate în scopul rentabilizării. Finanţarea sectorului
economic de stat se asigură din resurse bugetare, cheltuielile publice cu acest scop fiind cuprinse între
6-20% în totalul cheltuielilor şi 1,8- 4,3% PIB, îndeosebi achiziţii pentru sectorul public. Factorii care
explică acest nivel sunt: - politica statelor de dezvoltare a sectorului economic propriu pentru a avea
o bază sigură de venituri, diminuarea interesului capitalului privat pentru anumite sectoare
nerentabile, - trecerea în proprietatea statului a întreprinderilor particulare pe calea răscumpărării.
Cheltuielile publice pentru sectorul economic de stat se concretizează în investiţii pentru
crearea de întreprinderi de stat noi, finanţarea participării statului la întreprinderi mixte, finanţarea
activităţii curente a întreprinderilor, plata despăgubirilor în contul întreprinderilor naţionalizate
private, finanţarea acţiunilor de reutilare şi modernizare a întreprinderilor naţionalizate. În măsura în
care activităţile derulate în sectorul de stat contribuie la creşterea ofertei de bunuri, ele au un efect
pozitiv asupra economiei. Dar cum adesea activităţile au natură comercială, ele concurează sau
elimină de pe piaţă activităţi private mai eficiente.
În evaluarea activităţilor statului, acolo unde natura acestora permite, ar trebui utilizată
analiza cost-beneficii, şi demarate acele activităţi care prezintă o valoare socială netă prezentă
pozitivă. Dacă, însă, investiţiile publice nu contribuie semnificativ la creşterea economică, ineficienţa
poate fi larg răspândită în întreaga economie. Adesea, chiar dacă proiectele finanţate sunt de natura
infrastructurii, ele sunt implementate cu costuri mari din cauza lipsei de coordonare între proiecte,
mentenanţa deficitară, lipsei de productivitate a capitalului, etc.generând ineficienţă.
Măsurile luate de către stat în vederea finanţării activităţilor private vizează susţinerea
autofinanţării atunci când interesul întreprizătorilor pentru aceste activităţi scade. În acest context,

26
statul participă la finanţarea sectorului privat prin lansarea de comenzi de bunuri şi servicii, prin
degrevări fiscale şi prin subvenţii.
Subvenţiile, indiferent de natura lor, au o importanţă ridicată deţinând un dublu rol: financiar
(de transfer, pentru acoperirea unor cheltuieli), şi un rol de instrument de politică financiară. Prin
intermediul subvenţiilor, statul intervine atunci când doreşte să influenţeze stabilizarea capitalului
determinându-l să nu părăsească activitatea economică atunci când înregistrează pierderi. Prin
subvenţii înţelegem sumele primite de către întreprinderi, respectiv de către cetăţeni de la bugetul de
stat cu titlu definitiv şi gratuit, fie avantaje fiscale acordate în favoarea unor unităţi, instituţii sau
persoane fizice. În primul caz, subvenţiile apar ca şi cheltuieli pentru bugetul de stat purtând
denumirea de subvenţii indirecte, iar în cele de-al doilea caz, reprezintă renunţări ale statului la
anumite venituri ale sale şi se numesc subvenţii indirecte. În condiţiile unor pierderi justificate,
datorate mediului economic şi nu politicii conduse de firme, prin subvenţii se acoperă diferenţa
nefavorabilă dintre preţuri şi costuri. De asemenea, prin practicarea de subvenţii, se realizează
realocarea fondurilor din economie, introducându-se elementul conştient în mecanismul spontan al
preţurilor. Indiferent de natura lor, subvenţiile sunt menite să influenţeze politica de preţuri şi politica
antiinflaţionistă.
După forma de exprimare, subvenţiile economice sunt în numerar şi cu titlu gratuit. De
asemenea, ele se pot clasifica în subvenţii de producţie (destinate întreprinderilor producătoare, de
comerţ sau de servicii) şi de consum destinate cetăţenilor care plătesc mai puţin pentru bunurile şi
serviciile achiziţionate cu valoarea subvenţiei. Nivelul subvenţiilor practicate este în raport cu
destinaţia pe care o primesc, acestea fiind proporţionale cu volumul producţiei sau al consumului.
Cele mai numeroase subvenţii sunt cele practicate în bani, forma lor tradiţională fiind primele
de export. Scopul practicării lor variază după cum este vorba de ţări cu economie dezvoltată sau în
curs de dezvoltare. Autorităţile publice din prima grupă de ţări vizează cucerirea de noi pieţe,
păstrarea celor existente şi pentru procurarea de valută, în timp ce autorităţile din cea de-a doua grupă
de ţări sprijină, cu preponderenţă, industria naţională şi agricultura în concurenţa cu ţările avansate
economic.
Formele sub care se acordă primele de export sunt: prime în bani, restituirea unei părţi din
impozitele plătite de exportatori, avantaje valutare, reducerea tarifelor la transportul pe calea ferată.
Primele în bani, sunt plăţi în favoarea agenţilor economici exportatori. Determinarea nivelului
primelor de export în bani se poate face utilizând una dintre următoarele forme cantitative:
Pr t   qi * pi
sau:

Pr t   qi ( pext  pint )
unde:
Prt prima de export totală
qi cantitatea mărfurilor de categorie i exportate
pext preţul extern al mărfurilor
pint preţul intern al mărfurilor exportate

Restituirea unei părţi din impozitele plătite sau renunţarea la impozitele datorate de
exportatori şi reducerea tarifelor la transportul pe calea ferată nu reprezintă cheltuieli efective de la
buget, ci renunţări la unele venituri ale bugetului de stat în favoarea exportatorilor.
În afara tipurilor de subvenţii enumerate, autorităţile mai practică şi subvenţiile de sprijinire a
întreprinderilor aflate în dificultate, precum şi cu prilejul naţionalizării. Un domeniu aparte, în care
subvenţiile îşi găsesc o largă aplicabilitate, este agricultura ca şi alte sectoare primare din economie.
În aceste situaţii, costurile marginale sunt ridicate, fiind necesare subvenţiile pentru limitarea
pierderilor şi pentru menţinerea preţurilor produselor comercializabile în limite acceptabile pentru
consumatori. Producătorii agricoli beneficiază de subvenţii cu prilejul aprovizionării cu materia primă
necesară producţiei şi pentru procurarea de servicii specifice pe care le pot achiziţiona sub preţul

27
pieţei, diferenţa fiind suportată de la bugetul de stat. În acelaşi domeniu, subvenţionarea se poate
manifesta prin suplinirea de către stat a cererii şi ofertei de produse agricole. De exemplu, statul,
atunci când constată că oferta de produse agricole este mai mare decât cererea, astfel încât piaţa
devine dezechilibrată şi preţurile tind să crească, intervine pentru a suplini cererea, achiziţionează
surplusul, reechilibrează piaţa şi stimulează agricultorii să reia ciclul de producţie. Dimpotrivă, atunci
când cererea devine mai mare decât oferta, statul suplineşte oferta, punând pe piaţă, din stocurile
proprii sau prin import, cantitatea de produse necesare pentru asigurare astfel un nivel de preţ care să
stimuleze consumul.
În economiile contemporane, statul efectuează transferuri importante de la bugetul central
către comunităţile locale, fie pentru finanţarea acţiunilor generale, fie pentru finanţarea de programe
specifice. Modalităţile de subvenţionare a comunităţilor locale sunt sub forma transferurilor
condiţionate şi necondiţionate. În cazul transferurilor condiţionate (sau subvenţii deschise), guvernul
central plăteşte într-o anumită proporţie costul serviciilor publice locale, diminuând preţul acestora.
Guvernul de la nivelul ierarhic inferior are posibilitatea să utilizeze proporţia din subvenţie pe care o
doreşte pentru a atinge noul preţ. La subvenţiile necondiţionate (închise) guvernul central transferă o
sumă fixă, iar guvernul inferior poate să o utilizeze fără restricţii în ceea ce priveşte programul
finanţat.
Din categoria subvenţiilor indirecte fac parte un număr mare de avantaje fiscale acordate
contribuabililor: degrevări, amânarea plăţii impozitelor, reducerea cotelor de impunere, scutiri de
impozite, promovarea amortizărilor accelerate, subvenţionarea dobânzilor, etc. Toate au ca scop
stimularea anumitor activităţi economice, promovarea acţiunilor de interes social, favorizarea
anumitor categorii sociale. Pentru buget acestea reprezintă un minus de resurse şi un plus de resurse
pentru beneficiarii lor.
În ansamblul sprijinului financiar acordat sectorului privat, pentru subvenţii se alocă 1,5-2,5%
din PIB, pentru transferuri de venituri 8-19%din PIB, pentru achiziţii ale statului din sectorul privat
18-26%, pentru plata dobânzilor 1,5-8%.
Subvenţiile se justifică din punct de vedere economic deoarece acţionează ca o contrapondere
la eşecul pieţei, permit exploatarea posibilităţilor de realizare de economii la scară în activitatea de
producţie, contribuie la redistribuirea veniturilor şi îmbunătăţirea nivelului de trai. Cu toate acestea,
este dificil de estimat eficienţa şi echitatea acestor cheltuieli, îndeosebi în economiile în tranziţie,
unde fundamentarea lor nu este riguroasă: spre exemplu, subvenţiile de producţie pot genera
externalităţi în planul comerţului exterior, deoarece pot induce acţiuni protecţioniste din partea ţărilor
competitoare. De asemenea, analiza subvenţiilor se realizează cu destul de multă dificultate, deoarece
alocarea lor nu este întotdeauna transparentă sau, se acordă prin stabilirea administrativă de preţuri de
producţie controlate sau prin intermediul sistemului bancar prin acordarea de credite cu dobândă
subvenţionată. În cazul subvenţionării consumului se au în vedere aspectele nutriţioniste şi de sănătate
în deosebi ale populaţiei cu venituri mici. O asemenea subvenţie deschisă riscă să determine un efect
advers celui propus, prin crearea involuntară de beneficii mai substanţiale segmentului de populaţie cu
venituri mari care consumă mai mult comparativ cu segmentul populaţiei sărace. În acelaşi timp, se
poate aprecia că subvenţionarea preţurilor pentru hrană poate să conducă la un consum neraţional şi
risipitor (de exemplu hrănirea animalelor), se descurajează producţia internă, cresc importurile cu
afectarea balanţei de plăţi. Soluţia la problema îmbunătăţirii analizei subvenţiilor presupune stabilirea
cu mai multă rigurozitate a grupurilor ţintă care vor beneficia de subvenţii, astfel încât, sprijinul să
rămână la acelaşi nivel, dar costul să se reducă, iar resursele suplimentare eliberate să fie utilizate în
alte scopuri publice sau private. De asemenea, incidenţa beneficiului subvenţiilor se poate îmbunătăţi
prin limitarea acordării subvenţiilor de consum la anumite grupuri de beneficiari: pensionari, şomeri,
familii cu copii.
Având în vedere implicaţiile favorabile pe care cercetarea ştiinţifică le poate avea asupra
economiei, statul îşi propune să suporte financiar o parte din costurile ridicate cu aceasta, cu
materialele şi personalul angajat în cercetare. De asemenea, costurile ridicate sunt grevate de riscul
relativ ridicat al cercetării şi care decurge din faptul că nu întotdeauna demersul ştiinţific se
materializează în rezultatele scontate. Ţările dezvoltate alocă pentru cercetarea ştiinţifică aproximativ
3-6% din P.I.B., domeniile care beneficiază de cele mai mari sume fiind: activitatea militară, energia
nucleară, programele spaţiale, etc. În ţările în curs de dezvoltare, ponderea cea mai mare o ocupă
cheltuielile destinate cercetării economice, însă procentul este redus cca.1% din P.I.B.

28
 Cheltuielile pentru cercetarea economică apar sub două forme: cheltuieli cu cercetarea
propriu-zisă (cercetarea fundamentală şi cu cercetarea aplicativă) şi cheltuieli cu formarea oamenilor
de ştiinţă. După natura lor, acestea cuprind: cheltuieli curente, necesare funcţionării activităţii de
cercetare şi cheltuieli de investiţii.
Datorită nivelului ridicat al cheltuielilor, alături de dotaţiile de la buget menţionăm ca surse:
contribuţiile întreprinderilor private, a instituţiilor de învăţământ şi de cercetare, creditele de pe piaţa
externă şi sprijinul extern.
Întrebări de autoevaluare

1. Arătaţi care sunt principalele trăsături comune ale cheltuielilor social culturale.
2. În ce constau cheltuielile economice în economiile moderne.
3. Daţi exemple de cheltuieli publice tradiţionale întâlnite în economiile moderne.

Teste grilă

1. Cheltuielile publice cu serviciile generale:

a. sunt importante pentru îndeplinirea funcției de apărare, conform căreia statul efectuează
cheltuieli publice militare;
b. au ca destinație funcționarea administrației de stat, a organelor care asigură ordinea publică
și justiția;
c. sunt cheltuieli cu exteriorul, ocazionate de plata remunerațiilor personalului
reprezentanțelor deschise în străinătate;
d. sunt cheltuieli cu achiziționarea bunurilor și serviciilor necesare bunei funcționări a
reprezentanțelor deschise în străinătate.

2. Cheltuielile indirecte cu apărarea sunt legate de:

a. întreținerea armatei în țară și în străinătate, achiziționarea de armament, echipamente și
mijloace de subzistență, purtarea războaielor;
b. sunt cheltuieli cu exteriorul, ocazionate de plata remunerațiilor personalului
reprezentanțelor deschise în străinătate;
c. au ca destinație funcționarea administrației de stat, a organelor care asigură ordinea publică
și justiția;
d. îndepărtarea consecințelor războaielor, plata datoriei publice contractată în scopuri
militare, plata despăgubirilor de război, subvențiile acordate sinistraților de război, pensiile
acordate urmașilor.

3. Cheltuielile militare indirecte vizează:

a. îndepărtarea consecințelor războaielor, plata datoriei publice contractată în scopuri militare,
plata despăgubirilor de război, subvențiile acordate sinistraților de război, pensiile acordate
urmașilor;
b. au ca destinație funcționarea administrației de stat, a organelor care asigură ordinea publică
și justiția;
c. întreținerea armatei în țară și în străinătate, achiziționarea de armament, echipamente și
mijloace de subzistență, purtarea războaielor;
d. sunt cheltuieli cu exteriorul, ocazionate de plata remunerațiilor personalului
reprezentanțelor deschise în străinătate;

4. Cheltuielile social – culturale includ:

a. cheltuieli cu exteriorul, ocazionate de plata remunerațiilor personalului reprezentanțelor
deschise în străinătate;
b. cheltuieli cu educația, cultura și arta, sănătate și securitate socială;

29
c. cheltuieli cu exteriorul, ocazionate de plata remunerațiilor personalului reprezentanțelor
deschise în străinătate;
d. sunt importante pentru îndeplinirea funcției de apărare, conform căreia statul efectuează
cheltuieli publice militare.

6. În accepțiune largă, cheltuielile cu învățământul sunt considerate ca fiind:

a. cheltuielile efectuate prin intermediul instituțiilor de educație școlară sau al formelor
exterioare de educație;
b. cheltuielile care sunt acoperite din: subvenții de la bugetul statului, veniturile proprii
instituțiilor culturale, donațiile unor firme, fundații, contribuții ale populației;
c. cheltuielile care urmăresc garantarea asistenței medicale primare, de prevenire a
îmbolnăvirilor, de îmbunătățire a calității vieții;
d. cheltuielile de tipul: asigurări sociale, asistența socială, indemnizații și ajutoare, alte
cheltuieli.

6. Din categoria cheltuielilor pentru cultură și artă fac parte:

a. cheltuielile de tipul: asigurări sociale, asistența socială, indemnizații și ajutoare, alte
cheltuieli;
b. cheltuielile efectuate prin intermediul instituțiilor de educație școlară sau al formelor
exterioare de educație;
c. cheltuielile care sunt acoperite din: subvenții de la bugetul statului, veniturile proprii
instituțiilor culturale, donațiile unor firme, fundații, contribuții ale populației;
d. cheltuielile care urmăresc garantarea asistenței medicale primare, de prevenire a
îmbolnăvirilor, de îmbunătățire a calității vieții.

7. Cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătății urmăresc:

a. cheltuielile care sunt acoperite din: subvenții de la bugetul statului, veniturile proprii
instituțiilor culturale, donațiile unor firme, fundații, contribuții ale populației;
b. cheltuielile de tipul: asigurări sociale, asistența socială, indemnizații și ajutoare, alte
cheltuieli;
c. cheltuielile efectuate prin intermediul instituțiilor de educație școlară sau al formelor
exterioare de educație;
d. cheltuielile care urmăresc garantarea asistenței medicale primare, de prevenire a
îmbolnăvirilor, de îmbunătățire a calității vieții.

8. Cheltuielile cu securitatea socială cuprind:

a. cheltuielile care urmăresc garantarea asistenței medicale primare, de prevenire a
îmbolnăvirilor, de îmbunătățire a calității vieții;
b. cheltuielile de tipul: asigurări sociale, asistența socială, indemnizații și ajutoare, alte
cheltuieli;
c. cheltuielile care urmăresc garantarea asistenței medicale primare, de prevenire a
îmbolnăvirilor, de îmbunătățire a calității vieții;
d. cheltuielile care sunt acoperite din: subvenții de la bugetul statului, veniturile proprii
instituțiilor culturale, donațiile unor firme, fundații, contribuții ale populației.

9. Din categoria cheltuielilor cu acțiuni economice fac parte:

a. cheltuieli pentru servicii publice generale, cheltuieli cu apărarea și cheltuieli diplomatice.
b. cheltuieli social – culturale;
c. cheltuieli privind sectorul economic de stat și cheltuieli pentru acordarea de subvenții și
alte avantaje întreprinderilor private;

30
d. cheltuieli cu învățământul, cheltuieli pentru cultură și artă, cheltuieli pentru ocrotirea
sănătății.

Probleme rezolvate

Nivelul cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente în două ţări considerate se prezintă astfel:

mld. u.m.
Ţara 1985 2005

A 240 780

B 405 818

Folosind datele din tabel se cere:

a. Să se determine creşterea în mărime absolută şi relativă a cheltuielilor publice ale celor două state
b. Să se compare rezultatele şi să se comenteze.

Rezolvare:

a.Creşterea în mărime absolută a cheltuielilor publice se determină folosind relaţia:

ΔCPa = CP1 - Cp0

În care :
ΔCPa reprezintă abaterea absolută a cheltuielilor publice
CP1 reprezintă nivelul cheltuielilor publice în perioada curentă
CP0 reprezintă nivelul cheltuielilor în perioada de bază

Creşterea în mărime relativă a cheltuielilor publice se determină folosind relaţia:

CP1
ΔCPr = ------100 - 100
CP0
În care:
CPr este abaterea relativă a cheltuielilor publice
restul simbolurilor îşi păstrează semnificaţia

Aşadar abaterea absolută a cheltuielilor publice pentru cele două ţări considerate este:

- Pentru ţara A :

ΔCPa = 780 mld. u.m.- 240 mld u.m = 540 mld.u.m

- Pentru ţara B

ΔCPa = 818 mld. u.m. - 405 mld. u.m.= 413 mld.u.m

Abaterea relativă a cheltuielilor publice pentru cele două ţări este:

- Pentru ţara A
780 mld
ΔCPr = ----------100 - 100 = 225%
240 mld

31
- Pentru ţara B
818 mld
ΔCPr = --------- 100 - 100 = 101,9%
405 mld

b. Comentarea rezultatelor
Cu toate că nivelul cheltuielilor publice, în fiecare din anii avuţi în vedere, este mai ridicat în
ţara B creşterea absolută este mai mare în ţara A ceea ce s-ar putea explica prin ritmul diferit de
creştere a cheltuielilor în cele două ţări ( mai înalt în ţara A). De altfel, acest lucru se confirmă şi prin
creşterea relativă mai intensă a cheltuielilor în ţara A ( 225% faţă de 101,9% în ţara B) ceea ce
înseamnă că autorităţile publice din ţara A, asumîndu-şi sarcini publice mai mari, sunt nevoite să aloce
resurse publice mai mari pentru acoperirea cheltuielilor.

Problemă propusă

Se cunosc cheltuielile publice ale unui stat exprimate în preţuri curente, pe ansamblu şi pe
principalele categorii conform clasificaţiei din ţara respectivă, precum şi ritmul mediu anual de
creştere al PIB în aceeaşi perioadă:

mld.u.m.
1990 1995 2005
Cheltuieli publice 220 640,5 1241,6
total
din care:
Pentru consum 106 316 671
public
- Pentru investiţii 84 244,5 532,6

Pentru transferuri 30 80 138

curente
Ritmul mediu anual 5,3 6,1
de creştere a PIB(%)

Pe baza datelor de mai sus se cere:

- Să se determine creşterea în mărime absolută şi relativă a cheltuielilor publice pe structură şi pe
ansamblu
- Să se compare rezultatele cu creşterea anuală a PIB şi să se comenteze

Problemă rezolvată

Să se stabilească creşterea nominală şi creşterea reală a cheltuielilor publice a unui stat

exprimate în mărime absolută şi relativă înregistrate în preţuri curente în perioada 1980-2006 şi 'n
preşurile constante ale anului 1990. Nivelul cheltuielilor pentru anii luaţi în analiză are valorile ca în
tabelul alăturat

Mld. u.m.

32
Cheltuieli 1980 1995 2006
exprimate în 240 490 740
preţuri curente
exprimate în 290 390 600
preţuri constante

Rezolvare
A. Creşterea nominală a cheltuielilor publice
a. În mărime absolută

ΔCPa = 740 mld - 240mld = 500 mld. u.m.

b.în mărime relativă

740 mld.
ΔCPr = ---------- 100 -100 = 208,3%
240 mld.

B. Creşterea reală a cheltuielilor

a. În mărime absolută

ΔCPa = 600 mld - 290 mld. = 310 mld. u.m.

b. În mărime relativă
600 mld
ΔCPr = -----------100 - 100 = 106,9%
290 mld
Comentariu:

Se poate observa că evoluţia cheltuielilor în mărime absolută şi relativă diferă în funcţie de preţurile
în care sunt exprimate cheltuielile. Ca urmare, atunci când cheltuielile sunt exprimate în preţurile
curente (ale perioadei) creşterea în mărime absolută este de 500 mld. u.m. iar ritmul de creştere este
de 208,3%. Atunci când cheltuielile sunt exprimate în preţuri constante evoluţia este diferită. Astfel,
creşterea în mărime absolută este de 31 mld u.m iar creşterea absolută de 106,9%.
N.B. Sunt luate drept reper, pentru comparaţie, preţurile relativ stabile ale unei perioade, în care
inflaţia este minimă, iar creşterea economică este constantă.
Exprimarea cheltuielior publice în preţuri constante este importantă pentru a putea face o analiză reală
a evoluţiei lor pe perioade lungi, ţinând cont de faptul că elementul preţ introduce un artificiu,
deformând evoluţia reală a mărimilor economice.

Problemă propusă

Se propun următoarele date:

Cheltuielile publice ale unui stat considerat, exprimate în preţuri curente în perioada 1990-2005 au
evoluat astfel:
1990 - 230 mld. u.m., 2000 - 780 mld. u.m., 2005- 1416 mld. u.m.

Se consideră ca fiind constante preţurile anului 1995. faţă de acest nivel preţurile anului 1990 au fost
cu 10% mai mici, cele ale anului 2000 au fost cu 5% mai mari, iar cele ale anului 2005 au fost cu 20%
mai mari.

33
Se cere: - să se determine pentru fiecare din anii avuţi în analiză nivelul cheltuielilor publice
exprimate în preţuri constante,
- să se stabilească creşterea nominală şi reală a cheltuielilor statului, atât în mărime absolută
cît şi în mărime relativă
- să se comenteze rezultatele

Elasticitatea cheltuielilor

Problemă rezolvată

Datele care caracterizează dinamica PIB şi a cheltuielilor publice din două ţări considerate au valorile
ca în tabelul de mai jos:

Ţara PIB % CP %
1980 2005 1980 2005
A 1840 5130 278 760 2005 263
B 1148 3466 302 543 1781 328

Se cere:
Să se determine elasticitatea cheltuielilor în cele două ţări în intervalul considerat şi să se interpreteze
rezultatele:
263
ecpA = ------- = 0,94
278

328
ecpB = ------- = 1,08
302

Rezultatele arată o încetinire a creşterii cheltuielilor publice în raport cu PIB în ţara A, şi o

intensificare a creşterii cheltuielilor în raport cu PIB în ţara B. Acest lucru semnifică faptul că în ţara
A în intervalul considerat se alocă o parte mai redusă din PIB pentru cheltuieli publice, în timp ce în
ţara B autorităţile repartizează o parte mai mare din PIB pentru cheltuieli publice.

Problemă propusă
Se cunosc următoarele date:
Ţara PIB (mld u.m.) Cheltuieli publice (mld u.m.) Populaţia (mil.loc)
A 1288 4166 547 1564 109 118
B 804 2775 423 1401 176 183
C 1806 5108 712 2107 211 238

Să se calculeze indicatorii dinamicii cheltuielilor publice pentru fiecare ţară aflată în analiză, să se
interpreteze forma elasticităţilor cheltuielilor publice şi sp se interpreteze rezultatele.

Structura cheltuielilor publice

Problemă rezolvată
Cheltuielile publice ale unui stat considerat grupate pe categorii iau valorile ca în tabelul alăturat:

mld. u.m.

34
Categorii de cheltuieli 1980 2005
1. Cheltuieli militare 184 365

2. Cheltuieli pentru 92 206

întreţinerea aparatului de
stat
3. Cheltuieli cu datoria 121 292
publică
4. Cheltuieli privind 67 146
acordarea de subvenţii
întreprinzătorilor privaţi
5. Cheltuieli cu sectorul 90 201
economic de stat
6. Cheltuieli social- 118 320
culturale
7. Alte cheltuieli 58 143

Să se determine:
a. Ponderea diferitelor categorii de cheltuieli publice
b. Evoluţia structurii cheltuielilor în perioada analizată
c. Să se interpreteze rezultatele

Rezolvare

Se calculează ponderea diferitelor categorii de cheltuieli în total după formula

Ci
pci = -----100
Ct

În continuare se calculează diferenţa de ponderi pentru a determina diferenţa de structură sau

procentul cu care s-au modificat cheltuielile publice în perioada analizată.

Categorii de cheltuieli 1980 2005 Var.

Mld. % Mld. % struct.
1. Cheltuieli militare 184 25,2 320 21,8 -3,4

2. Cheltuieli pentru 92 12,6 143 - 0,3

întreţinerea aparatului de stat 12,3
3. Cheltuieli cu datoria 121 16,5 365 17,5 1
publică
4. Cheltuieli privind 67 9,2 206 8,7 -0,5
acordarea de subvenţii
întreprinzătorilor privaţi
5. Cheltuieli cu sectorul 90 12,4 292 12 -0,4
economic de stat
6. Cheltuieli social-culturale 118 16,1 146 19,1 3

7. Alte cheltuieli 58 8,0 201 8,6 0,6

c. Din tabel se poate observa că în intervalul analizat structura cheltuielilor s-a modificat în felul
următor:

35
-a crescut ponderea cheltuielilor cu datoria publică (1%), a cheltuielilor social-culturale (3%) şi alte
cheltuieli (0,6%). Celelalte categorii de cheltuieli au scăzut ca şi pondere în intervalul analizat.
Deoarece cheltuielile publice totale au crescut (de la 730 mld la 1673 mld.u.m. factorii care au
contribuit la aceste schimbări au fost: creşterea ponderii împrumuturilor publice la acoperirea
cheltuielilor publice şi în consecinţă serviciul datoriei publice, finanţarea mai intensă a acţiunilor
social culturale concomitent cu reducerea cheltuielilor de natură economică (reducerea
intervenţionismului statal), finanţarea altor cheltuieli de tipul cercetării ştiinţifice , a cheltuielilor cu
diplomaţia, etc.

Problemă propusă

Diferitele categorii de cheltuieli publice efectuate de către un stat în intervalul 1990- 2005 se prezintă
ca în tabelul alăturat:
mld.u.m.

Denumirea cheltuielilor 1990 2005

1. Cheltuieli pentru salariile funcţionarilor 12 24
publici
2. Achiziţionarea de materiale necesare 18 27
instituţiilor publice
3. Cheltuieli pentru întreţinerea armatei 31 40
4. Finanţarea construcţiilor de interes social 23 55
5. Prime de export 6 8
6. Investiţii privind sectorul economic de stat 19 22
7. Achiziţionarea de armament, tehnică de luptă 36 44
8. Subvenţii acordate firmelor private 17 25
9. Plata pensiilor, ajutoarelor, indemnizaţii de 11 30
şomaj
10. Cheltuieli materiale ale instituţiilor sociale 10 15
11. Finanţarea cercetării ştiinţifice militare 19 25
12. Dobânzi acordate subscriitorilor statului 6 15
13. Plata salariilor din unităţile sociale ale 18 35
statului
14. Anuităţi la împrumuturile de stat 24 40
15. Burse acordate studenţilor 1 2
16. Cheltuieli cu întreprinderile economice ale 15 20
statului

Primele de export

Problemă rezolvată

O întreprindere privată exportă produse agroalimentare într-o altă ţară. Cantităţile exportate pe feluri
de produse precum şi preţurile medii interne şi externe pe unitate de măsură sunt cuprinse în tabelul
alăturat:

Produse exportate Cantităţi Preţ intern/kg. Preţ extern/kg

Carne de vită 40t 80 u.m. 73 u.m.

Carne de porc 76 t 65 u.m 60 u.m
Produse lactate 18 t 30 u.m. 25 u.m.
Carne de pasăre 24 t 42 u.m. 40 u.m.

36
Pe baza datelor de mai sus să se determine:
a. Prima de export totală încasată de întreprinderea exportatoare
b. Să se arate din ce sursă se suportă prima

Rezolvare:

a. Se foloseşte relaţia: Prex.= ∑qex (Pint/u.m.-Pext/u.m.)

În care:
Prex este prima de exportq
qex cantitatea exportată
Pint este preţul intern pe unitate de măsură
Pext este preţul extern

Prex.= (80-73) 40000kg + (65-60)76000kg + (30-25) 18000kg + (42-40) 24000 = 798000 u.m.

b. Prima de export se suportă din bugetul statului exportator

Problemă propusă

Două firme private fiecare situată în altă ţară exportă produse agroelimentare. Felurile produselor
exportate, cantităţile, preţurile pe unitatea de măsură exportată pe piaţa internă a fiecărei ţări, şi
preţurile medii externe sunt reţinute în tabelul de mai jos:

Produse Cantităţi Preţ Preţ

exportate intern/kg extern/kg.
Ţara A Ţara B Ţara A Ţara B
Carne de 60 t 44 t 78 u.m. 80 u.m 74.u.m
vită
Carne porc 84 t 82 t 66 u.m 67 u.m. 62 u.m
Carne de 20 t 52 t 40 u.m. 38 u.m 38 u.m
pasăre

Folosind datele din tabel se cere:

a. Să se stabilească mărimea primei de export pe care urmează să o încaseze cele două firme
b. Să se compare nivelul primelor încasate ,să se stabilească diferenţa dintre ele şi să se comenteze
rezultatele
c. Să se arate sursa din care se suportă primele de export

MODULUL III

37
 RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

Resursele financiare publice sunt reprezentate de mijloacele băneşti prelevate de la persoanele

fizice şi juridice în virtutea suveranităţii fiscale, având ca destinaţie acoperirea cheltuielilor publice.
Acestea se compun din resursele administraţiei de stat centrale, resursele comunităţilor locale,
resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom. Există o
legătură strânsă între resursele financiare publice şi cheltuielile publice determinată de factori
economici, sociali, demografici, politici şi de natură financiară.
Pentru o corectă analiză şi înţelegere a resurselor financiare publice trebuie considerate şi
respectate principiile impunerii. Impunerea este procedura prin care sunt identificate persoanele care
deţin sau realizează un anumit obiect impozabil prin care se evaluează baza de calcul şi de
determinare a felului şi cuantumului impozitului datorat. Cele mai importante principii ale impunerii
sunt principiul de echitate fiscală, principiul de politică economică şi principiile social-politice. În
identificarea autorităţii abilitate să supună la impunere, trebuie respectate criteriile impunerii.
Administrarea impozitelor se realizează cu ajutorul procedurii fiscale, care la rândul ei
înseamnă utilizarea anumitor instrumente, metode şi proceduri aplicate de către instituţiile fiscale
abilitate.
Resursele publice curente sunt alcătuite din impozite, taxe şi venituri provenite de la sectorul
de stat. Pentru cunoaşterea riguroasă a resurselor publice curente sunt definite noţiunile de impozit,
taxă etc., încercându-se pe cât posibil delimitarea acestora prin prezentarea elementelor fiecărei
noţiuni. În privinţa impozitelor, o clasificare importantă o reprezintă clasificarea în funcţie de
incidenţă (impozite directe, indirecte), însă şi celelalte clasificări sunt absolut necesare pentru
înţelegerea conţinutului acestora şi a formei pe care acestea le îmbracă în practica fiscală. La rândul
lor, impozitele directe se împart în impozite reale şi impozite personale, iar în privinţa impozitelor şi
taxelor indirecte, în cadrul acestora sunt cuprinse accizele, TVA-ul, taxele vamale şi alte taxe.
În studiul impozitelor, un loc special îl ocupă efectele impozitelor. Cele mai importante
efecte sunt cele asupra contribuabililor (efectul de anunţ şi efectul de venit), efectele economice ale
impozitelor, precum şi efectele sociale ale impozitelor.
În afara resurselor financiare curente, un loc aparte îl au resursele financiare extraordinare.
Resursele extraordinare au menirea de a completa deficitul dintre resursele şi cheltuielile publice.
Resursele financiare extraordinare sunt reprezentate de împrumuturile publice, care adesea reprezintă
o necesitate a economiilor moderne.

3.1. Definirea şi clasificarea resurselor financiare publice

Efectuarea cheltuielilor publice prevăzute în bugetul public, este condiţionată de mobilizarea

resurselor financiare cu caracter public.
Ansamblul resurselor financiare include următoarele elemente:
- resursele financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice,
- resursele financiare ale întreprinderilor publice sau /şi private,
- resursele financiare aflate la dispoziţia organismelor fără scop lucrativ,
- resursele financiare ale populaţiei.
Mărimea resurselor financiare ale unei societăţi depinde de o serie de variabile dintre care se
pot enumera: volumul produsului intern brut, nivelul preţurilor, volumul şi structura producţiei
precum şi de posibilităţile de a apela la resurse financiare extraordinare (concretizate în împrumuturi,
donaţii, ajutoare etc.).
Resursele financiare publice reprezintă o componentă a resurselor financiare ale societăţii,
între acestea existând un raport ca de la parte la întreg, cealaltă componentă fiind reprezentată de
resursele financiare private.
Potrivit definiţiei acceptate de majoritatea economiştilor resursele financiare publice exprimă
totalitatea mijloacelor băneşti pe care autorităţile publice le încasează de la populaţie şi de la
întreprinderi, în virtutea suveranităţii fiscale şi prin relaţii economice, având ca destinaţie
acoperirea cheltuielilor publice.1

38
 În categoria resurselor financiare publice se includ următoarele:
a.resursele administraţiei de stat centrale, care la rândul lor, sunt formate din:
a1 impozite şi taxe prelevate de la agenţii economici şi de la populaţie,
a2 venituri nefiscale, provenite de la regiile publice autonome şi de la societăţile comerciale,
a3 împrumuturi interne şi externe etc.

b.resursele comunităţilor locale

b1 prelevări fiscale şi nefiscale, mobilizate pe plan local,
b2 transferuri şi/sau subvenţii de la bugetul de stat,
b3 împrumuturi şi alte resurse.

c. resursele asigurărilor sociale de stat, constituite din:

c1 cotizaţiile pentru asigurări sociale de stat, suportate de agenţii economici, instituţiile publice, alte
persoane fizice şi juridice,
c2 cotizaţiile plătite de persoanele asigurate,
c3 alte resurse.

d. resursele instituţiilor publice cu caracter autonom, provenite din:

d1 veniturile obţinute din valorificarea produselor, executarea de lucrări sau prestarea de servicii,
d2 subvenţii de la bugetul de stat,
d3 împrumuturi.
Resursele administraţiei de stat centrale şi locale, împreună cu resursele instituţiilor publice
cu caracter autonom şi cu resursele asigurărilor sociale de stat formează sistemul resurselor
financiare publice.
Mărimea şi structura resurselor financiare publice diferă în funcţie de gradul de dezvoltare
economică şi de volumul cheltuielilor publice care urmează a fi efectuate. Acestea din urmă sunt
condiţionate de obiectivele politicii financiare, respectiv de destinaţiile prioritare care urmează a fi
finanţate.
Acţiunea unor factori comuni asupra resurselor financiare publice şi a cheltuielilor publice
este de natură să statornicească legătura de determinare dintre acestea. Asupra mărimii cererii de
resurse financiare publice acţionează următoarele categorii de factori:
- factori economici, de natură să influenţeze evoluţia produsului intern brut şi, în consecinţă,
mărimea veniturilor impozabile,
- factori sociali, a căror influenţă se manifestă pregnant în condiţiile unor nevoi de resurse
financiare sporite pentru învăţământ, sănătate, protecţie şi asigurări sociale etc.,
- factori monetari, a căror influenţă poate fi transmisă prin intermediul preţurilor. În acest context,
creşterile de preţuri şi accentuarea fenomenului inflaţionist, generează creşterea salariilor şi a
profiturilor care, implicit, impun sporirea resurselor financiare prin intermediul impozitelor şi a
taxelor,
- factori demografici, de natură să influenţeze mărimea resurselor financiare prin creşterea sau
scăderea numărului populaţiei active, a numărului contribuabililor,
- factori politici şi militari, care pot influenţa creşterea producţiei şi a veniturilor, creşterea
fiscalităţii, ca urmare a măsurilor de politică economică, socială şi financiară adoptate,
- factori de natură financiară, care exprimă, sintetic, influenţele exercitate asupra mărimii resurselor
financiare publice de către celelalte categorii de factori, prin dimensiunea cheltuielilor publice, a
căror creştere implică necesitatea sporirii resurselor financiare publice.
Resursele financiare publice se prezintă într-o structură diversificată, ceea ce face posibilă
gruparea acestora în funcţie de mai multe criterii, astfel:
A. În funcţie de natura bugetelor la care sunt mobilizate întâlnim:
a. resurse financiare ale bugetului de stat, care includ: veniturile curente (fiscale şi nefiscale) şi
veniturile din capital,
b. resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat, concretizate în contribuţiile pentru
asigurările sociale de stat şi în celelalte resurse care alimentează acest buget,
c. resurse financiare ale bugetelor locale, concretizate în impozite, taxe şi venituri nefiscale,
mobilizate la nivelul administraţiilor locale, dar şi în sumele alocate de la bugetul de stat,

39
transferurile cu destinaţie specială de la bugetul de stat, cotele şi sumele defalcate din unele venituri
ale bugetului de stat. La acestea se adaugă veniturile proprii ale bugetelor locale, inclusiv veniturile
din capital.
d. resurse financiare cu destinaţie specială, concretizate în contribuţiile care alimentează fondurile
speciale constituite la nivel central.
B. În funcţie de criteriul obligativităţii, resursele publice sunt:
a. prelevări cu caracter obligatoriu, de natura impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, ele reprezentând
partea covârşitoarea a resurselor financiare publice,
b. resurse de trezorerie, utilizate pentru acoperirea decalajului temporar existent între veniturile şi
cheltuielile bugetare, pentru acoperirea golurilor de casă ale bugetelor locale şi a deficitelor
temporare ale bugetelor fondurilor speciale. Resursele de trezorerie constau în împrumuturi pe
termen scurt contractate pe piaţa de capital, prin emisiunea şi vânzarea unor titluri de stat de
natura de tezaur şi a certificatelor de depozit.
c. resursele provenite din împrumuturi publice interne sau externe.
Împrumuturile publice (creditul publice) constituie un mijloc uzual de procurare a resurselor,
la care statele apelează pentru acoperirea deficitelor bugetare. Creditori ai statului sunt persoanele
fizice şi / sau persoanele juridice care deţin sume temporar disponibile pe care decid să le fructifice
pe calea împrumutului public, obţinând câştiguri sub forma dobânzilor.
d. resursele provenite din finanţări pe calea emisiunilor monetare fără acoperire (finanţare prin
inflaţie). La această modalitate de finanţare se poate apela în situaţiile în care resursele financiare
provenite din alte surse sunt insuficiente. În astfel de situaţii, statul apelează la un împrumut de la
banca de emisiune, care pune în circulaţie bancnote, cu consecinţa inflaţiei
C. După regularitatea cu care sunt încasate la buget, resursele financiare publice se împart în două
categorii şi anume:
a. resurse ordinare (curente) formate din veniturile pe care statul le încasează cu regularitate la buget.
Fac parte din această categorie:
a1 veniturile fiscale provenite din:
- impozite directe, percepute asupra veniturilor sau / şi averii persoanelor fizice sau juridice,
- impozite indirecte (accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de timbru şi de
înregistrare, T.V.A.).
a2 contribuţiile pentru asigurările sociale de stat, provenite din sumele datorate de regiile autonome,
societăţile comerciale, instituţiile publice, organizaţiile cooperatiste şi obşteşti, persoanele fizice
autorizate să desfăşoare activităţi independente etc..
a3 contribuţiile care alimentează fondurile speciale destinate acoperirii unor nevoi temporare care
exced posibilităţilor bugetului,
a4. veniturile nefiscale, în categoria cărora se includ veniturile bugetare sub forma dividendelor,
redevenţelor, chiriilor provenite de la regiile publice autonome şi de la instituţiile publice.
b. resurse extraordinare (incidentale sau întâmplătoare), constituite din veniturile la care statul
apelează în situaţii deosebite, atunci când resursele curente sunt insuficiente pentru acoperirea
cheltuielilor publice. Din această categorie de venituri fac parte:
b1. împrumuturile de stat interne şi externe;
b2 ajutoarele, donaţiile şi alte transferuri primite din străinătate,
b3 sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate sau din valorificarea
bunurilor economice pe care statul le deţine în afara graniţelor sale.
b4 emisiunea monetară fără acoperire.
D. În funcţie de provenienţa lor, resursele financiare publice se grupează în:
a. resurse interne, care au ca provenienţă impozitele, taxele, contribuţiile, împrumuturile contractate
de la persoane fizice sau juridice, donaţiile, emisiunile monetare etc.
b. resursele externe care includ, în principal, împrumuturile de stat contractate pe pieţele financiare
internaţionale, precum şi transferurile externe de resurse băneşti primite sub forma ajutoarelor
nerambursabile de la organisme internaţionale sau din partea altor state.
E. După sursa de formare, resursele financiare publice pot fi obţinute din:
a. produsul intern brut, prin intermediul impozitelor, taxelor, contribuţiilor, împrumuturilor,
majorărilor de întârziere etc.,

40
b. avuţia naţională, prin valorificarea proprietăţii de stat, rezervele tezaurului, venituri din
participaţiile de capital în străinătate,
c.transferurile primite din străinătate sub forma împrumuturilor de stat externe, ajutoarelor,
veniturilor din încasarea despăgubirilor de război, etc.
F. După caracterul lor, resursele financiare publice sunt:
a. resurse definitive, nerambursabile, care la rândul lor cuprind:
a1. resurse obligatorii (impozite, taxe, contribuţii, redevenţe etc.)
a2.resurse neobligatorii (remuneraţii pentru serviciile prestate, taxe de înscriere, taxe de vizitare a
muzeelor etc.).
b. resurse temporare, cu caracter rambursabil procurate pe seama împrumuturilor, care urmează a fi
rambursate la termene creditorilor.
G. În funcţie de structura organizatorică a statelor, resursele financiare publice pot fi grupate în:
a. resurse financiare publice ale statelor de tip federal care includ:
a1.resursele bugetului federal,
a2.resursele bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federaţiei statale respective,
-a3.resursele bugetelor locale ale statelor.
b. resurse financiare publice ale statelor de tip unitar sunt formate din:
b1. resursele publice ale bugetului central,
-b2.resursele publice ale bugetelor locale,
În România, potrivit Legii finanţelor publice, resursele financiare publice sunt configurate în
conformitate cu structura sistemului bugetar ele fiind mobilizate prin intermediul următoarelor bugete:
- bugetul administraţiei centrale de stat,
- bugetul asigurărilor sociale de stat,
- bugetele locale,
- bugetele fondurilor speciale,
- bugetele trezoreriei statului,
- bugetele instituţiilor publice autonome.
Resursele bugetului administraţiei centrale de stat sunt constituite din:
1. veniturile curente formate din:

- venituri fiscale - impozite directe: - pe profit

- pe salarii
- impozite indirecte - T.V.A.
- accize
- taxe vamale
- alte impozite indirecte.

- venituri nefiscale: - vărsăminte din profitul net al

regiilor autonome
- vărsăminte ale instituţiilor publice
- alte venituri

2. venituri din capital -venituri din valorificarea activelor statului

3. venituri extraordinare din contractarea de împrumuturi publice interne şi externe precum şi din
emisiune bănească.
Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat cuprind:
1. venituri f'iscale - contribuţii pentru asigurări sociale de stat
- alte venituri fiscale privind asigurările
sociale de stat

2. venituri nefiscale: subvenţii

Resursele bugetelor locale sunt constituite din:
1. venituri proprii, fiscale şi nefiscale
2. sume defalcate din venituri ale bugetului de stat

41
3. cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale
4. transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat.
Resursele fondurilor speciale sunt constituite pe seama unor venituri fiscale (cum sunt, de exemplu,
contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia la fondul pentru plata ajutorului de şomaj,
etc.), dar şi a veniturilor nefiscale. Fondurile speciale, astfel constituite, sunt destinate satisfacerii
anumitor nevoi temporare, care diferă de la o perioadă la alta şi, în consecinţă, numărul şi
destinaţia acestor fonduri sunt diferite.
Resursele Trezoreriei publice se concretizează în:
1. emisiunile de bonuri de tezaur
2. fondurile provenite din depozitele corespondenţilor
3. avansurile acordate de banca centrală.
Resursele bugetelor instituţiilor publice autonome provin din:
1. venituri proprii instituţiilor publice (taxe, chirii, venituri din prestări de servicii etc.)
2.venituri primite ca alocaţii de la buget
3. subvenţii pentru activităţi autofinanţate
4. împrumuturi externe acordate, rambursabile sau nerambursabile.
Mijloacele, metodele şi tehnicile de constituire a resurselor financiare ale statelor diferă de la
o ţară la alta, în funcţie de condiţiile economice, sociale şi politice speciale, precum şi în funcţie de
gradul de dezvoltare economică.
Sporirea permanentă a cheltuielilor publice, atât în statele dezvoltate din punct de vedere
economic, cât şi în cele aflate în dezvoltare sau în tranziţie spre economia de piaţă, atrage necesitatea
mobilizării unor importante resurse financiare la dispoziţia acestora şi a organelor lor.
Punerea în aplicare a impozitelor şi taxelor stabilite prin lege presupune parcurgerea de către
aparatul fiscal central şi local a unor etape prin care să se stabilească toate elementele necesare
identificării contribuabililor, a mărimii materiei impozabile pe care o deţin, determinarea impozitelor
şi perceperea acestora. Această activitate poartă denumirea de impunere.

3.2. Impunerea
3.2.1 Principiile impunerii

Prin definiţie, impunerea reprezintă activitatea practică de identificare a tuturor categoriilor

de persoane fizice şi juridice care deţin sau realizează un anumit obiect impozabil, de evaluare a
bazei de calcul şi de determinare a felului şi a cuantumului impozitului datorat.
Cele mai importante principii ale impunerii, urmărite în prezent sunt: principiul de echitate
fiscală, principiul de politică economică, principiile social- politice.
1. Principiul de echitate fiscală semnifică respectarea spiritului de justiţie în repartizarea sarcinilor
fiscale între cetăţeni. Argumentul în favoarea impunerii este, fără îndoială, nevoia guvernului de a
procura resursele necesare îndeplinirii funcţiilor sale. Cu toate acestea, se pot identifica o seamă de
costuri ataşate impozitelor: costuri directe implicate de colectarea impozitelor şi "costul fiscal al
bunăstării"2 (sau sacrificiul impus contribuabililor). Desigur, concepţia statului şi a contribuabililor, în
materie fiscală, este aceea că impozitele trebuie să fie echitabile. Nu este deloc uşor, însă, de a defini
termenul de “echitabil”, motiv pentru care, s-au încetăţenit două nivele de echitate: orizontal şi
vertical. Pentru a asigura echitatea pe orizontală, contribuabilii cu aceleaşi venituri şi cu aceeaşi
situaţie economică sunt trataţi egal, iar pentru a asigura echitatea pe verticală, cei neegali din punct
de vedere economic sunt trataţi neegal.
Pentru a reda cât mai fidel principiul echităţii fiscale, se conturează noţiunea de “facultate
contributivă” a plătitorilor (sau capacitatea de a plăti). Din acest punct de vedere impunerea este
echitabilă dacă implică sacrificii egale pentru toţi. Pentru satisfacerea acestei cerinţe, se introduce
metoda impunerii proporţionale care asigură “egalitatea în faţa impozitelor”. Deşi reprezintă o
evoluţie în materie de echitate, această abordare nu a mai corespuns nevoilor practicii pe măsură ce au
apărut noi surse de impunere precum şi diferenţe majore în situaţia economică globală a subiecţilor
economici. În aceste condiţii, s-a simţit nevoia introducerii impunerii diferenţiate, în funcţie de
condiţia economică şi socială a fiecărui contribuabil, astfel încât, a fost aplicată metoda impunerii

42
progresive. În acest fel, contribuabilii devin “egali prin impozite”. În prezent, se practică, obişnuit,
cotele proporţionale pentru impunerea profiturilor societăţilor, acestea contribuind cu aceeaşi cotă la
acoperirea cheltuielilor publice şi cotele progresive de impunere pentru veniturile realizate de
persoanele fizice.
În cazul acestora din urmă, se ţine seama de stabilirea minimului neimpozabil, stabilirea sarcinii
fiscale fiind în funcţie de mărimea venitului sau averii deţinute, de situaţia personală şi atribuţiile
sociale care le revin. În acelaşi timp, prin acest sistem, se urmăreşte ca toate persoanele care obţin
venituri şi deţin averi, din aceeaşi categorie, să fie cuprinse în impunere (impunerea să fie generală),
iar cotele de impunere să fie în concordanţă cu puterea contributivă a subiectului de impozit.
Se poate conchide, aşadar, că, în absenţa neutralităţii impozitelor, costul impozitelor
determină reducerea bunăstării consumatorilor din cauze fiscale. În plus, în ceea ce priveşte
impozitele indirecte, potrivit triunghiului Harberger, costul rezultă din modificarea nivelului preţurilor
relative aferente bunurilor impuse comparativ cu cele neimpuse.
2.Principiul de politică financiară, în materie de impunere, se referă la funcţia financiară a acesteia,
de procurare de resurse publice la dispoziţia administraţiei centrale şi locale. Pentru a-şi îndeplini
această menire, impozitele trebuie să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabile şi flexibile.
3.Principiile de politică economică sunt folosite în practica impunerii, având în vedere că impozitele
pot fi utilizate ca instrumente active de intervenţie în viaţa economică. Din această perspectivă,
impozitele trebuie să îndeplinească anumite roluri:
- să fie principalul instrument de redistribuire a PIB,
- impunerea să fie elastică, în funcţie de nevoile bugetare,
- politica în materie de impunere să fie favorabilă investiţiilor neatractive pentru capitalul privat,
- impunerea să fie diferenţiată în funcţie de amplasamentul firmelor;
- flexibilitatea fiscală să rezulte în funcţie de evoluţia stării economiei;
- impozitul să fie diferenţiat pentru capitalul străin şi autohton în funcţie de interesul politicii
economice.
4.Principiile social-politice ale impunerii se utilizează pentru soluţionarea obiectivelor sociale
generale, de securitate şi stabilitate socială şi influenţarea electoratului în perioadele alegerilor. Astfel,
se practică minimul neimpozabil, impunerea diferenţiată în funcţie de situaţia personală a fiecărui
contribuabil, aplicarea unor cote de impozit mai ridicate pentru produsele dăunătoare sănătăţii sau
pentru îngrădirea unor acţiuni şi limitarea formării unor averi excesive.

3.2.2. Criteriile impunerii

În economiile moderne, subiecţii economici îşi pot desfăşura activitatea, în ţară sau în
străinătate, obţinând venituri sau averi. În aceste condiţii, se pune problema autorităţii abilitate să
supună la impunere. Pentru a soluţiona aceste probleme s-au introdus în practica fiscală o serie de
criterii specifice: criteriul originii veniturilor, criteriul domiciliului subiectului impozabil, criteriul
naţionalităţii.
Potrivit criteriului originii (sau al teritorialităţii) impunerea se face de către ţara pe al cărui
teritoriu s-au obţinut veniturile sau averile, făcându-se abstracţie de naţionalitatea beneficiarilor de
venituri. Criteriul se urmăreşte cu precădere de către ţările cu economie în curs de dezvoltare care
doresc să impună toate veniturile obţinute pe teritoriul lor.
Conform criteriului domiciliului (sau al rezidenţei) impunerea veniturilor şi averilor se
efectuează de către autoritatea căreia îi aparţine rezidentul, fără a ţine seama unde s-au obţinut
veniturile şi averile. Se utilizează frecvent de către ţările cu economie dezvoltată, deoarece cetăţenii
acestor ţări adesea obţin venituri şi averi în străinătate.
Criteriul naţionalităţii presupune ca statul să supună la impozit pe toţi rezidenţii săi,
indiferent dacă locuiesc sau nu în acel stat. Se urmăreşte impunerea tuturor veniturilor şi averilor
rezidenţilor, chiar dacă aceştia domiciliază, vremelnic, în altă ţară.

3.2.3. Administrarea impozitelor

43
 Activitatea de administrare a impozitelor se derulează cu ajutorul procedurii sau tehnicii
fiscale.
Procedura (sau tehnica) fiscală reprezintă o succesiune de operaţiuni şi acte prin care se
încasează impozitele şi taxele aprobate prin bugetul de stat. Ea se realizează cu ajutorul
instrumentelor, metodelor şi procedurilor aplicate de către instituţiile fiscale abilitate.
1. Instrumentele impunerii constau în mijloacele tehnice prin care se realizează observarea, evaluarea
şi controlul tuturor acţiunilor privind stabilirea impozitelor. În aceste acte se menţionează
contribuabilul, materia impozabilă de care dispune, cuantumul impozitului, termenele de plată şi
constatările controlului fiscal.
Declaraţia de impunere reprezintă instrumentul cu caracter informaţional care cuprinde datele
cu privire la identificarea contribuabilului, obiectul impozabil pe care îl deţine, provenienţa acestuia,
elementele care stau la baza calculării impozitului şi mărimea acestuia. Documentul se întocmeşte în
momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra unor bunuri reale (clădiri, terenuri, autovehicule,
etc.) sau cuprinde veniturile şi profiturile realizate de persoanele fizice şi juridice. După momentul
întocmirii, declaraţia de impunere este anterioară şi cuprinde informaţii cu privire la veniturile
persoanelor fizice prevăzute a fi încasate în anul următor sau, ulterioară, caz în care se întocmeşte
după încheierea anului financiar (de exemplu impozitul pe profit).
Procesul verbal de verificare a declaraţiilor de impunere este un instrument de control care
are menirea să definitiveze impunerea. Se întocmeşte, după caz, de către persoanele fizice pentru
veniturile efectiv realizate în urma derulării propriei activităţi impozabile sau de către inspectorii
aparatului fiscal cu ocazia verificărilor la sediul contribuabililor.
Înştiinţarea de plată (decizia de impunere) se întocmeşte de către organul fiscal pentru
aducerea la cunoştinţa contribuabilului a modului în care s-a stabilit cuantumul impozitului, nivelul
impozitului datorat şi termenele de plată. Transmiterea documentului se face înaintea scadenţei, fiind
o modalitate de atenţionare asupra obligativităţii plăţii sau, ulterior, pentru aducere la cunoştinţă a
consecinţelor pe care şi le asumă plătitorul pentru neefectuarea prelevărilor.
2. Asieta impozitelor înseamnă aşezarea impozitelor, adică stabilirea obligaţiilor fiscale în sarcina
plătitorilor. Ea constă în identificarea subiecţilor de impozit şi a obiectului impozabil.
a.Identificarea tuturor contribuabililor este importantă pentru a cuprinde în sistemul de impunere
întreaga materie impozabilă sau, pentru ca impunerea să fie generală. Acest lucru se realizează pe
baza declaraţiilor depuse de persoanele fizice şi juridice, de persoanele terţe în patrimoniul cărora se
realizează obiectul impozabil, pe baza documentelor administrative aflate la Registrul comerţului, la
primării sau, pe baza recensămintelor populaţiei şi a firmelor existente.
b.Constatarea obiectelor impozabile şi taxabile presupune inventarierea lor cantitativă şi calitativă
după care are loc procedura evaluării materiei impozabile determinate. Metodele de evaluare
practicate se împart în două categorii: metode de evaluare bazate pe prezumţie şi metode bazate pe
probe.
Metodele de evaluare bazate pe prezumţie sunt metode indirecte constând în determinarea
obiectului impozabil pe baza semnelor exterioare, pe cale forfetară, prin evaluare administrativă.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare este specifică activelor reale la care o imagine
aproximativă este considerată suficientă pentru stabilirea materiei supuse impunerii. Metoda este
simplă, dar lipsită de exactitate, este inechitabilă şi neelastică.
Evaluarea pe cale forfetară este aceea prin care organele fiscale stabilesc, de comun acord cu
contribuabilii, valoarea materiei impozabile, fără pretenţii de exactitate. Se practică pentru impunerea
activităţilor de mică dimensiune, care nu necesită o evidenţă contabilă complexă.
Evaluarea administrativă este o impunere din oficiu efectuată de către aparatul fiscal după o
procedură prestabilită. Contribuabilul, dacă consideră că impunerea nu corespunde realităţii, poate
depune contestaţii aducând în sprijinul afirmaţiilor probe.
Evaluarea directă a obiectelor impozabile presupune prezentarea de probe sau acte
doveditoare şi are loc prin declaraţia unei terţe persoane sau pe baza declaraţiei contribuabilului.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane presupune ca o altă persoană, diferită de
contribuabil, să declare mărimea obiectului impozabil deţinut de acesta. Este vorba de persoanele în
patrimoniul cărora se realizează obiectul impozabil (ex. angajatorul pentru salariile plătite, banca
pentru dobânzile plătite, chiriaşii pentru chiria plătită, etc.) şi care nu au interes să facă declaraţii
nesincere. În acest fel, metoda elimină într-o măsură frauda şi este puţin costisitoare.

44
 Evaluarea pe baza declaraţiilor contribuabililor presupune ca subiectul de impunere să
participe la acest proces prin ţinerea unor evidenţe contabile detaliate şi a unui bilanţ financiar pe baza
căruia să întocmească declaraţia cu privire la veniturile şi averea deţinute. Metoda este simplă, puţin
costisitoare, dar se pretează la evaziune fiscală.
Importanţa declaraţiilor de impunere este incontestabilă, deoarece sesizează organele fiscale
asupra activităţii desfăşurate din care rezultă anumite venituri. Valoarea informativă, documentară şi
probatorie este susţinută de calificarea evazională a nedepunerii declaraţiei sau a unei declaraţii false.
Inspectorii fiscali constată veniturile şi bunurile impozabile pornind de la declaraţia depusă.
Exercitarea atribuţiilor de constatare şi calcul a impozitelor este condiţionată de efectuarea în termen a
impunerii şi păstrarea secretului fiscal, adică restricţia de a transmite informaţii referitoare la un
contribuabil.
3. Determinarea impozitului datorat se realizează prin aplicarea cotelor de impunere (proporţionale
sau progresive) asupra materiei impozabile. Acestea poartă denumirea de impozite de cotitate, iar
volumul total al impozitelor se determină prin însumarea tuturor impozitelor de pe întreg teritoriul
ţării.
4. Perceperea şi urmărirea impozitelor. Lichidarea obligaţiilor fiscale. Operaţiunea constă în
încasarea datoriilor în favoarea statului. Pentru încasarea efectivă a impozitelor şi taxelor, fiecare
dintre acestea se individualizează printr-o creanţă fiscală, prin care se constată obligaţia de plată a
tuturor prelevărilor, contribuţiilor şi a altor sume de bani care reprezintă venituri publice. Titlul de
creanţă fiscală apare în mai multe forme: titluri emise de către organele fiscale, de control financiar
sau de către subiecţii de impozite. Titlurile emise de către organele fiscale sunt îndeobşte procesele
verbale de impunere. Pe baza datelor cuprinse în procesul verbal de impunere, se întocmesc şi
registrele pentru evidenţierea contribuabililor denumite “roluri fiscale”, sau registre fiscale. Pentru
fiecare contribuabil se deschide câte o poziţie distinctă, indicându-se sumele anuale datorate, ce
reprezintă aceste sume şi date privind achitarea lor. Aceeaşi valoare juridică o au şi procesele verbale
întocmite de către organele de control pentru stabilirea diferenţelor de impozit, a contravenţiilor şi a
unor omisiuni care pot fi considerate evaziune fiscală.
Pe lângă aceste titluri de creanţă întocmite exclusiv, există şi acte care sunt titluri de creanţă în
mod implicit. Dintre acestea se pot enumera: statele de plată a salariilor şi altor drepturi băneşti care
înscriu şi impozitele reţinute prin stopaj la sursă datorate de contribuabili, chitanţele fiscale, procesele
verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, deciziile instanţelor pentru plata amenzilor, etc.
Perceperea propriu-zisă a impozitelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale se
realizează prin mai multe metode:
1. în societăţile precapitaliste, impozitele erau percepute de către un reprezentant al comunităţii sau
prin intermediul unor arendaşi denumiţi satrapi care avansau impozitele din disponibilităţile lor, iar
apoi recuperau sumele de la contribuabili obţinând şi un profit.
2. în societăţile moderne, perceperea are loc de către organe financiare specializate sau, alternativ,
prin aparatul bancar. Căile obişnuite de percepere sunt:
- direct de la contribuabili. Acest lucru se poate realiza pe două căi: prin deplasarea contribuabilului
la caseria fiscului, caz în care impozitul se numeşte portabil şi, prin prezentarea funcţionarului fiscal
la sediul contribuabilului, caz în care impozitul de numeşte cherabil,
- prin stopaj la sursă, când impozitul se reţine şi se varsă de către terţul în patrimoniul căruia se
formează sursa de venit,
- prin aplicarea de timbre, în cazul acţiunilor în justiţie, a autentificării actelor, eliberării certificatelor,
etc.
Plata impozitelor se poate efectua în numerar, prin virament sau prin aplicarea de timbre.
Dovada plăţii se face cu ajutorul chitanţelor eliberate sau a dispoziţiilor de plată întocmite în acest
scop. Pe măsură ce impozitele sunt percepute se stinge şi obligaţia fiscală sau are loc lichidarea
impozitelor. Pe lângă aceste modalităţi obişnuite de lichidare a impozitelor, există şi o serie de
posibilităţi speciale, cum ar fi: stingerea obligaţiilor fiscale prin compensare, în ipoteza apariţiei unor
obligaţii reciproce între bugetul statului şi bugetele locale, respectiv subiecţii de impunere. Alternativ
compensării sumelor virate suplimentar este restituirea sumelor plătite în plus, fără existenţa unui titlu
de creanţă fiscală sau ca urmare a unei erori de calcul, sau aplicarea defectuoasă a legislaţiei; de
asemenea se poate constata insolvabilitatea debitorului din lipsă de venituri sau active; stingerea
obligaţiilor fiscale prin anulare ca urmare a amnistiei fiscale; stingerea obligaţiilor prin prescripţie.

45
3.3. Resursele publice curente
3.3.1. Impozitele
3.3.1.1. Noţiunea de impozit

În economiile moderne, statele colectează impozite atât pentru finanţarea cheltuielilor, cât şi
pentru îndeplinirea triplului său rol de stabilizare, de distribuire şi de alocare. De asemenea,
impozitele sunt utilizate ca pârghii de intervenţie în scopul stabilizării nivelului de ocupare a forţei de
muncă şi a capacităţilor, a preţurilor şi a balanţei de plăţi, ca şi pentru realocarea mai eficientă a
resurselor din societate. Definiţiile date impozitelor sunt multiple, fiecare dintre acestea reflectând
poziţia autorilor respectivi în legătură cu criteriile dimensionării sarcinilor fiscale.
În termeni cvasiunanim acceptaţi impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu
titlu nerambursabil datorată- conform legii bugetului de către persoanele fizice sau persoanele
juridice pentru veniturile pe care de obţin sau pentru bunurile pe care le posedă.

3.3.1.2. Clasificarea impozitelor

Impozitele utilizate în practica fiscală sunt variate, atât sub aspectul formei pe care acestea le
îmbracă cât şi din punctul de vedere al conţinutului.
1. În funcţie de incidenţa asupra contribuabililor, impozitele se grupează în două mari categorii şi
anume:
a. impozite directe,
b. impozite indirecte.
a. impozitele directe se caracterizează prin incidenţa directă asupra contribuabililor, persoane fizice
sau juridice, ele fiind stabilite nominal, în funcţie de mărimea veniturilor sau / şi a averilor
acestora.
La rândul lor, impozitele directe pot fi grupate în:
a1 impozite reale (obiective) - se caracterizează prin aceea că se stabilesc asupra obiectivelor
impozabile, fără a ţine seama de situaţia personală a subiectului impozitului. Din categoria
impozitelor reale fac parte:
-impozitul funciar;
-impozitul pe clădiri;
-impozitul pe activităţile industriale comerciale, profesiile liberale;
-impozitul pe capitalul mobiliar.
a2 impozite personale (subiective) sunt aşezate asupra veniturilor sau averilor contribuabililor şi ţin
seama de situaţia personală a acestora. În această categorie sunt incluse:
- impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul pe veniturile societăţilor de capit
-impozitul pe averea propriu-zisă
- impozitele pe avere - impozitul pe circulaţia averii
- impozitul pe sporul de avere

b. impozitele indirecte sunt impozitele care se percep cu ocazia vânzărilor de bunuri, prestărilor de
servicii sau executărilor de lucrări.
Caracteristic acestei categorii de impozite este faptul că ele nu sunt stabilite asupra subiectului
impunerii în mod direct şi nominal ci, indirect asupra vânzărilor de bunuri, prestărilor de servicii sau
executării de lucrări.
În cazul impozitelor indirecte, calitatea de subiect al impunerii este atribuită, prin lege, unei
alte persoane decât suportatorului efectiv al acesteia. Impozitele indirecte pot fi grupate în:
-taxe de consumaţie (accize, taxa pe valoarea adăugată),
-monopoluri fiscale,
-taxe vamale,
-taxe de timbru şi de înregistrare.
2. După obiectul impunerii, impozitele se pot grupa în:

46
a. impozite pe venit care vizează veniturile persoanelor fizice sau pe cele ale societăţilor comerciale
(impozitul pe profit),
b. impozite pe avere, care afectează bunurile de natură mobiliară sau imobiliară ale contribuabililor
(impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri etc.),
c. impozite pe consum (pe cheltuieli), care vizează cheltuielile de consum (accizele, taxa pe
valoarea adăugată).
3. După scopul urmărit prin instituirea impozitelor, se disting:
a.impozite financiare (cu caracter fiscal), instituite de stat în vederea asigurării constituirii veniturilor
sale (impozitele pe venit, taxele de consumaţie etc.),
b.impozite de ordine, introduse pentru limitarea unor acţiuni sau pentru stimularea realizării unor
obiective care nu au caracter fiscal.
4. După frecvenţa cu care se încasează la buget, impozitele sunt:
a.impozite permanente (ordinare), a căror percepere şi încasare prezintă o anumită regularitate,
b.impozite incidentale (extraordinare),ocazionale, instituite şi încasate o singură dată, în mod
excepţional.
5. După instituţia care le administrează impozitele se pot grupa în funcţie de structura organizatorică
a statelor în care acestea sunt aplicate, astfel:
a.în statele de tip federal se disting:
-impozite federale,
-impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale unei federaţii,
-impozite locale, ale departamentelor, judeţelor, precum şi ale municipiilor, oraşelor şi
comunelor.
b. în statele de tip unitar există:
-impozite ale administraţiei centrale de stat,
-impozite ale administraţiei locale.
6. Clasificarea impozitelor se poate face după criterii tehnice, conform cărora distingem:
a. impozite proporţionale şi impozite progresive
Impozitele de tip proporţional se caracterizează prin aplicarea asupra materiei impozabile a
unei singure cote de impunere, indiferent de mărimea materiei impozabile, în timp ce impozitele
progresive constau în creşterea cotei de impunere odată cu creşterea mărimii materiei impozabile.
b. impozite de repartiţie
Impozitul de repartiţie este acela al cărui cuantum este stabilit a priori de către legiuitor, în
suma totală numită contingent, acesta fiind repartizată între contribuabili. Aceste impozite ţin, însă, de
domeniul trecutului, în prezent utilizându-se impozitele de cotitate, caracterizate prin stabilirea unei
cote de impozit, care aplică asupra materiei impozabile.
c. impozite sintetice şi impozite analitice.
Impozitele sintetice se aşează asupra ansamblului materiei impozabile fără a avea în vedere
componenţa acesteia. Spre deosebire de acestea, impozitele analitice se instituie asupra fiecărei
componente a materiei impozabile.
Clasificarea impozitelor se poate face, desigur şi în funcţie de alte criterii, cea mai importantă
clasificare fiind aceea care grupează impozitele după felul în care acestea afectează veniturile
contribuabililor supuse impunerii şi anume în impozite directe şi impozite indirecte.

3.3.1.3. Elementele comune ale impozitelor

Prin elemente comune ale impozitelor se înţeleg acele componente care contribuie la
stabilirea mărimii impozitelor, a faptului generator şi a exigibilităţii. Prin urmare, elementele comune
ale impozitelor sunt definitorii pentru stabilirea cadrului legal al perceperii şi al determinării
cuantumului obligaţiilor fiscale datorate de contribuabili.
La individualizarea fiecărui impozit în parte se iau în considerare următoarele elemente:
subiectul impozitului (contribuabilul); suportatorul (destinatarul) impozitului; obiectul impozitului;
sursa impozitului; unitatea de impunere; cota impozitului; asieta fiscală (modul de aşezare a
impozitului); termenul de plată a impozitului.
1. Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică căreia îi revine obligaţia legală de a
plăti impozit.

47
2. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana fizică / juridică ce suportă efectiv impozitul.
În cazul impozitelor directe, persoana care plăteşte impozitul este şi cea care îl suportă efectiv. Se
întâlnesc, uneori, în practica fiscală, şi situaţii în care suportatorul impozitului este o altă persoană
decât subiectul acestuia. Astfel, în cazul impozitelor indirecte suportatorul impozitului este persoana
care cumpără produsele sau serviciile supuse impozitării, subiectului revenindu-i doar obligaţia
formală de a plăti impozitul. Se manifestă, în astfel de situaţii, fenomenul de repercusiune a
impozitelor, concretizat în transferarea obligaţiei fiscale efective în sarcina altei persoane diferită de
subiectul impozitului.
3. Obiectul impozitului constă în materia supusă impunerii. În calitate de obiecte ale impunerii se pot
afla veniturile sau averea contribuabililor, în cazul impozitelor directe, precum şi bunurile care fac
obiectul vânzării cumpărării, serviciile prestate sau lucrările executate, în cazul impozitelor indirecte.
Acest element poartă, uzual, denumirea de materie impozabilă.
4. Sursa impozitului indică din ce se plăteşte impozitul: din venit sau din avere.
5. Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în care este exprimată mărimea
obiectului impozabil. Sunt utilizate, în practica fiscală, următoarele unităţi de măsură a obiectului
impozabil: unitatea monetară, în cazul impozitelor pe venituri; metrul pătrat, pentru impozitul pe
clădiri; capacitatea cilindrică a motorului la mijloacele de transport cu tracţiune mecanică etc.
6. Cota impozitului (cota de impunere) reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Aceasta
poate fi stabilită în sumă fixă, sau procentual. Cotele procentuale pot fi proporţionale, progresive sau
regresive, în raport cu materia impozabilă şi cu capacitatea contributivă a subiectului impozitului.
7. Asieta fiscală, sau modul de aşezare a impozitului, constă în ansamblul măsurilor luate de organele
fiscale pentru identificarea fiecărui subiect impozabil, stabilirea dimensiunilor materiei impozabile şi
a mărimii impozitelor datorate statului. Asieta evidenţiază existenţa unei creanţe fiscale a statului,
generând obligaţia de plată a impozitelor în sarcina contribuabililor. Stingerea acestei obligaţii poartă
denumirea de lichidare, care se realizează prin plata impozitului.
8. Termenul de plată reprezintă data la care sau, până la care, impozitul datorat statului trebuie plătit.
Acest termen are caracter imperativ, nerespectarea lui atrăgând obligaţia subiectului impozitului de a
plăti majorări de întârziere sau de a suporta unele sancţiuni sub forma popririi pe salarii, a sechestrului
unor bunuri şi vânzării lor la licitaţie publică, a executării silite etc.
9. Facilităţile fiscale reprezintă anumite înlesniri la plată acordate contribuabililor, concretizate, de la
caz la caz, în: scutiri, reduceri, amânări, reeşalonări, sau în anularea majorărilor de întârziere.

A. Impozitele directe

Impozitele directe se caracterizează prin aceea că sunt stabilite pe baza datelor de care dispun
organele fiscale, în mod direct, ele având ca obiect al impunerii pământul, clădirile, mişcarea
capitalului etc. În acest caz, ele poartă denumirea de impozite reale, obiective, caracteristica lor fiind
aceea că se stabilesc pe baza unor criterii exterioare, care dau o anumită imagine asupra materiei
impozabile dar nu şi asupra puterii economice a subiectului impunerii.

A1. Impozitele directe reale

Impozitele reale, cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, sunt
aşezate asupra unor bunuri materiale (terenuri, clădiri, fabrici, etc.) adică asupra veniturilor brute, fără
a se avea în vedere situaţia personală a subiectului impunerii.
Fac parte din categoria impozitelor directe reale:
- impozitul funciar,
- impozitul pe clădiri,
- impozitul pe activităţile de natură industrială sau comercială,
- impozitul aferent veniturilor realizate din activităţi liberale,
- impozitul pe capitalul mobiliar.

A2. Impozitele directe personale

48
 Necesitatea asigurării unor venituri cât mai mari la dispoziţia statului, în vederea acoperirii
cheltuielilor publice, aflate în continuă creştere, caracterul regresiv al impozitelor reale, resimţit de
către contribuabilii cu venituri sub medie, nevoia tot mai presantă a utilizării unui sistem de impunere
degrevat de neajunsurile impozitelor reale, au reclamat introducerea în practica fiscală a impozitelor
personale. Prin urmare, s-a procedat la o numită diferenţiere a sarcinii fiscale care avea ca
fundamentare mărimea veniturilor sau a averii şi situaţia personală a fiecărui plătitor, ceea ce a marcat
trecerea la sistemul impozitelor personale.
1. Impozitul pe venit. Un aspect deosebit de important, în discutarea impozitului pe venit, este
definirea conceptului de venit. Literatura a avansat o serie de definiţii ale venitului dar, nici una nu
este universal acceptată, ca fiind corectă pentru toate situaţiile. Cu toate acestea, există situaţii când
venitul persoanelor fizice şi al societăţilor trebuie definit şi evaluat cu precizie: la întocmirea
declaraţiilor fiscale, întocmirea rapoartelor financiare care se prezintă acţionarilor, pentru întocmirea
conturile naţionale, etc.
A. Impozitele pe veniturile persoanelor fizice au devenit o categorie financiară importantă
atunci veniturile diferitelor clase sociale au ajuns la un grad suficient de mare de diferenţiere.
Din punct de vedere fiscal, înţelegem prin venituri impozabile, în sens larg, sumele de bani
care cad sub incidenţa legilor fiscale. Desigur, pe măsură ce au apărut noi surse de venituri, s-a impus
şi necesitatea unei definiri mai nuanţate a veniturilor impozabile, ceea ce, inevitabil a condus la
numeroase controverse. Dintre acestea, un punct de vedere pragmatic, arată că veniturile impozabile
sunt încasările stabilite de lege pentru a fi impuse (salarii, chirii, dobânzi, beneficii din exercitarea
profesiilor libere, pensii, etc). Se poate deduce, aşadar, că orice încasare, care nu apare în lege ca fiind
sursă de impunere, nu se consideră venit impozabil şi scapă de sub incidenţa legii. O altă opinie,
academică, porneşte de la o definiţie logică a venitului şi, mai apoi încearcă să încadreze definirea
dată de lege cît mai aproape de definiţia logică.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice vizează impunerea veniturilor din orice sursă,
stipulată de lege, ca fiind impozabilă. Nu sunt supuse impozitului veniturile obţinute ca ajutoare de
sprijin, transferurile, veniturile diplomaţilor acreditaţi în ţara respectivă, soldele militarilor, bursele,
alocaţiile, pensiile de invaliditate, etc.
În practica fiscală, sunt cunoscute două sisteme de impunere a veniturilor:
- impunerea separată a veniturilor provenite din fiecare sursă,
- impunerea globală a veniturilor indiferent de sursa lor de provenienţă.
Impunerea separată se realizează, fie prin instituirea mai multor impozite, fiecare vizând
veniturile dintr-o anumită sursă, fie prin instituirea unui impozit unic, dar care asigură un tratament
fiscal diferenţiat fiecărei categorii de venituri, în funcţie de natura acestora.
Venitul impozabil se determină ca diferenţă între venitul brut şi deducerile legale. Nu sunt
cuprinse în venitul brut indemnizaţiile pentru pierderea capacităţii de muncă, pensiile obţinute pe caz
de boală, donaţiile, ajutoarele de deces, considerându-se că aceste sume au menirea de a compensa o
pierdere şi nu reprezintă o suplimentare a consumului. De asemenea, pot fi excluse, total sau parţial,
bunurile care pot fi achiziţionate de către salariaţi din cadrul firmei. Valoarea impozabilă a acestora ar
trebui să fie valoarea lor de piaţă sau la echivalentul lor bănesc dar, în practică, ele sunt calculate
arbitrar sau ca procent din salariul angajatului. Această practică diminuează venitul impozabil
deoarece plata produselor se face din venitul brut şi, de asemenea, se reduce progresivitatea
impozitelor având în vedere că asemenea beneficii se acordă, de obicei salariaţilor cu venituri mari.
Veniturile din transferuri (pensii, ajutoare de şomaj, alocaţii de sprijin, subvenţii, burse, etc.), în
majoritatea cazurilor, nu reprezintă sume impozabile. În măsura în care contribuţiile la asigurările
sociale nu sunt deduse din venitul impozabil în momentul plăţii, sumele obţinute sub formă de
transferuri nu sunt impozabile în momentul încasării lor.
Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit sunt:
1. veniturile din activităţi independente sunt cele obţinute din activităţi comerciale, din desfăşurarea
profesiilor liberale (avocaţi, experţi contabili, medici, etc.), din proprietate intelectuală, etc.
2. veniturile din salarii. Intră în categoria veniturilor din salarii toate veniturile în bani şi/sau în
natură, obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate pe bază de contract individual de
muncă, indiferent de perioada de angajare, indiferent de denumirea venitului, inclusiv indemnizaţiile
pentru incapacitate temporară de muncă. Se asimilează veniturilor salariale: indemnizaţiile pentru
îndeplinirea unei funcţii publice, solda lunară, premiile, primele, sporurile, suma din profitul net

49
cuvenită administratorilor companiilor, sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor
comerciale, avantajele primite în legătură cu o activitate dependentă etc.
3. veniturile din cedarea folosinţei bunurilor,
4. venituri din investiţii,
5. veniturile din pensii,
6. veniturile din dobânzi, dividendele,
7. veniturile din activităţi agricole,
8. veniturile din premii şi jocuri de noroc,
9. venituri din alte surse.

b. Impozitele pe veniturile persoanelor juridice. Impozitul pe profit

Se includ în această categorie de impozite cele referitoare la veniturile persoanelor juridice

organizate ca societăţi comerciale. Introducerea impozitului pe profitul societăţilor a produs, de-
alungul timpului, numeroase controverse, pornind de la justificarea teoretică a acestui impozit, de la
definiţia profitului şi efectele pe care le induce în practică un asemenea impozit îndeosebi din punctul
de vedere al alocării resurselor.
Baza de impunere se poate determina pornind de la gradul de integrare a sistemul de
impunere a veniturilor societăţii cu veniturile distribuite acţionarilor sub formă de dividende.
Distingem, în acest sens, patru categorii de integrare şi de impunere:1.sistemul entităţilor separate;
2.sistemul integrării depline; 3.sistemul de impunere intermediar; 4.sistemul imputării
1. Sistemul entităţilor separate reprezintă sistemul tradiţional, potrivit căruia societatea este privită ca
o entitate separată faţă de acţionari şi, în consecinţă, se impune propria sa capacitate de a crea
profituri. Ca urmare, dividendele rezultate din distribuirea profitului sunt supuse dublei impuneri, o
dată prin impunerea profitului societăţii şi apoi în urma distribuirii dividendelor acţionarilor (acestea
fiind considerate venituri personale.
2. Sistemul integrării depline este opus sistemului prezentat mai sus. Societatea nu mai este
considerată o entitate separată de acţionari ci, se confundă cu aceştia. În această situaţie, se impune fie
numai profitul societăţii fiind scutite de impunere dividendele distribuite, fie se impun numai
dividendele distribuite fără să se impună profitul.
3. Sistemul intermediar este o îmbinare a sistemului entităţilor separate şi a integrării depline, prin
practicarea unor cote de impunere mai reduse pentru profitul distribuit decât pentru profitul reţinut de
societate.
4. Sistemul imputării este proiectat astfel încât să se evite dubla impunere a dividendelor. În această
situaţie, se practică creditul de impozit: se impune într-o primă instanţă profitul total al societăţii,
indiferent dacă este sau nu distribuit, după care fiecare acţionar, pe lângă dividendele alocate,
încasează şi o parte din impozitul pe venit, în cota parte fixată de lege. Creditul de impozit este astfel
stabilit încât să acopere impozitul pe venitul personal al acţionarului.
Profitul impozabil se determină pornind de la profitul contabil care, prin prisma fiscalităţii, se
corectează cu ajutorul deducerilor fiscale şi a cheltuielilor nedeductibile din punct de vedere fiscal.
Profitul contabil se determină prin scăderea din veniturile totale obţinute în cursul unui
exerciţiu financiar, a tuturor cheltuielilor aferente realizării acestor venituri. Este vorba de ansamblul
veniturilor şi a cheltuielilor rezultate din activitatea de exploatare, financiară şi excepţională, fapt
pentru care se şi pot determina rezultatele financiare (profit / pierdere) la nivelul fiecărei activităţi.
Profit contabil = Profit din exploatare + Profit financiar + Profit excepţional
Profit contabil = (Venituri din exploatare-cheltuieli din exploatare)+
(Venituri financiare-cheltuieli financiare)+
(Venituri excepţionale-cheltuieli excepţionale)

Profit impozabil = Profit contabil–Cheltuieli deductibile fiscal + Cheltuieli nedeductibile

În categoria cheltuielilor deductibile fiscal se includ cele efectuate pentru obţinerea veniturilor
acestora.

50
 Sursa impozitului indică din ce anume se plăteşte impozitul. Impozitul pe profit fiind un
impozit din categoria celor pe venit, obiectul coincide cu sursa, aceasta nefiind alta decât profitul brut.

2. Impozitele pe avere

Practicarea impozitelor pe avere derivă din dreptul personal de proprietate. Ele se aşează
asupra activelor mobile şi imobile aparţinând persoanelor fizice şi juridice. Baza de impunere o
reprezintă elementele averii consolidate. Plata impozitului se face din venitul adus de avere pentru a
nu diminua masa activelor deţinute. De asemenea, legiuitorul ţine seama, în stabilirea cotelor de
impunere, de situaţia personală a contribuabilului şi de mărimea averii. Impunerea se poate realiza
analitic, pe fiecare element de avere, sau sintetic, pe ansamblul averii.
Principalele tipuri de impozite pe avere cunoscute sunt: impozitele pe proprietatea
imobiliară, impozitele pe proprietatea mobiliară, impozitele pe transferul de proprietate, impozitele
pe creşterea averii.
a. Impozitul pe proprietatea imobiliară vizează clădirile şi terenurile aflate în proprietatea
contribuabililor. Baza de impunere este valoarea declarată de proprietar, sau veniturile capitalizate din
proprietatea respectivă. Cotele de impunere practicate sunt de regulă proporţionale şi nu au un nivel
prea ridicat, pentru a proteja proprietatea. Impozitele imobiliare au un randament scăzut (datorită
faptului că ratele de impunere rămân o perioadă lungă de timp constante, iar reevaluările se fac la
intervale mari de timp), sunt neelastice şi adesea au un caracter regresiv,
b. Impozitele pe proprietatea imobiliară se aşează asupra valorii capitalului în posesiune desemnat de
titlurile de valoare şi se plătesc din veniturile procurate de acestea,
c. Impozitele pe transferul averii au ca obiect trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri de
la o persoană la alta. Transferul poate fi cu titlu gratuit (între vii, sau ca urmare a decesului) şi cu titlu
oneros ca urmare a unui act de vânzare–cumpărare.
În cazul transferului de avere cu titlu gratuit impozitele se instituie asupra succesiunii şi
donaţiilor.
Obiectul impozitului pe succesiuni îl constituie averea moştenită de persoanele fizice. În
vederea impunerii, se identifică contribuabilii, părţile succesorale, evaluarea activului global şi net al
succesiunii. Baza de impunere o reprezintă valoarea succesiunii, iar impunerea se realizează fie
global, pe întreaga avere, fie analitic, pe partea care revine fiecărui moştenitor. Cotele de impunere
sunt de obicei progresive şi ridicate, deoarece moştenirea dobândită are caracter gratuit pentru
beneficiarul succesiunii. Totuşi, legea ţine cont în impunere de gradul de rudenie, practicându-se
adesea scutiri pentru rudele de gradul I.
În cazul impozitului pe donaţii se ia în considerare circulaţia averii între persoanele aflate în
viaţă. Procedura de impunere este mai simplă decât în cazul succesiunilor datorită faptului că se
cunosc ambele părţi (donatorul şi donatarul). Practica acestui impozit s-a instituit pentru a preveni
eludarea impozitelor pe succesiuni prin efectuarea de donaţii în timpul vieţii. Baza de impunere o
reprezintă valoarea averii donate, iar impozitul datorat ţine cont de gradul de rudenie între donator şi
donatar şi de scopul efectuării donaţiei. Plata impozitului cade în sarcina donatarului.
Impozitul pe transferul averii cu titlu oneros se aplică în momentul vânzării-cumpărării de
bunuri mobile şi imobile. Acestea vizează vânzarea şi cumpărarea caselor, a terenurilor, hârtiilor de
valoare, a altor active de capital. Baza de impunere o constituie valoarea bunurilor care fac obiectul
tranzacţiei, iar cotele aplicate sunt proporţionale sau progresive, în funcţie de prevederile legilor
fiscale. Fiscalitatea cea mai lejeră o suportă tranzacţiile bursiere pentru a nu îngrădi circulaţia
capitalului. Impozitul este suportat de către cumpărătorul activelor.
d. Impozitele pe creşterea averii au caracter excepţional şi vizează majorarea valorii unor bunuri într-o
perioadă dată de timp. Din această categorie fac parte: impozitul asupra plusvalorii imobiliare,
impozitul asupra plusvalorii mobiliare, impozitul pe sporul de avere în urma războiului.
Impozitul asupra plusvalorii imobiliare se practică pentru activele de tipul imobilelor şi
terenurilor a căror valoare a crescut din momentul dobândirii până în momentul înstrăinării, fără ca
proprietarul să fi depus vreun efort în acest sens. Cauza creşterii valorii se poate datora îmbunătăţirii
infrastructurii în zona respectivă, extinderii obiectivelor industriale, îmbunătăţirii mediului ambiant,
etc. Impunerea are loc în momentul transferării dreptului de proprietate, iar baza de impunere o
constituie diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de achiziţie, cu luarea în considerare a cheltuielilor

51
efectuate de proprietar. Impozitul se calculează cu ajutorul cotelor proporţionale şi se plăteşte de către
proprietar.
Impozitul asupra plusvalorii imobiliare se instituie asupra sporului de valoare dobândit în
urma vânzării titlurilor de valoare pe piaţa financiară. Plusvaloarea se consideră beneficiu necomercial
şi se impune după regimul cotelor proporţionale.
Impozitul pe sporul de avere dobândit de persoanele fizice în urma războiului se practică
atunci când profitul obţinut ca urmare a unui război este mai mare decât profitul obţinut în condiţii
obişnuite. Cotele de impunere sunt ridicate, progresive dar, cu toate acestea, randamentul este scăzut
deoarece este impozitul este susceptibil de evaziune, plata se face în rate şi într-o monedă depreciată.

B. Impozite indirecte

In cazul impozitelor şi taxelor indirecte se constată diferenţierea între suportatorii legali ai

acestora şi suportatorii lor de fapt, realizându-se incidenţa indirectă. Aceste impozite sunt incluse în
preţurile bunurilor şi tarifele serviciilor, astfel încât prin plata lor beneficiarii mărfurilor şi serviciilor
impozabile devin suportatorii reali ai impozitelor şi taxelor indirecte. Cotele procentuale utilizate
pentru calcularea acestora nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a
celor care cumpără mărfurile sau beneficiază de serviciile ce fac obiectul impozitelor indirecte.
Impozitele şi taxele indirecte afectează în mod deosebit persoanele fizice cu venituri mici,
fiind evident caracterul lor regresiv, în condiţiile în care nu se acordă nici un fel de scutiri sau alte
înlesniri la plată, aşa cum se întâmplă la impozitele directe. Impozitele indirecte nu influenţează
veniturile nominale (ca şi în cazul impozitelor directe), ci numai pe cele reale, diminuând puterea de
cumpărare.
De regulă, în ţările în curs de dezvoltare, ponderea impozitelor şi taxelor indirecte este mai
mare decât cea a impozitelor directe, urmare în special a nivelului scăzut al veniturilor realizate de
persoanele fizice şi juridice. Se mizează pe randamentul ridicat al acestor impozite şi taxe, dublat de
relativa comoditate în aşezarea şi perceperea acestora. În perioadele în care economia înregistrează
creşteri, aceste cerinţe faţă de impozitele indirecte se confirmă. În perioadele de scădere sau de
creştere lentă a produsului intern brut, când consumul se situează la limite inferioare, încasările din
această sursă descresc,se accentuează dezechilibrul bugetar, impunând rectificări bugetare nedorite.
Impozitele şi taxele indirecte care se cuvin bugetului administraţiei centrale de stat sunt:
- accizele,
- taxa pe valoarea adăugată,
- taxele vamale,
- alte taxe.

a. Accizele
Accizele reprezintă taxe speciale de consumaţie care se datorează bugetului de stat pentru
mărfuri sau produse provenite atât din producţia internă, cât şi din import.
Prin intermediul accizelor, statul urmăreşte, atât colectarea unor venituri mai mari, cât şi reorientarea
consumului către anumite grupe de produse. Astfel, prin aplicarea unor accize ridicate, statul poate
influenţa preţul unor produse în sensul creşterii lui şi, în acest fel, reorientarea cumpărătorilor către
produse similare existente pe piaţă care au preţuri mai scăzute. Accizele sunt aplicate unui număr
restrâns de produse impozabile, acestea fiind nominalizate în anexele la legea care reglementează
acest impozit indirect. Dintre aceste produse, amintim cu titlu de exemplu: alcoolul etilic alimentar,
băuturile alcoolice naturale, cafeaua, ţigările şi produsele din tutun, bijuteriile, autoturismele, benzina
şi altele.
Ca trăsături generale, produsele supuse accizării sunt cele al căror consum este supravegheat
de către autorităţi, elasticitatea cererii în raport cu venitule este supraunitar, din punctul de vedere al
autorităţilor produsele accizate nu sunt de merit sau pot cauza externalităţi negative. Grupele de
produse care pot genera externalităţi negative sunt cele al căror consum este ţinut sub control (alcool,
tutun) şi produse necesare funcţionării vehiculelor (carburanţi şi vehiculele însăşi). Accizele practicate
pentru asemenea produse au ca scop internalizarea externalităţilor negative de către consumatori.
Accizele ridicate pentru combustibili şi autovehicule urmăresc limitarea utilizării acestora şi reducerea

52
poluării (ca externalitate negativă). Adesea, resursele provenite din aceste accize se utilizează pentru
reabilitarea drumurilor şi extinderea reţelei de şosele.
Susţinătorii acestui tip de impozite arată că, cu ajutorul lor, se pot colecta venituri
considerabile la buget cu efort minim de colectare din partea administraţiei, randamentul este ridicat,
nu creează distorsiuni economice, evaziunea fiscală este limitată, iar presiunea fiscală este relativ
mică. Numărul mic de producători, volumul ridicat al vânzărilor, cererea neelastică, posibilităţile
reduse de substituire a produselor accizabile recomandă folosirea acestor impozite atunci când se
urmăreşte maximizarea veniturilor bugetare. Pentru ca aceste dominante ale accizelor să se manifeste,
procedurile de administrare a lor trebuie să fie bine reglementate, astfel încât să se înlăture
neajunsurilor administrative şi posibilităţile de evaziune care caracterizează alte tipuri de impozite
indirecte (taxele generale de consum, T.V.A. şi taxele vamale.
În unele legislaţii, accizele sunt utilizate pentru realizarea echităţii pe verticală, îndeosebi
atunci când, din cauza unei administraţii ineficiente, impozitele directe nu se stabilesc în cote
progresive. Literatura menţionează o seamă de opinii referitoare situaţiile în care accizele pot fi
utilizate în acest scop: reducerea ponderii produselor accizate în total consum este minimă;
cheltuielile pentru produsele accizate sunt mari pentru grupele de populaţie cu venituri peste medie şi
mici pentru grupele de populaţie cu venituri sub medie; dacă sunt accizate inclusiv produsele care
intră în consumul larg al populaţiei cu venituri mici, atunci valoarea impozitelor trebuie diferenţiată în
funcţie de calitatea şi preţul produselor; administrarea unui sistem de accize proiectat în manieră
progresivă trebuie să fie fezabilă pentru a înlătura arbitrariul în stabilirea impozitelor; sistemul trebuie
perceput de către contribuabili ca fiind progresiv.
Accizele pot fi stabilite în valori specifice sau ad-valorem şi sunt comparativ mai ridicate
decât cotele de T.V.A. sau taxele generale pe vânzări. Accizele ad-valorem sunt preferate, din punctul
de vedere al politicilor fiscale, celor specifice, deoarece protejează baza de impunere de distorsiuni
cauzate de inflaţie. Acest lucru se poate realiza şi în condiţiile accizelor specifice cu condiţia ca
valoarea impozitelor să se ajusteze periodic cu rata inflaţiei.
Deoarece accizele au ca ţintă un grup bine delimitat de produse, ele pot avea un impact
considerabil asupra deciziilor consumatorilor în ceea ce priveşte alocarea resurselor şi, ca atare, sunt
instrumente eficace utilizate de autorităţi în atingerea obiectivelor de politică financiară.

b. Taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.)

În cadrul măsurilor de promovare a reformei economice şi financiare, taxei pe valoarea
adăugată îi revine un loc major, fiind considerată o componentă esenţială a unui sistem fiscal modern.
T.V.A. este un impozit indirect, din categoria impozitelor generale pe consum, care se
stabileşte asupra operaţiunilor privind transferul bunurilor şi prestărilor de servicii cu plată sau
asimilat acesteia. Din definiţie rezultă că T.V.A. are un caracter universal, deoarece se aplică asupra
tuturor bunurilor şi serviciilor din economie, supuse tranzacţionării. T.V.A. este un impozit unic, dar
cu plata fracţionată, respectiv se calculează pe fiecare stadiu care intervine în realizarea şi
valorificarea produsului sau serviciului. Se caracterizează prin transparenţă, asigurând posibilitatea
cunoaşterii exacte şi concrete a mărimii impozitului şi a obligaţiei de plată.
O altă caracteristică este unicitatea, ceea ce înseamnă că indiferent de circuitul pe care îl
parcurge materia primă, până la realizarea produsului finit, impozitul este acelaşi ca nivel al cotei,
nefiind dependent de întinderea circuitului economic.
c. Monopoluri fiscale
O altă sursă importantă de venituri ale statului, care fac parte din categoria impozitelor
indirecte, o reprezintă monopolurile fiscale. Acestea sunt instituite de stat asupra producţiei şi / sau
vânzării unor produse ca: alcoolul, tutunul, sarea, cărţile de joc ş.a., în virtutea dreptului pe care
acesta îl are de a produce şi comercializa, în regim de exclusivitate (de monopol), anumite mărfuri.
În funcţie de sfera lor de cuprindere monopolurile fiscale pot fi:
1. monopoluri fiscale depline sau totale,
2. monopoluri fiscale parţiale sau speciale.
Monopolurile fiscale depline sunt instituite de stat atât asupra producţiei cât şi asupra comerţului
cu ridicata şi cu amănuntul al unor mărfuri.
Monopolurile fiscale parţiale sunt instituite de stat, fie numai asupra producţiei şi a comerţului cu
ridicata a unor mărfuri, fie numai asupra comerţului cu amănuntul al acestora. Prin vânzarea bunurilor

53
fabricate şi comercializarea lor în exclusivitate de către stat, monopolurile fiscale furnizează acestuia
venituri importante, care provin, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producţie a mărfurilor
la care statul participă în calitate de întreprinzător, iar pe de altă parte, din impozitul indirect inclus în
preţurile de vânzare ale mărfurilor respective, care este încasat de la consumatorii acestora.

d. Taxele vamale
Taxele vamale sunt definite ca fiind prelevări băneşti, percepute de către stat în momentul în
care bunurile trec graniţele ţării, în vederea importului, exportului sau tranzitului.
În condiţiile economiilor moderne, taxele vamale constituie un mijloc de stimulare a
exportului, de lărgire a cooperării economice cu alte state. Gruparea taxelor vamale se poate face
ţinând cont de un număr de criterii.
l. După obiectul impunerii distingem: taxe vamale de import; taxe vamale de export; taxe vamale de
tranzit.
Adesea, pentru produsele exportate nu se percep taxe vamale, având în vedere efectele
pozitive ale exporturilor asupra economiei. Dacă totuşi se practică această categorie de taxe vamale,
atunci sunt vizate exporturile de materii prime, în scopul prelucrării lor în ţară şi exportarea
produselor finite cu valoare adăugată mai mare. În ceea ce priveşte importurile ele sunt impuse în
funcţie de categoria de bunuri achiziţionate şi convenţiile comerciale existente între ţări. Taxele
vamale de tranzit instituite pentru traversarea teritoriului unei ţări se utilizează pe scară tot mai redusă,
în vederea stimulării utilizării infrastructurii unei ţări şi încasarea de valută.
2. După scopul instituirii lor, întâlnim: taxe vamale instituite în scopuri fiscale; taxe vamale
protecţioniste; taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate;taxe vamale preferenţiale;
taxe vamale anti-dumping.
3. După modul de exprimare taxele vamale pot fi: specifice (în sumă fixă pe unităţi naturale); ad-
valorem (ca procent din preţul mărfii); compuse (însumarea primelor două).
Taxele vamale, practicate într-o ţară, sunt cuprinse într-un tabel numit tarif vamal.
Importatorul este cel care plăteşte taxa vamală. Acesta include taxele vamale în preţul de
vânzare a mărfurilor sau serviciilor, astfel încât taxele vamale sunt repercutate asupra cumpărătorului,
care devine suportatorul taxelor vamale. Aceasta este o formă mediată de prelevare a impozitelor.
Nivelul taxei vamale depinde de nevoia de protecţie, taxa fiind cu atât mai ridicată, cu cât
condiţiile de producţie pe piaţa internă sunt mai defavorabile, faţă de cele ale exportatorilor străini. La
stabilirea nivelului taxei vamale se au în vedere ca elemente de bază, diferenţele dintre preţurile
externe şi cele interne, nivelul acestora reflectând de fapt principiile politicii comerciale ale unei ţări.
Taxele vamale reprezintă, aşadar, plata efectuată de persoanele fizice şi juridice pentru serviciile
prestate acestora de instituţiile publice. Funcţiile îndeplinite de taxele vamale sunt de: instrument
fiscal; instrument de politică comercială.

e.Taxele tradiţionale. Alte taxe

Plăţile datorate de persoanele fizice sau juridice pentru actele, faptele sau serviciile efectuate
în favoarea acestora constituie taxe de timbru.
Taxele de timbru fac parte din categoria impozitelor indirecte, ele constituindu-se ca venituri
ale bugetului statului, alături de taxa pe valoarea adăugată, taxele vamale şi accize. În literatura de
specialitate, cu privire la expresia “taxă de timbru”, s-au conturat două accepţiuni:
1) - în sens restrâns, prin taxă de timbru se înţeleg toate plăţile efectuate prin timbre fiscale,
- în sens larg, prin taxă de timbru se înţeleg toate plăţile privitoare la timbru efectuate pentru
soluţionarea unor interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice sau pentru anumite servicii
prestate de organele statului.
În conformitate cu legislaţia în materie, taxele de timbru reprezintă plata serviciilor prestate
ori a lucrărilor efectuate de diferite organe sau instituţii de stat care primesc, întocmesc sau
eliberează diferite acte, prestează diferite servicii ori rezolvă anumite interese legitime ale părţilor.
Taxele de timbru au caracter obligatoriu şi sunt preluate la bugetul statului cu titlu definitiv,
nerambursabil.
Subiecţi ai acestor taxe sunt atât persoanele fizice cât şi cele juridice, pentru care se prestează
un serviciu, se întocmesc acte sau se efectuează activităţi supuse taxelor de timbru. Datorită

54
specificului lor, unele taxe de timbru se datorează numai de persoanele fizice sau numai de cele
juridice, iar altele se plătesc de ambele categorii de persoane.
Cuantumul taxelor de timbru variază în funcţie de natura şi complexitatea serviciului prestat,
de valoarea bunurilor sau a drepturilor ce fac obiectul actului taxabil sau de caracterul şi importanţa
actelor sau faptelor solicitate. Din acest punct de vedere, se disting două categorii de taxe de timbru:
1. taxe în sumă fixă, exprimate în mărimi absolute, aplicabile, de regulă, actelor neevaluabile în bani
dar şi celor evaluabile în bani, pentru care legea stabileşte o taxă în sumă fixă,
2. taxe procentuale, proporţionale, progresive sau degresive, aplicabile actelor evaluabile în bani.
Principalele categorii de acte sau servicii supuse taxelor de timbru sunt următoarele:
-actele şi serviciile prestate de birourile notariale şi de organele administraţiei publice cu atribuţii
notariale,
-reclamaţiile şi memoriile adresate organelor administraţiei publice şi certificatele de orice fel,
-actele de stare civilă,
-actele de identitate,
-acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti,
-autorizaţiile eliberate de organele administraţiei publice şi autorizările acordate,
-eliberarea permiselor de conducere şi a certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor, precum şi a
altor documente similare.
Obiectul taxelor de timbru îl reprezintă actele şi faptele întocmite sau prestate de instituţii sau
de alte organe specializate. In funcţie de organele care primesc, întocmesc, eliberează sau prestează
servicii taxabile, taxele de timbru se grupează în trei mari categorii, astfel:
-taxe de timbru pentru acte şi fapte cu caracter jurisdicţional (taxe judiciare de timbru),
-taxe de timbru pentru actele şi serviciile notariale,
-taxe extrajudiciare de timbru.
Conţinutului acestor categorii de taxe este următorul:
A. Taxele judiciare de timbru
Plătitori ai acestor taxe sunt persoanele fizice sau juridice care introduc acţiuni sau cereri în
justiţie, precum şi persoanele care solicită efectuarea, prin intermediul instanţelor judecătoreşti, a unor
operaţiuni supuse taxelor de timbru.
Obiectul taxelor judiciare de timbru îl constituie acţiunile şi cererile introduse la instanţele
judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie.
Acţiunea în justiţie este mijlocul prin care o persoană urmăreşte satisfacerea a ceea ce i se
datorează. Această acţiune este supusă taxelor de timbru.
Taxele de timbru aferente acţiunilor şi cererilor în justiţie se percep pentru: acţiunile şi
cererile introduse la instanţele judecătoreşti, la executorii judecătoreşti şi la serviciile de publicitate
mobiliară; cererile pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti; eliberarea
copiilor de pe actele aflate în dosarele instanţelor, executorilor judecătoreşti şi serviciilor de
publicitate mobiliară.
B. Taxele de timbru pentru actele şi serviciile notariale
Activitatea notarială se realizează de către:
-notarii publici, prin acte notariale şi consultaţii juridice notariale,
-misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României,
-secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri notariale.
Plătitori ai taxelor notariale sunt persoanele fizice sau juridice .
În obiectul taxelor notariale de timbru se includ următoarele operaţiuni:
a. redactarea de înscrisuri care au conţinut juridic, la cererea părţilor,
b. autentificarea înscrisurilor redate de notarul public sau avocat; procedura succesorală notarială;
certificarea unor fapte, în cazuri prevăzute de lege; legalizarea semnăturilor pe înscrisuri, a
specimenelor de semnătură, precum şi a sigiliilor; darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi;
primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi; actele de protest ale cambiilor,
ale biletelor la ordin şi ale cecurilor; legalizarea copiilor de pe înscrisuri; eliberarea de duplicate de pe
actele notariale pe care le-a întocmit; orice alte operaţiuni prevăzute de lege.
Pentru aceste categorii de acte şi servicii sunt stabilite taxe de timbru diferenţiate după natura
lor.

55
3.3.1.4. Efectele impozitelor

Arthur Laffer a readus în atenţia economiştilor ideea expusă de Adam Smith în Avuţia
naţiunilor potrivit căreia reducerea fiscalităţii poate conduce la creşterea veniturilor publice din
această sursă. Astfel, dacă fiscalitatea creşte până la un punct în care devine inacceptabilă pentru
contribuabil, randamentul său se va reduce, antrenând după sine scăderea veniturilor bugetare. În
aceste condiţii, autorităţile publice sunt nevoite să ţină cont de efectele pe care le produc impozitele
asupra contribuabililor asupra economiei şi asupra societăţii pentru a atinge un randament cât mai
ridicat al acestora.

a. Efectele asupra contribuabililor

Efectele impozitelor decurg din faptul că orice contribuabil, persoană fizică sau juridică,
reacţionează diferit la practicarea unui nou impozit, înclinaţia acestora fiind de minimizare a poverii
fiscale. Atitudinea contribuabilului faţă de un impozit este determinată de calitatea informării cu
privire la natura impozitelor, stabilitatea fiscală, segmentul socio-profesional din care face parte, etc.
De cele mai multe ori, reacţia contribuabililor nu este de acceptare, ci mai degrabă de respingere sau
chiar de refuzul plăţii impozitelor.
Cele mai cunoscute reacţii ale contribuabililor sunt cele “de anunţ”, respectiv “de venit” după
delimitarea utilizată de Pigou. Efectul de anunţ este anterior introducerii în practică a unui nou
impozit şi se concretizează în reacţia psihologică a contribuabilului care caută soluţii pentru reducerea
prelevărilor sale, în timp ce efectul venit este posterior introducerii impozitelor şi afectează mărimea
venitului disponibil în urma plăţii impozitului.

a.1. Efectul de anunţ

Efectul de anunţ se manifestă, cel mai des, prin sustragerea de către contribuabili a unei părţi
din materia impozabilă. Acest fenomen poartă denumirea de evaziune fiscală.
Procedeele utilizate de plătitori pentru a se sustrage obligaţiilor fiscale care le revin sunt
diverse şi în permanentă adaptare la evoluţia legislaţiei fiscale, evoluţia relaţiilor economice şi a
sistemului informaţional contabil. În materie de evaziune se pot identifica două mari categorii de
procedee: procedee licite şi procedee ilicite, respectiv două forme de evaziune fiscală: evaziunea
fiscală legală (licită sau legitimă) şi frauda fiscală (ilicită sau nelegitimă).
Din punct de vedere spaţial, se pot identifica evaziunea fiscală la nivel naţional (sub forma
evaziunii fiscale legale şi a fraudei fiscale) şi evaziunea fiscala internaţională stimulată de
proliferarea paradisurilor fiscale.
Evaziunea fiscală legală constituie un fenomen social care constă în sustragerea de către
contribuabilii de drept a unei părţi din materia impozabilă prin exploatarea lacunelor legislative în
favoarea lor. Această formă de evaziune nu este posibilă decât atunci când legea este neclară sau
prezintă inadvertenţe. În cazul evaziunii legale, contribuabilul încearcă să se plaseze într-o poziţie cât
mai favorabilă pentru a beneficia de avantajele oferite de reglementările în vigoare. În situaţia în care
legea fiscală este echivocă (prezintă o serie de zone "gri") contribuabilii pot fi exoneraţi de
răspundere, aşa cum este admis şi de materia Dreptului Civil, care afirmă următoarele: “convenţiile
trebuie interpretate în sensul cel mai favorabil debitorului” (Codul Civil, art. 989). Evaziunea fiscală
legală are loc atunci când o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii este
sustrasă de la impunere datorită modului în care legislaţia fiscală dispune stabilirea obiectului
impozabil. Frecvenţa evaziunii fiscale creşte în perioadele în care se modifică sau se introduc legi noi,
precum şi atunci când statul utilizează în mod deliberat impozitul, în scopul promovării unor politici
economice stimulative în anumite domenii de activitate sau faţă de anumite categorii de cetăţeni.
Lipsa voinţei sau incapacitatea organului legislativ în direcţia elaborării unei legislaţii clare şi precise
constituie factori determinanţi.
Contribuabilii identifică o serie de mijloace prin care eludează în mod “legal” prevederile
fiscale, prevalându-se de insuficienţele legislaţiei. Astfel, contribuabilii rămân în limita strictă a
drepturilor lor şi statul nu poate interveni decât printr-o legislaţie bine studiată, clară şi precisă.

56
 Acordarea unor facilităţi fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parţiale, reduceri, deduceri
constituie un cadru propice pentru ocolirea sau obligaţiilor fiscale. Acordarea unor scutiri, delimitate
temporal, în cazul înfiinţării de noi societăţi, de la plata impozitului pe profitul realizat constituie un
exemplu. Pentru a se sustrage temporar de la plata obligaţiei fiscale contribuabilul solicită şi obţine
înfiinţarea unor noi societăţi cu acelaşi obiect de activitate. Restul proprietăţilor sunt menţinute într-o
stare de cvasi-funcţionare. Acest procedeu se repetă permanent fără a determina apariţia unor noi
forme de organizare şi exploatare a unor factori de producţie.
Atunci când cheltuielile generale ale societăţilor nu sunt reglementate. există posibilitatea
supraevaluării acestora prin realizarea unor noi cheltuieli fără justificare economică, excesive şi
somptuoase. Acestea constituie o pierdere atât pentru fisc, cât şi pentru societate.
Cele mai frecvente metode de evaziune sunt:
- practica unor societăţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziţii de maşini şi
utilaje pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, măsură care este menită să
stimuleze acumularea,
- folosirea prevederilor legale cu privire la donaţii filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau
nu, duce la sustragerea unei părţi din veniturile realizate de la impunere,
- deducerea din veniturile impozabile a cheltuielilor de protocol, reclamă sau publicitate, constituirea
de fonduri de amortizare sau rezervă într-un cuantum mai mare decât cel justificat din punct de vedere
economic, micşorând astfel venitul impozabil,
- evitarea plăţii impozitelor este posibilă ţinând cont de prevederile legale care permit, adesea,
eliminarea din baza de impunere a unor părţi din materia impozabilă, venituri sau averi, practicarea
amortizării accelerate, impunerea pe baza normelor de venit, posibilitatea împărţirii în mod egal a
veniturilor între membrii familiei şi diminuarea, astfel, a impozitelor plătite, posibilitatea optării
pentru impunere după regimul persoanelor fizice sau a societăţilor, acordarea de facilităţi fiscale,
achiziţionarea de acţiuni la societăţi care distribuie dividende reduse în scopul creşterii preţului de
piaţă a titlurilor etc.
Adesea, se constată în practică faptul că asemenea măsuri de evitare a impunerii sunt
încurajate în mod deliberat considerându-se ca fiind benefice. Asemenea reacţii apar atunci când unele
acte şi fapte sunt impuse cu cote mai înalte decât altele, ceteri paribus, determinând reacţia firească de
a opta pentru activităţi cu fiscalitate mai scăzută sau care ies de sub incidenţa acesteia.
Evaziunea fiscală frauduloasă are caracter ilicit şi se bazează pe rea credinţă din partea
contribuabilului. În acest caz, contribuabilul alege să încalce prevederile legale cu privire la plata
impozitelor, ţinând cont de raportul dintre beneficiile înregistrate prin refuzul plăţii şi penalităţile pe
care le suportă în cazul în care este descoperită frauda, precum şi de probabilitatea de a fi descoperit.
Evaziunea fiscală frauduloasă constă în ascunderea obiectului impozabil, subevaluarea
cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului datorat.
Practic, evaziunea fiscală frauduloasă se prezintă sub forma: nedeclarării materiei impozabile,
declararea unor venituri inferioare celor reale, ţinerea unei contabilităţi incorecte, defectuoase,
nesincere. Evaziunea fiscală frauduloasă se sancţionează cu amendă sau pe cale penală, după cum este
considerată contravenţie sau infracţiune. În general, este dificil să se determine toate formele de
evaziune de acest gen, ele fiind practic nelimitate. În activitatea fiscală, există, însă, forme care se
regăsesc mai frecvent şi de acelea trebuie să se ţină seama la cercetarea contabilă:
- înregistrările cu scop de a micşora rezultatele impozabile,
- înfiinţarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive,
- înscriere de cifre nereale în registrele contabile,
- întocmirea de declaraţii false,
- întocmirea de documente de plăţi fictive,
- ţinerea de registre contabile duble sau nereale,
- nejustificarea cu documente legale a înregistrărilor,
- trecerea în conturi personale a unor părţi din beneficiu pentru a se supune unui regim de
impozitare mai lejer,
- reducerea cifrei de afaceri prin neemiterea facturilor pentru mărfurile livrate
- crearea de conturi pasive la care se găsesc alocate diferite rezerve,
- falsificarea unor acte justificative,
- erori în întocmirea rapoartelor financiar-contabile.

57
a.2. Efectul de venit
Spre deosebire de efectul de anunţ, care poate să se producă sau nu, efectul de venit reprezintă
o permanenţă şi afectează toate veniturile şi averile supuse impozitării.
Adesea, contribuabilii încearcă să translateze povara fiscală asupra altor agenţi economici sau
populaţia cu care intră în contact pe baza tranzacţiilor comerciale. Acţiunea de transfer de impozite de
la cel care îl plăteşte la cel care îl suportă efectiv se numeşte repercusiune. În acest fel, persoana, care
prelevă impozitul, are posibilitatea să recupereze parţial sau total suma plătită fiscului de la cei cu care
intră în raporturi economice prin intermediul preţului. Repercusiunea este un proces legal deoarece,
aşa cum s-a constatat, legiuitorul face distincţie între plătitorul şi suportatorul impozitului. Transferul
sarcinii fiscale presupune parcurgerea mai multor faze:
a. percusiunea este dată de asieta şi de plata impozitului. Se pune în legătură cu venitul din care se
plăteşte impozitul, indică contribuabilul şi motivul plăţii. Subiectul de impozit poate să aleagă între a
suporta impozitul plătit, caz în care venitul său se diminuează definitiv sau, încearcă să recupereze
suma plătită prin translatarea acestuia asupra unei alte persoane
b. translaţia este acţiunea de trecere a impozitului plătit asupra unei alte persoane, venitul subiectului
de impozit rămânând, astfel, neschimbat
c. difuziunea înseamnă trecerea succesivă a sarcinii fiscale de la o persoană la alta prin actul de
vânzare-cumpărare
d. incidenţa reprezintă efectul asupra contribuabilului. Cum difuziunea nu poate avea loc la nesfârşit,
există un suportator final al impozitului. Acesta este ultimul plătitor al impozitului şi suportatorul final
al sarcinii fiscale.
b. Efecte economice ale impozitelor
Cu toate eforturile depuse de legiuitor fiscalitatea nu este neutră, aşa cum o cer perceptele
teoriei financiare. Consecinţele lipsei de neutralitate a impozitelor, observabile în economie, sunt
distorsiunile economice de origine fiscală. Ele provin din neadecvarea progresivităţii impozitelor la
situaţia reală a economiei, folosirea impunerii multistadiale, absenţa flexibilităţii fiscale, structura
neadecvată a fiscalităţii în raport cu sectoarele din economie, cu starea economică de ansamblu a
contribuabililor, legislaţie lacunară, etc. Efectele deformatoare întâlnite pot fi grupate în: distorsiuni
parţiale şi globale, distorsiuni cu origine juridică şi distorsiuni de origine tehnică, distorsiuni de
natură fiscală.
Distorsiunile parţiale sunt provocate de modificarea unui anumit impozit, fără consecinţe
asupra ansamblului economiei.
Distorsiunile globale sunt rezultatul unor decizii cu consecinţe asupra funcţionării întregii
economii. Aceste consecinţe se datorează difuziunii impozitelor individuale afectând produsul
naţional brut şi repartizarea acestuia.
Distorsiunile juridice provin din neadecvarea legislaţiei la mersul economiei, instabilitatea
legislativă, legislaţia lacunară, toate având efecte negative asupra procesului decizional la nivel micro
şi macroeconomic.
Distorsiunile de natură tehnică îşi au originea în aplicarea defectuoasă a legislaţiei şi tehnicii
fiscale, lipsa normelor de aplicare sau complexitatea excesivă a tehnicii fiscale.
c. Efecte sociale ale impozitelor
Efectele sociale ale impozitelor sunt strâns legate de conceptul de “presiune fiscală”. Aceasta
măsoară constrângerea exercitată de impozit, iar în determinarea cantitativă se utilizează formula: P=
F/V, în care F reprezintă ansamblul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, iar V reprezintă
venitul individului sau colectivităţii pentru care se calculează presiunea fiscală. Efectele presiunii
fiscale se manifestă prin diminuarea consumului şi aduc atingere înclinaţiei spre economisire,
modifică destinaţia investiţiilor.

3.3.2. Veniturile provenite de la sectorul de stat

Sectorul de stat are la origine moştenirea patrimoniului public al vechii organizări statale.
Odată cu instaurarea capitalismului, statul a creat serviciile publice şi infrastructura naţională iar

58
începând cu secolul al XX-lea s-a implicat în dezvoltarea economică.Întinderea sectorului de stat a
dobândit dimensiuni necunoscute în trecut, iar configuraţia s-a modificat continuu pe măsură ce statul
şi-a lărgit sfera de activitate. Formarea acestui sector s-a bazat pe moştenirea domeniilor de la statul
feudal, confiscarea de terenuri şi întreprinderi, construirea de întreprinderi de către guverne,
participarea statului cu capital la întreprinderile mixte, achiziţionarea de active corporale şi
necorporale, etc.
Existenţa sectorului de stat este o necesitate obiectivă de natură socială (deoarece oferă
servicii publice de interes general), de natură economică prin dezvoltarea unor activităţi
complementare celor private, a unor activităţi de importanţă strategică (industrii fundamentale, de
apărare, infrastructură, de cercetare, etc.) şi de natură financiară prin procurarea de venituri statului.
Veniturile provenite de la întreprinderile şi proprietăţile statului fac parte din categoria
resurselor ordinare şi pot fi analizate din două puncte de vedere:
- în sens restrâns, atunci când desemnează veniturile pe care statul le procură din gestionarea
bunurilor şi drepturilor sale, mobiliare şi imobiliare, din concesionarea domeniului public, din
acordarea dreptului la pescuit sau valorificarea materialului lemnos de pe terenurile aparţinând
statului,
- în sens larg, veniturile înglobează, alături de cele enumerate mai sus, încasările provenite de la
întreprinderile industriale şi comerciale aflate în proprietatea statului (regii autonome, întreprinderi
naţionalizate, monopoluri, etc.).
Este de remarcat că aceste resurse nu au natură fiscală, sunt preluate de stat direct, fără a
impune constrângeri sau solicitări obligatorii. Ca şi taxele administrative şi parafiscale ele se
deosebesc de impozite a căror percepere implică o relaţie de constrângere, de prelevare gratuită, fără o
contraprestaţie directă şi imediată. Din acest motiv, veniturile de la sectorul de stat poartă denumirea
de vărsăminte.

3.4. Resurse financiare extraordinare

3.4.1. Împrumuturile publice
3.4.1.1.Caracterizare generală

Pe măsură ce funcţiile statului s-au diversificat, resursele financiare ordinare, provenite din
prelevări directe asupra veniturilor şi averilor, nu au mai fost suficiente pentru asigurarea finanţărilor
angajate de către stat, motiv pentru care autorităţile publice au apelat, din ce în ce mai mult, la resurse
financiare extraordinare, menite să completeze deficitul dintre resursele şi cheltuielile publice.
Categoria financiară cea mai importantă, din grupa resurselor extraordinare, o reprezintă
împrumuturile publice interne şi externe (sau creditul public) care cuprind sumele mobilizate din
veniturile disponibile ale persoanelor fizice şi juridice prin intermediul unor instituţii specializate, la
dispoziţia statului a colectivităţilor locale şi a instituţiilor de stat.
Conceptual, diferenţa dintre creditul public, respectiv împrumutul public, ţine de calitatea
părţilor contractante. Astfel, pentru statul debitor suma obţinută de la subscriitori se denumeşte
împrumut, iar din punctul de vedere al creditorului (sau subscriitorului la împrumut ) poartă
denumirea de credit. Creditul (privat sau public) reprezintă, pentru economiile contemporane, o sursă
principală de finanţare, datorită faptului că autofinanţarea nu le-ar putea imprima, singură, o evoluţie
ascendentă. În cazul în care se înregistrează un deficit temporar, completarea veniturilor curente se
face cu ajutorul împrumuturilor. Statul poate apela la această soluţie în măsura în care se bucură de
credibilitate pe pieţele financiare interne şi externe.

3.4.1.2. Necesitatea împrumuturilor publice

Creditul public, ca şi cel privat, reprezintă o necesitate a economiilor moderne. Desigur, în

ceea ce priveşte creditul public, el decurge din decalajul existent între resursele publice ordinare şi

59
nevoile de finanţat sub forma cheltuielilor publice. Deficitul bugetar poate fi temporar, caz în care
resursele financiare sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor dar există un decalaj între
efectuarea plăţilor şi încasarea veniturilor. În această situaţie, Trezoreria publică lansează un
împrumut fie către instituţii publice care înregistrează un excedent temporar, către alţi deţinători de
capital sau la Banca Centrală. Dacă în primele două situaţii împrumutul nu înseamnă decât o
redistribuire a masei monetare, în ultima situaţie înseamnă punerea de bani pe piaţă şi potenţarea
inflaţiei.
Deficitul bugetar se poate manifesta pe toată durata exerciţiului, iar pentru acoperirea lui
autorităţile apelează la împrumuturi pe termen mediu şi lung pe piaţa internă sau externă.
În afara justificării financiare a împrumuturilor, acestea au şi o justificare economică. Ele se
utilizează alături de pârghiile economico-financiare pentru influenţarea derulării proceselor
economice, constituind un instrument de conducerea vieţii economice.
Justificarea politică a recurgerii la împrumuturi reiese din caracterul lor plebiscitar. În
condiţiile în care autorităţile care lansează un împrumut se bucură de încrederea subiecţilor
economici, deţinătorii se fonduri sunt dispuşi să subscrie la împrumut, iar în caz contrar resping
această ofertă. Desigur, condiţia primordială pentru subscrierea la împrumut o reprezintă existenţa
fondurilor excedentare rezultate în urma consumului, prin procesul de economisire. Decizia de a plasa
capitalul în titluri de stat depinde de oportunităţile de investiţii existente, de atractivitatea altor
plasamente financiare şi de condiţiile stabilite de către stat la lansarea împrumutului.
Sumele mobilizate, în acest fel, la dispoziţia autorităţilor, sunt utilizate pentru finanţarea
sectorului public, având ca destinaţie consumul colectiv sau investiţiile cu caracter economico-social.
Ponderea cea mai mare a sumelor împrumutate se utilizează pentru consumul neproductiv, caz în care
sunt numai un mijloc de plată şi nu un capital care se investeşte. În această situaţie, împrumutul nu
aduce nici un venit, iar rambursarea lui se face din alte resurse bugetare cu caracter obligatoriu. În
cazul în care împrumutul primeşte destinaţie productivă, atunci el este aducător de profit, iar
cheltuielile sunt amortizabile din acest profit.

3.4.1.3. Destinaţia împrumuturilor publice

Aşa cum s-a menţionat în paragrafele anterioare, autorităţile publice apelează la

împrumuturile de stat pentru necesităţi ale Trezoreriei sau pentru asigurarea echilibrului bugetar. În
prima situaţie, veniturile ordinare procurate din impozite şi taxe sunt suficiente pentru acoperirea
cheltuielilor planificate dar, pe parcursul execuţiei bugetare, poate să apară o neconcordanţă între
termenele la care sunt efectiv încasate veniturile şi termenele la care sunt efectuate cheltuielile
publice. Apare, în acest fel, un gol de trezorerie din nesincronizarea încasărilor şi a plăţilor. În acelaşi
timp, în alte perioade, încasările devansează cheltuielile fiind create o seamă de excedente. Autoritatea
care administrează execuţia de casă a bugetului (de regulă Trezoreria publică) trebuie să cunoască
perioadele în care pot să apară asemenea decalaje pentru a putea procura resursele necesare acoperirii
golului. O posibilitate este acoperirea insuficienţei resurselor prin împrumuturi de la o altă instituţie
cu caracter public, care înregistrează temporar un plus de resurse sau, dacă acest lucru nu este posibil,
se contractează împrumuturi de la alţi deţinători de fonduri temporar neutilizate. Creditorul de ultimă
instanţă rămâne Banca Centrală care oferă împrumutul în condiţiile stabilite de lege.
Dacă se constată că deficitul bugetar depăşeşte exerciţiul financiar, este cronic sau de
dimensiuni foarte mari, pentru finanţarea sa statul apelează la împrumuturi pe piaţa internă şi/sau
externă. Pentru a realiza acest lucru, guvernul trebuie să se bucure de credibilitate în rândul
creditorilor autohtoni şi al celor de piaţa străină. Şi în acest caz, dacă sumele solicitate nu sunt
obţinute în totalitate se apelează, în ultimă instanţă, la împrumuturi din partea Băncii Centrale,
procedeu care conduce, însă, la creşterea masei băneşti în circulaţie.
Împrumuturile publice contractate pot primi o destinaţie productivă sau neproductivă. În
prima situaţie, ele sunt investite în economie, sunt aducătoare de profit, astfel încât împrumuturile se
autovalorifică şi îşi creează sursele de amortizare, de plată a dobânzilor şi a comisioanelor din
plusvaloarea creată.
De cele mai multe ori, destinaţia împrumuturilor este neproductivă, sumele fiind utilizate
pentru acoperirea cheltuielilor cu administraţia, pentru ordine publică, pentru scopuri militare, pentru
scopuri sociale, etc. În această situaţie, împrumuturile nu dobândesc calitatea de capital, nu se

60
investesc şi nu sunt aducătoare de profit. Rambursarea acestor împrumuturi se face din resurse
bugetare curente, impozite şi taxe sau prin contractarea de noi împrumuturi. Având în vedere
caracterul inflaţionist al împrumuturilor cu destinaţie neproductivă nivelul acestora trebuie limitat în
aşa fel încât să nu producă reacţii adverse sau distorsiuni economice.

3.4.2. Clasificarea împrumuturilor de stat

Clasificarea împrumuturilor de stat se poate face după variate criterii, cele mai importante
fiind următoarele:
a. După locul de plasare a împrumuturilor distingem împrumuturi interne şi împrumuturi externe.
Primele se contractează pe piaţa ţării respective şi se exprimă în monedă naţională, celelalte sunt
contractate pe pieţele străine în valută. În condiţiile globalizării pieţelor, între cele două categorii nu
se poate face o delimitare riguroasă deoarece efectele se cumpără liber pe piaţă de persoane fizice şi
juridice aparţinând diverselor autorităţi, majoritatea titlurilor emise fiind negociabile la bursă.
b. După durata pentru care se contractează împrumutul există împrumuturi cu termen şi împrumuturi
fără termen. Din prima categorie fac parte împrumuturile cu diverse scadenţe (pe termen
scurt,cuprinse între 1-5 ani, pe termen mediu, cuprinse între 2-5 ani şi împrumuturi pe termen lung
peste 5 ani). În cea de-a doua categorie sunt cuprinse împrumuturile fără termen de rambursare, statul
asumându-şi doar obligaţia de a plăti anual dobânda. Obligaţiunile la aceste împrumuturi pot fi totuşi
retrase de pe piaţă pe calea răscumpărării la bursă.
c. După forma pe care o îmbracă, venitul oferit de stat deţinătorilor de înscrisuri se delimitează:
împrumuturi cu dobândă şi împrumuturi cu dobândă şi câştig. Primele sunt remunerate cu o sumă
fixă, iar celelalte cu o dobândă stabilită, la care se adaugă un câştig în situaţia tragerilor la sorţi
câştigătoare.
d. După forma de exprimare împrumuturile de stat sunt: în natură (nu aparţin finanţelor şi au caracter
excepţional) şi împrumuturi în bani, cele care se practică în mod obişnuit în statele moderne.
e.După caracterul raporturilor juridice dintre părţi sunt împrumuturi voluntare şi împrumuturi
forţate. Primele sunt liber consimţite, acţiunea de a subscrie la împrumut fiind benevolă. Cele forţate
sunt mai rar întâlnite, statul impunând subscrierea la împrumut în situaţii excepţionale (crize,
războaie).

3.4.3. Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat

Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat sunt precizate prin actul normativ care le
angajează, care poate fi o lege specială sau chiar Legea bugetului. În acest fel, deţinătorii de fonduri
temporar disponibile, care iau în considerare posibilitatea plasării lor în titluri emise de către stat,
cunosc condiţiile împrumutului, iar autoritatea publică emitentă poate aprecia gradul de îndatorare şi
stabileşte căile de stingere a datoriei. Cele mai importante elemente tehnice sunt:
a. împrumutatul sau subscrisul, debitorul sau emitentul titlurilor este în cazul acesta statul care
solicită un împrumut,
b. împrumutătorii sau subscriitorii, creditorii sau depunătorii reprezintă persoanele fizice şi juridice
care dispun de capital bănesc temporar liber şi consimt să crediteze statul. În schimbul sumelor
vărsate primesc titluri de stat,
c. denumirea împrumutului se pune în legătură destinaţia pe care urmează să o primească
împrumutul, cu anul contractării sau cu mărimea sumei împrumutate, etc. Denumirea se practică
atunci când se doreşte atragerea atenţiei asupra caracterului excepţional al împrumutului sau asupra
obiectivului urmărit, considerat de interes naţional (de exemplu “Împrumut pentru reconstrucţie” sau
“Împrumut 1990” etc. ,
d. înscrisurile la împrumuturile de stat. Valoarea şi cursul acestora. Atunci când valoarea
împrumutului este mare şi se adresează îndeosebi băncilor şi instituţiilor financiare statul nu emite
titluri propriu-zise ci, înregistrează suma în contul instituţiei respective, această modalitate purtând
denumirea de “datorie în cont”. Dacă împrumutul se adresează persoanelor fizice, statul emite
înscrisuri nominative sau la purtător având o formă şi un conţinut consacrate prin acte normative
reprezentând obligaţia statului de a rambursa suma la scadenţă. Denumirile titlurilor sunt diferite în

61
funcţie de scadenţa lor: astfel, titlurile la împrumuturile pe termen scurt poartă, după caz, denumirea
de bonuri de tezaur, poliţe de tezaur, certificate de datorie, etc. În schimb, înscrisurile care certifică
împrumuturi pe termen mediu şi lung se numesc obligaţiuni sau titluri de rentă. Titlurile emise la
împrumuturile pe termen scurt sunt supuse dreptului cambial, pot fi scontate, executate, dar nu pot fi
tranzacţionate la bursă. Certificatele de datorie (de impozit) permit deţinătorilor acestor titluri să le
folosească pentru achitarea datoriilor către stat. Obligaţiunea reprezintă un titlu de credit emis de către
stat pentru împrumuturile pe termen mediu sau lung, care dă dreptul deţinătorului de a primi pentru
suma împrumutată un venit fix sub formă de dobândă. Ea poate fi negociată la bursă, iar preţul de
tranzacţionare se stabileşte în funcţie evaluarea titlului. În legătură cu evaluarea titlurilor se disting
următoarele elemente:
- valoarea nominală, este valoarea înscrisă pe titlu şi exprimă datoria statului faţă de deţinătorul
titlului,
- valoarea reală reprezintă valoarea la care se cumpără/vinde obligaţiunea pe piaţă atunci când
deţinătorul doreşte să-şi recupereze banii înainte de scadenţă,
- cursul obligaţiunii, care este valoarea a 100 de unităţi valoare nominală şi care variază în funcţie de
cerere şi de ofertă. Cursul poate fi egal cu 100, numit curs al pari, mai mic decât 100, numit subpari şi
mai mare decât 100 şi se numeşte suprapari.
e. cuantumul împrumutului de stat stă la baza evaluării datoriei publice şi se stabileşte multiplicând
numărul titlurilor emise cu valoare unui titlu. Distingem: un cuantum aprobat de autoritatea emitentă,
limitat sau nelimitat ca valoare şi timp şi un cuantum realizat care reflectă încrederea în autoritatea
emitentă respectiv în condiţiile împrumutului,
f. termenul de rambursare arată scadenţa împrumutului. Prin menţionarea scadenţei, debitorul
cunoaşte data la care îşi poate recupera suma împrumutată, iar statul debitor cunoaşte data până la
care poate dispune de suma respectivă. La împrumuturile pe termen scurt, statul apelează atunci când
apare o neconcordanţă între momentul încasării veniturilor şi momentul efectuării plăţilor şi la
împrumuturi cu scadenţă îndelungată atunci când deficitul bugetar este cronic sau se realizează
investiţii de mare valoare,
g. veniturile subscriitorilor sunt plăţi efectuate de către stat creditorilor săi pentru folosirea temporară
a capitalurilor cedate. Cele mai importante forme pe care le îmbracă veniturile sunt: dobânda,
câştigurile, primele de rambursare, renta perpetuă şi renta viageră.
Dobânda reprezintă suma de bani pe care statul o plăteşte creditorilor săi în schimbul
utilizării capitalului împrumutat. Are o mărime fixă, stabilită la lansarea împrumutului, de ea
beneficiind toţi subscriitorii proporţional cu capitalul împrumutat. Mărimea sa se stabileşte pe baza
ratei dobânzii. Aceasta este dobânda promisă la fiecare 100 de unităţi monetare, ca urmare se exprimă
procentual pe an şi apare ca o condiţie a împrumutului. Mărimea sa ţine cont de rata anuală a inflaţiei,
de ratele dobânzilor practicate pe piaţa monetară, de factori de risc. Rata dobânzii trebuie să fie cât
mai atractivă pentru deţinătorii de fonduri, datorită faptului că împrumuturile de stat concurează pe
piaţă cu celelalte posibilităţi de efectuare a plasamentelor.
Distingem, şi în cazul ratei dobânzii două nivele, respectiv rata dobânzii nominale şi rata
dobânzii reale. Rata dobânzii nominale (sau rata de emisiune se calculează la valoare nominală a
titlurilor de stat. Raportând mărimea absolută a dobânzii datorate creditorilor statului la valoarea
efectivă (reală) a împrumutului rezultă rata reală a dobânzii. Desigur, dacă cuantumul realizat al
împrumutului este mai mic decât cuantumul aprobat, costul cu împrumutul suportat de stat (redat de
rata reală a dobânzii) este mai mare. Din punctul de vedere al creditorului, rata reală a dobânzii
reprezintă venitul net care revine acestuia de pe urma a 100 de unităţi monetare şi se determină prin
corectarea ratei nominale a dobânzii cu influenţa evoluţiei preţurilor pe piaţă.
Calculul dobânzii reale are loc utilizând formula:
100  d n 100
dr   100
I
în care:
dr rata reală a dobânzii
dn rata nominală a dobânzii
I indicele de preţ al PIB faţă de anul precedent luat ca bază în ţara
creditorului

62
 Câştigurile sau premiile sunt venituri pe care le încasează subscriitorii la împrumuturile de
stat, înlocuind dobânda. Obligaţiunile sunt trase la sorţi, iar premiile sunt plătite deţinătorilor de
înscrisuri câştigătoare.
Prima de rambursare se încasează de către subscriitori atunci când cursul obligaţiunilor în
momentul rambursării este mai mare decât cel din momentul plasării. Ca mărime este egală cu
diferenţa de valoare a înscrisurilor în cele două momente. Prima se adaugă la dobânda promisă
sporind atractivitatea pentru plasamente în credit public.
Renta perpetuă şi renta viageră sunt venituri aduse creditorilor statului pentru împrumuturile
perpetue şi constau, în primul caz, dintr-o sumă echivalentă cu dobânda şi amortizarea împrumutului
pentru o perioadă de timp stabilită, iar în cel de-al doilea caz, este suma vărsată de către stat până la
decesul creditorului după care datoria se stinge.

3.4.4. Operaţiuni privind împrumuturile de stat

Operaţiunile privind împrumuturile de stat sunt acte prin intermediul cărora statul lansează,
modifică şi rambursează împrumuturile de stat.
Plasarea împrumuturilor de stat are înţelesul de vânzare de titluri de stat către deţinătorii de
capital de împrumut, subscriitorii. Căile obişnuite de plasare a titlurilor sunt:
- nemijlocit de către stat prin subscrieri. Responsabil, în această situaţie, cu plasarea împrumuturilor,
este Ministerul de Finanţe care anunţă condiţiile împrumutului. Cei care deţin fonduri temporar
disponibile şi doresc să le fructifice în acest fel se prezintă la ghişeele Trezoreriei publice obţinând în
schimbul sumei titluri de stat. Prin această procedură statul intră direct în legătură cu subscriitorii,
elimină intermediarii şi costurile de intermediere.
- prin negocieri bancare. În această situaţie, băncile, organizate într-un consorţiu, preiau sarcina
plasării titlurilor intrând în raport direct cu publicul. Vânzarea are loc prin serviciile băncii care
asigură distribuirea titlurilor, fără a-şi asuma răspunderea asupra plasării lor integrale. În schimbul
serviciului prestat consorţiul încasează un comision,
- prin adjudecare bancară. Consorţiul bancar cumpără înscrisurile la împrumut, pe risc propriu, pe
care se angajează, mai apoi, să le vândă pe piaţă. El încasează diferenţa dintre preţul de vânzare a
titlurilor şi preţul de cumpărare. Avantajul pentru stat este acela de a încasa banii imediat, fără să
aştepte reacţia publicului şi pentru aceasta, el este dispus să vândă titlurile către bănci la un curs
subpari, astfel încât acestea să poată obţine profitul scontat. Plasamentul prin intermediul băncilor este
mai costisitor pentru stat dar, timpul necesitat de operaţiune este mai scurt.
- prin vânzare la bursă. Această metodă de plasament are o aplicabilitate mai limitată, negocierea se
face fără publicitate pentru a nu provoca scăderea cursului şi a randamentului financiar al
împrumutului.
Plasamentul titlurilor se poate face la valoare nominală, fiind rambursată la scadenţă suma
înscrisă pe titlu la care se adaugă dobânda aferentă, sau cu discont, caz în care, la plasare, creditorul
plăteşte diferenţa dintre valoarea nominală şi dobândă, la scadenţă fiind rambursată valoarea nominală
a titlului.
Modificarea condiţiilor împrumutului are loc prin conversiune şi consolidare. Statul recurge
la modificarea condiţiilor împrumutului atunci când se află într-o condiţie financiară precară sau
conjunctura pieţei pretinde reducerea ratelor dobânzilor sau prelungirea duratei împrumutului.
Operaţiunea de preschimbare a obligaţiunilor unui împrumut mai vechi cu obligaţiuni ale unui
împrumut mai nou, emis cu o dobândă mai redusă se numeşte conversiune. Acest lucru este posibil
dacă pe piaţă există abundenţă de capital, iar rata dobânzii are o evoluţie descrescătoare. Practicarea
conversiunii are ca scop diminuarea sarcinii dobânzii pe împrumut fără a diminua capitalul.
Se întâlnesc în practică trei tipuri de conversiune, respectiv:
- conversiunea forţată, atunci când se oferă creditorilor o singură alternativă de a prezenta la
preschimbare titlurile vechi contra titluri noi, în decursul unei anumite perioade de timp, după care
titlurile vechi îşi pierd valabilitatea,
- conversiunea facultativă atunci când deţinătorii de titluri pot opta pentru păstrarea vechilor
înscrisuri sau de a le preschimba cu altele noi,
- conversiunea sau rambursarea anticipată, când creditorii pot opta fie pentru preschimbarea titlurilor
în condiţiile stabilite de stat fie pentru a solicita rambursarea anticipată a împrumutului.

63
 În legătură cu noţiunea de conversiune este şi noţiunea de arozare, care constă în majorarea
ratei dobânzii la împrumut, operaţiune la care se recurge în condiţiile scăderii masive a cursurilor
pentru a recâştiga încrederea creditorilor. În situaţia în care statul se confruntă cu cheltuieli mari
privind datoria publică, pe care nu le poate achita, recurge la transformarea unei părţi din datoria
contractată pe termen scurt într-o datorie cu scadenţă mai îndepărtată prin prelungirea termenului de
rambursare. Operaţiunea se numeşte consolidare şi constă în preschimbarea titlurilor pe termen scurt
cu titluri pe termene medii sau lungi. Deoarece prelungirea termenului de rambursare înseamnă pentru
creditori creşterea riscului de depreciere a sumelor împrumutate, statul trebuie să accepte, adesea,
majorarea ratei dobânzii. Avantajul pentru statul debitor este de reducere a cheltuielilor publice legate
de rambursarea împrumutului, dar măreşte efortul financiar determinat de plata dobânzilor până la
rambursare. Consolidarea este avantajoasă pentru bănci deoarece acestea încasează sume importante
sub forma comisioanelor de preschimbare a titlurilor împrumutului consolidat. Consolidarea este o
metodă la care statul recurge frecvent, atunci când nu doreşte să atragă atenţia asupra dificultăţilor
financiare cu care se confruntă, preferând să achite la scadenţă împrumutul mai vechi cu un împrumut
nou de valoare egală sau apropiată.
Rambursarea împrumuturilor de stat. Prin rambursarea împrumuturilor de stat se înţelege
restituirea sumelor împrumutate. Operaţiunea se realizează pe seama răscumpărării titlurilor de
împrumut de la deţinători fiind cunoscută şi sub denumirea de amortizarea împrumuturilor. Aplicarea
ei înseamnă diminuarea capitalului aflat, vremelnic, la dispoziţia statului şi reducerea ratei datoriei.
După regimul său, rambursarea poate fi:
- obligatorie (la împrumuturile cu termen),
- facultativă (la împrumuturile perpetue).
După momentul rambursării, se cunosc împrumuturi care se restituie integral la o scadenţă
unică şi împrumuturi care se restituie eşalonat de-alungul unei perioade.
În practica statelor moderne se cunosc mai multe tehnici de rambursare: prin anuităţi, prin
trageri la sorţi periodice, prin amortismente globale, prin răscumpărare la bursă.
- rambursarea prin anuităţi constă în aceea că începând cu al doilea sau al treilea an de la contractarea
împrumutului statul rambursează anual, pe lângă dobânzi şi o parte din suma datorată. Tehnica se
utilizează atunci când statul are puţini creditori cu care stabilirea condiţiilor de rambursat este
posibilă. Anuităţile pot fi egale pe toată durata restituirii sau neegale, stabilindu-se cote progresive sau
regresive. Oricare ar fi modalitatea folosită, restituirea împrumutului este continuă şi determină
reconstituirea capitalului deţinătorului,
- rambursarea prin tragere la sorţi are loc atunci când există un număr mare de creditori ai statului.
Statul răscumpără la anumite termene obligaţiunile ieşite câştigătoare la tragerile la sorţi periodice, iar
procesul continuă până când au fost răscumpărate toate titlurile care poartă această clauză,
- amortismentul global constă în rambursarea în bloc a ansamblului titlurilor de credit. Procedeul este
posibil atunci când statul dispune de resurse financiare suficiente iar cursul titlurilor este redus.
Rambursarea cu ajutorul anuităţilor, prin tragere la sorţi şi prin amortismente globale sunt
caracteristice împrumuturilor cu termen. Resursele de rambursare sunt constituite în cadrul fondului
special de amortizare a datoriei publice, în cadrul resurselor bugetare şi extrabugetare.
- rambursarea împrumuturilor prin răscumpărare la bursă se practică în cazul împrumuturilor
perpetue (fără termen). În această situaţie, statul răscumpără de la deţinători titlurile prin intermediul
pieţei financiare atunci când cursul titlurilor este avantajos. Răscumpărarea este discretă pentru a nu
provoca creşterea bruscă a preţului titlurilor. Procedeul poate fi aplicat direct de către stat sau indirect
prin intermediul băncilor mandatate să efectueze această operaţiune.
Resursele aferente operaţiunilor de amortizare sunt cele mobilizate la fondul special de
amortizare a datoriei publice, resursele bugetare şi excedentele bugetare.
Fondul special de amortizare a datoriei publice se constituie ca un fond cu afectaţie specială,
prin mobilizarea unor sume expres precizate (adesea provin din veniturile aferente monopolurilor
fiscale).
Resursele bugetare ordinare se utilizează atunci când în structura cheltuielilor bugetare
aprobate apar şi cheltuieli pentru ratele scadente în anul respectiv la împrumuturile interne sau externe
inclusiv pentru plata dobânzilor şi comisioanelor.
Atunci când se înregistrează excedente bugetare acestea pot servi la rambursarea unor
împrumuturi de stat perpetue.

64
3.4.5. Datoria publică

Prin datorie publică se înţelege totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice

centrale, de unităţile administrativ teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice şi
juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat.
Motivele pentru care un stat se îndatorează la creditori din interiorul ţării sunt: acoperirea
deficitului bugetar în limitele prevăzute de Legea anuală a bugetului, efectuarea unor cheltuieli
publice de interes naţional, îndeosebi investiţii care nu pot fi finanţate din resurse curente, refinanţarea
datoriei publice contractată în trecut, alte necesităţi aprobate prin legi speciale.
În conexiune cu conceptul de datorie publică se află şi noţiunea de grad de îndatorare care se
determină ca raport între soldul datoriei publice şi PIB. Indicatorul arată în ce măsură valoarea
adăugată într-un an este grevată de datoria publică. Un indicator de interes pentru aprecierea
îndatorării unei ţări este serviciul datoriei publice sau efortul financiar anual reclamat de datoria
publică, care sintetizează cheltuielile cu rambursarea datoriei propriu-zise, cu plata dobânzilor
scadente şi a altor cheltuieli. Efortul financiar se poate exprima utilizând mai multe tipuri de
indicatori: mărimea absolută şi mărimea medie a serviciului datoriei pe locuitor, raportul dintre
serviciul datoriei şi PIB, raportul dintre serviciul datoriei publice şi totalul cheltuielilor publice, etc.
De asemenea, se mai pot calcula: cuantumul anual al dobânzilor, raportul dintre dobânzi şi PIB,
ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor.
Astfel, datoria publică nominală reprezintă totalitatea împrumuturilor angajate de stat şi
nerambursate la un moment dat exprimate în preţurile anului de contractare, iar datoria publică reală
are aceeaşi semnificaţie, dar în preţurile constante ale unui an considerat. Pentru transformarea
datoriei publice nominale în datorie publică reală se utilizează indicele de depreciere a banilor sau
deflatorul.
Datoria publică trebuie lichidată la termen, potrivit clauzelor contractuale. Stingerea datoriei
statului faţă de creditorii săi se poate realiza pe mai multe căi: prin anuităţi, suspendarea plăţilor,
depreciere monetară, repudiere.
Modalitatea de stingere a datoriei prin anuităţi este cea uzuală. În situaţia în care serviciul
datoriei nu este efectuat la termen, datoria aferentă devine datorie arierată (sau amânată). Într-o
asemenea situaţie pot interveni înţelegeri între debitor şi creditor pentru reeşalonarea termenelor, dacă
termenele iniţiale nu pot fi respectate. Suspendarea plăţilor apare în cazul unor situaţii excepţionale
(crize, implicarea într-un război), când statul debitor nu-şi poate respecta angajamentele faţă de
creditori. Se anunţă, astfel, încetarea temporară a plăţilor sau moratoriul. Procedura este stabilită prin
instanţe speciale din motive de insolvabilitate a statului (bancrută). Bancruta poate avea cauze
economice şi /sau politice. Cauzele economice sunt determinate de crize, recesiuni, sau orice
eveniment care poate să determine reducerea drastică a veniturilor statului. Cauzele politice sunt
determinate de implicarea statului într-un război, de izolarea parţială sau totală a ţării din comerţul
internaţional, etc. Este de precizat că suspendarea plăţilor nu înseamnă un refuz al stingerii obligaţiilor
ci încetarea vremelnică a plăţilor cauzată de situaţia financiară a statului. Dacă datoria este de
provenienţă externă, moratoriul se însoţeşte de un acord de consolidare a datoriei prin care se
reeşalonează plăţile. Soluţia moratoriului poate fi privită ca una de ultimă instanţă deoarece afectează
reputaţia statelor pe pieţele financiare.
Deprecierea monetară a sumei împrumutate înseamnă erodarea treptată a sumelor de
rambursat atunci când nu sunt prevăzute clauze de protejare împotriva acestui risc. Efectul se
manifestă atât la debitor care îşi diminuează efortul financiar cu datoria publică, cât şi la creditor care,
deşi i se rambursează aceeaşi sumă în termeni nominali, pierde în termeni reali, achiziţionând mai
puţine mărfuri şi servicii decât în momentul acordării împrumutului.
O practică destul de rar întâlnită este cea a refuzului rambursării datoriei contractate de un
guvern anterior denumită repudiere. Aceasta nu înseamnă o incapacitate de plată ci, refuzul onorării
obligaţiilor contractuale. Recurgerea la repudiere atrage presiuni din partea creditorilor pentru
respectarea obligaţiilor, adesea prin recurgerea la măsuri de constrângere de natură economică sau
politică. În general, creditorii interni au la dispoziţie puţine soluţii prin care să anuleze efectele
repudierii sau să constrângă statul debitor să-şi reia plăţile în contul datoriei; dacă datoria este externă,

65
atunci creditorii pot să ia măsuri de natură economică, politică sau militară pentru a le constrânge să
reia plăţile.

Întrebări de autoevaluare

1. Definiţi resursele financiare publice.

2. Definiţi principalele categorii de impozite.
3. Care sunt principalele elemente comune ale impozitelor?
4. Arătaţi modul de calcul al impozitului pe profit.
5. Care sunt elementele tehnice ale împrumuturilor de stat?
6. În ce constă serviciul datoriei publice?
7. Care sunt principalele operaţiuni privind împrumuturile de stat?

Teste grilă

1. Resursele administrației de stat centrale sunt formate din:

a. impozite și taxe prelevate de la agenții economici și de la populație, venituri nefiscale,
provenite de la regiile publice autonome și de la societățile comerciale și împrumuturi interne
și externe;
b. prelevări fiscale și nefiscale mobilizate pe plan local, transferuri și/sau subvenții de la
bugetul de stat, împrumuturi și alte resurse;
c. cotizațiile pentru asigurările sociale de stat suportate de agenții economici, instituțiile
publice, alte persoane fizice și juridice, cotizațiile plătite de persoanele asigurate și alte
resurse;
d. veniturile obținute din valorificarea produselor, executarea de lucrări sau prestarea de
servicii, subvenții de la bugetul de stat, împrumuturi.

2. Din categoria resurselor comunităților locale fac parte:

a. veniturile obținute din valorificarea produselor, executarea de lucrări sau prestarea de
servicii, subvenții de la bugetul de stat, împrumuturi;
b. cotizațiile pentru asigurările sociale de stat suportate de agenții economici, instituțiile
publice, alte persoane fizice și juridice, cotizațiile plătite de persoanele asigurate și alte
resurse;
c. impozite și taxe prelevate de la agenții economici și de la populație, venituri nefiscale,
provenite de la regiile publice autonome și de la societățile comerciale și împrumuturi interne
și externe;
d. prelevări fiscale și nefiscale mobilizate pe plan local, transferuri și/sau subvenții de la
bugetul de stat, împrumuturi și alte resurse.

3. Resursele asigurărilor sociale de stat sunt constituite din:

a. impozite și taxe prelevate de la agenții economici și de la populație, venituri nefiscale,
provenite de la regiile publice autonome și de la societățile comerciale și împrumuturi interne
și externe;
b. veniturile obținute din valorificarea produselor, executarea de lucrări sau prestarea de
servicii, subvenții de la bugetul de stat, împrumuturi;
c. prelevări fiscale și nefiscale mobilizate pe plan local, transferuri și/sau subvenții de la
bugetul de stat, împrumuturi și alte resurse;
d. cotizațiile pentru asigurările sociale de stat suportate de agenții economici, instituțiile
publice, alte persoane fizice și juridice, cotizațiile plătite de persoanele asigurate și alte
resurse.

66
4. Resursele instituțiilor publice cu caracter autonom provin din:
a. cotizațiile pentru asigurările sociale de stat suportate de agenții economici, instituțiile
publice, alte persoane fizice și juridice, cotizațiile plătite de persoanele asigurate și alte
resurse;
b. veniturile obținute din valorificarea produselor, executarea de lucrări sau prestarea de
servicii, subvenții de la bugetul de stat, împrumuturi;
c. impozite și taxe prelevate de la agenții economici și de la populație, venituri nefiscale,
provenite de la regiile publice autonome și de la societățile comerciale și împrumuturi interne
și externe;
d. prelevări fiscale și nefiscale mobilizate pe plan local, transferuri și/sau subvenții de la
bugetul de stat, împrumuturi și alte resurse.

5. Factorii economici care acționează asupra resurselor financiare publice:

a. sunt cei a căror influență se manifestă pregnant în condițiile unor nevoi de resurse
financiare sporite pentru învățământ, sănătate, protecție și asigurări sociale;
b. sunt cei a căror influență poate fi transmisă prin intermediul prețurilor;
c. sunt de natură să influențeze evoluția produsului intern brut și, în consecință, mărimea
veniturilor impozabile;
d. sunt de natură să influențeze mărimea resurselor financiare prin creșterea sau scăderea
numărului populației active, a numărului contribuabililor.

6. Factorii sociali care acționează asupra resurselor financiare publice:

a. sunt cei a căror influență se manifestă pregnant în condițiile unor nevoi de resurse
financiare sporite pentru învățământ, sănătate, protecție și asigurări sociale;
b. sunt de natură să influențeze mărimea resurselor financiare prin creșterea sau scăderea
numărului populației active, a numărului contribuabililor;
c. sunt cei a căror influență poate fi transmisă prin intermediul prețurilor;
d. sunt de natură să influențeze evoluția produsului intern brut și, în consecință, mărimea
veniturilor impozabile.

7. Factorii monetari care acționează asupra resurselor financiare publice:

a. sunt de natură să influențeze evoluția produsului intern brut și, în consecință, mărimea
veniturilor impozabile;
b. sunt cei a căror influență poate fi transmisă prin intermediul prețurilor;
c. sunt cei a căror influență se manifestă pregnant în condițiile unor nevoi de resurse
financiare sporite pentru învățământ, sănătate, protecție și asigurări sociale;
d. sunt de natură să influențeze mărimea resurselor financiare prin creșterea sau scăderea
numărului populației active, a numărului contribuabililor.

8. Factorii demografici care acționează asupra resurselor financiare publice:

a. sunt cei ce pot influența creșterea producției și a veniturilor, creșterea fiscalității, ca urmare
a măsurilor de politică economică, socială și financiară adoptate;
b. exprimă, sintetic, influențele exercitate asupra mărimii resurselor financiare publice de
către celelalte categorii de factori, prin dimensiunea cheltuielilor publice, a căror creștere
implică necesitatea sporirii resurselor financiare publice;
c. sunt cei a căror influență se manifestă pregnant în condițiile unor nevoi de resurse
financiare sporite pentru învățământ, sănătate, protecție și asigurări sociale;
d. sunt de natură să influențeze mărimea resurselor financiare prin creșterea sau scăderea
numărului populației active, a numărului contribuabililor.

67
9. Factorii politici și militari care acționează asupra resurselor financiare publice:
a. sunt de natură să influențeze mărimea resurselor financiare prin creșterea sau scăderea
numărului populației active, a numărului contribuabililor;
b. sunt cei a căror influență poate fi transmisă prin intermediul prețurilor;
c. sunt cei ce pot influența creșterea producției și a veniturilor, creșterea fiscalității, ca urmare
a măsurilor de politică economică, socială și financiară adoptate;
d. exprimă, sintetic, influențele exercitate asupra mărimii resurselor financiare publice de
către celelalte categorii de factori, prin dimensiunea cheltuielilor publice, a căror creștere
implică necesitatea sporirii resurselor financiare publice.

10. Factorii de natură financiară care acționează asupra resurselor financiare publice:
a. sunt cei ce pot influența creșterea producției și a veniturilor, creșterea fiscalității, ca urmare
a măsurilor de politică economică, socială și financiară adoptate;
b. sunt de natură să influențeze mărimea resurselor financiare prin creșterea sau scăderea
numărului populației active, a numărului contribuabililor;
c. exprimă, sintetic, influențele exercitate asupra mărimii resurselor financiare publice de
către celelalte categorii de factori, prin dimensiunea cheltuielilor publice, a căror creștere
implică necesitatea sporirii resurselor financiare publice;
d. sunt cei a căror influență se manifestă pregnant în condițiile unor nevoi de resurse
financiare sporite pentru învățământ, sănătate, protecție și asigurări sociale;

Probleme rezolvate

Se cunosc următoarele date referitoare la veniturile publice:

- mld. u.m. -
Indicatori Valori Valori
Anul n Anul n + 1
Impozit pe profit 11.000 11.500
Impozit pe salariu 9.300 10.000
Taxa pe valoarea adăugată 12.000 22.500
Alte impozite directe 580 1.700
Accize 4.300 8.500
Taxe vamale 3.400 5.800
Alte impozite indirecte 210 1.300
Venituri din capital 2.300 3.300
Alte venituri 1.500 3.500

Să se determine:
a) Modificarea în mărime absolută şi relativă a veniturilor publice totale şi a fiecărui element de
venit public, din datele aplicaţiei;
b) Ponderea veniturilor fiscale în total venituri în anii de analiză;
c) Ponderea impozitelor indirecte în total venituri şi în venituri fiscale în anii de analiză;
d) Ponderea veniturilor personale în total venituri, în veniturile fiscale şi în impozitele directe, în
cei doi ani de analiză;
e) Ponderea taxelor de consumaţie în total venituri şi în veniturile fiscale, în cei doi ani de
analiză;
f) Determinaţi variaţiile ponderilor aferente cerinţelor anterioare.

Rezolvare:

68
 a) Modificarea în mărime absolută şi relativă a veniturilor publice totale şi a fiecărui element de
venit public:
a1) Modificarea în mărime absolută a veniturilor publice
ΔVp a  Vp n 1  Vp n

a2) Modificarea în mărime relativă a veniturilor publice

Vp n 1
ΔVp r   100  100
Vp n

1. Modificarea în mărime absolută şi relativă a veniturilor publice totale:

VT = Impozit pe profit + Impozit pe salariu + Taxa pe valoarea adăugată + Alte impozite directe +
Accize + Taxe vamale + Alte impozite indirecte + Venituri din capital + Alte venituri
unde:
VpT = venituri totale
- pentru anul n:
VpT = 11.000 + 9.300 + 12.000 + 580 + 4.300 + 3.400 + 210 + 2.300 + 1.500 = 44.590 mld. u.m.
- pentru anul n + 1:
VpT = 11.500 + 10.000 + 22.500 + 1.700 + 8.500 + 5.800 + 1.300 + 3.300 + 3.500 = 68.100 mld. u.m.
ΔVp Ta  68.100  44.590  23.510 mld. u.m.

68.100
ΔVp Tr  100  100  52,72%
44.590
2. Modificarea în mărime absolută şi relativă a fiecărui element de venit public, se va reda în
tabelul de mai jos:
ΔVp a  Vp n 1  Vp n
Vp n  1
ΔVp r   100  100
Vp n

Valori Valori
Indicatori Anul n Anul n + 1 ΔVpa ΔVpr
Impozit pe profit 11.000 11.500 500 4,55
Impozit pe salariu 9.300 10.000 700 7,53
Taxa pe valoarea 12.000 22.500 10.500 87,50
adăugată
Alte impozite 580 1.700 1.120 193,10
directe
Accize 4.300 8.500 4.200 97,67
Taxe vamale 3.400 5.800 2.400 70,59
Alte impozite 210 1.300 1.090 519
indirecte
Venituri din capital 2.300 3.300 1.000 43,47
Alte venituri 1.500 3.500 2.000 133,33
Ponderea veniturilor fiscale în total venituri în anii de analiză;

Vf
PVf/VpT   100
Vp T

69
Vf = Impozit pe profit + Impozit pe salariu + Taxa pe valoarea adăugată + Alte impozite directe +
Accize + Taxe vamale + Alte impozite indirecte
unde:
Vf = venituri fiscale
- pentru anul n:
Vf = 11.000 + 9.300 + 12.000 + 580 + 4.300 + 3.400 + 210 = = 40.790 mld.
- pentru anul n + 1:
Vf = 11.500 + 10.000 + 22.500 + 1.700 + 8.500 + 5.800 + 1.300 = 61.300 mld.
- ponderea veniturilor fiscale în total venituri în anii de analiză
- pentru anul n:
40.790
PVf/VpT   100  91,47%
44.590
- pentru anul n + 1:
61.300
PVf/VpT   100  90,01%
68.100
b) Ponderea impozitelor indirecte în total venituri şi în venituri fiscale în anii de analiză;
Iin = Accize + Taxa pe valoarea adăugată + Taxe vamale + Alte impozite indirecte
unde:
Iin = impozite indirecte
- pentru anul n:
Iin = 4.300 + 12.000 + 3.400 + 210 = 19.910 mld. u.m.
- pentru anul n + 1:
Iin = 8.500 + 22.500 + 5.800 + 1.300 = 38.100 mld. u.m.
- ponderea impozitelor indirecte în total venituri în anii de analiză
IIn
PIIn/Vp   100
T
Vp T
- pentru anul n:
19.910
PIIn/VpT   100  44,65%
44.590
- pentru anul n + 1:
38.100
PIIn/VpT   100  55,95%
68.100
- ponderea impozitelor indirecte în veniturile fiscale în anii de analiză
IIn
PIIn/Vf   100
Vf
- pentru anul n:
19.910
PIIn/Vf   100  48,81%
40.790
- pentru anul n + 1:
38.100
PIIn/Vf   100  62,15%
61.300
c) Ponderea veniturilor personale în total venituri, în veniturile fiscale şi în impozitele directe, în
cei doi ani de analiză:
Vpers. = Impozit pe profit + Impozit pe salariu
unde:
Vpers. = venituri personale
- pentru anul n:
Vpers. = 11.000 + 9.300 = 20.300 mld. u.m.
- pentru anul n + 1:
Vpers. = 11.000 + 10.000 = 21.500 mld. u.m.
- ponderea veniturilor personale în total venituri în anii de analiză

70
 Vpers
PVpers/VpT   100
Vp T
- pentru anul n:
20.300
PVpers/VpT   100  45,53%
44.590
- pentru anul n + 1:
21.500
PIIn/VpT   100  31,57%
68.100
- ponderea veniturilor personale în veniturile fiscale în anii de analiză
Vpers
PVpers/Vf   100
Vf
- pentru anul n:
20.300
PVpers/Vf   100  49,76%
40.790
- pentru anul n + 1:
21.500
PVpers/Vf   100  35,07%
61.300

- ponderea V veniturilor personale în impozitele directe în anii de analiză

Vpers
PVpers/ID   100
ID
ID = Impozit pe profit + Impozit pe salariu + Alte impozite directe
unde:
ID = impozite directe
- pentru anul n:
ID = 11.000 + 9.300 + 580 = 20.880 mld. u.m.
- pentru anul n + 1:
ID = 11.000 + 10.000 + 1.700 = 23.200 mld. u.m.
- pentru anul n:
20.300
PVpers/ID   100  97,22%
20.880
- pentru anul n + 1:
21.500
PVpers/ID   100  92,67%
23.200
d) Ponderea taxelor de consumaţie în total venituri şi în veniturile fiscale, în cei doi ani de
analiză:
Tx. cons. = Accize + Taxa pe valoarea adăugată
unde:
Tx. cons. = taxe de consumaţie
- pentru anul n:
Tx. cons. = 4.300 + 12.000 = 16.300 mld. u.m.
- pentru anul n + 1:
Tx. cons. = 8.500 + 22.500 = 31.000 mld. u.m.
- ponderea taxelor de consumaţie în total venituri în anii de analiză
Tx.conss
PTx.cons/Vp   100
T
Vp T
- pentru anul n:
16.300
PTx.cons/VpT   100  36,55%
44.590
- pentru anul n + 1:
31000
PTx.cons/VpT   100  44,52%
68.100

71
 - ponderea taxelor de consumaţie în veniturile fiscale în anii de analiză
Tx.cons
PVpers/Vf   100
Vf
- pentru anul n:
16.300
PTx.cons/Vf   100  39,96%
40.790
- pentru anul n + 1:
31.000
PTx.cons/Vf   100  50,57%
61.300

e) Variaţiile ponderilor aferente cerinţelor anterioare sunt:

1. Variaţia ponderii veniturilor fiscale în total venituri în anii de analiză:
ΔPVf/VpT  PVf/VpT n 1  PVf/VpT n
ΔPVf/Vp T  90,01%  91,47%  1,46%
2.Variaţia ponderii impozitelor indirecte în total venituri şi în venituri fiscale în anii de analiză:
- variaţia ponderii impozitelor indirecte în total venituri în anii de analiză
ΔPIIn/VpT  PIIn/VpT n 1  PIIn/VpT n
ΔPIIn/VpT  55,95%  44,65%  11,30%
- variaţia ponderii impozitelor indirecte în veniturile fiscale în anii de analiză
ΔPIIn/Vf  PIIn/Vfn1  PIIn/Vfn

ΔPIIn/Vf  62,15%  48,81%  13,34%

1.Variaţia ponderii veniturilor personale în total venituri, în veniturile fiscale şi în impozitele directe,
în cei doi ani de analiză:
- variaţia ponderii veniturilor personale în total venituri în anii de analiză
ΔPVpers/VpT  PVpers/VpT n 1  PVpers/VpT n
ΔPVpers/VpT  31,57%  45,53%  13,96%
- variaţia ponderii veniturilor personale în veniturile fiscale în anii de analiză
ΔPVpers/Vf  PVpers/Vfn1  PVpers/Vfn
ΔPVpers/Vf  35,07%  49,76%  14,69%
- variaţia ponderii veniturilor personale în impozitele directe în anii de analiză
ΔPVpers/ID  PVpers/IDn1  PVpers/IDn
ΔPVpers/ID  92,67%  97,22%  4,55%
2.Variaţia ponderii taxelor de consumaţie în total venituri şi în veniturile fiscale, în cei doi ani de
analiză:
- variaţia ponderii taxelor de consumaţie în total venituri în anii de analiză
ΔPTx. cons/VpT  PTx.cons/VpT n 1  PTx.cons/VpT n
ΔPTx. cons/Vp T  44,52%  36,55%  7,97%
- variaţia ponderii taxelor de consumaţie în total venituri fiscale în anii de analiză
ΔPTx. cons/Vf  PTx.cons/Vfn 1  PTx.cons/Vfn

Metode de evitare a dublei impuneri internationale

Să se determine impozitele pe venit datorate, presiunea fiscală medie suportată şi venitul net
ce îi revine după impozitare unui contribuabil maghiar, luând în considerare toate cele patru metode
de evitare a dublei impuneri fiscale internaţionale, cunoscând următoarele:
- venitul impozabil global al contribuabilului a fost de 120.000 u.m.;

72
 - 40% din venitul global impozabil a fost obţinut în Italia;
- restul de venit global impozabil a fost obţinut în ţara de rezidenţă;
- cele două ţări practică pentru a impozita veniturile persoanelor fizice tehnica
impunerii în progresie simplă.
Baremul de impozitare utilizat este următorul:

Nr. crt Venit anual impozabil Cota de impunere

(u.m.) (%)
Ungaria Italia
1 Până la 20.000 10 12
2 20.001-50.000 16 18
3 50.001-80.000 22 24
4 Peste 80.000 28 30

Rezolvare:
În practica fiscală internaţională s-au sintetizat patru metode sau tehnici de evitare a dublei
impuneri fiscale internaţionale, şi anume:
1. Metoda scutirii totale
2. Metoda scutirii progresive
3. Metoda creditării obişnuite
4. Metoda creditării integrale

Determinăm valoarea impozitului global aferent celor două ţări:

Vig = 120.000 u.m.
ViI  40%  Vig  40%  120.000  48.000 u.m.
ViU  60%  Vig  60%  120.000  72.000 u.m.

unde:
Vig = venit impozabil global;
ViI = venit impozabil Italia;
ViU = venit impozabil Ungaria (ţara de rezidenţă).

1.Metoda scutirii totale:

- aplicând această metodă se evită integral dubla impunere fiscală internaţională, fiecare venit
impozitându-se numai în ţara în care a fost obţinut

I U  VU  c U  72.000  22%  15.840 u.m

I I  VI  c I  48.000  18%  8.640 u.m

unde:
IU = impozit Ungaria;
II = impozit Italia;
cU = cota de impozit aferentă Ungariei.
cI = cota de impozit aferentă Italiei;

I T  I U  I I  15.840  8.640  24.480 u.m.

unde:
IT = impozit total;
Pf = presiunea fiscală.

IT 24.480
Pf   100   100  20,4%
Vig 120.000

73
Vnet  Vig  I T  120.000  24.480  95.520 u.m.

2. Metoda scutirii progresive:

- presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) – se determină ce cotă de impozit îi corespunde venitului impozabil global (suma tutror
veniturilor realizate de contribuabil) în baremul de impozitare din ţara de rezidenţă.

Vig = 120.000  ci = 28%

unde:
ci = cota de impozit aferentă venitului global, conform legislaţiei din ţara de rezidenţă.

b) – se determină impozitul datorat în ţara de rezidenţă, aplicând asupra venitului obţinut în

această ţară, cota de impozit determinată anterior.

I U  VU  c i  72.000  28%  20.160 u.m.

c) – se determină impozitul datorat în ţara străină, conform legislaţiei din ţara străină.

I I  VI  c I  48.000  18%  8.640 u.m.

d) – se determină impozitul total datorat, presiunea fiscală medie suportată şi venitul net.

I T  I U  I I  20.160  8.640  28.800 u.m.

IT 28.800
Pf   100   100  24%
Vig 120.000
Vnet  Vig  I T  120.000  28.800  91.200 u.m.
3. Metoda creditării obiţnuite:
- presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) – se determină ce cotă de impozit îi corespunde venitului impozabil global (suma tutror
veniturilor realizate de contribuabil) în baremul de impozitare din ţara de rezidenţă.

Vig = 120.000  ci = 28%

unde:
ci = cota de impozit aferentă venitului global, conform legislaţiei din ţara de rezidenţă.

b) – se determină un impozit total calculat aplicând asupra venitului impozabil global, cota de
impozit determinată anterior.
I T  Vig  c i  120.000  28%  33.600 u.m.
c

unde:
I cT = impozit total calculat
c) – se determină impozitul datorat în ţara străină, conform legislaţiei din ţara străină.

I I  VI  c I  48.000  18%  8.640 u.m.

d) – se determină impozitul datorat în ţara de rezidenţă, scăzând din impozitul total calculat,
impozitul plătit din ţăra străină doar până la limita impozitului ce va fi plătit în ţara de
rezidenţă pentru un venit egal cu cel obţinut în ţăra străină.


I U  I cT  min I I ; I IU 
unde:

74
 I IU = impozitul ce s-ar fi plătit în Ungaria pentru venitul obţinut în Italia;
I IU  VI  c U  48.000  16%  7.680 u.m.
I I  VI  c I  48.000  18%  8.640 u.m.
I IU < II  I IU
 
I U  I cT  min I I ; I IU  33.600  7.680  25.920 u.m.

e) – se determină impozitul total datorat, presiunea fiscală medie suportată şi venitul net.
I T  I U  I I  25.920  8.640  34.560 u.m.

IT 34.560
Pf   100   100  28,8%
Vig 120.000
Vnet  Vig  I T  120.000  34.560  85.440 u.m.
4. Metoda creditării integrale:
- presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) – se determină ce cotă de impozit îi corespunde venitului impozabil global (suma tutror
veniturilor realizate de contribuabil) în baremul de impozitare din ţara de rezidenţă.
Vig = 120.000  ci = 28%
unde:
ci = cota de impozit aferentă venitului global, conform legislaţiei din ţara de rezidenţă.
b) – se determină un impozit total calculat aplicând asupra venitului impozabil global, cota de
impozit determinată anterior.
I cT  Vig  c i  120.000  28%  33.600 u.m.
unde:
I cT = impozit total calculat
c) – se determină impozitul datorat în ţara străină, conform legislaţiei din ţara străină.

I I  VI  c I  48.000  18%  8.640 u.m.

d) – se determină impozitul datorat în ţara de rezidenţă, scăzând din impozitul total calculat,
impozitele plătite din ţările.
I U  I cT  I I  33.600  8.640  24.960 u.m.
e) – se determină impozitul total datorat, presiunea fiscală medie suportată şi venitul net.
I T  I U  I I  24.960  8.640  33.600 u.m.
I 33.600
Pf  T  100   100  28%
Vig 120.000
Vnet  Vig  I T  120.000  33.600  86.400 u.m.

Calculul impozitului pe salar

Un salariat al unei instituţii are salariul de încadrare de 2084 RON. De asemenea angajatul primeşte o
gradaţie de merit în cuantum de 417 RON. Pentru vechimea derulată în aceeşi instutuţie spor de 15%.
Datorita faptului că are titlul de doctor în ştiinţe angajatul primeşte un spor de 15%. Sporul pentru
vechimea totală în muncă este de 20%
Să se determine salariul net ştiind că impozitul pe salar este de 16%.

REZOLVARE

Suma primită pentru vechimea în aceeaşi instituţie: (2084RON + 417 RON) x 5% = 375 RON
Spor pentru deţinerea titlului de doctor = (2084RON +417 RON+375 RON) x15%= 431 RON
Spor de vechime totală= (2084RON+417 RON)* 20% = 500 RON

75
Salarul brut = 2084+417+375+431+500= 3807 RON
Reţineri din salarul brut:
- sănătate 3807 x 6,5% = 245 RON
-CAS 3807 x 9,5% = 361RON
-şomaj = (2084RON + 409 RON+ 627 RON) 1% = 3120 x 1% = 31 RON

Venit impozabil = Salar brut- reţineri = 3807 RON – 245 RON-361 RON- 31 RON= 3170 RON

Impozit datorat = 3170 x 16% = 507 RON

Salar net = 2663 RON

Calculul impozitului pe profit

Determinaţi impozitul pe profit datorat, presiunea fiscală medie suportată, impozitul pe profit,
impozitele pe dividende datorate şi dividendele nete cuvenite celor 6 acţionari ai S.C. „Ştefan” S.A.,
cunoscând următoarele date:
- venituri totale în sumă de 193.680 mii u.m;
- venituri încasate din export în sumă de 81.345,6 mii u.m;
- cheltuieli totale (exclusiv impozit pe profit datorat) în sumă de 129.200 mii u.m;
- dividende primite de la alte societăţi comerciale, persoane juridice române în sumă de 8.860
mii u.m;
- suma prelevată la rezerve legale este de 1.240 mii u.m;
- soldul iniţial al rezervelor este de 9.380 mii u.m;
- capitalul social subscris şi vărsat este în sumă de 53.600 mii u.m;
- capitalul social a fost constituit prin participarea în proporţie de 65% a S.C. „Eximpart”
S.R.L. şi a unor cote egale subscrise şi vărsate de 5 persoane fizice;
- amortizarea excepţională este de 5.460 mii u.m;
- cheltuielile de sponsorizare peste normele legale sunt în sumă de 68 mii u.m şi cheltuielile de
protocol peste limitele legale sunt de 92 mii u.m;
- impozitul pe profit virat la buget, cumulat de la începutul anului este în sumă de 7.053,2 mii
u.m;
- profit repartizat la fondul de participare a salariaţilor este în sumă de 4.400 mii u.m;
- cota de profit cuvenită managerului este de 2.240 mii u.m.

Rezolvare:

Pri = Prbr – De + Chnf = 64480 – 10100 – 5620 = 60000 mii u.m

unde :
Pri = profit impozabil
Prbr = profit brut
De = deduceri din profitul brut
Chnf = cheltuieli nedeductubile fiscal

Prbr = VT – ChT = 193680 – 129200 = 64480 mii u.m.

I Pr  Pri  c i
I Pr  Pri  c i  60.000  16%  10.499,2 mii u.m.
Deducerile din profitul brut sunt:
- dividendele primite de la o altă persoană juridică română (Dipr);
- sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea fondului de rezervă în limita a 5% din
profitul contabil anual, până ce fondul de rezervă atinge 20% din capitalul social (SFR d);

76
 - eventualele venituri din provizioanele pentru care nu s-a admis deducerea (Vprov).

De = Dipr + SFRd + Vprov + Ad = 8860 + 1240 = 10.100 mii. u.m.

Cheltuielile nedeductibile din punct de vedere fiscal (Chnf) au fost expres prevăzute şi
enumerate, fiind vorba despre:
d
 impozitul pe profit datorat ( I pr ), inclusiv cel plătit în străinătate;
 amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile datorate către autorităţile
române şi străine (ACMP), altele decât cele prevăzute în contractele economice;
 cheltuielile de protocol ce depăşesc limita de 2% aplicată asupra diferenţei dintre totalul
veniturilor şi cheltuielilor aferente (ΔChpr);
 cheltuielile cu diurna care depăşesc limita legală stabilită pentru instituţiile
publice (ΔChdi);
 sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor peste limitele legale(ΔSFR);
 sumele utilizate pentru constituirea provizioanelor peste limitele legale (ΔSprov);
 sumele care depăşesc limitele cheltuielilor considerate deductibile, conform legilor
bugetare anuale (ΔSchdlba);
 cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor constatate lipsă în gestiune sau degradate
şi neimputabile, precum şi pentru activele corporale pentru care nu au fost încheiate
contracte de asigurare, TVA aferentă acestor cheltuieli, TVA aferentă bunurilor, altele
decât cele din producţie proprie, acordate salariaţilor sub forma unor avantaje în natură,
precum şi TVA nedeductibilă aferentă cheltuielilor care depăşesc limitele prevăzute de lege
(Chsta, TVAn);
 cheltuielile de asigurare care nu privesc activele corporale şi necorporale ale
contribuabililor, inclusiv pentru asigurările de viaţă ale persoanelor angajate (Chasign);
 alte cheltuieli nedeductibile fiscal (Achnf).
d
Chnf = I pr + ACMP + ΔChpr + ΔChdi + ΔSFR + ΔSprov + ΔSchdlba +
+ Chsta + TVAn + Chasign + Achnf = 5460 + 68 + 92 = 5620 mil. lei

Trebuie verificat dacă se respectă restricţiile privind efectuarea prelevărilor din profit la
fondul de rezervă, precum şi încadrarea în condiţia finală a sumelor prelevate:

20 9380
Sd i FR   CS   100  17,5 &  respectă restrictia
100 53600
5 1240
SFR d   Prbr   100  1,92%  respectă restrictia
100 64480
20 10620
Sd i fFR   CS   100  19,81%  respectă restrictia
100 53600

unde:
SdiFR = soldul iniţial al fondului de rulment
SFRd = sume prevelate din profit la fondul de rulment

SdfFR = SdiFR + SFR = 9380 + 1240 = 10620 mil. lei

Rezultă că întreaga sumă prevelată la fondul de rulment este deductibilă din punct de vedere fiscal.

Prf s = presiunea fiscală medie suportată

Ipr d 10.499,2
Prf s   100   100  17,49%
Pri 60000

77
 d
Se compară I pr cu viramentele cumulate efectuate şi se determină situaţia societăţii
comerciale în raporturile cu bugetele de stat.

I dpr  I pr
vc
 I dev
pr

I dev
pr  I dpr  I pr
vc
 10.499,2  7053,2  3446 mii u.m.

vc
I pr = impozitul pe profit de virat cumulat
d
Prn = Prbr - I pr = 64480 – 10.499,2 = 53980,8 mii u.m.
Prn = profit net
Dibr = Prn – ( SFR + PrFPS + CPrM + PrF) = 53980,8 – 7880 = 46.100,8 mii u.m.
Dibr = dividendul brut

Dividendul brut (profitul brut) este format din:

 sumele prelevate la fondul de rezervă;
 pierderile de acoperit din anii precedenţi;
 părţile din profit repartizate la fondul de participare a salariaţilor la profit;
 cota de participare a managerului la profit;
 părţile din profit repartizate la rezervele statutare;
 părţile din profit utilizate pentru alte repartizări legale.

SFR = sumele prevelate la fondul de rezervă

PrFPS = profit repartizat la fondul de participare a salariaţilor
PrExp = Pri  Pvexp = 60000  0,42 = 25200 mii u.m.

Dibr = 46.100,8 mii u.m.

din care:
- 65% S.C. Eximpart S.R.L. (persoană juridică) – 29.265,5 mii u.m.
- 35% 5 acţionari (persoane fizice) – 16.135,5 mii u.m. în total pentru toţi cei 5 acţionari,
3.227,1 mii u.m.

În cazul S.C. Eximpart S.R.L. (persoană juridică):

16 16
 Dibr   29.265,5   4682,48
Idipj 100 100 mii u.m.
În cazul celor 5 acţionari (persoane fizice):
16 16
 Dibr   3.227,1   516,336
Idipf 100 100 mii u.m.

Idi = impozit pe dividende

Dinet  Dibr  Idi
Dinet  dividend net
Dinet SC  29.265,5  4682,48  24.583,02 mii u.m
Dinetpf 26  3.227,1  516,336  2.710,764 mii u.m
În cazul persoanelor fizice valoarea dividendelor este aceiaşi pentru fiecare acţionar.

Aplicaţii privind împrumuturile de stat

1.Obligaţiunile unui împrumut de stat sunt cumpărate de un consorţiu bancar care le plasează
pe piaţă. Suma totală a împrumutului conform valorii nominale a obligaţiunilor este de 100.000.000

78
u.m. Consorţiul a cumpărat obligaţiunile de stat la un curs de 92 % şi reuşeşte să le plaseze pe piaţă la
un curs de 96 %.
Se cere :
a) Determinarea sumei efectiv încasate de către stat;
b) Calcularea sumei ce îi revine consorţiului bancar după plasarea împrumutului.

Rezolvare :
a ) S  VN  C1
92
S1  100.000.000   92.000.000 u.m.
100
unde:
S1 = suma încasată de stat prin emisiunea de obligaţiuni;
VN  valoarea nominală a împrumutului;
C1  cursul la care statul vinde titlurile.

b) S 2  VN  C 2

96
S 2  100.000.000   96.000.000 u.m.
100
unde:
S 2  suma încasată de consorţiul bancar prin vărsarea obligaţiunilor;
VN  valoarea nominală a titlurilor;
C 2  cursul la care vinde obligaţiunile consorţiul bancar
Suma (câştigul sau pierderea) -  care revine consorţiului bancar se determină ca diferenţă
între S 2 şi S1 .
Δ  S 2  S1
  96.000.000  92.000.000  4.000.000 u.m.

2. Sunt emise de către stat pentru a fi plasate pe piaţă obligaţiuni ale unui împrumut cu o
valoare nominală de 2.000 u.m. În momentul plasării cursul obligaţiunilor este “al pari”, iar în
momentul rambursării este “supra pari” fiind de 104,5 %.
Se cere :
a) Să se calculeze suma la care are dreptul la rambursare deţinătorul a 1.000 obligaţiuni ;
b) Să se determine prima de rambursare la care are dreptul deţinătorul a 500 obligaţiuni ştiind că
în momentul rambursării cursul este “sub pari” adică 98 %.

Rezolvare :
a) P.R.  VR R  VR P

104,5 100 4,5

P.R.  2.000   2.000   2.000   90 u.m. pentru o obligaţiune
100 100 100
P.R  90  1.000  90.000 u.m. pentru 1000 obligaţiuni
unde:
P.R = prima de rambursare;
VR R  valoarea reală de rambursare;
VR R = valoarea reală la plasare.
b) P.R.  VR R  VR P

79
 98 100 -2
P.R.  2.000   2.000   2.000    40 u.m. pentru o obligaţiune
100 100 100
P.R  - 40  500  -20.000 u.m. pentru 500 obligaţiuni
În această situaţie deţinătorul de obligaţiuni înregistrează o pierdere de 20.000 u.m.

Aplicaţii privind datoria statului

Pentru împrumuturile externe contractate, un stat are de efectuat următoarele plăţi şi anume:
- Plăţi pentru ratele scadente 4.000 milioane u.m;
- Plăţi privind dobânzile aferente împrumuturilor 500 milioane u.m.
P.I.B. este de 50 miliarde u.m., veniturile obţinute din exportul de produse şi servicii sunt în
sumă de 20 miliarde u.m., iar cheltuielile bugetare 15 miliarde u.m.
Se cere :
Determinarea indicatorilor care reflectă efortul financiar-valutar generat de datoria externă;

Rezolvare :
1) serviciul datoriei externe (SDE);
2) ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetare;
3) ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export;
4) ponderea serviciului datoriei externe în P.I.B.;
5) ponderea dobânzilor în cheltuielile bugetare;
6) ponderea dobânzilor în veniturile din export;
7) ponderea dobânzilor în P.I.B.

(1) SDE1  R s  Db  Comisioane  Alte chelt Datoria externa

SDE  4.000  500  4.500 milioane u.m
SDE  4,5 miliarde u.m.

SDE 4,5
(2) R 1   100   100  30 0 0
CH.BUG. 15

SDE 4,5
(3) R 2   100   100  22,5 0 0
VE 20

SDE 4,5
(4) R 3   100   100  9 0 0
P.I.B. 50

Db 0,5
(5) R 4   100   100  3,33 0 0
CH.BUG. 15

Db 0,5
(6) R 5   100   100  2,5 0 0
VE 20

Db 0,5
(7) R 6   100   100  1 0 0
P.I.B. 50

unde:
Rs = rate scadente;
Db = dobânzi;
Alte chelt.Datoria externă = alte cheltuieli privind datoria externă;
SDE = serviciul datoriei externe;

80
CH.BUG. = cheltuieli bugetare;
P.I.B. = produsul intern brut;
R1-6 = ponderile cerute în rezolvare.

Probleme propuse:

Se cunosc următoarele date referitoare la veniturile publice:

- mld. u.m. -
Indicatori Valori Valori
Anul n Anul n + 1
Impozit pe profit 15.000 17.500
Impozit pe salariu 19.300 20.000
Taxa pe valoarea adăugată 23.000 25300
Alte impozite directe 7700 9.700
Accize 6400 8.500
Taxe vamale 4400 6600
Alte impozite indirecte 330 520
Venituri din capital 3200 5.300
Alte venituri 1.500 3.500

Să se determine:
g) Modificarea în mărime absolută şi relativă a veniturilor publice totale şi a fiecărui
element de venit public, din datele aplicaţiei;
h) Ponderea veniturilor fiscale în total venituri în anii de analiză;
i) Ponderea impozitelor indirecte în total venituri şi în venituri fiscale în anii de analiză;
j) Ponderea veniturilor personale în total venituri, în veniturile fiscale şi în impozitele
directe, în cei doi ani de analiză;
k) Ponderea taxelor de consumaţie în total venituri şi în veniturile fiscale, în cei doi ani
de analiză;
l) Determinaţi variaţiile ponderilor aferente cerinţelor anterioare.

2. Un angajat al unei firme are un salar de încadrare de 3500 RON. Angajatul are o vechime totală în
muncă de 17 ani pentru care primeşte un spor de vechime de 20%. De asemenea angajatul beneficiază
de sporuri în valoare de 550 RON şi pentru orele suplimentare prestate este remunerat cu 1000 RON.
Să se calculeze reţinerile di salar, impoyitul datorat şi salarul net al acestui angajat.

3. Să se determine impozitele pe venit datorate, presiunea fiscală medie suportată şi venitul

net ce îi revine după impozitare unui contribuabil olandez, luând în considerare toate cele patru
metode de evitare a dublei impuneri fiscale internaţionale, cunoscând următoarele:
- venitul impozabil global al contribuabilului a fost de 250.000 u.m.;
- 35% din venitul global impozabil a fost obţinut în Italia;
- restul de venit global impozabil a fost obţinut în ţara de rezidenţă;
- cele două ţări practică tehnica impunerii în progresie simplă.
Baremul de impozitare utilizat este următorul:

Nr. crt Venit anual impozabil Cota de

(u.m.) impunere
(%)
Olanda Italia
1 Până la 20.000 15 12

81
 2 20.001-50.000 18 18
3 50.001-80.000 30 24
4 Peste 80.000 40 30

4.Sunt emise de către stat pentru a fi plasate pe piaţă obligaţiuni ale unui împrumut cu o
valoare nominală de 5.000 u.m. În momentul plasării cursul obligaţiunilor este “al pari”, iar în
momentul rambursării este “supra pari” fiind de 105 %.
Se cere :
c) Să se calculeze suma la care are dreptul la rambursare deţinătorul a 2.000 obligaţiuni ;
d) Să se determine prima de rambursare la care are dreptul deţinătorul a 1000 obligaţiuni ştiind
că în momentul rambursării cursul este “sub pari” adică 95 %.

MODULUL IV
TEORIA BUGETULUI DE STAT

Acest modul tratează teoria bugetului de stat. Bugetul este privit ca o situaţie previzionată a
veniturilor şi cheltuielilor unei entităţi sau unei colectivităţi în decursul unei perioade de timp. Bugetul
este consecinţa unui act politic, fiind construit conform doctrinei partidului de guvernământ.
Construcţia bugetară se realizează în baza anumitor principii clasice: universalitatea şi
unitatea bugetară, anualitatea bugetului, echilibrul bugetar, specializarea şi publicitatea bugetului.
Noţiunile care se doresc a fi explicate şi delimitate în acest capitol sunt buget public, buget de stat,
bugete autonome şi bugete extraordinare. Este abordată problematica echilibrului bugetar,
problematică importantă pentru ştiinţa finanţelor. Echilibrul bugetar reflectă situaţia în care
cheltuielile bugetare sunt acoperite integral din venituri de aceeaşi natură, cu caracter stabil, fără
excedente sau deficite importante. În finanţele moderne, echilibrul bugetar devine un obiectiv pe
termen lung şi se integrează în echilibrul economic general.
Stabilirea bugetului de stat este un act politic fundamental. Acesta se realizează în două
etape: elaborarea proiectului de buget şi votarea proiectului în Parlament. Din punct de vedere politic,
prezintă importanţă autoritatea publică care are competenţă în elaborarea proiectului de buget, iar
tehnic, trebuie considerate mijloacele de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor înscrise în proiect. În
acest sens, sunt utilizate metode administrative de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor (Metoda
autonomă sau a penultimei; Metoda diminuării sau majorării) precum şi metode moderne de evaluare
(Analiza cost-avantaje; Planificare, programare sistem bugetar; Raţionalizarea opţiunilor bugetare).
Prevederile bugetului de stat se realizează prin intermediul execuţiei bugetare. Operaţiunile de
execuţie a bugetului de stat se referă la încasarea sumelor care constituie venituri bugetare şi

82
aprobarea cheltuielilor aprobate pe destinaţii. Prezintă importanţă etapele de execuţie a cheltuielilor
publice, precum şi etapele privind operaţiunile de execuţie a veniturilor.
Operaţiunile bugetare sunt supuse unui control de ordin administrativ, jurisdicţional şi
parlamentar.

4.1. Conceptul de buget

Activitatea financiară a statului se derulează într-o manieră reglementată, pe baza legii
finanţelor publice. Aceasta se defineşte “ca un ansamblu de conturi care descriu, pentru un an
financiar, totalitatea resurselor şi cheltuielilor statului”.1 Aceste conturi sunt detaliate în documentul
de planificare financiară, bugetul.
Termen generic, bugetul defineşte o situaţie previzionată a veniturilor şi cheltuielilor unei
entităţi sau unei colectivităţi în cursul unei perioade de timp, de obicei un an. Întocmirea bugetului
reprezintă o necesitate obiectivă, dată fiind insuficienţa resurselor publice comparativ cu caracterul
nelimitat al nevoilor publice. Cu aplicaţie la finanţele statului, “bugetul reprezintă balanţa veniturilor
şi cheltuielilor probabile ale unui stat pe o perioadă de un an”.
Bugetul este rezultatul unei decizii politice şi, ca atare, este expresia doctrinei partidului aflat
la putere. Prin aprobarea sa de către Parlament bugetul devine lege iar respectarea prevederilor sale
este obligatorie. Bugetul, prezentat Parlamentului pentru dezbatere şi aprobare, rezultă în urma
confruntărilor diferitelor puncte de vedere ale membrilor Guvernului, ale grupurilor de interese, ale
electoratului şi ale funcţionarilor publici.
Toţi aceşti participanţi la procesul bugetar urmăresc, în permanenţă, eficienţa deciziilor, astfel
încât să se atingă obiectivele urmărite. Eficienţa se referă, în primul rând, la modul de alocare
resurselor în funcţie de constrângerile bugetare şi preferinţa consumatorilor de utilităţi finale, iar în al
doilea rând, la veniturile procurate de utilităţi în raport cu costul producerii acestora.
Noţiunea de buget corespunde, aşadar, exigenţelor de ordin politic şi financiar al statului. De
aici rezultă atribuţiile care revin Parlamentului în materie de autoritate bugetară şi de control al
execuţiei bugetare. Documentul previzional întocmit este expresia opţiunilor guvernului în ansamblul
domeniilor de competenţă (economie, protecţie socială, educaţie, cultură, apărare, ordine publică,
etc.). Din punct de vedere financiar, bugetul redă, în expresie valorică, veniturile şi cheltuielile
statului, urmărind realizarea echilibrului financiar. De asemenea, trebuie menţionat faptul că bugetul
se supune unor cerinţe de ordin tehnic, parcurgând fazele pregătire şi elaborare, pe baza metodelor de
evaluare consacrate, respectiv de execuţie şi încheiere.
Principiile bugetare clasice sunt: universalitatea şi unitatea bugetară, anualitatea bugetului,
echilibrul bugetar, specializarea şi publicitatea bugetului.
1. Universalitatea şi unitatea bugetară. Universalitatea pretinde ca toate veniturile şi cheltuielile
publice să fie înscrise în buget cu sumele lor globale, nefiind permisă înregistrarea numai a soldului
dintre ele. Interzicerea compensării veniturilor cu cheltuielile se justifică prin aceea că se dă, astfel,
organului legislativ posibilitatea de a cunoaşte volumul resurselor pe care statul urmează să le
încaseze, precum şi destinaţiile pe care acestea le vor lua sub forma cheltuielilor publice.
Strâns legată de universalitatea bugetară este şi regula unităţii bugetare, care prevede
cuprinderea veniturilor şi cheltuielilor într-un singur document. Respectarea acestei cerinţe oferă
posibilitatea stabilirii cu exactitate a raportului dintre venituri şi cheltuieli şi, mai departe, aprecierea
situaţiei bugetului ca fiind, echilibrată, excedentară sau deficitară.
2. Anualitatea bugetului. Principiul anualităţii a fost introdus în secolul al XVII-lea în Marea Britanie,
odată cu aplicarea simultană a practicii bugetelor private. El face referire la perioada de timp pentru
care se întocmeşte şi se aprobă bugetul, precum şi la perioada de timp pentru care guvernul este
autorizat să încaseze venituri şi să efectueze cheltuieli. De asemenea, respectarea acestui principiu
este importantă deoarece, în afara sa, celelalte principii nu pot fi aplicate. În virtutea anualităţii,
documentul de previziune se elaborează în fiecare an, iar examinarea proiectului de buget permite
efectuarea unui control riguros asupra modului de realizare a veniturilor şi cheltuielilor din perioada
precedentă.
3.Echilibrul bugetar. Cerinţa de a respecta echilibrul bugetar a constituit “cheia de boltă” a finanţelor
publice clasice, instituind obligativitatea acoperirii integrale a cheltuielilor din veniturile ordinare

83
ale statului. Potrivit acestui principiu, bugetele se întocmesc balansat, echilibrul fiind obligatoriu pe
toată durata execuţiei bugetare.
4. Specializarea şi publicitatea bugetului. Regula acestui principiu este aceea a înscrierii veniturilor
bugetare pe surse de provenienţă şi a creditelor2 bugetare pe categorii de cheltuieli potrivit
clasificaţiei bugetare aprobate. Gruparea veniturilor şi cheltuielilor în mod unitar, pe baza clasificaţiei
bugetare, introduce un element de claritate în ceea ce priveşte provenienţa veniturilor şi a destinaţiei
cheltuielilor. Publicitatea bugetului reprezintă regula potrivit căreia prevederile bugetare se aduc la
cunoştinţa publicului, respectiv a electoratului astfel încât acesta să constate dacă gestionarea banilor
publici se face în conformitate cu politica financiară anunţată de guvernul aflat la putere.

4.2. Bugetul public şi bugetul de stat

Atribuţiile asumate de către statele moderne, precum şi vastitatea informaţiilor cuprinse în
buget, a determinat ajustarea principiului universalităţii, astfel încât să fie acoperit întreg spectrul
activităţilor derulate de către autorităţile publice.
Principiul universalităţii şi unităţii bugetare a fost reinterpretat prin prisma construcţiei unui
număr de bugete prin care să se răspundă cerinţelor acestui principiu expuse mai sus. Distingem,
astfel, bugetul public, bugetul de stat, alte bugete.
Bugetul public este definit ca un document de previziune şi de autorizare a veniturilor şi
cheltuielilor colectivităţilor publice pentru o perioadă determinată de timp, de obicei un an.
Caracterul său de autorizare conferă valoare juridică previziunilor, ceea ce face ca bugetul public să
se deosebească de bugetul privat care nu este altceva decât un act de previziune pur financiară a
veniturilor şi cheltuielilor subiecţilor de drept privat.
Pe baza autorizării are loc separarea competenţelor diferitelor organisme guvernamentale de a
colecta venituri şi de a efectua cheltuieli, precum şi separarea organismelor de aprobare şi execuţie a
bugetului, care sunt Parlamentul şi Guvernul. Desigur, este evident faptul că o delimitare precisă între
cele două categorii de bugete este greu de făcut din cauza fluxurilor financiare care intervin între stat
şi entităţile aparţinând diferitelor forme de proprietate (publică, mixtă, privată). Bugetul public
cuprinde bugetul de stat şi bugetele colectivităţilor locale şi ale serviciilor publice înzestrate cu un
anumit grad de autonomie financiară.
Gruparea se realizează numai din punct de vedere economic în cadrul contabilităţii naţionale,
nu şi juridic, ceea ce face ca existenţa bugetului public să nu constituie o abatere propriu-zisă de la
principiul unităţii bugetare. Bugetul public are, de asemenea, interferenţe cu “bugetul economiei
naţionale” cu toate că între cele două categorii de bugete se menţine distincţia atât în ceea ce priveşte
natura cât şi obiectul lor. Bugetul economiei naţionale este un tablou de previzionare a resurselor şi
necesarului întregii economii naţionale, are numai un caracter indicativ şi serveşte pentru informarea
asupra stării economico-financiare a ţării, în timp ce bugetul public are un caracter obligatoriu
referindu-se numai la veniturile şi cheltuielile sectorului public.
Bugetul de stat, în accepţiune modernă, regrupează trei documente sub această titulatură:
bugetul general al statului, bugetele anexă, conturile speciale de trezorerie. Bugetul general al
statului sau bugetul ordinar, cuprinde ansamblul veniturilor şi cheltuielilor ministerelor. Bugetele
anexă se întocmesc distinct de bugetul general al statului. Ele sunt impuse de existenţa unor servicii
publice speciale, înzestrate cu o anumită independenţă financiară dar, fără a avea o personalitate
juridică distinctă faţă de stat. Datorită faptului că acestea se discută şi se votează odată cu bugetul
general al statului (se anexează acestuia), iar tabloul veniturilor şi cheltuielilor figurează în legea
finanţelor nu există o derogare propriu-zisă de la principiul unităţii.
Conturile speciale de trezorerie prezintă o seamă de particularităţi, în sensul că nu includ
venituri propriu-zise ale statului şi nici cheltuieli cu caracter definitiv. Dacă sunt corect utilizate, ele se
autoechilibrează dar, adesea, se utilizează abuziv pentru înscrierea unor veritabile cheltuieli bugetare,
care nu se doresc a fi evidenţiate în bugetul propriu-zis.
Alături de bugetele menţionate mai sus care compun bugetul statului, există o seamă de
bugete care constituie o veritabilă abatere de la principiul unităţii bugetare, respectiv bugetele
autonome şi bugetele extraordinare.

84
 Bugetele autonome se întocmesc de către serviciile publice specializate care au gestiune
comercială. Acestea au caracter industrial sau comercial, au personalitate juridică distinctă de cea a
statului, element suficient ca bugetele lor să se abată de la unitatea bugetară. Personalitatea juridică a
acestor servicii constituie o necesitate pentru a le conferi autonomie gestionară. Extensia acestor
atribute asupra altor entităţi nu mai este justificată. Altminteri, din punct de vedere juridic, includerea
anumitor servicii administrative ale statului în categoria celor autonome este considerată un abuz.
Servicii de acest fel funcţionează datorită existenţei statului şi nu se justifică acordarea autonomiei.
De asemenea, comunităţile locale, având organe ale autorităţii publice diferite de cele ale statului,
dispun de autonomie financiară. Ca urmare, întocmesc bugete autonome, în care înscriu veniturile şi
cheltuielile proprii.
Se justifică, aşadar, întocmirea de bugete autonome numai de către aceste entităţi precum şi
de către serviciile cu caracter industrial şi comercial nu şi de instituţiile din sfera administraţiei care ar
trebui incluse în bugetul general al statului.
Bugetele extraordinare au fost introduse în practica financiară cu scopul de a înscrie
cheltuielile datorate unor evenimente sau programe speciale. Caracterul excepţional al cheltuielilor
justifică înscrierea lor într-un buget separat, pentru a se realiza o mai bună comparaţie cu cele
ordinare. Sursa de finanţare obişnuită a acestora o reprezintă împrumuturile de stat. În prezent, din ce
în ce mai mult, delimitarea dintre bugetele extraordinare şi cele ordinare s-a estompat mult, existând
tendinţa de a disimula în bugetele extraordinare deficite importante. Practica actuală este aceea de a
renunţa la distincţia dintre cele două bugete, considerându-se că, de multe ori, este dificil de apreciat
caracterul al unor cheltuieli. Concomitent, se observă reîncadrarea acestor cheltuieli şi redefinirea lor,
datorită cărora cheltuieli considerate extraordinare sunt integrate în bugetele ordinare, fiind acoperite
în consecinţă din veniturile curente ale statului.
Evoluţia economiilor naţionale, concomitent cu apariţia unor fenomene secundare (războaie,
crize) a condus inevitabil la promovarea intervenţionismului statal şi la ajustarea concepţiei privind
echilibrul bugetar la noile relaţii economice. Totodată, creşterea numărului şi intensităţii fluxurilor
economico-sociale între stat, întreprinderile publice şi private şi populaţie au determinat extinderea
rolului bugetului de la cel pur financiar la cuprinderea şi reflectarea întregii activităţi a naţiunii. Acest
lucru nu înseamnă renunţarea la rolul financiar al bugetului ci, faptul că acesta trebuie stabilit în
strânsă corelaţie cu situaţia economică a ţării. De acum, el reflectă, în expresie valorică, structura PIB
şi mutaţiile intervenite în procesul repartiţiei. Economiştii moderni nu resping ideea echilibrului
bugetar dar, el este abordat în contextul echilibrului economic general. Realizarea echilibrului general
implică satisfacerea unor condiţii cum ar fi: ocuparea deplină a capacităţilor şi a forţei de muncă,
stabilitatea relativă a preţurilor, progresul economic continuu 3. În cazul în care unul dintre elementele
echilibrului lipseşte statul intervine pentru restabilirea echilibrului. Intervenţia sa poate să ia multiple
forme, inclusiv pe cea a practicării deficitului bugetar ca modalitate de realizare a echilibrului
economic general (deficitul voluntar şi nu cel nenormal, aşa cum apare în concepţia lui Keynes).
Intervenţionismul statal, prin intermediul bugetului, se poate manifesta fie global, fie specific asupra
unor domenii restrânse sau regiuni.Pentru susţinerea activităţii economice a întreprinderilor publice şi
private statul apelează şi utilizează o serie de instrumente bugetare cum ar fi:dotarea întreprinderilor,
acordarea de facilităţi, subvenţionarea activităţii, acoperirea eventualelor pierderi din cauze
justificate.Politica de intervenţie bugetară se stabileşte pentru diferite orizonturi temporale. Astfel, în
cazul intervenţiilor pe termen lung, se induc modificări în structura producţiei, a cheltuielilor şi în
repartiţia veniturilor. Ele fac parte din politica corectoare ce urmăreşte scopuri economico-sociale
bine definite precum reducerea inechităţii şi injustiţiei. Pe de altă parte, politicile bugetare
conjuncturale vizează perioade de timp mai reduse şi sunt menite să intervină în mecanismele pieţei şi
restabilirea echilibrului economic. Instrumentele folosite în acest scop sunt: bugetul de accelerare,
bugetul de frânare, bugetul neutru, după cum se urmăreşte relansarea economică, temporizarea
creşterii sau menţinerea condiţiilor economice existente. Politica conjuncturală îşi are originea în
abordarea de tip keynesian a economiei de piaţă, potrivit căreia există o mare autonomie de decizie a
producătorilor şi consumatorilor ceea ce determină variaţia activităţii economice. Pe termen scurt,
aceste fluctuaţii se manifestă ca o diferenţă între oferta de bunuri şi servicii care rezultă din ocuparea
şi utilizarea capacităţilor de producţie şi din modificările în nivelul cererii solvabile. Aplicarea
practică a acestor politici a fost realizată sub denumirea de “politici anticiclice”sau “politici

85
conjuncturale”. Primele se bazează pe factorii de stabilizare autonomă rezultaţi din reacţia variabilelor
bugetare la variaţia activităţii economice.
Cât priveşte politica conjuncturală, aceasta este prezentată în literatura de specialitate sub forma a trei
concepţii: cea a bugetului ciclic, a bugetului stabilizator, bugetul de funcţii.

4.3. Bugetul anual şi operaţiunile pe termen lung

Caracterul anual al bugetului decurge din principiul clasic al dreptului bugetar care stabileşte
regula anualităţii bugetului. Ideea periodicităţii este strict legată de ideea anteriorităţii bugetului,
potrivit căreia, în concepţie tradiţională, autorizarea perceperii de impozite se bazează pe previziunile
anuale ale cheltuielilor publice. În aceeaşi concepţie a economiştilor clasici, periodicitatea este cea
care dă putere autorităţii, deoarece această putere este cu atât mai mare cu cât este atribuită pe o
perioadă mai scurtă.5În acest context, s-a considerat că anul reprezintă o perioadă suficient de scurtă
pentru a conferi precizie previziunilor dar şi suficient de lungă pentru eventualele intervenţii
guvernamentale. Această remarcă introduce, de fapt, dublul aspect al anualităţii bugetare şi anume
faptul că se referă, pe de o parte, la modalitatea de votare a bugetului de către puterea legislativă şi, pe
de altă parte, la execuţia sa de către puterea executivă.
Votarea anuală a bugetului presupune ca Parlamentul să autorizeze veniturile şi cheltuielile
statului pentru fiecare an, vot fără de care Guvernul nu este autorizat să încaseze venituri şi să
efectueze cheltuieli în anul respectiv. Execuţia anuală a bugetului înseamnă raportarea la bugetul
anual a tuturor veniturilor şi cheltuielilor anului respectiv. Aceste considerente impun o serie de
clarificări cu privire la definirea anului financiar, a noţiunilor de exerciţiu şi de gestiune financiară,
potrivit cărora este posibilă ataşarea operaţiunilor financiare în mod diferit la realităţile economico-
financiare ale statelor.
În ceea ce priveşte definirea anului financiar se au în vedere raţiuni de natură economică şi
politică. Astfel, anul financiar trebuie să acopere perioada de timp favorabilă stabilirii cu precizie a
previziunii veniturilor şi cheltuielilor precum şi execuţia acestora. De o manieră generală, se ţine cont
de momentul în care puterea legislativă poate elabora bugetul în cele mai bune condiţiuni. De aceea,
stabilirea datei deschiderii anului financiar este destul de dificilă, ea fiind diferită de la ţară la ţară,
după cum diferite sunt condiţiile economice, sociale şi politice. Astfel, există ţări cum ar fi: Franţa,
Austria, Germania, România în care anul financiar coincide cu anul calendaristic. În alte ţări, ca
Marea Britanie, Canada, Japonia anul financiar debutează la 1 aprilie şi se încheie la 31 martie, sau în
S.U.A. anul financiar începe la 1 octombrie şi se sfârşeşte la 30 septembrie.
Odată definit anul financiar, trebuie precizat momentul până la care se utilizează autorizarea
bugetară. Acest lucru decurge din complexitatea operaţiunilor, ceea ce necesită luarea în considerare a
momentului angajării şi plăţii efective a unei cheltuieli ca şi momentul aprobării şi încasării efective a
unor venituri publice. Problema, care se pune, este aceea de a stabili bugetul anual asupra căruia
grevează aceste operaţiuni. Din acest punct de vedere, sunt întâlnite în practica bugetară două sisteme
care poartă denumirea de sistem de exerciţiu şi sistem de gestiune.
În sistemul de exerciţiu, bugetul este considerat ca un cont administrativ în care predomină
concepţia juridică. Astfel, se ataşează toate cheltuielile şi toate veniturile bugetului anual în care au
fost angajate, făcându-se abstracţie de momentul execuţiei efective a acestora. Dar, perioada maximă
în care se pot efectua operaţiunile bugetare nu poate fi oricât de lungă. Obişnuit, ea este cuprinsă între
3-6 luni, ceea ce înseamnă că întreaga perioadă de execuţie bugetară este de 15-18 luni. Avantajul
incontestabil al sistemului este acela că se conferă certitudine îndeplinirii previziunilor, în ciuda
caracterului său complex. Inconvenientul, însă, este acela al prelungirii duratei de execuţie şi
întârzierea închiderii conturilor de execuţie bugetară până în momentul realizării tuturor operaţiunilor
autorizate.
În comparaţie cu sistemul descris, sistemul de gestiune consideră bugetul ca un cont de casă,
în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile zilnic. Astfel, veniturile şi cheltuielile se atribuie anului
în care se efectuează, fără a ţine cont de angajarea lor juridică. Dacă rămân venituri şi cheltuieli
nerealizate, acestea se reportează asupra bugetului în care se vor realiza. Sistemul de gestiune este mai
simplu decât sistemul de exerciţiu, reprezentând o abordare clasică a modalităţii de evidenţiere a

86
operaţiunilor. Această simplitate antrenează, însă, insuficienţe în ceea ce priveşte rigurozitatea
aplicării. Astfel, din punctul de vedere al autorizării bugetare, nu permite realizarea operaţiunilor de o
manieră tocmai riguroasă, urmărindu-se, în exclusivitate, respectarea echilibrului bugetar în momentul
execuţiei dar, în acelaşi timp, exclude încasarea de venituri şi efectuarea de cheltuieli după încheierea
anului financiar, implicând o severitate excesivă şi inelastică. În măsura în care bugetul reprezintă un
act de autorizare, regula anualităţii rămâne valabilă, fiind întâlnită în majoritatea sistemelor bugetelor.
Realităţile economice contemporane, ritmul de desfăşurare a activităţilor economice, apariţia unor noi
necesităţi economico-sociale, alternanţa perioadelor de expansiune economică cu cele de depresiune
determină reconsiderarea legăturii dintre finanţele publice şi activitatea economică. Intervenţia
statului în economie presupune, în acelaşi timp, proiectarea de programe de investiţii pe termen lung,
ce nu pot fi încadrate cu stricteţe în limitele anuale ale bugetului.
Dificultăţile care apar în aplicarea principiului anualităţii bugetare îşi au originea atât în
motivaţiile de natură politică cât şi financiară. Din punct de vedere politic, în majoritatea statelor, este
din ce în ce mai dificilă activitatea de dezbatere şi votare a bugetului în timp util. Acest lucru reclamă
apelarea la credite bugetare provizorii, care să asigure continuitatea activităţii statului, chiar dacă
bugetul nu a fost votat până în prima zi a anului financiar. Motivaţia financiară a imposibilităţii
aplicării cu rigurozitate a principiului anualităţii rezidă în necesităţile practice de corecţie a
previziunilor bugetare. Cifrele înscrise în buget fiind de cele mai multe ori subdimensionate la
capitolul cheltuieli trebuie corectate pe parcursul execuţiei bugetare cu ajutorul creditelor adiţionale.
Acestea îşi au originea în sensibilitatea opiniei publice cu privire la echilibrul bugetar, iar utilizarea
lor este destul de riscantă putând conduce la agravarea deficitelor bugetare.
Dificultăţile menţionate în aplicarea principiului anualităţii au condus la reconsiderarea sa şi
adaptarea bugetelor la programele economice pe termen lung. Ajustarea cadrului anual al bugetului nu
se referă atât la cheltuielile de funcţionare care pot fi tratate într-un anumit cadru, cât la cheltuielile de
investiţii (sau de capital).
Generalizarea deficitelor sistematice şi desfăşurarea unor activităţi de investiţii pe perioade
mai îndelungate decât un an au condus la introducerea în practică a “bugetelor ciclice” şi a
“bugetelor plurianuale”.
Teoria bugetelor ciclice a apărut odată cu admiterea, de către economişti, a alternanţei
perioadelor de expansiune cu cele de recesiune economică. Ideea de bază a bugetelor ciclice este
renunţarea la izolarea bugetelor anuale succesive şi conceperea fiecărui buget în strânsă corelaţie cu
bugetul anului anterior şi al anului următor în funcţie de conjunctura economică. Esenţa acestor
bugete constă în finanţarea, în perioadele de prosperitate, a deficitelor din perioadele de depresiune
prin constituirea de rezerve, folosindu-se tehnica creditelor de anticipaţie sau tehnica
amortismentelor alternative. Tehnica creditelor de anticipaţie completează tehnicile de constituire a
rezervelor apropiindu-se de practica deficitelor sistematice. Ea constă în efectuarea de cheltuieli
suplimentare destinate relansării economiei în perioadele de depresiune. Investiţiile sunt efectuate prin
finanţare dintr-un fond special pe bază de împrumuturi. Amortizarea împrumuturilor se face pe baza
excedentelor înregistrate în fazele de prosperitate. În ceea ce priveşte amortizarea alternativă, ea
reprezintă o tehnică potrivit căreia scadenţele pentru împrumuturile contractate variază în funcţie de
ciclul economic. În acest sens, se utilizează excedentele bugetare pentru rambursarea împrumuturilor
în perioade de expansiune economică, procesul de rambursare fiind stopat în perioadele de recesiune.
Spre deosebire de bugetele ciclice, a căror aplicabilitate a fost limitată, tehnica bugetelor
plurianuale a cunoscut o răspândire mai largă în economiile contemporane. Acest lucru se datorează
faptului că statele trebuie să facă faţă unor sarcini financiare ce se derulează pe mai mulţi ani
consecutivi dar, al căror cost se limitează cu anticipaţie. Se întâlnesc, astfel, două categorii de credite
plurianuale: credite care depăşesc cadrul temporal anual şi credite corespunzătoare unui plan.
Primele cuprind creditele atribuite cheltuielilor de capital care se pot reporta de la un an la altul şi
creditele corespunzătoare cheltuielilor angajate dar neordonanţate. Cheltuielile aferente unui plan se
referă la previziunile unui plan de investiţii specific sau economic general, ceea ce reprezintă o
excepţie de la principiul anual al autorizării bugetare.
Se poate constata, aşadar, că practicile actuale în domeniul aplicării anualităţii bugetare
îmbină aspectele de natură juridică, ce decurg din admiterea atenuării rigurozităţii principiului
anualităţii, existenţa programelor de acţiune pe termen lung şi exigenţele de natură economică ce
impun previzionarea anuală a activităţii economice. Această remarcă permite justificarea menţinerii şi

87
aplicării anualităţii bugetare, chiar dacă nu în limita sa strictă, cel puţin ca un cadru al activităţii de
previziune. În orice caz, ca termen de referinţă, anualitatea bugetară funcţionează în toate politicile
bugetare, cu particularităţi de la ţară la ţară.

4.4. Echilibrul bugetar

Problematica echilibrului bugetar a rămas, prin implicaţiile sale, preocupantă pentru ştiinţa
finanţelor, fiind supusă, de-alungul evoluţiei economiilor, numeroaselor interpretări şi reconsiderări.
Echilibrul bugetar relevă situaţia în care cheltuielile bugetare sunt acoperite integral din
venituri de aceeaşi natură, cu caracter stabil, fără excedente sau deficite importante. 6 El constituie
starea normală de existenţă a bugetului dar, sub influenţa factorilor perturbatori, se poate deteriora,
instalându-se starea de dezechilibru, sub forma excedentului sau a deficitului bugetar. De-alungul
timpului, interpretarea dată echilibrului s-a modificat corespunzător evoluţiilor economiilor şi
gradului lor de dezvoltare. Deosebim, astfel, o interpretare clasică a echilibrului şi o interpretare
modernă.

A. Echilibrul bugetar în economiile clasice

Respectarea egalităţii dintre veniturile şi cheltuielile bugetare a constituit “cheia de boltă” a

finanţelor clasice. Nerespectarea acestuia şi apariţia unui dezechilibru, îndeosebi a unui deficit, era
considerată a fi un fenomen cu grave consecinţe asupra economiei, întrezărindu-se două pericole:
bancruta şi inflaţia.
Existenţa unui deficit reclamă, din partea statului, apelarea la resurse extraordinare de natura
împrumuturilor sau a emisiunii monetare. Acoperirea deficitului prin intermediul împrumuturilor
contravenea principiului nonintervenţionist al statului, consecinţa imediată fiind creşterea cheltuielilor
bugetare viitoare rezultate din costurile împrumutului, respectiv amortismentul şi dobânda. În situaţia
în care deficitul tindea să se agraveze, statul risca să nu mai poată acoperi creşterea cheltuielilor din
împrumuturi, declarându-se, astfel, starea de bancrută. Dacă, însă, soluţia acoperirii deficitului o
constituia emisiunea de bancnote, atunci inconvenientul previzionat ar fi fost apariţia inflaţiei cu
consecinţe asupra deprecierii valorii reale a monedei, creşterea preţurilor şi perpetuarea spiralei
inflaţioniste. În problematica deficitului bugetar se manifestă, totuşi, un acord de opinii, astfel încât,
teoreticienii şi populaţia îl considerau deosebit de grav. În ceea ce priveşte excedentul bugetar părerile
nu mai erau concordante. Excedentul era privit favorabil de către opinia publică, deoarece se
considera că reflectă o bună gospodărire a fondurilor, în timp ce specialiştii arătau că o asemenea stare
de lucruri putea conduce la utilizarea suplimentară a fondurilor în scopuri demagogice, capabile să
conducă la cheltuieli suplimentare în viitor. Mai mult, ei arătau că excedentele puteau proveni din
“tezaurizarea” unei părţi din masa monetară retrasă din circuitul economic, cu consecinţe nefaste
asupra evoluţiei acesteia.7
Limitele doctrinei clasice au fost puse în evidenţă de dificultăţile practice de aplicare a ei. Mai
mult, economiştii moderni au consemnat că principiul clasic al echilibrului bugetar exagerează
dezavantajele deficitelor şi izolează echilibrul bugetar de echilibrul general al economiei. Aşadar,
odată cu evoluţia economiilor şi apariţia unor fenomene perturbatoare doctrina liberalismului clasic s-
a dovedit a nu mai fi funcţională şi, ca urmare, întreaga problematică a echilibrului bugetar a fost
reconsiderată.

B. Echilibrul bugetar în finanţele moderne

Sensul atribuit echilibrului bugetar în finanţele moderne dobândeşte un conţinut diferit faţă de
cel din finanţele clasice. În concepţie modernă, echilibrul nu mai ilustrează o simplă egalitate între
veniturile şi cheltuielile bugetare ci, se pune în legătură cu întreaga evoluţie a vieţii economice şi
sociale. Echilibrul bugetar desemnează, în această situaţie, starea de proporţionalitate (sau
concordanţa) între venituri şi cheltuieli, iar interpretare sa este una dinamică. Echilibrul devine un
obiectiv pe termen lung şi se integrează în echilibrul economic general ceea ce face să se utilizeze
termenul de “echilibru-financiar-economic” (echilibru economic general).

88
 Echilibrul economic general reprezintă expresia generalizată a echilibrului material, al forţei
de muncă şi valoric pe plan naţional. El presupune existenţa unei concordanţe depline între cererea şi
oferta de bunuri materiale, forţă de muncă, resurse financiare, între veniturile populaţiei şi
posibilităţile
de acoperire a cererii de bunuri şi servicii.
Cu toată legătura complementară dintre echilibrul financiar şi cel economic general, între cele
două poate să apară o contradicţie temporară, în sensul că acesta din urmă se realizează prin
mijlocirea unui dezechilibru denumit deficit sistematic. Teoria “deficitului sistematic” a fost formulată
de William Beveridge pornind de la teoria lui Keynes şi arată că deficitul bugetar poate fi utilizat ca
un mijloc de asigurare a expansiunii economice în perioadele de declin al ciclului economic şi ca
mijloc de ocupare deplină a forţei de muncă. Din această perspectivă, acţiunea statului se manifestă în
sensul stimulării cererii globale şi a investiţiilor necesare satisfacerii cererii sporite determinate de
creşterea cheltuielilor publice şi diminuarea veniturilor publice, pe baza reducerii volumului de
impozite percepute şi, implicit, sporirea sumelor disponibile pentru investiţii.
Politica utilizării deficitului sistematic, ca instrument reglator al vieţii economice, are în
vedere caracteristicile economiilor contemporane. Gradul relativ mare de autonomie a producătorilor
şi consumatorilor provoacă, pe termen mediu, variaţii ale cererii şi ofertei globale. În condiţiile
tendinţei de creştere a potenţialului de producţie pe termen lung, gestionarea finanţelor publice tinde
să devină o politică conjuncturală, discreţionară ce vizează reducerea ecartului dintre cererea şi oferta
globală. Esenţa acestei politici o constituie tehnica utilizării multiplicatorului bugetar, ca instrument
de influenţare a mersului economiei. 8
Demonstraţia porneşte de la exemplul unei economii închise, în care ansamblul volumului
bunurilor şi serviciilor (Y) este afectat de consumul (C). Deschiderea economiilor către exterior,
intervenţia statului şi noile investiţii determină ca realizarea echilibrului economic să se înfăptuiască
numai în măsura în care intrările şi ieşirile din sistemul economic sunt egale.
Se consideră pentru un nivel al producţiei existenţa egalităţii între valorile de intrare: investiţii
(I), cheltuieli publice (G), export (X) şi valorile de ieşire: economii (S), impozite (T), importuri (M),
în felul următor:

S+T+M=I+G+X

În această situaţie de echilibru, dacă producţia corespunde unui nivel de subocupare a

capacităţilor, atunci, în vederea creşterii globale, statul are posibilitatea să intervină, fie prin creşterea
cheltuielilor publice sau prin reducerea impozitelor. Dar, în condiţiile în care se integrează o creştere a
cheltuielilor publice (G) sau reducere a impozitelor (T) trebuie menţinută egalitatea dintre intrările
(J) şi ieşirile (F ) din sistem:

J=F

În situaţia în care “ieşirile” sunt dependente de nivelul producţiei (Y) înseamnă că, în acelaşi timp şi
variaţia ieşirilor este influenţată de variaţia producţiei (Y)

F=fY
Şi deci:
J=fY
unde f reprezintă rata marginală a ieşirilor, adică:

f=F/Y

sau:

1
Y  J
f

89
sau:
Y=kJ

1
k
f
unde:

1
Y  G
1 c
În modelul descris “k” poartă denumirea de multiplicator, iar valoarea sa este invers
proporţională cu rata marginală a ieşirilor. Aceasta înseamnă că, în cazul în care statul creează un
deficit prin majorarea cheltuielilor (G), valoarea venitului (Y) creşte cu valoarea multiplicatorului
conform relaţiei:

1 1

1 c s
sau

Valoarea lui k este invers proporţională cu valoarea adiţională destinată economisirii şi care se
bazează pe înclinaţia marginală spre economisire (s). În măsura în care venitul nu este destinat în
totalitate economisirilor, parte din el se consumă (s =1-c).
c
k
1 c
Dar, economisirile nu reprezintă singurele ieşiri din sistem. Statele contemporane, fiind
caracterizate printr-o largă deschidere, trebuie să ţină cont şi de partea din venituri utilizată pentru
achiziţionarea de bunuri şi servicii pe pieţele străine. De aceea, este necesară integrarea în model şi a
înclinaţiei marginale de a importa (m), dar şi a cotelor de impozit (t) corespunzătoare veniturilor
suplimentare. În funcţie de structura economică a ţărilor considerate, multiplicatorul poate cunoaşte o
reducere astfel:
Concluzia care se poate desprinde este aceea că, cu cât valoarea suplimentară obţinută pe baza
creşterii deficitului conduce la creşterea importurilor şi a suplimentului de impozit, cu atât efectul
multiplicatorului se reduce. Simetric, o diminuare a deficitului prin creşterea încasărilor bugetare va
determina o reducere a venitului obţinut pe baza mecanismului multiplicatorului. În această situaţie
multiplicatorul poate fi descris astfel:
1
k
1  c(1  t )  m

Ţinând cont de diferenţa dintre multiplicatorul veniturilor şi cel al cheltuielilor, este posibil,
teoretic, să se obţină o relansare economică a ţării fără modificarea soldului bugetar. Considerând
creşterea veniturilor şi cheltuielilor cu aceeaşi sumă se poate ca venitul naţional să crească cu aceeaşi
sumă, astfel:
1
Y  G
1 c
-creşterea cheltuielilor publice conduce la creşterea venitului cu mărimea:

-creşterea impozitelor conduce la o diminuare a venitului cu valoarea:

90
 c
Y   T
1 c

Efectul global asupra veniturilor este:

1 c
Y  G  T
1 c 1 c

De vreme ce s-a constatat că T=G şi mai departe se poate obţine:

1 c 1 c
Y (  ) G  ( )G
1 c 1 c 1 c

Înseamnă că:
Y=G

Efectul de multiplicator produs este egal cu unitatea.

4.5. Stabilirea bugetului de stat

Stabilirea bugetului de stat este un act fundamental al vieţii economice şi politice dintr-un
stat. În procedurile folosite cu acest prilej, punctul de vedere predominant este cel politic, deoarece el
reflectă opţiunile guvernamentale şi parlamentare pentru programul anual de acţiune.
Cele două etape importante ale procesului de elaborare a bugetului sunt: elaborarea
proiectului de buget şi votarea proiectului de buget în Parlament.

4.5.1. Procesul decizional în elaborarea proiectului de buget

Elaborarea proiectului de buget diferă de la ţară la ţară, în funcţie de natura economică şi

politică a acestora, tradiţii, alte caracteristici.
Pregătirea proiectului de buget este realizată, în general, de către puterea executivă. Din punct
de vedere politic este importantă stabilirea autorităţii publice care are competenţă în elaborarea
proiectului de buget şi pentru stabilirea responsabilităţilor în materie bugetară. Astfel, în ţări ca Marea
Britanie, Germania, Franţa, România, etc. deşi proiectul se întocmeşte de către Guvern, rolul cel mai
important revine Ministerului de Finanţe care conferă proiectului elaborat o autoritate politică şi
profesională considerabilă. Dimpotrivă, în S.U.A această etapă cade în responsabilitatea unui organ de
specialitate, care funcţionează pe lângă preşedintele republicii, şi care avizează proiectul de buget.
Din punct de vedere tehnic, elaborarea proiectului de buget depinde de modalitatea concretă
de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor înscrise în proiect. Metodele de evaluare utilizate de-alungul
timpului au corespuns etapelor de evoluţie a economiilor şi a rolului statului în modelarea acestora. În
primele şase decenii ale secolului al XX-lea metodele uzuale erau cele de natură administrativă.
Acestea nu facilitau, însă, judecăţi de valoare în legătură cu utilitatea şi oportunitatea obiectivelor, ele
fiind prestabilite de organele decizionale care cuantificau numai cheltuielile necesare realizării
acestora. În timp, aceste metode au fost perfecţionate şi completate, astfel încât bugetul să devină un
document de previzionare care să ţină cont nu numai de cheltuieli dar şi de raţionalitatea obiectivelor
care urmează a fi finanţate.
Istoria gândirii economice oferă mai multe modele privind procesul decizional. Unul dintre
acestea poartă denumirea de “analiza comportamentală” şi a fost elaborată de analistul politic Aaron
Wildawski. Potrivit autorului, factorul determinant al mărimii şi conţinutului bugetului anului curent
este bugetul anului precedent. Modelul este unul secvenţial sau iterativ, iar rezultatul depinde de

91
ordinea luării în considerare a elementelor asupra cărora se decide, precum şi de constrângerile
bugetare al anului curent. O altă trăsătură a modelului o reprezintă dimensiunea resurselor pe care se
bazează deciziile curente. Decidenţii pornesc de la proiecte deja în derulare şi implicit de la un volum
de resurse angajate anterior (incrementare).

4.5.1.1. Metode de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Unul dintre aspectele importante în procesul decizional bugetar îl reprezintă evaluarea

veniturilor şi cheltuielilor, astfel încât să fie atinse obiectivele de politică financiară. În acest sens
distingem: metode tradiţionale şi metode moderne de evaluare.

A. Metode administrative de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor

Acestea grupează tehnicile tradiţionale de estimare anticipată a veniturilor şi bugetare bazate

pe predicţie. Ele nu conduc la mărimi de ordinul preciziilor ci, numai le aproximează.
Dacă la prima vedere previziunea cheltuielilor pare relativ uşor de realizat, fiecare minister
având posibilitatea să estimeze direct costul serviciilor publice care depind de resortul său de
activitate, tehnic, evaluarea cifrelor prezintă o mare dificultate, cel mai mare pericol fiind denaturarea
intenţionată a cifrelor, într-un sens sau altul.
Supra sau subevaluarea cifrelor (în ceea ce priveşte cheltuielile) poate rezulta pe considerente
de ordin politic. Riscul supraevaluării este acela de a se crea în mod voit excedente de cheltuieli care
ar putea fi utilizate mai apoi în acoperirea transferurilor sau realizarea viramentelor. De asemenea,
deşi pare lipsită de raţiune, se utilizează şi subevaluarea cheltuielilor. Motivaţia acestei opţiuni se
regăseşte în dorinţa executivului de a nu solicita Parlamentului aprobarea unor cheltuieli prea ridicate
şi care ar putea fi respinse. În aceste condiţii, Guvernul preferă ca în perioadele de execuţie bugetară
să propună puterii legislative aprobarea unor cheltuieli suplimentare, mai uşor de obţinut, în vederea
acoperirii unor nevoi curente.
În elaborarea proiectului bugetului de stat prioritate o deţin cheltuielile prin caracterul
determinant şi necesar al acestora cât şi prin posibilitatea statului de a modela mai apoi necesarul de
resurse de finanţat.
Cele mai cunoscute metode de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt: metoda
autonomă sau a penultimei, metoda majorării sau diminuării, evaluarea directă.
Metoda autonomă sau a penultimei porneşte în evaluarea veniturilor şi cheltuielilor utilizând
rezultatele obţinute în penultimul an, deoarece în momentul întocmirii bugetului pentru anul următor
bugetul pentru anul curent se află în execuţie.Pe lângă simplitatea sa, metoda nu conferă realitate
cifrelor previzionate.
Metoda majorării sau diminuării are în vedere rata medie anuală de creştere sau descreştere a
cheltuielilor bugetare, iar prin extrapolare se determină nivelul cheltuielilor pentru anul următor. Ca şi
metoda anterioară, nici aceasta nu poate evita influenţele conjuncturale din economie care adesea
modifică previziunile iniţiale.
Evaluarea directă ţine cont de preliminariile pe anul în curs şi de evoluţia conjuncturii
economice. Şi această metodă prezintă dezavantajul că nivelul cifrelor previzionate adesea nu mai
corespund realităţii, fiind prea optimiste sau prea pesimiste.

B. Metode moderne de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor

Gunar Myrdal arata, cu privire la rolul economiştilor că, politicienii aşteaptă de la economişti
să explice situaţia prezentă şi să releve diferitele modalităţi de acţiune cu referire la o anumită situaţie
iniţială.11 Ei ar trebui să acorde asistenţă politicienilor în evaluarea politicilor în contextul real al
pieţelor, utilizând datele statistice şi tehnicile disponibile. Scopul final ar trebui să fie corectarea
distorsiunilor şi redistribuirea venitului. Investiţiile cu caracter public au loc datorită faptului că piaţa
privată de capital nu încorporează externalităţile semnificative, ca beneficiile şi costurile sociale,
riscurile care nu pot fi asigurate şi problema hazardului moral.

92
 Pentru a elimina inconvenientele metodelor clasice, îndeosebi lipsa de rigurozitate a
planificării, au fost experimentate o serie de tehnici care să elimine limitele acestor metode. Ele se
bazează pe calculul direct al veniturilor şi cheltuielilor şi fructificarea avantajelor informaticii.
Avantajul constă în aceea că se conferă un grad mai mare de certitudine şi oferă imaginea efortului de
ansamblu necesar pentru realizarea obiectivului finanţat.
Principalele metode moderne de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor sunt: analiza cost-
avantaje, analiza cost-eficacitate, planificare, programare, sistem bugetar, raţionalizarea opţiunilor
bugetare.
1.Analiza cost-avantaje se poate defini simplu ca fiind o modalitate practică de evaluare a
proiectelor, luând în considerare efectele principale şi secundare pe termen lung prin relevarea
tuturor costurilor şi beneficiilor importante. Ea se utilizează în cazul în care un anumit obiectiv poate
fi realizat cu mijloace diferite, cu costuri diferite, fiecare variantă prezentând avantaje şi dezavantaje.
Date fiind proiectele investiţionale posibile, analiza cost-avantaje face posibilă alegerea între mai
multe alternative, utilizând formula:
n
bi (t )  ci (t )
Bi   Ki
(1  r )
t
t 0

unde:

-Bi valoarea prezentă a beneficiului net obţinut în urma proiectului i

-bi (t) beneficiul consumabil al proiectului în anul t
-ci(t) costul proiectului în anul t
-1/(1+r) factorul de actualizare la rata dobânzii r
-n durata de viaţă a proiectului
-Ki capitalul iniţial al proiectului
Beneficiile nete ale proiectului sunt definite ca:
n

  b (t )  c (t )  K
t o
i i i

Identificarea mijloacelor susceptibile a fi luate în considerare presupune întocmirea listelor

care să cuprindă toate mijloacele posibile de folosit precum şi caracteristicile acestora în vederea
alegerii variantei considerate a fi cea mai eficientă. Pentru stabilirea variantei optime se iau în
considerare costurile totale (fixe şi variabile) implicate de realizarea obiectivului. Acestea au un
caracter previzional şi marginal ceea ce înseamnă că se referă la cheltuielile suplimentare care vor fi
necesare pentru atingerea obiectivului în comparaţie cu cele alternative. În elaborarea previziunii se
ţine cont de toate fazele de realizare a obiectivului: studiu, realizarea propriu-zisă, exploatare. În
cazul în care celelalte variante de antecalculaţie sunt apropiate, se iau în considerare efectele scontate
a se obţine în urma exploatării.
Deoarece, adesea, efectele nu pot fi cuantificate în bani, opţiunea pentru diferitele alternative
se face pe baza costurilor pe care le antrenează. Metoda cost–avantaje are aplicabilitate specifică
pentru anumite domenii: amenajări hidraulice, transporturi, construcţii, sănătate, educaţie deoarece
permite ordonarea opţiunilor posibile ţinând cont de constrângerile bugetare. Există, totuşi şi o serie
de dezavantaje recunoscute ale metodei cum ar fi: dificultatea aprecierii costurilor în condiţii de
instabilitate economică, lipsa de precizie a valorilor, efectuarea de analize luând în considerare numai
un singur criteriu (adesea subiectiv). Aceste neajunsuri au condus la perfecţionarea şi adaptarea altor
metode de evaluare bugetară .
2.Analiza cost-eficacitate se aseamănă cu analiza cost beneficii, diferenţa constând în natura
beneficiilor luate în calcul. În timp ce analiza cost-avantaje ia în considerare atât beneficiile cât şi
costurile proiectului, analiza cost-eficacitate identifică fie costul minim cu care se poate realiza un
proiect fie beneficiul maxim obtenabil la un anumit cost. Atenţia se concentrează îndeosebi pe costul
unitar şi poate fi suplimentat cu analiza cost-utilitate.
3.Planificare, programare, sistem bugetar. Această metodă a fost introdusă în S.U.A fiind utilizată în
deciziile privind raţionalizarea opţiunilor bugetare. Ea presupune parcurgerea a trei etape între care
există o puternică conexiune. Prima etapă constă în definirea cantitativă a obiectivelor urmărite pe

93
termen lung şi stabilirea mijloacelor care vor fi utilizate pentru atingerea acestora. Cea de- a doua
etapă este dedicată analizei cost-avantaje desfăşurată pe o perioadă comparabilă cu durata de
existenţă a investiţiei respective. Prin această analiză se investighează posibilitatea minimizării
eforturilor şi maximizarea rezultatelor obtenabile.
A treia etapă constă în transcrierea programului în termeni bugetari, adică precizarea creditelor
înscrise în fiecare an în buget, pe fiecare titular şi pe fiecare destinaţie precum şi a veniturilor pe care
le generează.
Din titulatura metodei se poate observa că se doreşte parcurgerea unui traseu cât mai complet şi mai
detaliat de evaluare bugetară, luând în considerare aspectele de previzionare strategică, pe termen lung
(planning), cât şi aspectele tactice de programare pe termen scurt (programming).
4.Raţionalizarea opţiunilor bugetare. Metoda a fost introdusă în Franţa în anul 1968 fiind inspirată
din modelul american prezentat mai sus. Scopul principal al metodei îl reprezintă raţionalizarea
deciziilor prin considerarea întregului proces bugetar. Spre deosebire de tehnicile tradiţionale care au
ca punct de plecare posibilităţile şi necesarul de credite al serviciilor publice prezenta metodă porneşte
de la scopul final al acţiunilor publice. Prima preocupare atunci când se apelează la “raţionalizarea
opţiunilor bugetare” este aceea a stabilirii cât mai precise a obiectivelor şi studierea acestora în
termeni cantitativi. În continuare, se examinează soluţiile posibile şi acţiunile care trebuie întreprinse.
Pentru acţiunile stabilite se alcătuiesc programe desfăşurate pe termen mediu, luându-se în
considerare ansamblul cheltuielilor implicate de fiecare dintre acestea. Fiecare program se supune
unei analize cost-avantaje sau analizei pe criterii multiple. Compararea programelor conduce la luarea
de decizii cât mai bune. Pentru realizarea programelor se stabilesc sumele necesare care se înscriu în
bugetele de programe, iar anual se prevăd în bugetul statului credite alocate fiecărui minister implicat.
Evaluarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare se transpun în documente pe care puterea executivă le
prezintă Parlamentului pentru examinare şi aprobare. Conţinutul documentelor este următorul:
- expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, inclusiv propuneri de
modificări legislative privind fiscalitatea. În unele ţări aceste documente sunt înlocuite cu raportul
şefului executivului asupra situaţiei economico-financiare a ţării şi perspectivele de dezvoltare a
anului următor;
-anexele la proiectul de lege în care este redată structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare care să
ofere suficiente informaţii Parlamentului în analiza proiectului de buget pe anul respectiv.
Odată evaluate veniturile şi cheltuielile bugetare, se pune problema stabilirii formei de
prezentare a documentelor bugetare. Aşa cum se cunoaşte, regula care trebuie respectată este cea a
unităţii bugetare. Corespunzător acestei reguli tradiţionale, toate veniturile şi cheltuielile trebuie
regrupate într-un singur document dar, respectarea cu rigurozitate a principiului nu mai este posibilă
ea devenind mai flexibilă şi adaptându-se noilor condiţii ale economiilor moderne.

4.5.1.2. Votarea proiectului de buget de către Parlament

Într-un regim democratic votarea proiectului de buget revine organului legislativ, respectiv
Parlamentului. Votarea proiectului, ca ultimă etapă în stabilirea bugetului de stat, este precedată de
dezbateri desfăşurate pe baza unor proceduri legislative cuprinzând următoarele faze:
-analiza proiectului de către comisiile de specialitate ale Parlamentului,
-discutarea şi concilierea amendamentelor propuse la proiectul de buget,
-discutarea proiectului de buget în plenul Parlamentului,
-aprobarea proiectului de buget de către legislativ prin procedura votului,
-ratificarea de către preşedintele republicii.
Odată cu ratificarea sa, bugetul aprobat devine lege, iar prevederile sale sunt obligatorii.
Adesea, poate să apară un conflict de interese între raţiunile de ordin politic ale Parlamentului
şi tendinţa de limitare a prerogativelor sale pe motive tehnice. Din acest punct de vedere, economiştii
clasici considerau că deciziile politice ale parlamentarilor puneau în pericol echilibrul bugetar, iar pe
de altă parte economiştii moderni consideră că parlamentarii nu ţin cont suficient de mult de evoluţia
conjuncturii. Acest conflict se poate explica, într-o bună măsură, prin complexitatea şi diversitatea
reglementărilor privind votarea proiectului de buget, care în acelaşi timp asigură şi soluţionarea
divergenţelor.

94
 Procedura de votare a proiectului de buget diferă de la ţară la ţară în funcţie de condiţiile
specifice în fiecare dintre acestea dat fiind că anul financiar poate să difere de anul calendaristic.

4.6 Execuţia bugetului de stat

Punerea în aplicare a prevederilor bugetului de stat aprobat se realizează prin intermediul
procesului de execuţie bugetară. Acesta are loc de-alungul întregului an financiar şi semnifică
autorizarea guvernului de a realiza venituri şi de a efectua cheltuieli. Întocmirea bugetului şi
respectarea cifrelor înscrise impune anumite restricţii libertăţii financiare a executivului şi pentru
administratorii fondurilor publice, pe baza obligativităţii realizării veniturilor şi a efectuării
cheltuielilor aprobate. În general, se consideră că nivelul veniturilor înscrise în buget reprezintă o
sarcină minimă de realizat (cu excepţia veniturilor din împrumuturi care nu sunt obligatorii de
contractat la nivelul prevăzut), iar cheltuielile reprezintă sarcini maxime ce pot fi efectuate şi numai
pe destinaţiile aprobate.
Deoarece problematica execuţiei bugetare este unul dintre subiectele cele mai sensibile ale
ştiinţei finanţelor, literatura de specialitate consacră puţine pagini dezbaterii ei. În realitate, execuţia
bugetară este o chestiune de natură administrativă, nu decizională, motiv pentru care teoria modernă
a bugetului public pune un accent tot mai mare pe eficienţa gestionării serviciilor publice, fără a
abandona ideea clasică a realizării bugetului la un cost cât mai redus.

4.6.1. Operaţiunile de execuţie a bugetului de stat

Operaţiunile de execuţie a bugetului de stat se referă la încasarea sumelor care constituie

veniturile bugetare şi efectuarea cheltuielilor aprobate pe destinaţii. La baza acestor operaţiuni se află
consideraţiuni atât de natură politică cât şi financiară, având în vedere strânsa dependenţă a execuţiei
bugetare cu controlul bugetar.
Din punct de vedere politic, execuţia bugetului de stat pretinde respectarea prerogativelor
parlamentare de a nu depăşi perioada de autorizare bugetară. Astfel, în materie de venituri, autorizarea
prevede perceperea tuturor categoriilor de venituri înscrise în buget, cu excepţia împrumuturilor. În
ceea ce priveşte cheltuielile, operaţiunile au un caracter discreţionar şi nu se referă la îndeplinirea unei
obligaţii anume. Raţiunile de ordin financiar ale execuţiei bugetare se referă la realizarea prevederilor
bugetare aşa cum sunt înscrise în buget, evitându-se orice distorsiune şi schimbare a destinaţiei
fondurilor.
Decizia de angajare a cheltuielilor şi de percepere a veniturilor aparţine unor autorităţi
diferite, astfel încât cheltuielile sunt angajate prin ordonatori aflaţi la diferite nivele, iar veniturile sunt
încasate prin administraţii speciale, fiscale sau domeniale.

A. Operaţiunile de execuţie a bugetului de stat în materie de cheltuieli

Operaţiunile de execuţie a cheltuielilor urmează patru etape distincte, respectând cerinţa de

separare a ordonatorilor de credite şi a contabililor executanţi. Separarea menţionată urmăreşte atât
realizarea unui control real al efectuării cheltuielilor, dar şi de obţinere a unui randament cât mai mare
a cheltuielilor efectuate.
Etapele execuţiei cheltuielilor publice sunt următoarele:
1.Angajarea cheltuielilor, adică decizia autorităţii administrative de a efectua anumite operaţiuni care
reclamă o ieşire de fonduri din disponibilităţile existente, pe baza unui contract de prestaţii sau
furnituri, a unei hotărâri judecătoreşti, etc. Decizia de angajare a unei cheltuieli poate fi de natură
voluntară sau involuntară. În acest sens, se poate realiza o distincţie netă între angajarea unei
cheltuieli, pe baza unei decizii administrative care intră în categoria angajărilor voluntare şi angajarea
care rezultă independent de existenţa unui act voluntar, cum ar fi plata unor pagube produse de
calamităţi care necesită efectuarea unor cheltuieli în afara voinţei administraţiei. De asemenea,
angajarea cheltuielilor se mai poate încadra şi în categoria celor de natură guvernamentală sau

95
neguvernamentală. Primele se bazează pe prerogative guvernamentale, fiind realizate în limita
creditelor bugetare aprobate. În mod excepţional, angajarea cheltuielilor poate rezulta dintr-o decizie a
organului legislativ ca urmare a unor situaţii speciale intervenite pe parcursul exerciţiului bugetar.
2.Lichidarea constă în determinarea sumei cheltuielilor deja angajate. Cele două componente ale
lichidării sunt: constatarea datoriei statului faţă de un furnizor sau creditor şi determinarea exactă a
sumei care urmează a fi plătită. Operaţiunea de lichidare se bazează pe acte justificative care atestă
efectuarea reală a livrărilor de mărfuri sau a prestărilor de servicii către instituţiile publice. Separarea
etapei de lichidare de cea de angajare a cheltuielilor este necesară din consideraţiuni de ordin practic.
Astfel, există o serie de cheltuieli care implică sume necunoscute şi lipsa de precizie a momentului
angajării lor din cauza unor perturbaţii susceptibile să apară în mediul economic, social şi politic. De
aceea, în momentul angajării cheltuielilor se aproximează suma necesară plăţii, nivelul său final fiind
cunoscut numai în momentul livrărilor, pe baza actelor justificative.
3.Ordonanţarea are drept conţinut emiterea unui ordin de plată de către o autoritate denumită
ordonator. Ordinul se adresează contabilului plătitor şi poate să îmbrace forme variate, cele mai
cunoscute fiind “ordinele de plată”. Tradiţional, distingem două categorii de ordonatori, respectiv
ordonatori principali şi ordonatori secundari. Primii sunt reprezentaţi de miniştri, dar aceştia, din
considerente practice, nu au posiblitatea să emită ordinele de plată, delegând responsabilitatea şefilor
de servicii, care dobândesc, astfel, calitatea de ordonatori secundari.
4.Plata reprezintă etapa de achitare efectivă a unei obligaţii, adică stingerea datoriei statului faţă de
furnizorii şi creditorii săi. Practic, plata se efectuează de către o autoritate distinctă de ordonator,
respectiv de către contabilul plătitor, raţiunea acestei separaţii vizând posibilitatea de control asupra
operaţiunilor. Plata datoriei dobândeşte o dublă calitate, fiind în acelaşi timp o operaţiune materială şi
una juridică. Ca operaţiune cu caracter material, plata sumelor presupune verificarea actelor de plată
şi identificarea creditorului în favoarea căruia s-a emis ordinul şi virarea sumelor respective. Din
punct de vedere juridic, contabilul nu este numai un executant al unui ordin de plat ci, realizează şi un
control preventiv al respectării prevederilor juridice care îi angajează responsabilitatea.

B. Operaţiunile de execuţie în materie de venituri

Aşa cum s-a menţionat cu privire la operaţiunile de execuţie a cheltuielilor publice,

Parlamentul acordă autorizare executivului să efectueze cheltuieli în anumite limite maxime. De
asemenea, în materie de venituri executivul are obligaţia să respecte prevederile bugetare în limite
minime.
Cum categoriile de venituri ale statului sunt variate, rezultă o multitudine de operaţiuni
implicate în executarea lor în comparaţie cu execuţia cheltuielilor. De asemenea, riscul fraudelor şi a
delapidărilor este mai puţin frecvent decât în cazul cheltuielilor, ceea ce face ca separarea dintre
ordonatori şi contabili să fie mai puţin riguroasă.
Operaţiunile privind execuţia veniturilor necesită parcurgerea următoarelor patru etape:
1.Aşezarea veniturilor, în special a impozitelor, ca venituri bugetare principale, urmăreşte
identificarea materiei impozabile care poate constitui o bază pentru perceperea de venituri la bugetul
statului şi determinarea mărimii acesteia.
2.Lichidarea reprezintă, în cadrul operaţiunilor bugetare, stabilirea cuantumului aferent materiei
impozabile pe baza cotelor şi a altor elemente prevăzute de lege. În materie de impozite se deschide
câte o poziţie în registrul de rol pentru fiecare persoană fizică sau juridică înscriindu-se suma datorată
ca impozit în debitul acesteia.
3.Emiterea titlului de percepere constă în înscrierea cuantumului venitului într-un act pe baza căruia
se autorizează perceperea unui anumit venit în contul bugetului. Titlul de percepere îmbracă variate
forme în funcţie de modalitatea concretă de încasare.
Din punct de vedere juridic, problemele cele mai importante sunt puse de procedurile de emitere a
titlurilor. Astfel, una dintre formele comune ale documentelor este “titlul de încasare”, corespunzător
situaţiei în care contribuabilul achită spontan datoria sa faţă de bugetul statului. Atunci când debitorii
nu înţeleg să plătească sumele datorate se emite un “ordin de încasare”(sau titlu executoriu). Acest
document poate fi emis de către stat care, în virtutea prerogativelor sale, nu are nevoie să se adreseze
unui tribunal în vederea executării silite a debitorilor săi. Ca o consecinţă directă a emiterii titlului
executoriu de către un ministru, prefect, primar, sau o altă persoană abilitată să întocmească un

96
asemenea titlu, poziţia debitorilor se inversează cu poziţia creditorilor. Conform procedurilor de drept
comun, creditorul se poate adresa unei instanţe judecătoreşti în vederea executării forţate. În acest caz,
iniţiativa juridică îi aparţine. Atunci când creditorul declanşează direct executarea forţată, debitorul
este cel care poate intenta acţiune în justiţie opozabilă titlului executoriu.
Declanşarea procedurii de opoziţie întrerupe acţiunea de executare silită până la stabilirea rezultatelor
juridice.
4.Perceperea reprezintă încasarea efectivă a sumei datorate bugetului de stat. Perceperea poate fi
realizată, fie prin acţiune benevolă prin plata sumelor datorate de către contribuabil, fie prin executare
silită şi eventual ipotecarea bunurilor debitorului.

4.6.2. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

Rezultatele execuţiei bugetare sunt reflectate în contul de execuţie bugetară, care înscrie
totalitatea veniturilor şi cheltuielilor realizate de-alungul anului bugetar 13. Contul de execuţie întocmit,
cu respectarea clasificaţiei bugetare, se dezbate şi se aprobă de către legislativ în anul următor celui
reflectat în contul de execuţie, odată cu examinarea proiectului de buget prezentat de către Guvern
pentru anul bugetar viitor. Particularităţile întocmirii contului de execuţie depind de opţiunea statului
pentru “sistemul de gestiune” sau pentru “sistemul de exerciţiu”cu definirea duratei exerciţiului
bugetar.

4.6.3. Controlul bugetar

4.6.3.1. Caracteristicile generale şi limitele controlului bugetar

Execuţia bugetară impune administratorilor şi contabililor anumite restricţii din cauza faptului
că resursele financiare sunt limitate, iar modul lor de alocare pe diferite destinaţii presupune realizarea
controlului acestor operaţiuni. Între execuţia bugetară şi control există o legătură indisolubilă.
Asemănător etapei de execuţie bugetară şi controlul operaţiunilor bugetare are atât o motivaţie politică
cât şi una de natură financiară. Acest lucru decurge din faptul că regimul bugetar se bazează pe ideea
de autorizare, potrivit căreia controlul execuţiei bugetare trebuie să asigure corespondenţa acestei
execuţii cu limitele autorizării date de Parlament.
Raţiunea politică a controlului este aceea a verificării modalităţilor de îndeplinire a deciziilor
parlamentare în materie bugetară. Din punct de vedere financiar, controlul bugetar urmăreşte evitarea
oricărei posibilităţi de delapidare sau deturnare a fondurilor financiare de la destinaţiile aprobate,
permiţând Parlamentului să se asigure cu ajutorul informaţiilor înscrise în conturile de execuţie, că
deciziile sale au fost corect executate de către Guvern.
În derularea controlului se urmăreşte, în permanenţă, respectarea criteriului de eficienţă a
operaţiunilor. Dar, în practică, derularea unui control complet este foarte complicată din cauza
existenţei unor fonduri speciale aflate la dispoziţia autorităţilor care nu se supun controlului. De
asemenea, limita controlului bugetar decurge din caracterul său tehnic, ceea ce face ca proiectul de
control să iasă de sub acţiunea Parlamentului. Fundamentându-se pe legalitatea bugetară, controlul
bugetar este, în practică, realizat prin instituţiile parlamentare sau de tip jurisdicţional menite să
acopere această legalitate.
Pentru a fi eficient, controlul ar trebui privit ca o reţea în care, la diferite intervale de timp, se
aplică tehnicile de verificare asupra concordanţei dintre activităţile financiare cu caracter public, pe de
o parte şi strategiile şi obiectivelor stabilite, pe de altă parte. Astfel, în principiu, procesul de control
poate consta din planificarea strategică, controlul managerial şi controlul operaţional. Prima fază
presupune formularea obiectivelor şi a planificării, a doua constă în stabilirea modului în care se obţin
fondurile şi în final modul în care sunt îndeplinite sarcinile curente. Din punct de vedere managerial,
se îmbină, astfel, activitatea de planificare şi activitatea de control

4.6.3.2 Forme de control bugetar

A.Verificarea operaţiunilor bugetare

97
 Verificarea operaţiunilor bugetare semnifică controlul operaţiunilor financiare ale statului,
mijlocite de buget. Operaţiunea îmbracă diferite forme, în funcţie de natura operaţiunilor sau a
persoanelor controlate, după momentul controlului, în raport cu momentul producerii faptelor
respective sau după natura organismelor care realizează controlul.
Imposibilitatea asigurării unui control eficient al execuţiei bugetare numai de către Parlament
a condus la elaborarea unor forme pluraliste de control, care, după natura lor pot fi: administrativ,
jurisdicţional şi parlamentar.
1. Controlul politic se realizează de către Parlament care examinează rapoartele pe care Guvernul le
prezintă cu privire la execuţia bugetară. Această activitate de control are loc prin intermediul
comisiilor de specialitate abilitate să ancheteze acţiuni de control şi de audiere a membrilor
Guvernului sau a oricăror persoane care administrează fondurile publice.
Teoretic, această formă de control este considerată forma esenţială a controlului bugetar, deoarece are
loc concomitent cu execuţia bugetară. Controlul permanent al Parlamentului asupra execuţiei bugetare
se bazează pe puterea generală de control a Parlamentului asupra Guvernului, precum şi pe
dispoziţiile dreptului bugetar care reglementează elaborarea şi execuţia bugetară.
2.Controlul administrativ se realizează în interiorul administraţiilor de către funcţionari aparţinând
Ministerului de Finanţe numiţi pentru îndeplinirea activităţilor respective. Operaţiunile de control sunt
foarte diverse, cele mai multe dintre ele având un caracter apriori sau concomitent fiind vizaţi
îndeosebi administratorii fondurilor, pe când contabilii sunt supuşi unui alt tip de control îndeplinit de
către Curtea de Conturi. În cadrul controlului administrativ, cele mai multe operaţiuni de verificare au
loc în următoarele domenii :
-controlul modului de angajare a cheltuielilor,
-controlul cheltuielilor angajate, important datorită eficienţei sale.
Acesta priveşte deciziile în materie de cheltuieli, respectiv angajarea şi ordonanţarea lor . Dificultatea
realizării sale rezidă în faptul că, de regulă, angajarea şi ordonanţarea se realizează la nivele
ministeriale aflate în vârful ierarhiei administrative. De asemenea, aceste operaţiuni presupun o putere
discreţionară, o apreciere a aportului unităţii cheltuielilor ce nu poate fi controlată. Cu toate acestea,
controlul deciziilor privind cheltuielile trebuie să se asigure, pentru a îndepărta, de la sursă,
eventualele nereguli.

-controlul asupra veniturilor, mai puţin supus organelor administrative, intră în competenţa organelor
fiscale,
-controlul efectuat de către inspecţia financiară: inspectorii financiari exercită un control specific al
ordonatorilor de credite pe plan local, dar şi a contabililor care realizează actele de plată.
-controlul contabililor, având la bază distincţia faţă de ordonatori priveşte legalitatea actelor întocmite
şi încadrarea în jurisdicţia care reglementează aceste acte.
3.Controlul jurisdicţional. Are natură specifică, în sensul că se efectuează de către instituţii
specializate. Încredinţarea acestui tip de control unui organism specializat, imparţial, are în vedere
menţinerea independenţei controlorilor faţă de orice fel de influenţe, dar şi pentru protejarea finanţelor
publice de orice delapidare a fondurilor.

B. Valorificarea rezultatelor controlului bugetar

Valorificarea rezultatelor controlului bugetar reprezintă operaţiunea de încheiere a controlului

bugetar. Ea se întemeiază pe constatările formulate în urma controlului şi prevede o serie de
modalităţi de sancţionare a neregulilor înregistrate, având un caracter constructiv. Natura sancţiunilor
aplicate trebuie să confere eficacitate controlului efectuat.
Atunci când execuţia bugetară pretinde redactarea unui act juridic, sancţionarea neregulilor
este simplă, fiind necesară numai îndepărtarea actului neconform cu legalitatea bugetară. În situaţia în
care, însă, controlul relevă o inexactitate în execuţia cheltuielilor sau a veniturilor problema devine
mai complicată după natura inexactităţii putând fi ori o eroare de execuţie ori o eroare intenţionată.
Repararea inexactităţii se realizează prin răspundere civilă. Pe lângă sancţiunile legale prevăzute,
există şi o serie de sancţiuni nemateriale, dar cu afectare morală şi care rezultă din reprobarea socială

98
a faptelor constatate prin publicarea rapoartelor Curţii de Conturi. Această modalitate de sancţionare
are menirea de a imprima prudenţă în atitudinea administratorilor.
În ceea ce priveşte contabilii, aceştia poartă răspunderea personală şi pecuniară a actelor şi
faptelor pe care şi le asumă. Răspunderea contabililor este mai mare decât a oricărui alt funcţionar
public deoarece, în cazul acestora din urmă, trebuie demonstrată existenţa unor nereguli cu caracter
intenţionat ce decurg din îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu. Răspunderea civilă a
contabililor priveşte toate operaţiunile referitoare la venituri şi cheltuieli. Ea antrenează calitatea
contabilului şi nu pe cea de “ban public”, asigurând garanţia asupra execuţiei corecte a bugetului. În
comparaţie cu contabilii, administratorii îşi desfăşoară activitatea în condiţii mai puţin stricte. Ei iau
decizii privitoare la oportunitatea cheltuielilor, creditele bugetare nefiind stabilite decât ca plafon, în
limita căruia ordonatorii dispun de o marjă de acţiune. În acelaşi timp, ei nu pot dispune de fondurile
aflate în caserie, ordinele de plată fiind verificate de către contabilii plătitori în momentul efectuării
plăţilor. Din aceste motive, sancţiunile aplicate administratorilor diferă de cele ale contabililor, fiind
mai puţin severe. În esenţă, categoriile de sancţiuni aplicate administratorilor sunt de natură
disciplinară, civilă sau penală în funcţie de gravitatea neregulilor constatate cu prilejul controlului. În
faza întocmirii bugetului, operaţiunile, tipice pentru asemenea situaţii sunt: omisiunile, erorile de
evaluare, etc. sunt uşor de corectat, la fel şi în faza aprobării bugetului, unde intervenţiile din partea
legislativului sub forma amendamentelor au acelaşi scop.
Sancţionarea neregulilor este numai o latură a valorificării controlului. Tot atât de importantă
este, însă, şi activitatea de înlăturare a efectelor ilegalităţilor. Lucrurile devin mai complexe în faza
execuţiei bugetului, atât prin marele număr de abateri de la legea anuală a finanţelor publice, cât şi
prin gravitatea lor. În situaţiile de evaziune fiscală, se dispune recuperarea sumelor datorate şi
instituirea obligativităţii plăţii în viitor. Pentru întârzierile în constituirea veniturilor bugetare se
procedează la recuperare şi introducerea de penalizări după caz, de majorări, iar pentru insolvabilitate
contribuabilul poate fi absolvit de debitul stabilit de fisc. În împrejurarea în care cheltuielile
programate nu sunt efectuate la timp se acţionează pentru eliminarea cauzelor şi evaluarea plăţilor,
uneori cu despăgubire pentru beneficiar. Dacă se produc deturnări de fonduri se refac destinaţiile
iniţiale, iar când se constată delapidări se recuperează sumele însuşite ilicit. Alte abateri grave sau care
nu intră în competenţa organului de control, sunt consemnate în documente specifice, urmând să fie
rezolvate de către organele abilitate.
Toate neregulile şi ilegalităţile constatate sunt consemnate în documente specifice de control
în care se menţionează şi soluţiile propuse.
Teste grilă

1. Principiul redistribuirii și stabilizării centralizate este:

a. determinat de diferențele fiscale regionale, care se interferează cu răspândirea în spațiu a
activităților economice;
b. acel principiu conform căruia comunitățile locale nu dispun de instrumente
macroeconomice necesare pentru înfăptuirea unor obiective de importanță națională.
c. explicat pe seama beneficiilor geografice pe care acestea le aduc cetățenilor;
d. explicat pe seama varietății de forme și a măsurii diferite a solicitărilor de bunuri și servicii
publice.

2. Principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi sunt cauzate de:

a. sarcina care revine în seama autorităţilor centrale şi în care guvernul trebuie să ofere
minimum de servicii publice esenţiale;
b. transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice şi care prejudiciază
înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele dintre acestea;
c. situaţia unor colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea fiscală este
deficitară, necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri guvernamentale;
d. repartizarea între nivelurile de autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure
exercitarea conducerii în limita atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecăruia.

99
3. Principiul asigurării serviciilor sociale vitale susţine faptul că:
a. sarcina care revine în seama autorităţilor centrale şi în care guvernul trebuie să ofere
minimum de servicii publice esenţiale;
b. repartizarea între nivelurile de autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure
exercitarea conducerii în limita atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecăruia;
c. transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice şi care prejudiciază
înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele dintre acestea;
d. situaţia unor colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea fiscală este
deficitară, necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri guvernamentale.

4. Principiul accesului la resursele financiare publice este determinat de:

a. transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice şi care prejudiciază
înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele dintre acestea;
b. situaţia unor colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea fiscală este
deficitară, necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri guvernamentale;
c. sarcina care revine în seama autorităţilor centrale şi în care guvernul trebuie să ofere
minimum de servicii publice esenţiale;
d. repartizarea între nivelurile de autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure
exercitarea conducerii în limita atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecăruia.

5. Conform principiului echilibrului financiar :

a. sarcina care revine în seama autorităţilor centrale şi în care guvernul trebuie să ofere
minimum de servicii publice esenţiale;
b. situaţia unor colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea fiscală este
deficitară, necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri guvernamentale;
c. transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice şi care prejudiciază
înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele dintre acestea;
d. repartizarea între nivelurile de autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure
exercitarea conducerii în limita atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecăruia.

6. Rolul financiar al bugetelor locale constă în:

a. mobilizarea şi redistribuirea resurselor financiare al căror volum şi natură depind de
reglementările legale în vigoare;
b. implicarea factorului de decizie local în realizarea unor obiective economice de larg interes
social, cum sunt: reţele de apă, iluminatul public, şosele, drumuri, poduri, transport local şi,
mai recent transportul aerian;
c. asigurarea unui fond locativ pentru categoriile defavorizate şi a unui minim de existenţă şi
acoperirea unor nevoi pentru învăţământ şi sănătate;
d. autonomia legislativă a consiilor locale, atât în ceea ce priveşte nivelul veniturilor, cât mai
ales a destinaţiei unor cheltuieli.

7. Rolul economic al bugetelor locale derivă din:

a. autonomia legislativă a consiilor locale, atât în ceea ce priveşte nivelul veniturilor, cât mai
ales a destinaţiei unor cheltuieli;
b. implicarea factorului de decizie local în realizarea unor obiective economice de larg interes
social, cum sunt: reţele de apă, iluminatul public, şosele, drumuri, poduri, transport local şi,
mai recent transportul aerian;
c. asigurarea unui fond locativ pentru categoriile defavorizate şi a unui minim de existenţă şi
acoperirea unor nevoi pentru învăţământ şi sănătate;

100
d. mobilizarea şi redistribuirea resurselor financiare al căror volum şi natură depind de
reglementările legale în vigoare.

8. Rolul social al bugetelor locale se regăseşte în:

a. mobilizarea şi redistribuirea resurselor financiare al căror volum şi natură depind de
reglementările legale în vigoare;
b. asigurarea unui fond locativ pentru categoriile defavorizate şi a unui minim de existenţă şi
acoperirea unor nevoi pentru învăţământ şi sănătate;
c. implicarea factorului de decizie local în realizarea unor obiective economice de larg interes
social, cum sunt: reţele de apă, iluminatul public, şosele, drumuri, poduri, transport local şi,
mai recent transportul aerian;
d. autonomia legislativă a consiilor locale, atât în ceea ce priveşte nivelul veniturilor, cât mai
ales a destinaţiei unor cheltuieli.

9. Rolul politic al bugetelor locale îşi găseşte expresia în:

a. autonomia legislativă a consiilor locale, atât în ceea ce priveşte nivelul veniturilor, cât mai
ales a destinaţiei unor cheltuieli;
b. implicarea factorului de decizie local în realizarea unor obiective economice de larg interes
social, cum sunt: reţele de apă, iluminatul public, şosele, drumuri, poduri, transport local şi,
mai recent transportul aerian;
c. mobilizarea şi redistribuirea resurselor financiare al căror volum şi natură depind de
reglementările legale în vigoare;
d. asigurarea unui fond locativ pentru categoriile defavorizate şi a unui minim de existenţă şi
acoperirea unor nevoi pentru învăţământ şi sănătate.

Glosar de termeni

Accizele = taxe speciale de consumaţie care se datorează bugetului de stat pentru mărfuri sau produse
provenite atât din producţia internă, cât şi din import.

Analiza cost-avantaje = modalitate practică de evaluare a proiectelor, luând în considerare efectele

principale şi secundare pe termen lung prin relevarea tuturor costurilor şi beneficiilor importante.

Angajarea cheltuielilor = decizia autorităţii administrative de a efectua anumite operaţiuni care

reclamă o ieşire de fonduri din disponibilităţile existente, pe baza unui contract de prestaţii sau
furnituri, a unei hotărâri judecătoreşti, etc.

Asieta fiscală = ansamblul măsurilor luate de organele fiscale pentru identificarea fiecărui subiect
impozabil, stabilirea dimensiunilor materiei impozabile şi a mărimii impozitelor datorate statului.

Aşezarea veniturilor = identificarea materiei impozabile care poate constitui o bază pentru
perceperea de venituri la bugetul statului şi determinarea mărimii acesteia.

Bugetul public = document de previziune şi de autorizare a veniturilor şi cheltuielilor colectivităţilor

publice pentru o perioadă determinată de timp, de obicei un an.

101
Cheltuielile publice = costul utilităţilor publice; decizie de politică financiară a guvernului care
decide asupra cantităţii şi calităţii bunurilor şi serviciilor publice care urmează a fi furnizate societăţii,
după care determină costul producerii şi distribuirii lor.

Datorie publică = totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de unităţile

administrativ teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice şi juridice pe piaţa internă şi în
străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat.

Datoria publică nominală = totalitatea împrumuturilor angajate de stat şi nerambursate la un

moment dat exprimate în preţurile anului de contractare, iar datoria publică reală are aceeaşi
semnificaţie, dar în preţurile constante ale unui an considerat.

Declaraţia de impunere = instrumentul cu caracter informaţional care cuprinde datele cu privire la

identificarea contribuabilului, obiectul impozabil pe care îl deţine, provenienţa acestuia, elementele
care stau la baza calculării impozitului şi mărimea acestuia.

Difuziunea impozitului = trecerea succesivă a sarcinii fiscale de la o persoană la alta prin actul de
vânzare-cumpărare.

Echilibrul bugetar = starea de proporţionalitate (sau concordanţă) între venituri şi cheltuieli, iar
interpretarea sa este una dinamică.

Echitate fiscală = respectarea spiritului de justiţie în repartizarea sarcinilor fiscale între cetăţeni.

Echitatea pe orizontală =situaţie în care contribuabilii cu aceleaşi venituri şi cu aceeaşi situaţie

economică sunt trataţi egal.

Echitatea pe verticală = situaţie în care contribuabilii neegali din punct de vedere economic sunt
trataţi neegal.

Emiterea titlului de percepere = înscrierea cuantumului venitului într-un act pe baza căruia se
autorizează perceperea unui anumit venit în contul bugetului.

Eşecul pieţei = desemnează acele situaţii în care condiţiile necesare pentru atingerea eficienţei
economico-financiare dispar sau sunt contracarate de alte forţe de natură internă sau externă.

Evaziunea fiscală frauduloasă = ascunderea obiectului impozabil, subevaluarea cuantumului

materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului datorat.

Evaziunea fiscală legală = fenomen social care constă în sustragerea de către contribuabilii de drept
a unei părţi din materia impozabilă prin exploatarea lacunelor legislative în favoarea lor.

Execuţia bugetului de stat = punerea în aplicare a prevederilor bugetului de stat aprobat.

Externalităţile = efectele economice ale unei activităţi care nu apar înregistrate în contabilitate,
deoarece nu rezultă în urma unor tranzacţii individuale.

Facilităţile fiscale = înlesniri la plată acordate contribuabililor, concretizate, de la caz la caz, în:
scutiri, reduceri, amânări, reeşalonări, sau în anularea majorărilor de întârziere.

Finanţele publice = totalitatea mijloacelor băneşti prelevate la dispoziţia statului şi a colectivităţilor

locale pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Grad de îndatorare = indicator care arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este grevată de
datoria publică; se calculează ca raport între soldul datoriei publice şi PIB.

102
Impozitul = o contribuţie bănească obligatorie, cu titlu nerambursabil datorată- conform legii
bugetului de către persoanele fizice sau persoanele juridice pentru veniturile pe care de obţin sau
pentru bunurile pe care le posedă.

Impozitele directe = se caracterizează prin inicdenţa directă asupra contribuabililor, persoane fizice
sau juridice, ele fiind stabilite nominal, în funcţie de mărimea veniturilor sau/şi a averilor acestora.

Impozitele indirecte = impozitele care se percep cu ocazia vânzărilor de bunuri, prestărilor de

servicii sau executărilor de lucrări.

Impunerea = activitatea practică de identificare a tuturor categoriilor de persoane fizice şi juridice

care deţin sau realizează un anumit obiect impozabil, de evaluare a bazei de calcul şi de determinare a
felului şi a cuantumului impozitului datorat.

Impunerea separată = impunerea realizată fie prin instituirea mai multor impozite, fiecare vizând
veniturile dintr-o anumită sursă, fie prin instituirea unui impozit unic, dar care asigură un tratament
fiscal diferenţiat fiecărei categorii de venituri, în funcţie de natura acestora.

Împrumuturile publice (creditul publice) = un mijloc uzual de procurare a resurselor, la care

statele apelează pentru acoperirea deficitelor bugetare.

Lichidarea cheltuielilor = determinarea sumei cheltuielilor deja angajate.

Lichidarea veniturilor = stabilirea cuantumului aferent materiei impozabile pe baza cotelor şi a altor
elemente prevăzute de lege.

Metoda autonomă sau a penultimei = metodă de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare care
porneşte în evaluarea acestora utilizând rezultatele obţinute în penultimul an, deoarece în momentul
întocmirii bugetului pentru anul următor bugetul pentru anul curent se află în execuţie.

Metoda majorării sau a diminuării = metodă de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare care
are în vedere rata medie anuală de creştere sau descreştere a cheltuielilor bugetare, iar prin
extrapolare se determină nivelul cheltuielilor pentru anul următor.
Monopoluri fiscale = reprezintă o sursă importantă de venituri ale statului şi sunt insituite de către
acesta asupra producţiei şi / sau vânzării unor produse ca: alcoolul, tutunul, sarea, cărţile de joc ş.a.,
în virtutea dreptului pe care acesta îl are de a produce şi comercializa, în regim de exclusivitate (de
monopol), anumite mărfuri.

Ordonanţarea = operaţiune care are drept conţinut emiterea unui ordin de plată de către o autoritate
denumită ordonator.

Perceperea = încasarea efectivă a sumei datorate bugetului de stat, realizată fie prin acţiune benevolă
prin plata sumelor datorate de către contribuabil, fie prin executare silită şi eventual ipotecarea
bunurilor debitorului.

Percusiunea impozitului = modalitate de relaţionare a impozitului cu venitul din care se plăteşte,

indicându-se totodată contribuabilul şi motivul plăţii.

Resursele financiare publice = totalitatea mijloacelor băneşti pe care autorităţile publice le

încasează de la populaţie şi de la întreprinderi, în virtutea suveranităţii fiscale şi prin relaţii
economice, având ca destinaţie acoperirea cheltuielilor publice.

Translaţia impozitului = acţiunea de trecere a impozitului plătit asupra unei alte persoane, venitul
subiectului de impozit rămânând, astfel, neschimbat.

103
Serviciul datoriei publice = indicator care sintetizează cheltuielile cu rambursarea datoriei publice
propriu-zise, cu plata dobânzilor scadente şi a altor cheltuieli.

Sistemul resurselor financiare publice = sistem format din resursele administraţiei de stat centrale şi
locale, împreună cu resursele instituţiilor publice cu caracter autonom şi cu resursele asigurărilor
sociale de stat.

Utilităţile private pure = bunuri produse exclusiv de firmele private ce se distribuie prin intermediul
pieţei, în schimbul unui preţ, se finanţează în cea mai mare parte din veniturile obţinute din vânzări,
consumul acestor bunuri de către un individ diminuează consumul unui alt individ, iar costurile de
substituţie sunt relativ reduse.

Utilităţi publice = bunuri publice furnizate prin intermediul activităţilor organizate de către
întreprinderile şi instituţiile publice, menite să acopere nevoile colective.

Utilităţile publice pure = acele bunuri al căror consum de către un individ nu conduce la diminuarea
consumului din acel bun de către alt individ.

BIBLIOGRAFIE

1. Adema W., Net social expenditure, Occasional papers OECD, 2001

2. Arrow K., Social choice and individual values, Yale University, 1964
3. Barbu V., Fonduri publice. Constituire şi utilizare, Editura de Vest Timişoara, 2001
4. Bastable Charles, Public Finance, 3rd edition, 1917, Library of economics and Liberty
5. Băbăiţă I., Silaşi G., Duţă A., Macroeconomie, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1999
6. Bernardi L, Profeta P Tax systems and tax reforms in Europe, Routlidge, London, 2003
7. Bodnar M., Finanţe – Monedă, Centrul editorial poligrafic ASE, Bucureşti, 1995
8. Boulescu M., Ghiţă M., Control financiar, Editura Eficient, Bucureşti, 1997
9. Brezeanu P., Marinescu L., Finanţele publice şi fiscalitatea între teorie şi practică, Editura Fundaţiei
„România de mâine”, Bucureşti, 1998
10. Brown C.V., Jackson P.M., Public sector economics, Blackwell, Cambridge, Mass., 1990
11. Buchnan J., Public finance, Irwin, Illinois, 1965
12. Cătinianu F., Donath L., Şeulean V., Finanţe publice, Editura Mirton, Timişoara, 1997
13. Cerna S, Banii şi creditul în economiile contemporane, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994
14. Cerna S., Donath L., Dima B., în vol. The central bank independence, Univ.Torun Polonia 1999
15. Cerna S., Monedă şi teoria monetară, Editura Mirton, Timişoara, 2000
16. Corduneanu C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura CODECS, Bucureşti, 1998
17. Donath L., Finanţe publice şi elemente de administrare a impozitelor, Ed. Mirton, 2004
18. Drehuţă E., Administraţia veniturilor bugetului public, Editura Agora, Bacău, 1991
19. Drehuţă E., Neamţu Gh., Bugetul Public, Editura Agora, Bacău, 1992
20. Drehuţă E., Neamţu Gh., Voicu E., Bugetul Public şi Contabilitatea unităţii bugetare, Editura
Agora, Bacău, 2000, pag. 11-15
21. Duverger M., Finances publiques, Presses Universitaires de France 1988

104
22. Fakin B., Fiscal adjustements in transition economies: social transfers and efficiency of public
spending. World Bank research bulletin, martie 1997
23. Friedman M., Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996
24. G. Jeze, Cours elementaire de science de finances , 1922
25. Gill J.B.S., A diagnostic framework for revenue administration, World bank technical papers
nr.472
26. Gliga I., Drept financiar, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996
27. Hoanţă N., Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, 2000, pag. 131
28. Kefauver E, In a few hands, Penguin books, London, 1966
29. Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970
30. King J. The concept of income FMI working papers, 2000
31. Kiriţescu Costin, Monedă, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998
32. La Lumiere P., Les finances publiques, Librairie armand Collin, Paris, 1983
33. Lipsey R.G.,Steiner P.O., Analyse economique, Paris, 1983
34. Manolescu Ghe., Buget, abordare economică şi financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1997
35. Moşteanu T., Buget şi trezorerie publică, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1997,
pag. 141
36. Musgrave R., Musgrave P., Public finance in theory and practice Washington DC, 1989
37. Musgrave R., The three branches revisited, Atlantic economic journal, 1989, nr.17
38. Musgrave R.A., The theory of public finance, Mc.Grow Hill New York, 1959
39.Myrdal G., Against the stream: Critical essays on Economics, Random House, 1974
40. Norregaard The progressivity of income tax, OECD, Economic studies, 1990
41. Oxley H., Martin J.P., Controlling government spending and deficits: trends in the 1980s and
prospects in the 1990s, OECD Economic Studies nr.17
42. Parthasarathi Shome, editor, Tax policy handbook, FMI, 1993
43. Popa, F. Autonomia locală în România Ed. All, Bucureşti, 1999
43. Popescu, C.L. Autonomia locală şi integrarea europeană", Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999
44. Premchand A, Public expenditure management, F.M.I., 1993
45.Samuelson P, Nordhaus W., Macro/economie, Les Edition d’organisation, Paris, 1995
46. Schumpeter J.A., Capitalism, socialism and democracy, Unwin and Allen,1954
47. Shah A., Fiscal federalism and macroeconomic governance, for better or for worth, World Bank
research bulletin, dec.1997
48. Shantayanan D., Hammer J., Public expenditure and risk reduction, World Bank research bulletin,
nov.1997
49. Smith A., The Wealth of Nations, Cannan, Metheuen, 1961
50. Talpoş I., Finanţele României, Editura Sedona, Timişoara, 1995
51. Talpoş L., Finanţele României, Volum I, Editura Sedova, Timişoara, 1995
52. Văcărel I., Anghelache G, Moşteanu T., Bistriceanu Gh., Bercea F., Bodnar M., Georgescu F.,
Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
53. Wildawski A., The politics of budgetary process, Little, Brown, Boston, 1964
*** Public sector transparency and international investment policy, sinteză OECD, 2003
***World bank research bulletin, mai-iunie 1993, vol.3, Fiscal accounts and economic performances
***OUG nr.45/2003 privind finanţele publice locale
*** Legea Nr. 500/2002 privind finanţele publice
***Legea administraţiei publice locale nr 215/2001
***Legea nr.30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului Gărzii financiare
*** Codul fiscal
*** Buletine statistice ale FMI, Banca Mondială, OECD

105
106