ECONOMIE EUROPEANA

- SUPORT DE CURS –

Lector univ. drd. Anghelina Andrei

ARAD

2008 – 2009

1
 Capitol I Descrierea contextului istoric al formarii
Uniunii Europene si a integrarii europene.

Perioada postbelică timpurie

In 1945, o familie de oriunde din Europa se găsea într-o naţiune care

a fost sau fusese: (a) condusă de un dictator fascist brutal,
(b) ocupată de o armată străină sau
(c) ambele.
Ca un rezultat direct al acestor esecuri guvernamentale, zeci de
milioane de europeni erau morti, iar economia Europei zăcea în ruine.
Cel de-al Doilea Război Mondial nu a fost un eveniment istoric izolat:
cel de-al Doilea Război Mondial a început după doar două decenii de la
cataclismul provocat de Primul Război Mondial (1914-18), fiind a patra
oară în 130 de ani când Franţa si Germania au fost în centrul unor războaie
devenite tot mai înspăimântătoare.
Un climat propice schimbărilor radicale ...... refugiaţi, foamete si
instabilitate politică

Preocupări primordiale si ideologii conducătoare în 1945

Cum poate Europa să evite un alt război?

Soluţiile oferite s-au bazat pe păreri ce ţineau de cauzele
războiului.
S-au afirmat astfel trei scoli de gândire:
-Condamnarea marelui perdant _ plan înaintat de Secretarul
Trezoreriei Statelor Unite, Henry Morgenthau, în 1944, care a căutat să
evite alte războaie europene viitoare prin distrugerea industriei Germaniei
si convertirea acesteia într-o „Ţară eminamente agricolă si pastorală, în
caracter”.
–Cea de-a doua scoală, Marxism-Leninismul sau naŢionalismul
distructiv, a dat vina pe capitalism pentru majoritatea relelor din lume,
inclusiv cele două războaie mondiale. Această părere a sugerat că soluţia
era comunismul.
–Cea de-a treia a dat vina pe naţionalismul distructiv, soluţia fiind
integrarea cât mai strânsă a tuturor naţiunilor europene. In timp ce dorinţa
pentru o Europă unită era auzită după războiul dintre 1914-18 si în timpul
războiului dintre 1939-45, declaraţia cea mai faimoasă a acestei scoli a
fost discursul lui Winston Churchill din 1946 – „Statele Unite ale Europei”

Apariţia unei Europe divizate: Războiul Rece

•Soluţia integrării europene a triumfat în cele din urmă, dar acest
deziderat a fost departe de îndeplinire în anii 1940.

2
 •Majoritatea ţărilor europene sau se luptau cu restabilirea propriilor
guverne si economii sau erau sub ocupaţie militară directă.
•Germania si Austria au fost împărţite în zone americane, franceze si
sovietice.
•În Europa de Vest, anii 1945 si 1946 au trecut fără a se înregistra
progrese semnificative în dezvoltarea unei arhitecturi postbelice.
Capacităţile de guvernare limitate ale guvernelor din Europa de Vest au
fost supraîncărcate de situaţia umanitară jalnică.
•Lucrurile s-au miscat mai repede în Europa de Est. Uniunea
Sovietică începuse deja implementarea propriei viziuni a unei Europe noi,
încă din timpul războiului. Comunismul a fost impus în Ţările,
independente odinioară cum ar fi Estonia, Letonia si Lituania, iar în 1948
partidele comuniste au preluat puterea în Albania si Yugoslavia si câstigau
teren în Grecia. La alegerile parlamentare din 1946, comunistii au câstigat
19 procente din vot în Italia si 29 procente în Franţa.

Emergenţa Europei divizate

U.E. – 27 State membre

Uniunea Europeană are acum 27 State Membre, ca rezultat a şapte

valuri de extinderi
(aderări):
- 1957: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg
- 1973: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie;
- 1981: Grecia;
- 1986: Spania si Portugalia;
- 1995: Austria, Finlanda si Suedia;
- 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia si
Ungaria,
- 2007: România si Bulgaria
Uniunea Europeană se pregăteste pentru noi extinderi.
Acest proces are ca scop extinderea pasnică a zonei de stabilitate si
prosperitate către noi membri.

U.E. – 3 State candidate

Alte două state candidate au deschis negocierile de aderare în 2005:

- Turcia (se prevede să adere în 2015)
- Croaţia (se prevede să adere în 2009)
Consiliul European din 15-16 decembrie 2005 a decis acordarea
statutului de tara
candidată si fostei Republici Iugoslave a Macedoniei.
Alte ţări iau în considerare depunerea candidaturii lor în viitorul
apropiat.

U.E. - State potenţial candidate (Balcanii de Vest)

3
 In ianuarie 2006, Comisia Europeană a adoptat o Comunicare cu
privire la “Balcanii de Vest pe calea spre UE: consolidarea stabilitatii si
cresterea prosperitatii”.
•Statele din Balcanii de Vest potentiale tari candidate sunt:
–Albania,
–Bosnia si Hertegovina,
–Serbia si Muntenegru,
–inclusiv Kosovo respectandu-se Rezolutia 1244 a Consiliului de Securitate
al Naţiunilor
Unite.
•Procesul de Stabilitate si Asociere (PSA) este politica cadru
a Uniunii Europene
pentru tarile din Balcanii de Vest, pe toata perioada pana la o
eventuala aderare.
•PSA are trei obiective, in special
–stabilitatea si o trecere rapida la economia de piata,
–promovarea cooperarii regionale
–perspectiva integrarii in Uniunea Europeana.

Tratatele UE
La baza procesului de integrare europeană stau următoarele Tratate:
- Tratatul de la Paris (1951)( privind construirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO))
- Tratatul de la Roma (1957) (Şase ţări (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Germania
şi Italia) vor semna la Roma, în martie 1957 dou ă tratate: unul privind instituirea Comunit ăţii
Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea European ă a Energiei Atomice
(Euratom).
- Actul Unic European (1986) (prima idee de Constitutie Europeana)
- Tratatul de la Maastricht (1992) (privind infiintarea UE – CEE devine
Uniunea Economica Europeana)
- Tratatul de la Amsterdam (1997)
- Tratatul de la Nisa (2000)
- Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007) (relansarea ideii de
Constitutie Europeana)

Misiunea U.E.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaŢiile dintre statele
membre si între
popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport
solidaritatea, scopul fiind de
menŢinere a păcii pe continent, în vederea asigurării condiŢiilor pentru
prosperitate economică si bunăstare.

Obiectivele U.E.
Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt:
-promovarea progresului economic si social (piaţa unică a fost instituită în
1993, iar
moneda unică a fost lansată în 1999);
-să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor
umanitar

4
pentru Ţările nemembre, o politică externă si de securitate comună,
implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul
organizaţiilor internaţionale);
-să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuieste cetăţenia naţională,
dar o completează, conferind un număr de drepturi civile si politice
cetăţenilor europeni);
-să dezvolte o zonă de libertate, securitate si justiţie (legată de
funcţionarea pieţei interne si în particular de libera circulaţie a
persoanelor);
-să existe si să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul
legislaţiei adoptate de
către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare);

Instituţiile U.E.
Pentru realizarea acestor obiective, cinci instituţii sunt implicate în
conducerea Uniunii
Europene:
- Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre si
reprezentând cetăŢenii UE),
- Consiliul European (reprezentând guvernele statelor membre),
- Comisia Europeană (executivul si organismul cu drept de a iniţia
legislaţie – reprezentând UE în ansamblu),
- Curtea de Justiţie (care asigură compatibilitatea cu dreptul
comunitar),
- Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii fondurilor
comunitare).

Organismele U.E.
Instituţiile U.E. sunt sprijinite de alte organisme:
- Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor – ECOSOC
(organisme
consultative care acordă sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale si
regiuni ale Uniunii
Europene să fie luate în considerare),
- Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de
plângerile cetăţenilor cu privire la administraţia la nivel european),
- Banca Europeană de Investiţii – BEI (instituţia financiară a UE) si
Banca Centrală
Europeană – BCE (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).

Simbolurile U.E.
- Drapelul european este albastru, cu 12 stele. A fost adoptat iniţial de
către Consiliul
Europei, în 1955, si a devenit drapelul oficial al ComunităŢii Europene în
mai, 1986. Numãrul stelelor nu are legãturã cu numãrul statelor membre;
ele formeazã un cerc si sunt dispuse precum orele pe cadranul unui ceas,
simbolizând plenitudinea si perfecţiunea.

5
- Imnul european, adoptat în iunie 1985 de către Consiliul european
de la Milano, este „Oda bucuriei”, preludiul celei de-a patra pãrţi a
Simfoniei a IX-a de Beethoven.
- Moneda unicã europeanã – Euro – a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1999 si a început sã fie distribuitã, în bancnote si monede, în toate
statele membre UE, începând cu 1 ianuarie 2002. Sigla monedei este
litera inspiratã din litera greceascã epsilon si de prima literã a
cuvântului Europa, iar cele douã linii paralele simbolizeazã
stabilitatea.
- Ziua Uniunii Europene – 9 mai
- Din mai 2000, Europa are si o devizã – „Unitate în diversitate” -,
rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de
tineri, între 10 si 20 de ani.

6
 Capitol 2 – Câteva date importante despre istoricul,
populatia si economia actuală a UE
1. Scurt istoric privind Uniunea Europeana:

- Pe 16 aprilie 1948 este semnata conventia instituind Organizatia Europeana de Cooperare

Economica. Saisprezece state sunt parti ale acestei conventii: Austria, Belgia, Danemarca,
Franta, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit,
Suedia, Elvetia si Turcia, precum si zonele occidentale de ocupatie din Germania si teritoriul
Triestului

- 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei, având ca membrii fondatori zece state: Belgia,
Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia

- 9 mai 1950, salonul Orologiului din Quai d'Orsay ministrul afacerilor externe francez Robert
Schuman face publica oferta Frantei catre Republica Federala Germania de a pune în comun
productia de carbune si otel

- pe 18 aprilie 1951 este semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si

Otelului

- tratatul va intra în vigoare pe 25 iulie 1952

- la Roma pe 25 martie 1957 sunt semnate Tratatele instituind Comunitatea Economica

Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice

- intrã în vigoare pe 1 ianuarie 1958

- 1 iunie 1968, cu optsprezece luni înainte de termenul prevazut în tratat (1 ianuarie 1970)
uniunea vamala a fost realizata

- Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a
Comunitatilor europene

- Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967

- Marea Britanie a adunat în jurul sau în cadrul Asociatiei Europene a Liberului Schimb,
instituita prin Tratatul de la Stockholm din 20 noiembrie 1959, state care nu voiau sau
considerau ca nu pot adera la Comunitati, respectiv, la acea data, Danemarca, Norvegia,
Portugalia, Suedia si Elvetia

- la 22 ianuarie 1971, la Palatul Egmond din Bruxelles sunt semnate Tratatele de aderare la
Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei, aderarea celor trei noi
membrii, Danemarca, Irlanda si Marea Britanie a devenit efectiva la 1 ianuarie 1973,
Norvegia respingând aderarea prin referendum

7
- Grecia semneaza tratatul de aderare la 29 mai 1979, intrând în vigoare începând cu 1
ianuarie 1981

- tratatul privind aderarea Spaniei a putut fi semnat la 12 iunie 1985 iar la 1 ianuarie 1986,
Spania a intrat în CEE

- Portugalia a semnat Tratatul consacrând aderarea sa la CEE odata cu Spania si la 1 ianuarie

1986 Portugalia intra în CEE

- Reuniunea din 9-10 decembrie 1974 de la Paris duce la crearea Consiliului European

- La 20 septembrie 1976 s-a hotãrât alegerea directã a Parlamentului European

- Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987

- La 7 februarie 1992, la Maastricht, ministrii afacerilor externe si ministrii de finante ai celor

douasprezece state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii europene

- intrare în vigoare a Tratatului de la Maastricht la 1 noiembrie 1993

- la 1 ianuarie 1995 au devenit membre Austria, Finlanda si Suedia

- Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene si a tratatelor

care au instituit Comunitatile Europene si unele acte conexe, semnat la 2 octombrie 1997

- Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001;

- pe 28 februarie 2002 îsi începe lucrãrile Conventia privind viitorul Europei;

- pe 12-13 decembrie 2002, la Summit-ul de la Copenhaga se lanseazã din partea UE invitatia

de aderare cãtre Cipru, Slovenia, Malta, Letonia, Lituania, Republica Cehã, Polonia, Ungaria,
Estonia si Republica Slovacia.

- 1 mai 2004, intrarea in vigoare a Tratatului de aderare a celor noi 10 tari membre

- 13 aprilie 2005, acordul Parlamentului european privind aderarea Romaniei si Bulgariei in

2007;

- 24 aprilie 2005, semnarea Tratatului de aderare a Romaniei si Bulgariei;

-1 ianuarie 2007 aderarea Romaniei si Bulgariei la U.E.

Statele UE sunt foarte diferite unul faţă de celălalt, sub aspectul

dimensiunii si populaţiei.

2. Câteva date importante privind populaţia:

Există aproximativ 480 milioane de cetăţeni europeni, o cifră care

este substanţial mai mare decât corespondenta sa americană sau
japoneză (290 si respectiv, 130 de milioane locuitori).

8
 Statele din grupul UE27 variază mult în ceea ce priveste populaţia.
Diferenţele sunt usor de remarcat atunci când statele sunt grupate
în mari, mijlocii, mici si foarte mici – aceste categorii fiind stabilite prin
compararea lor cu populaţia unor orase foarte cunoscute:
- State ‘mari’(>35 milioane); sunt mai mari decât orasul cu populaţia
cea mai mare din lume(Tokyo- 27 mil): –Germania (peste 82
milioane), Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania si Polonia.
- State ‘mijlocii’(8-11 milioane; de mărimea unui mega-city cum este
metropola Paris –zonă metropolitană). –Grecia, Portugalia, Belgia,
Cehia, Ungaria, Suedia, Austria si Bulgaria.
- State ‘mici’ (de dimensiunea unor orase ca Barcelona sau Lyon) –
Danemarca, Slovacia, Finlanda, Irlanda, Lituania, Letonia, Slovenia si
Estonia.
- State ‘foarte mici’ (de mărimea unui oras cum este Genova)–Cipru,
Luxemburg si Malta.
Olanda & România sunt state cu dimensiuni între ‘mari’ si ‘mjlocii’.

3. Câteva date importante privind economia actuala:

11 dintre statele UE sunt state cu venit mare pe cap de locuitor (peste

media UE25) de peste 21,400 €
• Danemarca, Irlanda, Austria, Olanda, Belgia, Finlanda, Italia,
Germania, Franţa, UK
si Suedia.
10 state au venituri medii pe cap de locuitor – de la 10,000 € la
21,000 €
• Spania, Grecia, Portugalia, Cipru, Slovenia, Malta, Cehia, Ungaria,
Slovacia si Estonia .
5 state au venituri mici pe cap de locuitor – sub 10,000 €
• Lituania, Polonia, Letonia, România, Bulgaria (+Turcia)
Luxemburg se detasează de celelalte prin faptul că este statul cu cel
mai mare venit pe cap de locuitor – de aprox. 2 ori mai mare ca cel al
Franţei.
Distribuţia după mărimea economiilor împarte statele UE în 2
extremităţi:
- 6 state (Germania, UK, FranŢa, Italia, Spania, Olanda si Polonia)
însumează 10.769,1 mld. USD, reprezentând aproape 80% din
economia UE (77,54%).
Celelalte economii sunt – sub acest aspect – mici, foarte mici si chiar
nesemnificative
(minuscule):
- ‘mici’ sunt economiile care reprezintă în total 19,58% din PIB-ul UE,
cu o participare individuală situată între 1%-3% din PIB-ul UE.
• Suedia, Belgia, Austria, Cehia, România, Danemarca, Polonia,
Ungaria, Finlanda, Grecia, Portugalia si Irlanda.
- ‘foarte mici’ sunt economiile care reprezintă <1%, dar ≥0,5% din
PIB-ul UE.
• Slovacia si Bulgaria.
- ‘minuscule’ sunt economiile care reprezintă <0,5% din PIB-ul UE.
• Luxemburg, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Cipru si Malta.
9
 Extinderile din 2004 si 2007 au avut un impact scăzut asupra
mărimii de ansamblu a
economiei UE; economiile celor 10+2 state „nou venite” au crescut cu
doar 11,36% PIB-ul statelor din UE15, Polonia singură însumând mai mult
de 1/3 din acesti 11,36%.

10
Capitol 3 – Delimitări conceptuale si teorii ale integrării
economice europene
3.1. Integrarea economică europeană – delimitări conceptuale
3.2. Teorii ale integrării europene
3.1. Integrarea economică europeană – delimitări conceptuale
3.1.1. AccepŢiuni ale integrării economice
_Integrarea poate fi înŢeleasă ca un proces sau ca o stare de fapt;
_Obiectul integrării îl pot reprezenta: populaŢii, zone geografice, pieŢe,
producŢii de bunuri,
resurse etc.
_Există un larg consens în rândul specialistilor cu privire la următoarele
aspecte:
–faptul că integrarea economică se referă la diviziunea muncii si la
specializarea intra- si
internaŢională.
–integrarea presupune mobilitatea si libertatea de circulaŢie a bunurilor,
serviciilor,
capitalurilor si forŢei de muncă sau a tuturor acestora;
–integrarea este în strânsă corelaŢie cu tratamentul comercial diferenŢiat
si chiar
discriminatoriu în ce priveste originea si destinaŢia mărfurilor si factorilor
de producŢie.
3.1.2. Termenul de integrare
_Termenul de „integrare" provine, din punct de vedere etimologic, din
cuvintele latinesti
integro-integrare respectiv, integratio-integrationis, utilizate cu sensul de a
renova, a restabili, a
întregi, a completa; altfel spus, a pune la un loc mai multe părŢi într-un tot
unitar, elementele
constitutive devenind părŢi integrante.
_Termenul de integrare este pentru prima dată definit în prima ediŢie a
The Oxford English
Dictionary, ca o combinare a părŢilor dintr-un întreg.
_După Macmillan English Dictionary, termenul de integrare poate avea la
ora actuală trei
semnificaŢii:
_procesul de a deveni membru cu drepturi depline într-un grup ori
societate si de a deveni
complet implicat în activităŢile acestora;
_procesul prin care se permite oamenilor, indiferent de rasă, să utilizeze un
loc, o instituŢie
sau organizaŢie;
_procesulde combinare cu alte elemente, într-o unitate mai largă sau într-
un sistem unic.

11
Termenul de integrare economică
_Bela Balassa, defineste conceptul de integrare economică ca proces si
stare de fapt -
proces economic care constă în aplicarea unor măsuri care conduc la
eliminarea discriminărilor
între entităŢi economice aparŢinând unor state naŢionale diferite,
presupunând absenŢa oricărei forme
de discriminare între economiile naŢionale respective.
_Balassa distinge integrarea comercială, integrarea factorilor de
producŢie, integrarea
politică si integrarea totală.
_Integrarea totală presupune unificarea monetară, fiscală, socială, a
politicii anticiclice,
înfiinŢarea unei autorităŢi supranaŢionale, ale cărei decizii să fie obligatorii
pentru statele membre.
Jan Timbergen distinge:
_ Integrarea negativă (eliminarea obstacolelor) care:
_ presupune dereglementarea structurală;
_ presupune eliminarea obstacolelor comerciale;
_ presupune pasi mărunŢi, obiective clar definite care devin obligatorii
pentru
guverne, companii si cetăŢeni;
_ nu implică decizii permanente ale unei infrastructuri decizionale);
_ Integrarea pozitivă (crearea de condiŢii egale de funcŢionare a
componentelor integrate)
care:
_ presupune crearea de condiŢii egale pentru funcŢionarea componentelor
economice,
_ presupune participare mai activă, permanentă si flexibilă,
_ presupune faptul căobligaŢiile sunt definite mai generic,
_ Ţine în principal de domeniul politicii si al birocraŢiei si nu al rigurozităŢii,
_ implică crearea de instituŢii comune.
Concluzii - Elemente definitorii ale integrării economice
_Tratamentul comercial diferenŢiat sau discriminatoriu faŢă de originea
sau destinaŢia
bunurilor, serviciilor si factorilor de producŢie.
_Succesele obŢinute în procesul integrării economice au condus la o mai
clară înŢelegere a
conceptului, oferind posibilitatea formulării unei definiŢii operaŢionale a
acestuia, definiŢie pe care o
preferăm.
_Definim, prin urmare, integrarea economică ca un proces care cuprinde:
_un ansamblu de politici economice comune;
_libertatea de miscare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor;
_armonizarea legislaŢiilor naŢionale;
_instituŢii comune asupra cărora Ţările participante transferă unele
competenŢe de natură
economică.
_Realizarea integrării economice depinde si de acŢiunea unor factori
precum: excluderea
12
discriminărilor, distribuirea efectivă a unor competenŢe, colaborarea în
procesele decizionale,
focalizarea unor aspiraŢii legitime etc.
3.2. Teorii ale integrării europene
Trei teorii ale integrării europene: federalismul,
interguvernamentalismul si multi-level
governance
_ Unii europeni au simŢit că suveranitatea naŢională si statul-naŢiune
constituiau un sistem
fragil, gata oricând de război.
_ Încă din timpuri imemoriale, statele europene au fost angajate în lupte
intermitente pentru
dominaŢie – lupte care, în mod obisnuit, presupuneau invazia altor naŢiuni
europene. Întrucât
“eficienŢa” războaielor – sub aspectul crimelor generate - a crescut odată
cu industrializarea,
costul acestor lupte a crescut până în punctul unde nu mai puteau exista
învingători.
_ Pentru gânditori si strategi, chiar si democraŢia devenise insuficientă
pentru a preveni
războaiele teribile, dacă Ţinem cont de faptul că, la urma urmei, Hitler a
câstigat puterea
pentru prima dată prin mijloace democratice.
_ AlŢi europeni, în frunte cu Marea Britanie, au continuat să privească
statele-naŢiune ca fiind
cele mai stabile si eficiente forme de guvernământ. Pentru acestia,
integrarea europeană ar
trebui să ia forma unei cooperări mai strânse – mai ales o cooperare
economică mai strânsă –
realizată strict pe baze interguvernamentale, i.e. toată puterea ar rămâne
în mâinile
oficialilor Ţării si orice cooperare ar trebui acceptată în mod unanim de
către toŢi
participanŢii.
3.2.1. Federalismul
_ Teoria neofuncŢionalistă / teoria federalistă se bazează pe aportul
teoretic al lui Jean Monnet
la crearea metodei comunitare
_ Obiectivul - crearea federaŢiei europene.
_ Scenariul neofuncŢionalist al lui Monnet prevedea si integrarea politică
prin care să se
ajungă în cele din urmă, la o veritabilă federaŢie europeană.
_ Integrarea este explicată ca un proces de „contaminare” (spill-over) care
are un caracter
politic si funcŢional.
_ Spill-over-ul funcŢional argumentează că interconectarea diferitelor
sectoare economice ale
economiei moderne va crea presiuni tehnice pentru extinderea numărului
de sectoare

13
transferate la nivel supranaŢional (de la comerŢ si agricultură, la piaŢa
unică si politica
monetară), instituŢiilor supranaŢionale, care vor genera la rândul lor noi
dezvoltări
instituŢionale (spill-over-ul politic).
„Metoda Monnet”:
_ Etape:
_ Integrarea va începe în sectoare din zona low politics, însă acestea
trebuie să fie
strategice din punct de vedere economic!
_ Se va crea o autoritate „înaltă” (tehnocraŢi fără un „balast” al interesului
naŢional)
care să supravegheze procesul integraŢionist!
_ Spill-over I: Integrarea unor sectoare specifice ale economiei naŢionale
va crea
presiuni funcŢionale pentru integrarea altor sectoare interdependente _
„Înalta
autoritate” va dirija aceste evoluŢii (CECO > CEE > UEM).
_ Spill-over II : Grupurile naŢionale de interese îsi vor transfera loialităŢile
si activitatea
de lobby către noul centru.
_ integrarea este văzută ca un proces în continuă evoluŢie, fiind rezultatul
unei palete
largi de procese convergente. Desi procesul a pornit de la integrarea
sectoarelor din
zona de low politics (politicile economice), el va ajunge si la sectoare
esenŢiale (high
politics) - politica externă si de securitate comună (PESC)
_ Critici:
_ nu explică cum se pot forma identităŢile si un sentiment al loialităŢii care
să susŢină o
asemenea evoluŢie.
_ comportamentul actorilor interesaŢi este determinat de interesele
proprii, în mare
parte definite în termeni economici.
_ Uniunea Europeană supravieŢuieste doar pentru că reprezintă un
răspuns funcŢional
la procesul de globalizare.
3.2.2. Interguvernamentalismul
_ Argumente:
_ suveranitatea rezidă în cele din urmă în statele-naŢiune, chiar dacă
acestea decid să o
exercite în comun.
_ în explicarea integrării, contextul naŢional are mai multă importanŢă
decât actorii si
procesele la nivel european.
_ constiinŢa naŢională, pe care Hoffmann o defineste drept „un sentiment
«de coeziune
si diferenŢiere» care separă un grup de altele", va fi întotdeauna esenŢială
în
14
procesul decizional comunitar.
_ Ipoteze:
_ suveranitatea naŢională aparŢine, în ultimă instanŢă, statului-naŢiune,
chiar dacă acesta
alege să o exercite în comun la nivel european ;
_ actorii supranaŢionali vor avea mai puŢină importanŢă decât guvernele
naŢionale
atunci când se va decide viitorul statelor-naŢiune si al Europei;
_ integrarea economică nu va atrage după sine pe cea politică, conform
schemei
neofuncŢionaliste ;
_ dominarea high politics si a interesului naŢional va prevala;
_ identitatea si loialitatea naŢională nu sunt foarte predispuse la
schimbare.
3.2.3. GuvernanŢa pe mai multe niveluri (multi-level governance)
_ Nici una dintre cele două maxi teorii nu mai corespunde realităŢilor
statului-naŢiune modern,
ale UE si ale globalizării, prin urmare apare o nouă teorie, cea a
guvernanŢei pe mai multe
niveluri (multi-level governance)
_ statul-naŢiune (guvernul) si-a pierdut autoritatea exclusivă în procesul
decizional, împărŢindo,
pe de o parte, cu instituŢii internaŢionale si supranaŢionale si, pe de altă
parte, cu actori
privaŢi, creându-se astfel diferite niveluri de guvernanŢă.
ConstrucŢia europeană reprezintă o formă deosebit de elaborată a
acestui sistem,
putând fi considerată un prototip al statului postmodern.
_ Uniunea Europeană cuprinde
_ euroregiuni,
_ guvernele naŢionale,
_ instituŢiile supranaŢionale (Comisia Europeană, Parlamentul European,
Curtea
Europeană de JustiŢie, Banca Centrală Europeană),
_ grupuri transnaŢionale de interes si lobby.
_ regimuri funcŢionale cu scopuri si reglementări diferite (UEM, PAC, reguli
de
mediu, Protocolul Social) etc.

15
 Capitol 4 – Instituţii Europene
4.1. Parlamentul European

Parlamentul European este una dintre principalele instituţii comunitare, fiind înfiinţată
o dată cu C.E.C.O. sub forma unei „Adunări Parlamentare compusă din reprezentanţi ai
popoarelor statelor reunite în Comunitate” (art. 20 din Tratatul C.E.C.O.). În 1958, o dată cu
apariţia C.E.E. şi C.E.E.A., instituţia parlamentară a decis să-şi schimbe numele în „Adunarea
Parlamentară Europeană”, pentru ca în 1962 să ia denumirea de „Parlament European”.
Istoria PE este marcată de o permanentă luptă pentru a-şi spori competenţele proprii.
Plecând de la atribuţiile limitate ce-i erau conferite prin tratatele originare, puterea
Parlamentului european a fost precizată pe calea acordurilor interinstituţionale şi s-a extins
prin revizuirile succesive ale tratatelor. Tratatul de la Maastricht a consacrat o nouă creştere a
competenţelor PE atât în plan legislativ (prin introducerea procedurii de codecizie), cât şi în
cel al controlului exercitat asupra Comisiei Europene, iar Tratatul de la Amsterdam, prin
modificările aduse procedurii de coeziune şi prin extinderea cămpului său de aplicare, a dat
PE o putere reală de decizie pe care o împarte cu Consiliul U.E.
În momemtul de faţă, Parlamentul european numără 626 de membri, locurile fiind
repartizate pe ţări în funcţie de populaţia fiecărui stat membru, cele mai multe revenind
Germaniei — 99, în timp ce Franţa, Italia şi Marea Britanie au câte 87, Spania — 64, Olanda
— 31, Belgia, Grecia, Portugalia — câte 25, Suedia — 22, Austria — 21, Danemarca şi
Finlanda — câte 16, Irlanda — 15, iar Luxemburgul 6 locuri de deputat în Parlamentul
european. În perspectiva lărgirii U.E. prin admiterea tărilor central şi est-europene, un
protocol anexat Tratatului de la Amsterdam limitează numărul parlamentarilor europeni la
700, indiferent câte ţări membre va avea Uniunea Europeană.

4.2. Consiliul Uniunii Europene

CONSILIUL UE, mai cunoscut sub numele de „Consiliul de miniştri”, este format, aşa
cum arată şi numele, din miniştrii celor 15 state membre. Începând cu 1 iulie 1998, este
prezidat, prin rotaţie de şase luni, de următoarele ţări în ordinea dată: Austria, Germania, Da-
nernarca, Grecia. Reuniunile au loc la Bruxelles, în afară de aprilie, iulie şi octombrie, când se
desfăşoară la Luxemburg.
Această institutie nu seamănă cu nici una din lume. Reunite în Consiliu statele
membre legiferează pentru întreaga Uniune, fixează objective politice, coordonează politicile
naţionale şi reglementează diferendele dintre ele, precum şi pe acelea cu alte instituţii.
Consiliul UE prezintă caracteristicile unei organizaţii supranaţionale şi, în acelaşi timp,
interguvernamentale, statuând în unele chestiuni cu majoritatea calificată, iar în altele în
unanimitate. Procedurile, practicile şi chiar reglementarea diferendelor implică un grad de
solidaritate şi de încredere rar întâlnit între state.
Fiecare reuniune a Consiliului regrupează reprezentanţii statelor membre, în mod
obisnuit miniştri, care răspund în faţa parlamentelor naţionale şi opiniei publice. Există în
prezent peste 25 de tipuri de Consilii. Consiliul Afacerilor Generale (miniştri de exteme),
Chestiunilor economice şi financiare, Agriculturii se întrunesc lunar. Altele cum sunt Con-
siliile Transporturilor, Mediului şi industriei, de două—patru ori pe an.
Tratatul asupra Uniunii Europene a regrupat activităţile acesteia în jurul a trei „pilieri”
(piloni) şi a specificat că cea mai mare părte a deciziilor să fie luată fie cu majoritate
calificată, fie în unanimitate. Primul pilier acoperă un evantai vast de politici comunitare,

16
agricultură, transporturi, mediu, energie, cercetare şi dezvoltare, concepte, aplicate potrivit
unui proces de decizie care începe prin propunerea Comisiei. După un examen minuţios,
realizat de experţi şi responsabili politici, Consiliul poate aproba propunerea Comisiei, o
poate amenda sau respinge.
Tratatul asupra Uniunii Europene a întărit influenţa Parlamentului European prin
procedura de codecizie, în sensul că o gamă de texte legislative, ca piaţă unică, protecţia
consumatorilor, reţelele transeuropene, educaţia şi sănătatea, sunt adoptate atât de Parlament,
cât şi de Consiliu. În majoritatea cazurilor, Consiliul decide cu majoritate calificată. Este cazul
agriculturii, pescuitului, pieţei unice, mediului şi transporturilor.
În această situaţie, ponderea voturilor este următoarea: Germania, Franţa, Italia şi
Marea Britanie au fiecare 10 voturi, Spania are 8 voturi, Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia
dispun de câte 5 voturi, Austria şi Suedia de 4 voturi fiecare, Danemarca, Irlanda şi Finlanda
au căte 3 voturi, iar Luxemburg 2 voturi. În total sunt 87 de voturi. Pentru ca o propunere a
Comisiei să fie aprobată, ea trebuie să întrunească 62 de voturi. În alte cazuri, majoritatea
calificată este tot de 62 de voturi, care trebuie, totodată, să provină din partea a cel puţin 10
state membre.
În practică, instituţia Consiliului urmăreşte să găsească un consens cât mai larg posibil
înainte de a lua o decizie. Domeniile care reclamă unanimitatea privesc taxele, industria,
cultura, fondurile sociale şi regionale, programul—cadru de cercetare şi dezvoltare tehnologi-
că. Pentru pilierul doi (politica externă şi de securitate comună) şi pilierul trei (cooperarea în
domeniile justiţiei şi afacerilor interne), Consiliul este atât organ de decizie, cât şi de
iniţiativă. La nivelul acestor pilieri, prevalează regula unanimităţii, cu toate că punerea în
practică a unei acţiuni comune poate fi decisă cu majoritatea calificată.
Dacă pilierul doi vizează definirea şi aplicarea unei politici externe care acoperă toate
domeniile cuprinse în noţiunea de „politică externă şi de securitate”, pilierul trei are ca scop
să asigure libera circulaţie a persoanelor în interiorul Uniunii şi să încurajeze măsurile de
interes comun în privinţa controlului la frontierele exterioare, politicii de azil, politicii de
imigrare, luptei împotriva terorismului, traficului de droguri şi altor forme grave de
criminalitate internaţională.
CONSILIUL EUROPEAN. Începând din 1974, sefii de stat sau de guvern se întâlnesc
cel puţin de două ori pe an în cadrul Consiliului European sau „summit european”. A nu se
confunda cu Consiliul Europei, care este o altă organizaţie, diferită de Uniunea Europeană, ce
grupează atât ţări din vestul continentului membre ale UE, cât şi noi democraţii rezultate după
căderea comunismului şi destrămarea fostei URSS. La Consiliul European, instituţie a UE,
participă şi presedintele Comisiei Europene. Preşedintele Parlamentului european este invitat
să ţină un discurs în şedinţa de deschidere.
Consiliul european a câştigat din ce în ce mai mare importanţă în cadrul Uniunii:
fixează priorităţile, dă orientare politicii de urmat, stimulează dezvoltarea şi reglează
chestiunile litigioase care nu au putut fi rezolvate de Consiliul miniştrilor (Consiliul Uniunii).
După fiecare reuniune, Consiliul european prezintă un raport Parlamentului european şi îi
adresează anual o dare de seamă despre progresele Uniunii.

4.3. Comisia Europeană

Instituţie principală a Uniunii Europene care, alături de Consiliul U.E. şi de

Parlamentul European, alcătuieşte „triunghiul instituţional” de decizie la nivel comunitar. La
origini, cele trei Comunităţi europene (C.E.C.O.. C.E.E. şi C.E.E.A.) aveau Comisii separate
(pentru C.E.C.O., ea se numea Înalta Autoritate). În urma Tratatului de fuziune din 1965 cele
trei Comisii se unifică într-o singură „Comisie a Comunităţii Europene”, iar după intrarea în
vigoare a Tratatului de la Maastricht denumirea cel mai frecvent folosită este aceea de

17
„Comisie Europeană”.
Principalele competenţe ale Comisiei Europene sunt de control (supraveghează
respectarea Tratatului), iniţiativă (are monopolul iniţiativei în chestiuni de competenţă
comunitară), execuţie (joacă rolul unui guvern la nivel comunitar) şi reprezentare (internă prin
faptul că ambasadorii pe lângă U.E. ai diferitelor tări îşi prezintă scrisorile de acreditare şi
preşedintelui Comisiei, şi externă, deoarece Comisia are delegaţii cu rang de ambasadă în
state terţe, precum şi birouri în statele membre ale U.E.).
La vârf, Comisia Europeană este formată în prezent din 20 de comisari, naţionali ai
celor 15 state membre, reuniţi într-o instanţă colegială condusă de un preşedinte. Mandatul
comisarilor este de cinci ani. Aparatul administrativ aflat la dispoziţia comisarilor este însă
permanent (funcţionari de carieră) şi numără peste 15.000 de persoane. Acest aparat este
structurat în direcţii generale, direcţii, servicii speciatizate şi unităţi.

4.4. Curtea de justiţie a Comunităţilor europene

Comunităţile europene sunt comunităţi de drept. Uniunea, fiind bazată pe ele, are
aceeaşi natură. Uniunea există tocmai pentru că statele membre, instituţiile şi particularii
recunosc caracterul obligatoriu al regulilor ei. Rolul Curţii de justitie este de a oferi garanţiile
juridice necesare pentru a asigura respectarea dreptului atât în interpretarea şi aplicarea
tratatului, cât şi în ansamblul activităţilor Comunităţii europene, Dreptul comunitar s-a
implantat profund în realitatea juridică a statelor membre, tocmai pentru că a fost conceput,
interpretat şi aplicat ca o regulă uniformă de către resortisanţii, administraţiile şi jurisdicţiile
tuturor statelor membre, iar particularii o invocă în faţa judecătorilor naţionali. Curtea poate fi
sesizată, în cadrul afacerilor introduse de statele membre, atât de către instituţiile comunitare,
cât şi de către particulari şi întreprinderi. Sarcina esenţială a Curţii este de a asigura şi
interpretarea uniformă a dreptului comunitar. Sediul Curţii de Justiţic este la Luxemburg.
Începând cu 1 septembrie 1989, Consiliului i-a adăugat un Tribunal de primă instanţă,
pentru a îmbunătăţi protecţia jurisdicţională a justiţiabililor şi pentru a permite Curţii să se
concentreze asupra sarcinii sale esenţiale. Acest tribunal are competenţa de a trata toate
recursurile introduse de particulari şi întreprinderi împotriva instituţiilor şi organelor
comunitare. Deciziile tribunalului pot face obiectul unui recurs în faţa Curţii de justiţie, limitat
la chestiunile de drept.
Curtea de justitie este alcătuită din 15 judecători şi 9 avocaţi generali, numiţi de
comun acord de statele membre pentru un mandat de şase ani, ce poate fi reînnoit. Ei trebuie
să ofere toate garanţiile de interdependenţă şi să îndeplinească toate condiţiile cerute în ţările
respective pentru exercitarea celor mai înalte funcţii în domeniu, sau să fie jurist de o
competenţă bine cunoscută. Judecătorii desemnează pe unul dintre ei ca preşedinte al Curţii,
pentru un mandat de trei ani. Curtea este asistată de avocaţi generali, care sunt însărcinaţi să
prezinte în totală imparţialitate şi independenţă concluzii motivate cu privire la afacerile
diferite ale Curţii.
Tribunalul de primă instanţă este alcătuit din 15 judecători numiţi de statele membre
pentru un mandat de şase ani, ce poate fi reînnoit. Judecătorii îşi aleg un preşedinte.
Tribunalul nu este asistat de avocaţi generali. Din 1954 până în prezent, aproape 10.000 de
afaceri au fost aduse în faţa Curţii, care a pronunţat 4.507 hotărâri.

4.5. Curtea de Conturi europeană

Curtea de Conturi europeană îi reprezintă pe contribuabili. Ea este însărcinată să

18
verifice cheltuielile U.E., dacă acestea sunt conforme cu reglementarea bugetară şi cu
obiectivele Uniunii. Sediul Curtii de Conturi este la Luxemburg. „Conştiinţă financiară” a
Uniunii sau „gardiană” a finanţelor acesteia, ea veghează în toate situaţiile la respectarea
anumitor principii morale, administrative şi contabile. Rapoartele ei constituie o bogată sursă
de informaţii cu privire la gestiunea financiară a Uniunii, un mijloc de presiune asupra
instituţiilor şi altor organe administrative pentru ca acestea să asigure o bună gestiune a
fondurilor.

4.6. Sistemul European de Bănci Centrale (SEBCO) şi Banca Centrală

Europeană (BCE)

Fundamentul juridic al Uniunii Economice şi Monetare (UEM) îl constituie Tratatul

asupra Uniunii Europene, numit, în general, „Tratatul de la Maastricht”. Acesta a fost semnat
în februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembric 1993. Statutele Sistemului European de
Bănci Centrale şi Băncii Centrale Europene, adică statutele SEBC, sunt anexate la Tratatul de
la Maastricht. Din SEBC fac parte BCE şi băncile europene naţionale ale ţărilor din Uniunea
Europeană.
Tratatul de la Maastricht prevede trei etape pentru punerea în aplicare a UE: faza I a
început la 1 iulie 1990, faza a II-a la 1 ianuarie 1994, iar faza a III-a la 1 ianuarie 1999.
Moneda unică europeană se numeşte euro. La 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene a decis
în unanimitate că 11 state îndeplinesc condiţiile necesare adoptării monedei unice începând cu
1 ianuarie 1999: Belgia, Germania, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Austria, Portugalia şi Finlanda. La 25 mai 1998, guvernele acestor 11 state au numit
preşedintele şi pe cei patru membri ai directoratului BCE. Numirea lor, care a intrat în vigoare
la 1 iunie 1998, a marcat punerea în aplicare a SEBC şi BCE.
Banca Centrală Europeană a succedat Institutului Monetar European (IME), care
fusese creat la începutul fazei a II-a pentru a asigura măsurile pregătitoare punerii în practică a
SEBC. Băncile Centrale ale statelor membre care nu participă la uniunea monetară se bucură
de un statut special în SEBC, adică îşi pot aplica în continuare politicile monetare naţionale şi,
având în vedere acest lucru, nu iau parte nici la procesul de decizie privind politicile monetare
unice ale zonei euro, nici la aplicarea acestor decizii.
Misiunile fundamentale ale SEBC sunt: definirea şi punerea în practică a politicii
monetare a Comunităţii, conducerea operaţiunilor de schimb, definirea şi administrarea
rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre, promovarea bunei funcţionări a sistemului
de plăţi.
Organele de decizie ale BCE sunt consiliul guvernatorilor (17 membri), directoratul (6
membri) şi consiliul general (17 membri). Sediul este la Frankfurt pe Main, în Germania.
SEBC este un sistem independent, în sensul că nici BCE, nici vreo bancă centrală
naţională, nici un membru al organelor lor de decizie nu poate solicita, nici accepta,
instrucţiuni din partea unui organ extern. Instituţiile şi organele comunitare, cât şi guvernele
statelor membre nu pot încerca să influenţeze pe membrii organelor de decizie ale BCE sau
ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea misiunilor lor.
Băncile centrale naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi să deţină capitalul
BCE. Subscrierea de capital se face în funcţie de PIB-ul şi populaţia ţării respective. La 9
iunie 1998, consiliul guvernatorilor a decis ca cele 11 bănci centrale ale statelor membre
participante la zona euro să verse integral subscripţiile lor de capital, astfel încât BCE dispune
de un capital iniţial de puţin sub 4 miliarde de euro.
BCE este dotată de băncile centrale naţionale cu active de rezervă de schimb, altele
decât monedele statelor membre, euro, este dotată cu poziţii de rezervă pe lângă FMI şi
drepturi speciale de tragere (DST) până la concurenta sumei echivalând cu 50 de miliarde de

19
euro. BCE este deplin abilitată să deţină şi să administreze rezervele de schimb care i-au fost
transferate şi să le folosească în scopuri fixate prin statutele SEBC.

4.7. Banca Europeană de Investiţii

Instituţia financiară a Uniunii Europene, Banca Europeană de Investiţii (BEI) acordă

împrumuturi pe termen lung pentru finanţarea unor proiecte de investiţii ce contribuie la
dezvoltarea echilibrată a UE şi la integrare. Prin volumul anual al împrumuturilor (26 miliarde
ecu), BEI se situează în primul rând al instituţiilor financiare internaţionale. Membrii băncii
sunt cele 15 state ale UE, iar sediul BEI se află la Luxemburg.
Împrumuturile BEI sunt destinate proiectelor ce vizează unul sau mai multe dintre
următoarele obiective: dezvoltarea economică a regiunilor defavorizate, îmbunătăţirea
reţelelor transeuropene de transport, telecomunicaţii şi energie, întărirea competitivităţii
internaţionale a industriei şi integrarea la scară europeană, precum şi sprijinul pentru
întreprinderile mici şi mijlocii, protecţia mediului şi a cadrului de viaţă prin promovarea
amenajării urbane şi salvgardarea patrimoniului arhitectural al UE, garanţia unei aprovizionări
energetice sigure, intensificarea şi modernizarea infrastructurilor din domeniile educaţiei şi
sănătăţii, aport la dezvoltarea mediului urban în cadrul programului de acţiune special de la
Amsterdam ce aduce o contribuţie importantă la creşterea economică şi la crearea de locuri de
muncă în Europa.
Împrumuturile se acordă în funcţie de priorităţile politicilor comunitare şi de nevoile
actorilor europeni, nefiind supuse vreunui sistem de cote. Finanţarea pentru dezvoltare din
partea BEI merge deseori în paralel cu subvenţiile structurale şi din Fondul de coeziune al UE.
Banca veghează la complementaritatea împrumuturilor şi subvenţiilor, de aceea cooperează
strâns legat cu Comisia, se integrează în pregătirea şi punerea în aplicare a programelor de
sprijin structural.

4.8. Comitetul Economic şi Social al Comunităţilor Europene

Comitetul Economic şi Social, instituit prin Tratatul de la Roma, în 1958, are un rol
consultativ. Emite avize din partea reprezentanţilor vieţii economice şi sociale din Uniune.
Are 222 de membri: Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie câte 24. Spania — 21, Belgia,
Grecia, 0-landa, Austria, Portugalia şi Suedia câte 12, Danemarca, Irlanda şi Finlanda câte 9,
iar Luxemburg 6. Mandatul lor este de patru ani. Ei se reunesc la Bruxelles o dată pe lună.
Membrii Comitetului se numesc „consilieri”, unii îi reprezintă pe angajatori şi salariaţi
(parteneri sociali), alţii activează în agricultură, comerţ, transport, artizanat, profesiuni
liberale, cooperative, întreprinderi mici şi mijlocii, protecţia consumatorului sau a mediului.
Membrii Comitetului sunt organizaţi în trei grupuri: angajatorii (grupul I), lucrătorii (grupul
II) şi activităţi diverse (grupul III). Ei sunt reprezentanţi eminenţi ai societăţii civile, hotăţi să
apropie instituţiile de cetăţean.
Tratatul Uniunii obligă Comisia sau Consiliul să ceară avizul Comitetului în anumite
proiecte legislative. Din 1972, Comitetul poate să emită avize din proprie iniţiativă asupra
oricărei chestiuni de interes comunitar. De altfel, Tratatul de la Amsterdam autorizează
consultarea Comitetului de către Parlamentul European.Nici o lege importantă nu a fost
adoptată fără consultarea prealabilă a Comitetului. De la crearea sa, aceasta a emis 3.000 de
avize, publicate în Jurnalul Oficial al Comnităţilor Europene. Pregătirea avizelor se face în
nouă secţiuni specializate, asemănătoare comisiilor parlamentare, având un raportor şi un grup
de lucru pentru fiecare subiec.t. Avizele sunt adoptate cu majoritate simplă în şedinţele
plenare lunare. Pentru că membrii trebuie să găsească un teren de înţelegere şi să rezolve
conflictele de interes între diferitele grupuri economice şi sociale, Comitetul aduce o
20
contribuţie utilă la aflarea consensului în cadrul procesului legislativ al Uniunii.
Comitetul este calificat să contribuie direct la creşterea şi dezvoltarea pieţei unice. La
cererea Parlamentului European, Comisiei şi preşedintelui Consiliului, Comitetul exercită un
control permanent al pieţei interne şi atrage atenţia asupra disfuncţionalităţilor. Comitetul
organizează un forum privind piaţa internă, acţionând astfel ca observator permanent al
acesteia.
Comitetul întreţine relaţii cu organisme similare la nivel internaţional, naţional şi
regional. Există canale importante ca societatea civilă să participe la constructia europeană şi
astfel să apropie Europa de cetăţean. Comitetul organizează vaste colocvii cu privire la
Europa cetăţenilor. Menţine contacte regulate cu reprezentanţi ai mediilor economice şi
sociale din bazinul mediteranean sau din ţările candidate la aderare, dar şi din Africa, Pacific
şi Caraibe.

4.9. Comitetul Regiunilor Uniunii Europene

Comitetul Regiunilor este cea mai tânără instituţie a UE, crearea sa reflectând dorinţa
statelor membre de a respecta identitatea şi prerogativele regionale şi locale, de a face ca
regiunile să participe la dezvoltarea şi la punerea în practică a politicilor Uniunii. Pentru
prima oară în istoria UE, există obligaţia legală a consultării autorităţilor locale şi regionale în
toate chestiunile care le privesc direct.
Comitetul Regiunilor are 222 membri, cu un mandat de patru ani. Germania, Franţa,
Italia şi Marea Britanie câte 24 membri, Spania 21, Belgia, Grecia, Olanda, Austria,
Portugalia şi Suedia câte 12, Irlanda, Danemarca şi Finlanda câte 9, iar Luxemburg 6. Ei se
întrunesc în cinci şedinţe plenare pe an, la Bruxelles.
Acest comitet, instituit ca organ consultativ prin Tratatul de Uniune, a apărut ca
gardian al principiului subsidiarităţii încă de la prima sa reuniune, în martie 1994.
Subsidiaritatea înseamnă că deciziile trebuie luate de autorităţile publice cele mai apropiate de
cetăţean. Astfel, se evită luarea de decizii inutil de îndepărtate şi centralizate.
Membrii Comitetului, majoritatea preşedinţi de regiuni, primari de mari oraşe sau
preşedinţi de colectivităţi teritoriale, au o experienţă directă despre modul în care politicile şi
legislaţia UE afectează viaţa cotidiană a cetăţenilor. Ei pot influenta şi alte instituţii ale
Uniunii, iar ocaziile nu lipsesc. Tratatul prevede consultarea obligatorie a Comitetului în
domenii ca reţele transeuropene, sănătate publică, educaţie, tineret, cultură, coeziune
economică şi socială. Comitetul poate emite, totodată, din proprie iniţiativă, avize asupra unor
chestiuni privind oraşele, regiunile, agricultura, mediul. Lucrările Comitetului au loc în opt
comisii. Activitatea Comitetului este organizată de un birou ales pentru doi ani.

4.10. Mediatorul european

Printre drepturile cetătenilor europeni figurează şi acela de a adresa plângeri

mediatorului (ombudsman-ului) european. Acesta realizează anchete în cazuri de proastă
administrare din partea instituţiilor şi organelor Comunităţii Europene, dar nu poate ancheta
plângerile privind administraţiile naţionale, regionale sau locale ale statelor membre.
Mediatorul este ales de Parlamentul European pe durata legislaturii. Primul mediator
european, ales în 1995, a fost Jacob Soderman, fost ombudsman al Parlamentului finlandez.
Pot adresa plângere persoanele care sunt cetăţeni ai unui stat membru UE şi care trăiesc într-
un stat membru UE, precum şi întreprinderile, asociaţiile sau alte organisme care au sediul
statutar în Uniune.

21
 Capitolul 5 Politici Europene

5.1. Politica în domeniul concurenţei şi politica industrială

Din punctul de vedere al principiilor politicii în domeniul concurenţei şi al politicii

industriale, este esenţial să existe un răspuns la următoarele întrebări:
— se justifică — din punct de vedere economic — o intervenţie a puterii publice pentru
reglementarea concurenţei (politica în domeniul concurenţei) şi pentru susţinerea sau
promovarea unor activităţi economice (politica industrială)?
— dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci trebuie dat răspuns şi la o a
doua întrebare: care nivel de intervenţie este mai eficient, cel la nivel naţional sau cel la
nivelul Uniunii?
Pentru a răspunde va trebui găsit nu numai argumentul economic dar şi justificarea juridică.

5.1.1. Politica în domeniul concurenţei

Politica în domeniul concurenţei concepută de Uniunea Europeană dă un răspuns

afirmativ primei întrebări, promovând principiul conform căruia piaţa caracterizată printr-o
concurenţă pură şi perfectă este cel mai eficient instrument de creştere a bunăstării populaţiei.
Astfel, politica în domeniul concurenţei are ca obiectiv limitarea, controlul şi
interzicerea acţiunilor întreprinderilor care pot afecta climatul de concurenţă pură şi perfectă.
Conceptul de „climat de concurenţă pură şi perfectă” trebuie însă înţeles în
coordonatele economiei moderne care a relevat existenţa aşa–numitelor eşecuri (limite) ale
pieţei care justifică intervenţia statului atunci când regulile liberei concurenţe nu sunt
respectate de către întreprinderi. Acest eşecuri ale pieţei pot apărea sub forma efectelor de
externalitate (activitatea de cercetare–dezvoltare realizată de către o întreprindere poate
influenţa în aşa–măsură climatul antreprenorial, încât şi alte întreprinderi pot beneficia de
rezultatele cercetării, deşi nu suportă nici un cost al acesteia) sau sub forma efectelor
randamentelor crescătoare de scară. În acest ultim caz, randamentul întreprinderii creşte o
dată cu creşterea mărimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul economiei, să nu mai fie de dorit
menţinerea stării de atomicitate (existenţa unui mare număr de mici întreprinderi) care atestă
existenţa climatului de concurenţă pură şi perfectă.
Rezultă că aceste întreprinderi de talie mare sunt primele vizate de către politica în
domeniul concurenţei. Ele reprezintă monopuluri sau întreprinderi cu comportament
temporar/conjunctural monopolistic.
Pentru a putea controla şi limita tendinţa acestora de a încălca regulile concurenţei
perfecte, nu se mai poate acţiona doar naţional, fiind necesară acţiunea la nivelul Uniunii.
Astfel, avem răspunsul şi la cea de a doua întrebare care fundamentează principiile
politicii comunitare în domeniul concurenţei.
O justificare analitică a principiului intervenţiei de la nivelul Uniunii, în scopul
menţinerii climatului de concurenţă liberă, o găsim în lucrarea lui J. D. Hansen, H. Heinrich şi
J. U. Nielsen.
Autorii citaţi folosesc exemplul a două ţări, A şi B, care formează o uniune economică.
Fiecare dintre ţări are o structură de întreprinderi monopol care acţionează pe piaţa unică (se
acceptă ipoteza conform căreia întreprinderile de monopol din ţara A acţionează într-o ramură
de activitate, iar cele din ţara B într-o ramură de activitate diferită).
În măsura în care întreprinderile monopol din ţara A exportă la un preţ ridicat (de

22
monopol) în ţara B iar întreprinderile monopol din ţara B exportă tot la un preţ ridicat (de
monopol) în ţara A, nici una dintre ţări nu are interesul să aplice o politică în domeniul
concurenţei (cu obiectivul de a limita practicile monopoliste) deoarece şi-ar diminua profitul
rezultat din export.
Mai precis, dacă ţara A ar aplica o astfel de politică în absenţa unei politici similare şi
în ţara B, atunci ţara A ar fi în pierdere. Situaţia ar putea găsi o rezolvare prin încheierea între
cele două ţări a unui „acord cooperativ”, prin care s-ar angaja reciproc să aplice politici în
domeiul concurenţei. Piaţa ar redeveni concurenţială şi preţurile ar cunoaşte o tendinţă de
scădere. Realitatea arată, însă, că un astfel de acord este greu de realizat în absenţa unui
arbitraj. Iată de ce, este necesar ca legislaţia antitrust (politica în domeniul concurenţei) să fie
aplicată în mod central, de către instituţiile comunitare, pe ansamblul întregii uniuni.
Politica în domeniul concurenţei a jucat şi joacă un rol fundamental în procesul de
creare şi consolidare a Uniunii Europene. Ea este expresia în plan practic a postulatului
conform căruia o economic de piaţă funcţională este mijlocul cel mai eficient de realizare a
obiectivelor Uniunii Europene.
Politica comunitară în domeniul concurenţei a realizat şi realizează un echilibru între
dinamica pieţei interne a fiecărui stat membru şi piaţa unică. Astfel, în planul pieţei interne
politica în domeniul concurenţei are ca obiectiv eliminarea tuturor barierelor din calea liberei
circulaţii a factorilor de producţie, iar în planul pieţei unice politica în domeniul concurenţei
are ca obiectiv eliminarea acelor structuri şi comportamente care ar urmări utilizarea în
scopuri monopoliste a oportunităţii oferite de o piaţă de mari proporţii.

5.1.1.1. Orientări şi contradicţii ale politicii comunitare în domeniul concurenţei

Politica comunitară în domeniul concurenţei a cunoscut o permanentă evoluţie

conceptuală, fiind influenţată de importante dezbateri teoretice, ca şi de pozitiile pe care unele
state membre le-au avut în diferite momente ale procesului de integrare.
Se pot distinge două mari orientări în conceperea politicii din domeniul concurenţei: o
orientare care priveşte concurenţa ca pe an scop în sine şi o orientare care priveşte concurenţa
doar ca pe un instrument al atingerii unor obiective.
La răndul său, orientarea care priveşte concurenţa ca pe un scop în sine prezintă, şi ea,
două abordări diferite:
 prima abordare consideră că politicile din domeniul concurenţei nu trebuie să aibă ca
obiectiv doar eficienţa sau rentabilitatea, ci si un obiectiv de natură politică. Acesta ar
consta în asigurarea condiţiilor de exprimare nelimitată a libertăţii şi iniţiativei
individuale. Această abordare militează pentru controlul şi limitarea puteritor
dominante pe piaţă, în dorinţa de a realiza şi o protecţie a libertăţii şi iniţiativei
întreprinzătorilor mici şi mijlocii;
 a doua abordare, de sorginte ultra liberală, exacerbează libertatea de acţiune pe piaţă a
întreprinzătorilor până la renunţarea la orice tip de politică în domeniul concurenţei.
Absolutizând „mişcarea naturală” a pieţei, această abordare a fost utilizată de către
adepţii şcolii de la Chicago în analiza teoriei inovaţiei emisă de către Schumpeter,
conform căreia mecanismele pieţei determină – în mod natural – întreprinderile să
ocupe poziţii dominante, în funcţie de gradul în care achiziţionează şi folosesc
inovaţiile tehnice.
Aceste poziţii dominante sunt însă tranzitorii, deoarece decalajele tehnice apar, în mod
constant, între întreprinderi, ca urmare a constantei cu care evoluează tehnica şi tehnologia.
Astfel, pozitia de monopol a unor întreprinderi se erodează în favoarea altor întreprinderi care
reuşesc să depăşească dotarea tehnică a celor precedente.
Concluzia este că poziţia de monopol nu este veşnică şi nu ar fi nevoie de politici de

23
reglementare a concurenţei dacă piaţa, prin propriile ei mecanisme, reuşeşte să anihileze
perenitatea poziţiilor monopoliste. Reglarea spontană a raportului de forţe pe piaţă este astfel
considerată mai eficientă decât orice reglementare birocratico-administrativă.
O altă orientare generală este aceea conform căreia concurenţa nu este concepută decât
ca un instrument necesar realizării unor obiective economice, sau chiar sociale. Şi această
orientare poate fi prezentată prin două abordări diferite:
 primă abordare consideră concurenţa un instrument esenţial, dar nu unic, al procesului
de creştere a eficacităţii muncii sociale şi al creşterii bunăstării populaţiei.
Transpunerea în practică a acestei abordări, prin politici bazate pe evaluarea capacităţii
de eficientizare a diferitelor grade de reglementare a concurenţei, este dificilă şi
contradictorie datorită nu numai lacunelor metodologice, dar şi lipsei de informaţie
coerentă la intervale regulate de timp;
 a doua abordare caută prin intermediul politicilor din domeniul concurenţei să
satisfacă şi alte interese de ordin public, de la cele ale eficienţei şi rentabilităţii
activităţii economice. În acest caz, politicile din domeniul concurenţei sunt concepute
în paralel cu politici industriale de promovare a unor activităţi cu rezonanţă socială la
nivel local sau naţional; cu politici sociale destinate reconversiei forţei de muncă sau
cu politici agrare şi de protecţie a mediului înconjurător.
Politicile comunitare din domeniul concurenţei apar ca fiind nucleul organizării şi
funcţionării pieţei unice, dar ele nu pot face abstracţie de posibilitatea aparitiei unor efecte
negative (perverse), datorate tendinţelor contradictorii pe care le manifestă, pe de o parte, dez-
voltarea structurilor de piaţă, şi pe de altă parte, dezvoltarea procesului de concentrare şi
centralizare a producţiei şi a capitalului.
Să explicăm această situaţie:
Aşa după cum s-a văzut, principiile politicilor din domeniul concurenţei au la bază
ideca conform căreia ,,efectele pozitive ale unei economii de piaţă nu apar decât în condiţiile
unui climat concurenţial"4.
În cadrul teoriei economice tradiţionale, climatul de concurenţă pură şi perfectă se
caracterizează prin faptul că întreprinderile nu au o influenţă individuală asupra formării
preţurilor (sunt doar „price taker”) ceea ce face ca preţurile să tindă spre un nivel minim
(punctul unde preţul mediu este minim), reprezentând un orizont de optimizare al ansamblului
economic.
Un preţ mai mare decât acest nivel ar conduce la obţinerea de supraprofit, iar unul mai
mic la pierderi. În realitate, o astfel de analiză intră în contradicţie cu realitatea concurenţei
dintre întreprinderi, care presupune că o întreprindere are tendinţa normală de a se impune pe
piaţă prin costuri şi preţuri mai mici, ca şi prin inovarea şi modernizarea produselor.
Acceptând această realitate, trebuie să admitem că o politică în domeniul concurenţei
care are ca obiectiv instaurarea unui adevărat regim de concurenţă perfectă, va avea ca efect
tocmai pierderea de eficacitate, deoarece aduce prejudicii acelor întreprinderi care au reuşit să
se impună pe piaţă prin costuri şi preţuri mai mici (un nivel mai mare de eficacitate şi
rentabilitate).
Cu alte cuvinte, încercarea de reglementare a concurenţei are ca efect pervers
pierderea de eficacitate a producătorului şi reducera posibilităţii de consum a cumpărătorului.
Nu putem să nu luăm în calcul şi situaţia unei structuri economice în care acţionează în
paralel atât întreprinderi mici şi mijlocii, cât şi mari întreprinderi. Avantajele cconomiei de
scară nu pot fi accesibile întreprinderilor mici şi mijlocii, ci doar marilor întreprinderi, care,
devin principalele generatoare de profit prin acest „monopol natural" al utilizării avantajelor
economiei de scară. Iată de ce devine posibil ca în situaţia industriilor în care costurile de
intrare a factorilor de producţie sunt mari şi se acţionează pe economia de scară (exemplu:
industria aeronautică), preţurile produselor marilor întreprinderi (monopoluri) sunt mai mici

24
decât preţurile ce rezultă ca urmare a unei perfecte lupte de concurenţă între întreprinderile
mici şi mijlocii ale aceleiaşi ramuri industriale.
Astfel, pe o piaţă reală caracterizată de imperfecţiuni ale concurenţei (economia de
scară, costuri nerecuperabile, efectul inovării, informaţie asimetrică) apare necesitatea unor
măsuri de protecţie a procesului de concentrare a producţiei şi a proprietăţii.
Politicile comunitare din domeniul concurenţei relevă, astfel, o tendinţă contradictorie:
pe de o parte, concentrarea producţiei şi a capitalului ridică nivelul de raţionalitate şi
eficacitate prin mărirea dimensiunilor întreprinderii, stimulând procesul de scădere a
preţurilor; pe de altă parte, concentrarea producţiei şi a capitalului conduce la deteriorarea
climatului concurenţial, stimulând procesul de creştere a preţurilor.

5.1.1.2. Dispoziţiile Tratatului de la Roma

Dispoziţiile privind politicile comunitare din domeniul concurenţei sunt cuprinse în

articolele (de la 85 la 94) Tratatului de Maastricht (Traite sur 1'Union europeene T.U.E.).
Principalele elemente ale acestor dispoziţii sunt următoarele:
 interzicerea oricăror tipuri de acorduri sau înţelegeri (fixarea preţurilor, împărţirea
pieţei, limitarea producţiei etc.) între întreprinderi cu scopul limitării concurenţei pe
piaţa unică europeană. Comisia Europeană este împuternicită să ia măsuri împotriva
unor astfel de acţiuni prin aplicarea de amenzi şi penalizări.
 controlul şi eliminarea poziţiilor dominante.
Comisia Europeană defineşte poziţia dominantă ca fiind capacitatea unei întreprinderi
de a acţiona, într-o măsură importantă, independent de cerinţele concurenţei, ale clienţilor şi
ale consumatorilor. Comisia consideră că există o prezumţie de poziţie dominantă atunci când
o întreprindere deţine 50% sau mai mult de 50% dintr-o piaţă specifică.
Se consideră a fi acţiuni, comportamente şi măsuri bazate pe poziţia dominantă:
– impunerea unor preţuri de cumpărare sau de vânzare diferite de cele care rezultă din
comportamentul concurenţial;
– existenţa unor contracte prin care se impune altor întreprinderi contingentarea producţiei,
limitarea sortimentelor sau interzicerea folosirii unor tehnologii sau procedee de fabricaţie;
– discriminarea prin preţ a clienţilor; refuzul de a vinde.
Controlul fuziunilor. Tratatul de la Roma nu cuprinde dispoziţii privind fuziunile.
Acestea au fost introduse prin reglementări din decembrie 1989 şi din septembrie 1990.
Comisia Europeană a introdus termenul de „fuziune la nivel european” care defineşte procesul
de fuziune prin care o întreprindere atinge cifra de afaceri de 2 miliarde de ECU pe piaţa
unică. Toate fuziunile la nivel european trebuie să beneficieze de un acord prealabil al
Comisiei Europene. Acest acord este dat numai după ce s-a constatat că fuziunea nu aduce
prejudicii climatului concurenţial efectiv la data înaintării cererii de acord.
Ajutorul guvernamental acordat întreprinderilor. Ajutorul guvernamental acordat
întreprinderilor poate îmbrăca forna: subvenţiilor, credit cu dobândă preferenţială, eşalonarea
datoriilor, reducere de impozit, comenzi guvernamentale. Toate aceste forme de ajutor guver-
namental au fost interzise prin articolul 92 al Tratatului de la Roma şi prin Tratatul de
Maastricht, fiind considerate obstacole în calea formării şi consolidării climatului
concurenţial.
Comisia Europeană consideră însă că se pot accepta uncle excepţii atunci când
ajutorul guvernamental are ca scop: rezolvarea unor probleme cu caracter social, eliminarea
efectelor catastrofelor naturale, stimularea dezvoltării economice a unor zone cu nivel de viaţă
inferioare mediei europene sau cu un şomaj superior mediei europene. În orice situaţie, însă,
ajutorul guvernamental nu poate fi acordat decât cu acordul Comisiei Europene. Este
important de subliniat şi faptui că întreprinderile publice nu beneficiază de nici un privilegiu

25
faţă de întreprinderile private şi că, acestea din urmă, dacă, se simt discriminate de guvernele
naţionale pot depune plângere la Comisie.
Până în 1990 se considera că a existat o politică permisivă în ceea ce priveşte
aprobarea unor ajutoare guvernamentale, ceea ce reflectă dificultatea pe care Comisia a avut-o
de a face faţă presiunii guvernelor diferitelor ţări membre (din 527 de cereri de acordare a
dreptului de ajutor guvernamental nu au fost aprobate decât 440). După 1990, se remarcă o
întărire a poziţiei Comisiei care aplică principiul „one time, last time” ceea ce înseamnă că
fiecare acord asupra ajutorului guvernamental a fost însoţit de precizarea că nu va mai fi
reînnoit.
În lipsa posibilităţii de a reînnoi acordul de ajutor guvernamental, unele întreprinderi
publice importante, dar aflate în dificultate, au fost obligate să recurgă la privatizare totală sau
parţială (ex.: Renault sau Credit Lyonnais).

5.1.2. Politica industrială

Politica industrială cuprinde – în concepţia Comisiei Europene – şi politica de

cercetare şi dezvoltare. Principalele elemente care o caracterizează sunt următoarele:
– măsuri de stimulare şi sprijinire a procesului de restructurare în ramurile şi domeniile
industriale aflate în deficit de competitivitate;
– măsuri de stimulare şi sprijin al ramurilor şi domeniilor industriale aflate în perioada de
formare şi consolidare (,,infant industries/industries naissantes");
– măsuri de stimulare şi sprijin al întreprinderilor mici şi mijlocii; – măsuri de stimulare şi
sprijin al activităţilor de cercetare ştiiniifică şi dezvoltare;
– măsuri de protejare a ramurilor şi domeniilor de activitate victime ale unei concurenţe
neloiale din partea unor întreprinderi sau ţări extracomunitare.

5.1.2.1. Orientări şi contradicţii ale politicii industriale comunitare

Politica industrială comunitară constituie un permanent subiect de reevaluare şi
analiză atât la nivelul Comisiei, cât şi al guvernelor statelor membre, deoarece, în unele
situaţii, efectele acesteia sunt contradictorii. Principalele probleme aduse în discuţie sunt
următoarele:
Dacă admitem ipoteza că pieţele sunt perfect concurenţiale (şi anume că nu există
efecte externe ale pieţei şi că randamentele întreprinderilor nu sunt în creştere), ele sunt
perfect echilibrate – de exemplu, nu există şomaj. Într-o perspectivă statică (timpul nefiind
luat în consideraţie, modificările sunt imediate) nu se recomandă nici un fel de politică
industrială, căci consecinţa ei ar fi o pierdere din bunăstarea societăţii.
Raţionamentul care conduce la această concluzie este în linii mari următorul:
– dacă Uniunea Europeană subvenţionează întreprinderile dintr-o anumită ramură (ceea ce are
ca efect scăderea preţurilor) pentru care Uniunea este exportatoare, urmarea ar putea fi
scăderea preţurilor pe piaţa mondială, ceea ce ar fi în favoarea consumatorilor din Uniunea
Europeană, dar şi din restul lumii. Totuşi, pentru Uniunea Europeană efectul este negativ, căci
totalul subvenţiilor acordate întreprinderilor este superior avantajului creat consumatorilor şi
întreprinderilor;
– altfel spus, dacă Uniunea Europeană subvenţionează întreprinderile europene care ţin de o
ramură importatoare, ea va câştiga, mai precis, consumatorii săi vor câştiga, profitând de
scăderea preţurilor importurilor, în timp ce profitul întreprinderilor străine va scădea sub
influenţa scăderii preţurilor mondiale. Per total, efectul va fi pozitiv pentru Uniunea
Europeană şi negativ pentru restul lumii.
Cu toate acestea, în ambele cazuri luate ca exemplu, subvenţionarea anumitor activităţi

26
are un efect negativ dacă se va lua în consideraţie ansamblul lumii (Uniunea Europeană şi
restul lumii).
Rezultatele pe care le-am enunţat pot fi relativizate în măsura în care se sprijină pe
caracterul foarte restrictiv al ipotezelor avansate (pieţe concurenţiale). Să vedem acum ce s-ar
întâmpla dacă am modifica unele ipoteze.

5.1.2.2. Eşecul pieţei şi apropierea dinamică dintre politica industrială şi cercetare -dezvoltare

Introducerea dimensiunii dinamice (temporale) pune problema ramurilor „orientate

spre viitor” sau care urmează să apară. Într-adevăr, un guvern sau o instanţă europeană pot
avea interes pentru o anumită perioadă să susţină o activitate pe punctul să se nască undeva, în
sectoarele cu o puternică economie de scară, care se găsesc pe pieţele oligopoliste, căci, într-o
perspectivă de termen lung, această activitate poate deveni competitivă.
Este totuşi necesar ca autoritatea de stat care subvenţionează, să dispună de o
informaţie suficient de corectă pentru a evalua eficacitatea resurselor pe care să le afecteze
acestei politici industriale. În plus, mai trebuie ca ea să poată evalua riscurile de represalii din
partea ţărilor străine (contingentare, drepturi de vamă suplimentare) aplicate ţărilor sau
Uniunii care subvenţionează.
Activităţile de cercetare–dezvoltare (CD), într-o perspectivă dinamică, ţin de o analiză
similară. În plus, o politică de ajutorare acordată cercetării--dezvoltării va avea un impact mai
puternic la nivelul Uniunii Europene decât la nivelul unei singure ţări (sau al mai multora,
care acţionează independent unele de altele).
Într-adevăr, se consideră, în general că CD este generatoarea efectelor externe (ale
pieţei), ca de exemplu, formarea cercetătorilor în şi prin activităţile CD, conceperea şi
difuzarea ideilor sau a procedeelor noi (a căror exclusivitate nu poate fi garantată întotdeauna
prin brevete), însuşirea acestor procedee de către întreprinderile cliente sau cu care se
negociază. Dar, dacă această politică este dusă de guvernul unei singure ţări (mai ales dacă
este o ţară mică), aceste efecte externe pot fi profitabile ţărilor vecine, limitând interesul
acestora pentru propria finanţare a activitătilor de CD.
Într-un ansamblu vast, precum Uniunea Europeană, o simplă intervenţie a instituţiilor centrale
permite evitarea acestui obstacol. În limbaj economic, se poate spune că posibilitatea de a
internaliza efectele externe este în raport direct cu talia economiei căreia i se aplică sistemul
de subvenţionare.
Pe de altă parte, şi problema industriilor în declin, confruntate cu o scădere a cererii,
este importantă pentru Uniunea Europeană. Aceste sectoare pot fi subvenţionate pentru a
menţine sau pentru a salva locurile de muncă.
Acest lucru îşi poate găsi o justificare economică, dacă costul subvenţiilor este inferior
costului social al somajului (indemnizaţia, dar şi recalificarea şomerilor), Problema este însă
că aceste subventii pot falsifica jocul concurenţei europene. În plus, ele însele provin din surse
care ar putea fi, eventual, utilizate în alt mod, având efecte mai bune asupra procesului de
creare a locurilor de muncă.
Aceste câteva exemple arată că politica industrială poate constitui obiectul mai multor
analize, în funcţie de modul în care se apreciază ca mai mult sau mai puţin importante
eşecurile pieţei, dar şi în conformitate cu aprecierea capacităţilor instituţiilor centrale
europene de a corecta aceste eşecuri.

5.1.2.3. Evoluţia politicii industriale şi de cercetare-dezvoltare în Europa

Contextul general al politicii europene.

În prelungirea tratatului CECO, politica industrială europeană a constat în anii `70 mai

27
ales în asistenţa şi atenuarea efectelor sociale ale restructurării industriilor în declin. Criza de
la mijlocul anilor `70 a concis cu constatarea unei importante rămâneri în urmă a ţărilor
membre ale Uniunii Europene în domeniul industriilor de vârf şi de înaltă tehnologie, faţă de
cei doi mari concurenţi ai lor, Statele Unite şi Japonia.
În anii `80 a apărut politica de cercetare şi de dezvoltare tehnologică europeană.
Articolul 130, consacrat industriei, fixează principiul acţiunilor comune europene. Acestea
urmăresc „favorizarea unei mai bune exploatări a potenţialului industrial, a politicilor de
inovaţie, de cercetare şi de dezvoltare tehnologică”.
Aceste principii au constituit însă obiectul dezbaterilor şi al puternicelor opoziţii între
ţările adepte ale tradiţiei intervenţioniste (Franţa şi ţările mediteraneene) şi ţările de tradiţie
neinterveţionistă (Gennania, ţările Europei de Nord şi Regatul Unit).
În anii `90, resursele comunitare afectate politicii industriale rămân inferioare cu mult
cheltuielilor ţărilor membre: ele reprezintă doar 0,9% din cheltuielile bugetului european din
1996.
Unele mari proiecte industriale europene, precum Airbus, s-au dezvoltat între
întreprinderile europene şi, eventual cu ajutoare naţionale, fără intervenţia instituţiilor
europene.

5.1.2.4. Politica europeană de cercetare–dezvoltare

Această politică este fondată pe principiul colaborării–cooperării între mai multe state
europene. Scopul este „internalizarea efectelor externe” induse de cercetare–dezvoltare la
nivel european, evitarea cercetărilor duble şi a dublelor înregistrări şi, în sfârşit, beneficiul
obţinut de economiile de scară realizat în cadrul marilor programe de cercetare.
Proiectele europene sunt deci colaborări transeuropene, cofinanţate din bugetul Comunităţii
de către ţările membre şi privesc mai mult cercetarea fundamentală. Aceasta, deoarece,
concurenţa dintre întreprinderile europene ar putea fi falsificată dacă instituţiile comunitare ar
participa la finanţarea dezvoltării de noi produse sau procedee de fabricare.
De la începutul anilor `80, mai multe mari proiecte de cercetare (incluzând uneori ţări
europene exterioare Uniunii) au fost subvenţionate de instituţiile europene. Printre cele mai
importante programe putem aminti:
– Esprit (European Strategic Programme for Research in Information Tehnology), lansată în
1984, având ca obiectiv promovarea, dezvoltarea, fabricarea şi folosirea noilor tehnologii de
informaţii. După părerea promotorilor săi, circa o cincime dintre noile produse ale marilor
întreprinderi europene de electronică utilizează tehnologii derivate din programul ESPRIT;
– RACE (Research and development in Advanced Communications technologies in Europe),
care contribuie la cercetările şi la dezvoltarea comutaţiei numerice din telecomunicaţii;
– EUREKA (European Research Cooperation Agency), creat în 1985, având scopul de a ajuta
producţia de bunuri şi servicii de înaltă tehnologie. Acest program multidimensional
(semiconductori, televiziune de înaltă calitate) include şi ţări din afara Uniunii Europene (El-
veţia, Turcia şi unele ţări din Est).
Al patrulea ansamblu cincinal al programelor de RD se întinde pe perioada 1994–
1998. Acest program urmăreşte să acopere lacunele europene în domeniul aplicaţiilor
industriale a cercetărilor ştiinţifice de către întreprinderile mici şi mijlocii.
Eficacitatea programelor europene RD este greu de evaluat, aşa cum este întotdeauna în cazul
în care se încearcă cuantificarea efectelor economise ale cercetării ştiinţifice. În plus,
caracterul multinaţional al acestor programe şi multiplicarea finanţărilor (europene şi naţiona-
le) complică sarcina.

28
5.2. Politica agricolă comună (PAC)

Intensificarea schimburilor comerciale, specializarea şi diviziunea muncii în interiorul

Europei au un impact asupra inegalităţilor regionale, asupra şomajului şi a veniturilor inegale
ale populaţiei. Încă de la început, Europa a luat hotărârea de a amortiza efectele acestor
schimbări.
Această concepţie se află la originea politicii agricole comune, a politicii regionale şi a
anumitor elemente ale politicii sociale. Vom prezenta în cele ce urmează principalele
elemente, explicându-le din nou din punct de vedere teoretic şi arătând care sunt aplicaţiile lor
practice.

5.2.1. Marile axe ale PAC

Articolul 39 din „Tratatul de la Roma”, reluat de „Tratatul asupra Uniunii Europene”

din 1991 (TUE), fixează principiile politicii agricole comune (PAC). Obiectivele sale sunt
următoarele:
 creşterea productivităţii agriculturii europene;
 asigurarea unui nivel de viaţă echitabil agricultorilor;
 stabilizarea pieţelor agricole europene;
 garantarea aprovizionării sigure a Europei;
 asigurarea unei oferte de produse agricole „la preţuri rezonabile” pentru consumatorii
europeni.
Ne putem da uşor seama de faptul că interpretarea acestor obiective este complexă şi poate fi
uneori contestată, ca fiind uneori contradictorie (în special al doilea şi al cincilea obiectiv).

5.2.2. Specificitatea pieţei agricole

După cel de-al doilea război mondial principala caracteristică a agriculturii în Europa,
dar şi în multe alte state dezvoltate, este puternica creştere a productivităţii muncii (datorată
mecanizării). Din cauză că oferta şi cererea de bunuri agricole sunt relativ elastice prin raport
la variaţiile de preţuri ale acestor bunuri faţă de veniturile populaţiei, venitul total al
agriculturii are tendinţa să stagneze uneori, chiar să regreseze în anumite perioade.
Într-adevăr, deplasarea ofertei sub efectul progresului tehnic poate antrena o mare
scădere de preţuri dacă cererea este inelastică. Pe de altă parte, dimensiunea cererii unui bun
agricol antrenează o puternică scădere de preţ a acestui bun dacă oferta este inelastică.
Este chiar cazul principalelor produse agricole. Aceasta se traduce prin faptul că
funcţiile de cerere şi ofertă sunt relativ „verticale” (figura 1). Din punct de vedere economic,
aceasta înseamnă că dacă preţul scade, cererea va creşte puţin. Se apreciază deci, că acest bun
are un nivel al consumului apropiat de saturaţie.
În ceea ce priveşte oferta, dacă scade preţul, agricultorilor le trebuie un anume timp
pentru a-şi modifica producţia (de exemplu, pentru a produce mai puţină carne de vită şi mai
multă came de porc), căci ciclul de producţie în agricultură este lung (un an pentru cereale şi
mai mulţi ani pentru creşterea vitelor).
Dacă iniţial, piaţa este în punctul de echilibru A, progresul tehnic (trecerea funcţiei de
ofertă de la 01 la 02) va antrena o puternică scădere a preţului (noul echilibru B). Instabilitatea
cererii (deplasarea D1 la D2 şi a echilibrului din punctul B şi în punctul C) are acelaşi efect
asupra preţurilor.

29
Fig.1. Formarea pretului unui produs agricol
(după J. D. Hansen, H. Heinrich, J. U. Nielsen 1992)

5.2.3. Venitul agricultorilor şi exodul rural

În ceea ce priveşte venitul individual al agricultorilor, s-ar putea spune că este în

creştere, deoarece creşterea productivitătii şi stagnarea cererii sunt contrabalansate de
scăderea efectivelor folosite în agricultură. Dar, exodul populaţiei active din agricultură şi din
lumea rurală, chiar dacă se produce continuu de la al doilea război mondial are totuşi limite.
Aceste limite depind mai întâi de situaţia globală a pieţei de locuri de muncă, tot mai
dezechilibrată, dar şi de costul degradării condiţiilor de viaţă în oraşe şi de abandonarea
mediului rural.
La acestea se adaugă faptul că activităţile agricole nu sunt repartizate în mod egal pe
teritoriul european, iar declinul anumitor activităţi agricole sporeşte inegalităţile regionale.
Toate aceste argumente au constituit justificări pentru PAC. Vom prezenta marile mecanisme
ale acestuia, apoi vom analiza costul său, în comparaţie cu efectele sale pozitive.

5.2.4. Preţuile agricole garantate

Din punct de vedere istoric, principalul mecanism de intervenţie al PAC este fondat pe
un sistem de preţuri garantate (sau preţ de susţinere), care are efectul de a menţine în Europa
un preţ superior preţului de pe piaţa mondială. Scopul este acela de a feri piaţa europeană de
fluctuaţiile prea mari ale pieţei mondiale, şi de a face ca veniturile agricultorilor să nu sufere
efectelor acestor fluctuaţii.
Dacă piaţa produselor agricole este perfect concurenţială şi dacă nu sunt luate în
seamă efectele externe (creşterea şomajului, degradarea condiţiilor de viaţă în oraşe,
abandonarea mediului rural), este uşor de demonstrat faptul că cea mai bună situaţie pentru
Europa ar fi să nu subvenţioneze agricultura şi să importe la preţul mondial (presupus a fi
inferior preţului de echilibru european) cel puţin o parte din produsele agricole.
Dar, dacă ar impune drepturi vamale la importuri, Europa ar reduce din propria-i
bunăstare, deoarece consumatorii europeni şi-ar coborî nivelul consumului (din cauza
preţurilor ridicate), iar producătorii europeni vor avea costuri mai mari (cauzate de creşterea
ofertei lor pe piaţa Uniunii).
Pierderea este cu atât mai ridicată, cu cât preţul de susţinere este mai mare decât preţul
de echilibru al Uniunii (dacă Uniunea nu îl schimbă cu preţul din afară), căci Uniunea exportă
produse agricole datorită subvenţiilor pe care le varsă agricultorilor. Datorită acestor subvenţii
consumatorii străini au profituri din dumpingul practicat de Europa. Pierderile europene sunt
cu atât mai mari, cu cât politica Uniunii are ca efect coborârea preţurilor mondiale
(modificarea termenilor de schimb), fiindcă ea trebuie să sporească subvenţiile pentru a

30
menţine diferenţa dintre preţurile interne şi cele externe.

5.2.5 Mecanismele concrete de intervenţie

PAC este finanţat de la bugetul Comunităţii prin FEOGA (Fondul european de

orientare şi garanţie agricolă). Acest fond girează majoritatea intervenţiilor europene în
materie de agricultură.
Vom prezenta sistemul în vigoare până în 1992, apoi reforma sa.
Susţinerea prin preţuri fixate (administrate). Consiliul miniştrilor agriculturii
fixează la începutul fiecărui an preţurile de intervenţie, la propunerea Comisiei. Principiul este
următorul: dacă agricultorii nu pot să vândă pe piaţa din ţara lor decât la un preţ inferior
preţului de intervenţie, produsele vor fi cumpărate de agenţiile care există în fiecare ţară, la
acest preţ, sub care cursul nu poate să scadă. Şi invers, dacă preţurile de pe piaţa europeană
cresc, agenţiile revând stocurile pe care le-au acumulat, la preţ de intervenţie. Înainte de
reforma din 1992, 70% din producţia agricolă europeană era acoperită de acest tip de
regularizare.
Importatorilor le sunt aplicate preţurile interne (ţinând cont de costurile transportului)
atunci când preţurile importatorilor sunt inferioare celor ale Uniunii Europene. Aplicarea
dreptului vamal compensează diferenţa dintre preţul exterior (al pieţei mondiale) şi preţul
intern.
Această politică de „preţuri false” (adică diferite de preţurile de echilibru) este la
originea enormelor excedente de produse agricole care au fost stocate de organismele
comunitare („munţi de unt" şi „lacuri de lapte"). Această situaţie, printre altele, a condus la
modificarea şi la reformarea PAC.
Barierele puse importatorilor. „Preferinţa comunitară” este o protecţie sub formă de
taxe care, după cum am văzut, au scopul de a împiedica preţurile produselor agricole de pe
piaţa europeană, să scadă din preţul de susţinere. Însă unele produse agricole sunt protejate şi
de drepturile vamale sau de piaţă, când nu există preţuri garantate.
Ajutorul pentru exporturi. Ajutorul pentru exporturi are forma subvenţiilor acordate
producătorilor europeni, pentru a acoperi diferenţele de preţuri dintre piaţa mondială şi piaţa
Uniunii Europene (preţul de intervenţie). Aceste „resturi” permit ca o parte din excedent să se
scurgă către piaţa mondială, mijlocind producătorilor obţinerea „certificatelor de export”,
eliberate de Comisie. Restituirile sunt importante, pentru că ele absorb 30% din resursele
FEOGA.

5.2.6. Reforma PAC şi negocierile din cadrul G.A.T.T.

Motivele reformei. Până la sfârşitul anilor `80, PAC nu a suferit decât modificări
minore. Puternicele grupuri de presiune agricole s-au străduit să păstreze dispozitivele şi
finanţările stabilite în anii '60.
Cu toate acestea, la începutul anilor '90, sub presiunea factorilor interni şi externi ai Uniunii
Europene, s-a impus necesitatea unei reforme în profunzime a PAC:
— costul politicii agricole, care absorbea mai mult de jumătate din bugetul european a devenit
tot mai greu de suportat într-o perioadă de recesiune şi de restricţii bugetare (respectarea
criteriilor impuse de TUE), într-o vreme când şi alte domenii din integrare necesitau resurse
noi (politice, pentru RD, marile infrastructuri, politica socială...);
— politica „productivistă”, având ca scop sau efect creşterea producţiei europene, era foarte
criticată de către mişcările de protecţie a mediului care denunţau degradările provocate de
anumite metode de cultură agricolă şi creştere de animale (epuizarea resurselor de apă,

31
poluarea solului şi a atmosferei);
— În exteriorul Uniunii Europene, Statele Unite au emis critici dintre cele mai radicale
împotriva PAC, acuzat de a fi perfecţionistă, dar mai ales opacă şi antieconomică. Se criticau
în primul rând preţurile de susţinere, care deconectează producţia europeană de cererea
mondială şi creează importante distorsiuni pe pieţele europene, dar şi mondiale. La începutul
anilor '90, Statele Unite au ajuns chiar să ameninţe Europa cu măsuri represive dacă nu se
reformează PAC.
Mai multe rapoarte asupra reformei PAC au fost prezentate în februarie 1991 de către
Comisie şi la începutul anului 1992 de către comisarul agriculturii, Ray Mac Shary. Reforma
a fost în final adoptată de către Consiliul Miniştrilor Agriculturii în mai 1992.
Principilie reformei. Ideile centrale ale reformei urmăresc înlocuirea progresivă a
sistemelor de preţuri de susţinere cu un ajutor individualizat, acordat agricultorilor, permiterea
unui joc liber al mecanismului preţurilor, mai buna adaptare a producţiei agricole europene la
cerere.
Reforma reafirmă principiile de susţinere a populaţiei rurale şi necesitatea protecţiei
mediului în zonele rurale, prevăzând şi mijloace pentru aplicarea acestor principii.
În această nouă perspectivă sunt reduse pe piaţa europeană preţurile de intervenţii
FEOGA, în mod gradat. Pierderea veniturilor agricultorilor, care rezultă din aceste măsuri,
este contrabalansată de subvenţiile personalizate. De asemenea, primele directe compensează
pierderea din necultivarea terenurilor, având ca scop limitarea excedentelor agricole.
Rezultatele negociate de G.A.T.T. Sub ameninţarea americană de a aplica Europei
drepturile vamale punitive, Statele Unite şi Comisia Europeană au încheiat în noiembrie 1992
„Acordul Blair House”. Acest acord merge mai departe decât reforma din mai 1992 şi
facilitează accesul pe piaţa europeană a ţărilor terţe.
Multe măsuri de protecţie (contingentări, preţuri de susţinere) sunt suprimate în
favoarea drepturilor vamale, considerate mai „transparente”. De asemenea, sunt reduse
subvenţiile pentru export, iar ţărilor terţe le este acordată o „clauză de acces minim”, ceea ce
le permite să ia 3% din piaţa europeană începând din 1993 şi 6% la sfârşitul anului 2000.
Acest acord a fost violent criticat de către Franţa, care este prima naţiune agricolă
europeană şi a doua exportatoare din lume.
Bilanţul PAC.
 Aspecte pozitive. Obiectivele iniţiale impuse de PAC prin Tratatul de la Roma
au fost atinse în parte. Astfel, Uniunea Europeană este în prezent într-o situaţie
de autosuficienţă pentru majoritatea bunurilor de consum agricole. Din 1980
până în 1993, producţia agricolă europeană şi-a sporit volumul cu 46%; în
acelaşi timp, locurile de muncă au scăzut cu 33%. Aceasta corespunde cu o
creştere cu 79% a productivităţii muncii. Apărătorii PAC au arătat, de
asemenea, că preţurile au fost stabilizate, având o creştere mai puţin rapidă
decât ansamblul general at preţurilor.
 Aspectele negative:
1. nepermiţând jocul mecanismelor preţurilor concurenţiale, PAC a
orientat greşit resursele productive (umane şi materiale) care ar fi putut
fi mai bine întrebuinţate în alte activităţi, agricole sau neagricole. De
altfel, neţinându-se cont de cererea europeană de produse agricole,
aceasta a generat o supraproducţie cronică;
2. PAC a menţinut un cost bugetar foarte ridicat: în 1992 acesta era de
41,5 miliarde ECU, adică 46,5% din totalul bugetului comunitar;
3. PAC este o sursă de conflicte între Europa şi marii săi parteneri
comerciali (Statele Unite), dar şi în interiorul Europei, între ţările cu o
agricultură relativ ridicată, deci subvenţionată (în primul rând Franţa şi

32
 într-o mai mică măsură Danemarca, şi Ţările de Jos) şi ţările mai puţin
agricole, care ar avea interes ca Europa să se alinieze preţurilor
mondiale (Regatul Unit şi Germania);
4. în sfârşit, caracterul complex şi administrativ al ajutoarelor favorizează
fraudele. Vom cita, printre cele mai cunoscute fraude, falsificarea documentelor vamale
(pentru a percepe ajutoare de export), sau importul din afara Uniunii Europene, urmat de
exportul aceloraşi produse pentru primirea de subvenţii.
Perspectivele PAC. Apropierea preţurilor agricole europene de preţurile mondiale a
diminuat stocurile de produse nevândute, proasta alocare a resurselor productive, precum şi
fraudele. Cu toate acestea, unii dintre responsabilii europeni, printre cei mai importanţi
aflându-se britanicii, propovăduiesc o „renaţionalizare” a agriculturii. Aceasta ar însemna ca
fiecare ţară să-şi reia în propria sarcină costul politicii agricole pe care o face, uşurând astfel
bugetul european.
Această întoarcere înapoi este greu de conceput. Mai întâi, riscurile unor politici contradictorii
şi ale unei concurenţe „neloiale” (prin subvenţii naţionale, de exemplu) ar fi importante într-
un ansamblu din ce în ce mai mult integrat (inclusiv pe plan monetar). Este, deci, foarte
probabil că agricultura va mai rămâne încă mult timp principalul responsabil de cheltuieli din
bugetul european, mai ales dacă se ţine seama de integrarea apropiată a ţărilor Europei
Centrale şi de Est.

33
 Capitol 6 - Bugetul Uniunii Europene si politica
bugetară

Bugetul european are o concepţie total diferită faţă de bugetele naţionale, deoarece
instituţiile publice (armata, poliţia, justiţia, sănătatea şi educaţia) se află în responsabilitatea
statelor membre şi sunt finanţate la nivel naţional. Pentru acest motiv, costul administraţiilor
europene (Comisia, Parlamentul, Consiliul, Curtea de justiţie) este relativ redus.
Marea parte a cheltuielilor este afectată fondurilor structurale şi ajutorului exterior. În
ceea ce priveşte încasările, ele sunt colectate de către ţările membre şi revărsate bugetului
european, în funcţie de venitul pe care îl creează (valoarea adăugată) şi volumul comerţului
lor (importurile) cu restul lumii. Cu aproximativ 1,2% din PIB-ul comunitar şi aproape 100
miliarde ECU în 2000, bugetul european nu joacă decât un rol modest în regularizarea
conjuncturală şi în redistribuirea veniturilor la scară europeană.

6.1. Echilibrul bugetar

Încasările bugetare. Resursele proprii bugetului comunitar au patru surse principale:

— statele revarsă bugetului comunitar (după o deducere de 10% pentru cheltuielile de
acoperire) drepturile asupra importurilor de produse agricole şi de zahăr, precum şi drepturile
vamale asupra produselor importate din restul lumii şi cărora li se aplică un tarif exterior
comun;
— fiecare stat membru revarsă bugetului european (în limita unui plafon care depinde de
mărimea ţării) o parte din taxa pe valoarea adăugată pe care a perceput-o;
— fiecare ţară varsă o contribuţie care reprezintă o parte (egală pentru toţi) din PIB-ul său.
Această contribuţie, introdusă în 1988, este adesea numită „a patra sursă”.
Pentru exemplificare, prezentăm unele date calculate ca medii ale perioadei 1997—
2002. (Sursa: Commission europeenne. Vademecum budgetaire).

Distribuirea resurselor
Drepturi asupra produselor agricole 2,5%
Drepturi vamale asupra altor produse 15,0%
Prelevări asupra T.V.A. 42,0%
Prelevări asupra PIB (a patra resursă) 40,0%
Alte resurse 0,9%

Contribuţia medie la bugetul european a fiecărei ţări membre în ECU pe locuitor

Luxemburg 420 Austria 274 Irlanda 200

Tările de Jos 318 Suedia 250 Italia 175
Belgia 307 Franla 250 Regatul Unit 160
Danemarca 300 Finlanda 238 Spania 145
Germania 290 Grecia 212 Portugalia 110
Media Uniunii Europene: 219

Principalele poziţii de cheltuieli bugetare (în procentajul cheltuielilor totale)

34
Politica agricolă comună (FEOGA) 46,0%
Actiuni structurale (FEDER, FSE, Fonduri de coeziune) 33,5%
Politici interne (educaiie, mediu, industrie, cercetare—6,0%
dezvoltare)
Actiuni exterioare (ajutor alimentar, ajutor in Europa de Est,6,0%
la PVD)
Administratie (Comisie, Parlament, Consiliu) 5,0%
Rezerve si diverse 1,5%

Resursele distribuite statelor membre de către FEDER, FSE şi Fondul de coeziune

(media anuală a acţiunilor programate pe perioada 1994—1999 în ECU pe locuitor)

Irlanda 329 Danemarca 69 Luxemburg 39

Portugalia 310 Finlanda 66 Belgia 36
Grecia 280 Germania 51 Regatul Unit 36
Spania 160 Franţa 45 Suedia 30
Italia 69 Austria 40 Tărilc de Jos 28
Media Uniunii Europene: 76

Dacă diferenţele dintre contribuţiile naţionale pot părea importante, ele sunt
nesemnificative în termeni absoluţi (contribuţia pe cap de locuitor din Portugalia este
inferioară cu 100 de ECU faţă de media Uniunii Europene, iar cea a ţărilor din Europa de
Nord este superioară cu 100 de ECU faţă de această medie).
Constatăm că politica agricolă comună continuă să absoarbă cea mai mare parte a
bugetului. Ea aduce un sprijin ţărilor europene a căror agricultură este mai puternică şi care se
numără printre cele mai bogate (Franţa, Ţările de Jos, Danemarca). Redistribuirea între ţările
bogate şi cele mai puţin bogate se face numai prin fondurile structurale.
În această perspectivă, este interesant să comparăm contribuţiile statelor membre cu
resursele pe care le primesc din fondurile structurale. Aşa după cum ne putem aştepta,
diferenţele în resurse atribuite de fondurile structurale determină apariţia unor transferuri
importante, mai ales în valoare relativă, în beneficiul ţărilor mai puţin bogate ale Uniunii.
Totuşi, acest caracter redistributiv al bugetului european este atenuat, dacă ţinem seama de
resursele distribuite de către alte fonduri: FEOGA, subvenţiile pentru cercetare—dezvoltare, a
căror afectare depinde mai mult de puterea economică a fiecărei ţări.

6.2. Regulile şi procedurile bugetare

Principiile bugetare. Bugetul comunităţii respectă principiul clasic al anualităţii, care

implică relaţionarea operaţiilor bugetare la un exerciţiu anual, pentru a facilita Comisiei
controlul executării operaţiilor.
Specific este însă faptul că bugetul comunitar trebuie să se plieze unui principiu ce nu
se găseşte în statele europene: cel al echilibrului. Previziunile încasărilor dintre două bugete
trebuie să fie egale cu creditele aceleiaşi perioade. Este interzis să se recurgă la împrumut
pentru a acoperi un deficit bugetar. Orice cheltuială suplimentară neprevăzută care intervine
între două bugete trebuie să constituie obiectul unui buget rectificat, care respectă principiul
echilibrului fie prin transferul de credite de la un post la altul, fie prin apelul la resurse
suplimentare.
Procedura bugetară. În fiecare an Comisia pregăteşte în avans proiectul de buget,
amendat şi apoi adoptat de Parlament şi de Consiliul de Miniştri. Executarea este în
responsabilitatea Comisiei. Repartizarea competenţelor bugetare între Parlament şi Consiliul

35
de Miniştri a evoluat în cursul timpului, dar este încă obiectul unor litigii.
Această repartizare a competenţelor se face pe baza distincţiei între cheltuielile
obligatorii şi nonobligatorii. Cheltuielile obligatorii sunt cheltuielile pe care autoritatea
bugetară trebuie să le înscrie în buget pentru a permite Comunităţii să-şi respecte obligaţiile
interne sau externe (este vorba în primul rând de PAC). Celelalte cheltuieli sunt, dimpotrivă
„nonobligatorii” (politice, sociale, regionale, industriale şi de cercetare-dezvoltare ...).
În ceea ce priveşte cheltuielile obligatorii, Parlamentul nu are decât dreptul de a le
propune, în vreme ce Consiliul le poate respinge. În schimb, el are puterea de a spori nivelul
cheltuielilor nonobligatorii, amendând proiectul de buget, dar nu poate face aceasta decât în
limita unei rate de creştere prin raport la anul precedent, calculată de Comisie în funcţie de
situaţia macroeconomică. Consiliul poate totuşi să acorde o depăşire a acestei rate.

6.3. Reforma bugetului european

Contraindicaţia intereselor prezente. Repartizarea sarcinii bugetare între statele

membre, pe de o parte, şi resursele comunitare, pe de altă parte, a constituit obiectul a
numeroase contestaţii şi schimbări. Ţările contribuabile importante (în primul rând Germania
şi Regatul Unit, acesta beneficiind puţin de PAC – şi, într-o mai mică măsură Franţa, Ţările de
Jos, Italia, Austria, Finlanda şi Suedia) frânează tentativele de sporire a bugetului. Şi invers,
cei care primesc mai mult decât dau (Grecia, Portugalia şi Irlanda într-o mai mică măsură,
Spania, Belgia şi Danemarca) sunt favorabile extinderii resurselor bugetare ale Comunităţii.
O altă problemă o reprezintă opoziţia între organele instituţionale. În vreme ce membrii
Consiliului au grijă să limiteze contribuţiile ţărilor pe care le reprezintă, contribuţii care sunt o
parte din cheltuielile publice naţionale, Comisia şi Parlamentul sunt mai degrabă favorabili
unei expansiuni bugetare, care ar corespunde creşterii puterii lor şi a mijloacelor lor de
intervenţie.

6.4. Plafonarea cheltuielilor bugetare până în 2006

Ultimele două reforme bugetare au fost pregătite de J. Delors (preşedintele Comisiei

din 1985 până în 1995).
„Pachetul Delors 1”, adoptat de Consiliu în februarie 1998, a limitat mai întâi
cheltuielile pentru agricultură, a cărei creştere a fost plafonată la 74% din creşterea PIB-ului
mediu pe Uniunea Europeană. Dimpotrivă, alocaţiile consacrate fondurilor structurale au fost
dublate. Pentru finanţarea noilor cheltuieli a fost instituită „cea de a patra resursă”, fondată pe
PNB-ul fiecărei ţări.
„Pachetul Delors 2” are ca obiectiv prevederea mijloacelor bugetare corespunzând
aplicării TUE. Adoptat în martie 1992, el redistribuie resursele în favoarea programelor
structurale şi creează Fondul de coeziune. Statele cele mai bogate, care contribuie cel mai
mult, au acceptat aceste propuneri în schimbul plafonării celor şase categorii de cheltuieli
înscrise în perspectiva perioadei 1993–1999.
Summitul de la Berlin din martie 1999, consacrat finanţării Uniunii, a adus puţine inovaţii
faţă de evoluţia ultimilor 10 ani. Cheltuielile bugetare rămân plafonate la 1,27% din PIB-ul
Uniunii până în 2006 şi s-a confirmat că cea de a patra resursă (calculată din PIB-ul fiecărei
ţări) va ocupa o parte din ce în ce mai mare printre încasările bugetului european.

36
 Capitol 7 – Piata unica – Moneda unica europeana
EURO (€)

Piata unica , moneda unica .

Desi pacea dintre statele membre a ramas in centrul preocuparilor Comunitatii , din a
doua parte a anilor ’50 aceasta a inceput sa-si concentreze tot mai mult actiunile asupra
obtinerii unei largi piete comune . Puterea economiei Statelor Unite era un exemplu izbitor al
succesului unei astfel de piete . Germanii si olandezii doreau liber schimb , iar francezii au
acceptat piata comuna a bunurilor industriale cu conditia ca aceasta sa fie insotita de o piata
agricola comuna care sa le favorizeze propriile exporturi .
Ideea unei piete comune extinse a avut o dinamica durabila de-a lungul deceniilor
trecute , fiindca reflecta tot mai mult realitatea interdepiendentei economice . Pe masura ce
tehnologiile se dezvoltau si , alaturi de ele , economiile deveneau tot mai solide , tot mai
multe firme de toate marimile doreau sa aiba acces la o piata extinsa sigura . Pentru sanatatea
economiei si beneficiul consumatorilor , piata trebuia sa fie suficient de mare pentru a putea
furniza spatiu competitional , chiar si intre cele mai mari firme . Astfel ca , pe masura ce
economiile europene se dezvoltau , proiectul initial al CEE , centrat pe abolirea taxelor intr-o
uniune vamala , a fost urmat in anii ’80 de programul pietei unice , apoi in anii ’90 de moneda
unica .
Au existat atat motive economice , cat si politice pentru fiecare dintre cele trei proiecte
: pe de o parte beneficiile rationalitatii economice , pe de alta parte consolidarea sistemului
comunitar ca un cadru pentru relatiile pasnice intre statele membre . Economia si politica au
fost , de asemenea , implicate in substanta si in realizarile proiectelor , deoarece integrarea
economiilor moderne necesita un cadru legal si , deci , institutii politice si juridice comune .
Doar succesul economic sau doar cel politic nu ar fi fost de ajuns pentru a sustine
Comunitatea. Era nevoie ca ambele sa repurteze succese pentru ca uniunea vamala si piata
unica sa poata deveni realitate. Tot un amestec de motive economice si politice a dus la capat
cu succes lansarea monedei unice, desi inca nu toti membrii participa la acest program.

Piata unica.
Tarifele si taxele de import erau inca , din anii ’50 , principalele piedici in calea
comertului . Procesul international pentru reducerea lor a inceput , sub conducerea
americana , prin GATT ( Acordul General pentru Tarife si Comert) . Dar statele membre ale
Comunitatii voiau sa faca mai mult . rezultatul a fost unirea vamala a CCE , care a desfiintat
tarifele si taxele de scimb reciproc si a creat un tarif extern comun .

Nasterea euro
Cum a aparut ideea unei monede europene unice?
Euro este parte integranta a procesului mai general al unificarii politice europene , un
proces care a captivat liderii politici timp de mai multe decenii si care adesea a fost urmarit
fara a se tine seama de logica economica . Procesul a inceput in 1946 , atunci cand Winston
Churchill a chemat pentru prima data la crearea “Statelor Unite ale Europei” , care sa aduca “
fericire , prosperitate si glorie “ oamenilor de pe continentul devastat . Motivele sale erau
politice . El a crezut ca prin crearea unui guvern european unic de va intra intr-o era de pace

37
de lunga durata pe un continent distrus de doua razboaie mondiale . Alaturi de multi altii , el a
crezut ca integrarea economica exclude conflictul armat .
Ideea lui Churchill a prins contur in 1952 , atunci cand sase tari vest-europene au creat
Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului . Carbunele si otelul erau probabil resursele
strategice cele mai importante la momentul respectiv , iar Comunitatea economica a
Carbunelui si otelului a cerut fondatorilor sai sa isi delege atributiile pentru aceste resurse
unei autoritati independente . In ciuda naturii economice a acestiu acord , el a fost destinat in
principal “ prevenirii unui conflict militar intre Franta si Germania “ pe un continent
“indelung divizat de conflicte sangeroase “ si nu neaparat pentru a imbunatati managementul
carbunelui sau al otelului . Observatorii straini au considerat deci Comunitatea Economica a
Carbunelui si otelului ca pe un vestitor al unei cooperari politice mai puternice .
Previziunile lor s-au concretizat curand . In 1958 , Franta , Republica Federala Germania ,
Belgia , Olanda , Luxemburg si Italia au ratificat Tratatul de la Roma , creand prin acesta
Comunitatea Economica Europeana . Comunitatea Economica Europeana a fost destinata
reducerii barierelor comerciale , eficiantizarii politicilor economice , coordonarii politicilor in
domeniul transporturilor si agriculturii , inlaturarii masurilor care restrangeau libera
competitie si promovarii mobilitatii fortei de munca si capitalului intre tarile membre . Ea a
avut un succes atat de mare in stimularea cemertului european , a carui valoare a crescut de
patru ori intre 1958 si 1968 , incat au inflorit planuri pentru noi domenii de colaborare . Este
important de subliniat planuri pentru noi domenii de colaborare . Este important de subliniat
ca Tratatul de la Roma , in ciuda naturii sale economice , s-a ocupat mai mult cu stabilirea
unei paci de durata in Europa occidentala decat cu ideologia pietei libere . Comunitatera
Economica Europeana a fost destinata in principal lansarii unei uniuni politice “ foarte
restranse “ si pe termen lung intre guvernele europene , si nu numai promovarii comertului
international de dragul acestuia . De fapt , integrarea politica s-a intarit in continuare in 1967 ,
Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului si Comunitatea Europeana a Energiei
Atomice ( Euratom ) , formand un acord mai larg si mai puternic , cunoscut sub numele de
Comunitatea Europeana .
La sfarsitul anilor ’60 , discutiile privind colaborarea politica si economica europeana
au inceput din ce in ce mai mult sa graviteze in jurul acordurilor privind rata de schimb , in
parte datorita esecului acordului de la Bretton Woods privind mentinerea stabilitatii monedei
europene . Create in 1944 de reprezentanti din 44 de tari , acordurile de la Bretton Woods au
adus o era de stabilitate generala a ratei de scimb care a durat peste 20 de ani . In baza
sistemului Bretton Woods , monedele erau legate de dolarul american si le era permisa
fluctuatia numai in limita unui procent deasupra sau sub valorile prestabilite . Fluctuatiile
extreme ale ratei de schimb distorsioneaza preturile de pe piata , provoaca numeroase confuzii
in randul consumatorilor , impiedica dezvoltarea comertului international si stanjenesc
investitiile . Prin urmare , sistemul Bretton Woods al ratei de schimb fixe a jucat un rol crucial
in restabilirea cresterii economice si stabilitatii in Europa in perioada postbelica .
La sfarsitul anilor ’60 insa , acordurile de la Bretton Woods au prezentat semne tot mai
dese de slabiciune . Marca germana si francul francez s-au devalorizat amenintand astfel
stabilitatea celorlalte monede europene . Astfel , in luna decfembrie a anului 1969 , primului –
ministru luxemburghez , pierre Werner , I s-a solicitat sa redacteze un raport la nivel inalt al
Comunitatii Europene cosacrat crearii unei uniuni monetare complete intre economiile
europene . Raportul Werner a fost dat piblicitatii in 1970 , folosind pentru prima data termenul
“ Uniune Economica si Monetara “ . Acest raport nu numai ca a afirmat necesitatea unei
cooperari monetare , dar a mai sugerat im mod explicit faptul ca este posibila crearea unei
monede unice europene .
Din pacate , acest plan timpuriu pentru o uniune monetara a fost zadarnicit de un
eveniment neprevazut : decizia presedintelui american Nixon , in anul 1971 , de a adopta o

38
politica de “ neglijare benigna “ , favorabila dolarului american . Pe scurt , Statele Unite au
anuntat ca nu mai doresc sa-si riste rezervele de aur numai pentru a mentine ratele de schimb
ale acordului de la Bretton Woods predefinite fata de dolar . Decizia lui Nixon de a lasa
dolarul “ sa pluteasca “ a condus la prabusirea sistemului Bretton Woods .
In consecinta liderii europeni au pus deoparte Raportul Werner si au incercat sa creeze
o solutie imediata pentru fluctuatiile persistente ale monedelor . Anii de experimente si
negocieri au culminat in cele din urma cu crearea Sistemului Monetar European ,in 1979 .
Sistemul Monetar European a prezentat un mecanism al ratei de schimb care a limitat
circulatia monedelor din comunitatea europeana ( cu exceptia celor ale marii Britanii , Spaniei
si Portugaaliei , care initial au refuzat sa participe ) pentru a se ajunge la culoare comerciale
predefinite , mecanism cunoscut sub numele de grila de paritate . aceasta a constituit o forma
timpurie si in general de succes de uniune monetara . Desi acordul Sistemului Monetar
European nu a creat o moneda unica , el a “ blocat “ monedele participante in zone comerciale
previzibile , ceea ce a promovat stabilitatea economica .
In ciuda faptului ca eforturile in directia extinderii cooperarii politice europene au
incetinit in cursul prabusirii acordurilor de la Bretton Woods si crearii Sistemului Monetar
European , ele au renascut in dceniul al noualea . Cresterea economica continua a sustinut anii
de negocieri in aceasta perioada , conducand in cele din urma la actul Europei unice , din
1987 ,un act care a promis inlaturarea sistematica a tuturor controalelor de frontiera , a
tarifelor , a vamilor si restrictiilor legate de capital si de forta de munca , restrictii care erau
inca in vigoare , dupa decenii de eforturi pentru unificarea economiilor europene . Obiectivul
sau a fost realizarea unei piete comune nerestrictionate pana la sfarsitul anului 1992 . El a
inceput prin eliminarea barierelor din calea serviciilor bancare , titlurilor de valoare ,
societatilor de asigurari si a altor servicii financiare .
La scurt timp dupa ce Comunitatea Economica Europeana a aprobat Actul Europei
unice , Jacques Delors , pe atunci presedintele Comisiei Europene , a dat publicitatii un raport
crucial , care a reluat ideea Uniunii Economice si Monetare . La fel cum procedase si
Raportul Werner , cu multi ani inainte , Raportul delors din 1989 a prezentat un plan special in
trei etape pentru implementarea uniunii monetare , chemend la crearea unei singure monede
trans – europene . Raportul Delors a fost primit foarte bine , atat de catre persoanele care
considerau ca integrarea este cea mai buna modalitate pentru realizarea unei paci durabile in
Europa , cat si de catre persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comertului
liber si ale unro rate de schimb stabile . Multi observatori au considerat euro ca fiind cea mai
buna modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internationala regionala ,
deoarece introducerea unei monede unice este prin natura ei ireversibila . Odata ce monedele
si politicile monetare nationale sunt distruse , este aproape imposibil ca acestea sa fie aduse
inapoi .
Comunitatea Europeana a lansat proiectul unificarii monetare aproape imediat dupa
publicarea raportului Delors . Etapa intai a Uniunii Economice si Monetare a inceput in luna
iulie a anului 1990 si a avut aceleasi obiective ca si Actul Europei unice : si anume sa asigure
ca sunt eliminate definitiv toate restrictiile din calea circulatiei bunurilor , serviciilor , fortei
de munca si capitalului . Atunci cand sefii statelor europene s-au reunit apoi la Mastricht , in
1992 , pentru a fonda Uniunea Europeana , proiectul Uniunii Economice si Monetare a
devenit parte a Uniunii Europene si au fost intocmite planurile specifice etapelor a doua si a
treia a proiectului .
Etapa a doua a inceput la 1 ianuarie 1994 si a fost concretizata prin infiintarea
Institutului Monetar European , care va deveni ulterior Banca Centrala Europeana . Institutul
Monetar European a folosit faza a doua pentru a elabora planurile strategice si operationale
pentru o politica monetara unica si pentru a ajuta la stabilirea tarilor care erau “ potrivite “ din
punct de vedere economic pentru a adera la zona monedei unice . Tot in etapa a doua a fost

39
folosit pentru prima data si cuvantul euro . Inaintea reuniunii la nivel inalt de la Madrid , din
1995 , noua moneda era cunoscuta in lume sub numele de “ ecu” . Etapa a treia a inceput apoi
la data de 1 ianuarie 1999 . La acea data , aproape trei decenii dupa ce Raportul Werner
sugerase pentru prima data acest concept , euro a devenit moneda oficiala pentru 11 tari .

De ce a creat Uniunea Europeana euro?

Conceptia eronata cel mai des intalnita la noii observatori ai uniunii monetare este
aceea ca euro reprezinta in mod fundamental un proiect economic . De fapt , euro este un
proiect cat se poate de politic , care timp de mai multi ani a fost impiedicat sa se realizeze .
Exprimata in cuvinte simple , ideea este ca euro a constituit un pas esential in directia
obiectivului final al integrarii politice “ foarte restranse “ , subliniat pentru prima data in
Tratatul de la Roma , din anul 1958 , iar limbajul tratatelor semnate ulterior arata clar ca
introducerea euro se bazeaza pe mai mult decat simplul calcul al avntajelor si dezavantajelor
eonomice . De fapt , Helmut Kohl , fostul cancelar german si unul dintre cei mai frecventi
sustinatori ai uniunii monetare , considera ca avantajele economice ale euro au o natura
secundara , subliniind in schimb ca : “Experientele amare incercate in acest secol , razboaie si
dictaturi , ne-au invatat ca proiectul unificarii reprezinta cea mai buna asigurare impotriva
unei renasteri a egoismului national , sovinismului si a conflictelor violente” .
Mai exista si alte motivatii politice . Irlanda considera ca euro reprezinta o modalitate
prin care ar putea fi estompata imaginea ei de prelungire a Angliei . Italia doreste sa evite sa
devina un paria politic . Franta doreste cu disperare sa reduca influienta asupra ei a deciziilor
luate de Germania in domeniul politicii monetare . Multi lideri germani entuziasti spera ca
uniunea monetara va reprezenta “ carul “ pe care il trage dupa el acest “ cal “ reprezentat de
uniunea politica totala . Intr-adevar , acum exista tot atatea justificari pentru euro cate tari
participante sunt , deoarece fiecare natiune din Uniunea Europeana vede un anumit set de
avantaje si riscuri .

Principalele avantaje economice ale monedei euro .

Riscul ratei de schimb . In mediul international al afacerilor , deciziile luate astazi sunt
adesea afectate negativ de viitoarele modificari ale ratelor de schimb . Atunci cand compania
germana BMW investeste 100 milioane de dolari pentru a-si spori echipa de vanzari din
Franta , estimarea pe care ea o face in ceea ce priveste profitabilitatea investitiei se invarte in
jurul ratei estimate de schimb intre madca germana si francul francez . Daca francul se va
deprecia puternic dupa efectuarea investitiei , atunci vanzarile companiei BMW in Franta
( care sunt colectate in franci ) se vor transforma dintr-o data in mai putine marci pentru
compania – mama din Munchen , facand astfel ca investitia sa fie mai putin atractica sau chiar
neprofitabila . Prin urmare cu cat sunt mai putin previzibile ratele de schimb , cu atat sunt mai
riscante investitiile straine si cu atat este mai putin probabil ca aceste companii sa obtina o
crestere pe pietele externe . Euro , datorita faptului ca inlocuieste monedele nationale de genul
marcii si francului , elimina omplet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante
. Acesta va reprezenta un avantaj pentru investitiile internationale in zona Euro .
Riscul legat de rata de scimb este potential neplacut pentru orice consumator ,
producator sau incvestitor care astazi ia o decizie economica ce implica o plata sau furnizarea
unui bun sau a unui serviciu la o data ulterioara .
Costurile tranzactiilor . Turistii care isi planificau excursii in Europa inainte de
introducerea euro s-au confruntat cu inconvenientele si costurile mai multor monede , fiecare
dintre acestea fiind recunoscuta de un mic segment geografic din Uniunea Europeana si
fiecare putand fi schimbata numai prin intermediul bancilor , al caselor de schimb valutar , al
birourilor de turism si al companiilor de carti de credit in schimbul unor taxe . Aceste taxe se
prezinta sub forma unor comisioane fixe , precum si sub forma diferentei dintre preturile de

40
cumparare si preturile de vanzare pentru orice moneda data . Un studiu estimeaza ca turistul
obisnuit plateste aproximativ 13 dolari pentru aceste costuri legate de conversii de moneda la
fiecare trecere a unei frontiere europene . Euro elimina aceste costuri .
Inima economica a zonei euro include zeci de mii de tranzactii dintr-o deviza in alta ,
in fiecare zi . Un studiu al Comisiei Europene estimeaza ca , inainte de introducerea euro ,
intreprinderile din Europa au convertit anual 7,7 trilioane de dolari dintr-o deviza a Uniunii
Europene intr-alta , platind 12,8 miliarde dolari drept cheltuieli de conversie , adica 0,4
procente din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene . Aceste costuri sunt acute in special
pentru companiile din tarile mici , care au piete de schimb lipsite de lichiditate si sisteme
bancare nesofisticate .
Transparenta preturilor . O moneda unica face mai evidente diferentele de pret dintre
bunurile , serviciile si salariile din tari diferite , imbunatatind astfel competitia dintre piete . In
absenta euro , consumatorii din zona monedei unice au descoperit ca este dificil si oarecum
obositor sa compare preturike computerelor , uneltelor , materialelor de constructii ,
automobilelor , serviciilor de consultanta sau ale furnizorilor generali de dincolo de frontierele
nationale .
Unii observatori pretind ca euro va elimina diferentele de pret de pe continent pentru
produsele si serviciile identice : “ O sticla de Coaca Cola in Belgia va trebui sa coste tot atata
cat in Franta “ . Aceste afirmatii sunt total incorecte . Preturile sunt stabilite ca urmare a
interactiunii complexe dintre oferta , cerere si reglementari , intr-o larga varietate de medii
competitive . Introducerea unei monede comune nu elimina diferentele de pret in zona euro ,
dupa cum dolarul american nu stabileste acelasi pret pentru o cutie de Cola in statele
americane Maine sau Arizona .
Piete financiare profunde . Inainte de introducerea euro , eforturile depuse pentru a
potrivi nevoile financiare immediate ale consumatorilor cu cerintele legate de investitii ale
posesorilor de economii erau afectate de costurile psihologice si economice presupuse de cele
11 monede nationale . Fiecare tip de instrument financiar , de la titlurile guvernamentale si
imprumuturile acordate de bancile comerciale pana la actiunile obisnuite si instrumentele
derivate cu risc ridicat , a fost cotat in moneda nationala . Acest lucru a separat pietele
financiare si a descurajat investitiile straine , si ar fi fost valabil chiar si in absenta costurilor
legate de tranzactii si a riscului legat de rata de schimb .
Euro a schimbat de o maniera revolutionara aceasta situatie . De la data de 1 ianuarie
1999 , bursele mari din zona euro si-au cotat instrumentele financiare , inclusiv cele emise
anterior , in euro .

Obiectivele economice importante pe care Uniunea Europeana spera sa le

realizeze euro .
Avantajele economice fundamentale ale euro ( eliminarea riscului legat de rata de
schimb , reducerea costurilor tranzactiilor , sporirea transparentei preturilor si adancirea
pietelor financiare ) rezulta in mod inevitabil din inlocuirea marcii , siligului ,markkai ,
francului , kronei , guldenului , pesetei , lirei sterline , lirei italiene si escudo-ului cu o singura
modaliatate de plata. Dar euro mai ofera si o serie de avantaje indirecte . Aceste beneficii tin
de modificarile mai profunde in comportamentul pietelor financiare si al companiilor si , prin
urmare , sunt mai controversate .
Stabilitatea macroeconomica. Multe dintre cele 15 state membre ale Uniunii
europene , inclusiv cativa participanti din prima runda la Uniunea Economica si Monetara , s-
au confruntat cu inflatia dupa cel de-al doilea razboi mondial . Irlanda , Anglia , Portugalia si
Spania au fost in special sensibile fata de inflatie .

41
 Dar euro introduce un nou regim cu inflatie redusa si stabilitate macroeconomica
pentru multe din tarile din zona euro .Potrivit unor experti , acest lucru este garantat efectiv ,
deoarece zona euro poseda acum cea mai independenta banca centrala din lume: este vorba
despre Banca Centrala Europeana . Istoria a demonstrat ca bancile centrale din multe tari din
zona euro nu sunt imune fata e influientele politice . Exact din acest motiv euro ar putea
reprezenta un avantaj pentru stabilitatea regionala pe termen lung .
Ratele reduse ale dobanzilor . In masura in care euro reduce inflatia , el mai exercita si
o presiune in sensul diminuarii ratelor dobanzilor . Investitorii cumpara obligatiuni numai
daca ei sunt siguri ca banii pe care ii vor primi in viitor vor determina un castig preocentual
mai mare decat rata inflatiei .
Euro aduce rate mai mici ale inflatiei si prin reducerea ratei de risc pentru schimbul
valutar .este esential sa subliniem ca tarile care au inregistrat in istorie rate reduse ale
dobanzilor ( de exemplu germania , Austria si olanda ) este putin probabil sa fie ajutate de
euro in aceasta privinta .
Reforma structurala .Unii experti argumenteaza ca euro incurajeaza reforma
structurala atat de necesara in Europa . Pe scurt , tarile care doresc sa se califice pentru euro
trebuie sa isi ajusteze economiile , indeplinind criteriile de convergenta stabilite in Tratatul
asupra Uniunii Europene . Pe viitor , ele trebuie sa adere la Pactul de stabilitate si crestere , un
acord care limiteaza strict imprumuturile guvernamentale si care forteaza guvernele sa isi
ajusteze finantele publice . Pactul prevede chiar amenzi pentru tarile care recurg la prea multe
imprumuturi .
Asemenea masuri au ridicat intrebari fundamentale despre fezabilitatea pe termen lung
a programelor de cheltuieli publice si sociale , notorii prin marimea lor . Ele au condus , in
special , la mari reduceri bugetare si au acordat o noua atentie importanei unei cresteri
economice sustinute . Reducerea bugetara in tari precum Portugalia a condus la reduceri
drastice ale ratelor dobanzilor foarte devreme in cursul procesului , deoarece pietele financiare
si-au schimbat parerea despre guvern , pe care il considerasera anterior iresponsabil din punct
de vedere financiar . Aceasta a declansat in schimb o crestere economica prelungita in tara
respectiva , crestere care continua si astazi . Exact din acest motiv guvernul Statelor Unite a
sprijinit cu putere efectul euro asupra reformei structurale de peste Atlantic , afirmand ca euro
modernizeaza economiile europene , micsorand marimea bugetelor lor sociale si incurajand
un punct de vedere modern , global .
Statutul de moneda in care se pastreaza rezervele . Liderii Uniunii Europene spera ca
euro va deveni o moneda in care sa se plaseze pe scara larga rezervele internationale .
Monedele in care se plaseaza rezervele sunt folosite de bancile centrale , de guverne si de
companiile private din intreaga lume ca un depozit pe termen lung al valorii si pentru a
raspunede cerintelor lor financiare continue . Dolarul este in prezent cea mai importanta
moneda in care se plaseaza rezervele , ele regasindu-se in casele de bani ale bancilor centrale
si ale institutiilor financiare majore .Desi Statele Unite sunt raspunzatoare pentru mai putin de
20 la suta din comertul mondial , dolarul este folosit in aproximativ 83 la suta din tranzactiile
care implica doua devize externe si inglobeaza 63 la suta din rezervele monetare oficiale din
intreaga lume . Din punct de vedere istoric , numai monedele foarte lichide , stabile si care
sunt acceptate ca modalitate de plata intr-o larga arie economica au potentialul de a deveni
monede importanta de plata intr-o larga arie economica au potentialul de a deveni monede
importante in care se plaseaza rezervele .
Liderii Uniunii Europene sunt constienti de avantajele extraordinare pe care le aduce
economiei Statelor Unite statutul dolarului american in finantele globale . Monedele in care se
plaseaza rezervele sunt foarte solicitate si prin urmare , beneficiaza de pe urma acestei
lichiditati ridicate si a costurilor extrem de reduse ale tranzactiilor de pe pietele externe de
schimb . Acesta reprezinta un castig de mai multe milioane de dolari , pentru companiile din

42
Statele Unite care convertesc in dolari veniturile obtinute in strainatate . Statututl de moneda
in care se palseaza rezervele aduce de asemenea beneficii pietelor de capital dintr-o tara ,
deoarece cumparatorii interesati sa pastreze o moneda in care se plaseaza rezervele cumpara
active exprimate in aceasta moneda .
Cresterea economica .Costurile reduse ale tranzactiilor si riscul mai mic legat de rata
de schimb , impreuna cu transparenta preturilor si cu o modalitate unica de plata , au sporit
marimea efectiva a pietelor de peoduse din zona euro . Ca rezultat , unii afirma ca acum
companiile multinationale realizeaza economii la scara care nu au fost niciodata intalnite in
mediile de afaceri europene . Istoricii economiei stiu ca economiile la scara au constituit un
factor cheie care a determinat succesul industrial al Statelor Unite de-a lungul secolelor .
Acum , zona euro spera sa profite de pe urma costurilor medi mai mici , de pe urma
productivitatii mai ridicate si a competitivitatii imbunatatite , factori care sunt promisi pe piata
interna mare . Acest lucru este cu atat mei sigur , afirma ei , cu cat Banca Centrala Europeana
aduce preturi stabile si rate mai mici ale dobanzilor . Rezultatul tuturor acestor factori , afirma
multi politicieni , este acela ca euro va duce Europa intr-o epoca de crestere economica
ridicata . Unii economisti , inclusiv presedintele Bancii Centrale Europene , au prezis ca euro
poate spori in cele din urma cresterea economica cu pana la un procent pe an .

Cum afecteaza un euro puternic sau unul slab lumea afacerilor si ce factori
specifici determina puterea euro .
Ratele de schimb ale euro dau tonul relatiilor comerciale cu zona euro , iar
intreprinderile si investitorii din intreaga lume sunt nerebdatori sa afle daca euro va fi mai
puternic sau mai slab decat monedele nationale care l-au precedat . Atunci cand euro este slab
consumatorii platesc preturi joase pentru produsele importate din zona euro . Producatorii din
afara Europei pot fi fortati sa vanda la preturi exagerate pe propriile lor piete , in fata unei
invazii de importuri ieftine . Atunci cand euro este prea slab , el declanseaza inflatia in zona
euro si face ca imprumuturile extere obtinute de firmele si guvernele europene sa fie extrem
de costisitoare .
Daca euro este puternic , au de suferit industriile axate pe export , care sunt atat de
importante pentru cresterea economica europeana , deoarece tarile care nu fac parte din zona
euro trebuie sa plateasca mai mult pentru a cumpara produsele exprimate in euro . In acelasi
timp , cresc importurile zonei euro , ceea ce duce la cresterea brusca a productiei pentru
principalii parteneri comerciali din aceasta regiune .
Ca toate celelalte monede , euro oscileaza in timp .

Lista celor cinci factori care determina cererea globala de investitii , precum si
prognozele actuale pentru zona euro .
Stabilitatea politica , economica si fiscala generala . Mediile economice stabile
reprezinta cadrul unor investitii excelente . Deosebit de ingrijoratoare pentru zona euro sunt
nivelul ridicat al somajului si incertitudinea politica careinconjoara intregul proiect al
monedei unice .
O parte importanta din stabilitatea economica generala a zonei euro este capacitatea
guvernelor din Uniunea Europeana de a-si “ ehilibra balantele “ .
Situatia comertului exterior . Un alt factor care determina in mod semnificativ
stabilitatea economica si , astfel , puterea euro , se refera la situatia comertului exterior al
zonei euro . Zona euro ca intreg se estimeaza ca va avea un surplus al contului curent de
aproximativ 2,7 procente din Produsul Intern Brut in anul 1999 .
Estimari privind inflatia . euro slabeste atunci cand creste inflatia pe termen lung in
zona euro . Arhitectii euro sustin ca aceasta tinde sa devina o moneda puternica , deoarece
Banca Centrala Europeana este cea mai independenta banca centrala creata vreodata . Avand

43
un obiectiv bine definit , acela al stabilitatii preturilor , fiindu-I interzisa sa finanteze deficite
bugetare , modelata dupa Bundesbank , o institutie faimoasa prin independenta ei si ,
neatasata unei singure natiuni , Banca Centrala Europeana lupta impotriva inflatiei cu ceea ce
unii numesc un zel fara precedent .
Estimari privind rata dobanzilor .Ratele ridicate ale dobanzilor din zona euro atrag
investitorii care doresc sa obtina venituri mari , care la randul lor genereaza o cerere pentru
activele exprimate in euro . Variatiile ratei dobanzilor cresc valoarea euro in comparatie cu
alte monede . Pe masura ce ciclurile afacerilor vor creste si vor scadea , estimarile privind
ratele dobanzilor se vor modifica si ele .
Statutul de moneda rezerva . Ultimul factor major determinant pentru puterea euro
este de asemenea si cel mai nesigur . El tine de potentialul euro de a deveni o importanta
moneda internationala de pastrare a rezervelor . Daca zona monedei unice ramane intr-adevar
sanatoasa si stabila . atunci ratele de schimb ale euro vor inregistra un impuls suplimentar din
partea modificarii masive a cererii care rezulta di utilizarea euro ca modalitate de pastrare pe
termen lung a valorii in intreaga lume . Volumul tranzactiilor zilnice in euro va creste
semnificativ , costurile legate de aceasta moneda vor scadea , iar euro se va intari .

Cum afecteaza un euro stabil sau unul instabil lumea afacerilor si ce factori
specifici determina stabilitatea euro ?
Stabilitatea euro este cel putin la fel de importanta ca si puterea lui , deoareceo
moneda instabila cronic reprezinta un flagel pentru cresterea economica si investitii .
Modificarile in stabilitatea euro sunt detreminate de aceiasi factori care determina
puterea euro . Daca banca Centrala Europeana reuseste sa controleze inflatia si isi pastreaza
reputatia de stricta independenta , daca stabilitatea generala economica si fiscala si
surplusurile contului curent se vor mentine , daca euro este considerat ca un depozit de
valoare pe termen lung , atunci pietele financiare nu au nici un motiv sa reevalueze in mod
constant ratele de schimb ale euro . Modificarile cererii regionale si puseurile inflationiste
specifice industriei au un impact mult mai putin semnificativ asupra indicilor globali ai
preturilor din zona euro decat aveau ele asupra indicilor nationali . Modificarile in rata de
schimb pot avea un impact semnificativ asupra presiunilor inflationiste si pot juca un rol
crucial in stabilirea competitivitatii economice generale a ramurilor industriale axate pe export
. In tarile in care comertul joaca un rol important , chiar si modificarile minore ale ratei de
schimb pot realiza sau distruge o crestere economica sau pot mari substantial amenintarea
inflatiei . Exact din acest motiv , inainte de introducerea euro , bancile centrale din tari
precum Austra , Belgia si Portugalia au monitorizat cu atentie valoarea monedelor lor in
comparatie cu monedele partenerilor comerciali importanti si su reacrionat corespunzator
pentru a mentine stabile ratele de schimb . Ratele de schimb ale euro nu necesita un
management neintrerupt si o atentie permanenta , intalnite adesea in europa inainte de
introducerea euro . De ce ? Deoarece euro combina un grup de economii mici si deschise intr-
o economie mare si inchisa .

Cum revolutioneaza euro pietele de afaceri europene pe temen lung ?

Consecinte pe termen lung .
Cadrul financiar . Pietele europene nu mai sunt atat de diferite pe cat obisnuiau ele sa
fie . Ratele pe temrn scurt ale donbanzilor sunt aceleasi peste tot in zona euro . Datorita
criteriilor de de convergenta si Pactului de stabilitate si crestere , caracteristicile fiscale din
zona euro sunt si ele in linii mari asemanatoare , deoarece cele 11 deficite bugetare nationale
se situeaza toate sub 3 procente .Datorita faptului ca riscul de credir si stabilitatea financiara
pentru o companie nu pot fi mai bune decat cele din propria tara , aceasta transformare a
realizat multe in directia egalizarii risculu in sectorul privat din Europa .

44
 Circulatia libera a bunurilor , serviciilor , capiatalului si fortei de munca a fost de
natura sa promoveze prosperitatea si cresterea in economiile ”periferice “ din Uniunea
Europeana .
Expansiunea europeana . A doua tendinta majora pe care euro o catalizeaza se refera
la perceptia zonei euro ca un mediu unic in plina expansiune , Datorita faptului ca euro
elimina costurile tranzactiilor legate de devize si riscul de schimb , promoveaza preturi
competitive dincolo de frontiere , creaza piete financiare profunde si cimenteaza ideea unei
piete europene unice , companiile au inceput sa se reorganizeze drept concernuri
paneuropene . Este probabil ca fuziunile companiilor de asigurari si ale alor servicii financiare
vor reprezenta urmatorul pas.
Un aspect important al ezpansiunii strategice trans-europene este acela ca tarile sunt
mai capabile sa isi foloseasca avantajele lor comparative pentru a atrage investitii din afara
continentului . calificarea superioara si indemanarea promovate in companiile multinationale
germane , franceze , olandeze si belgiene din sectorul prestarilor de servicii , reprezinta acum
o forta formidabila pentru vecinii din sud ai acestor tari .
Armonizarea politica . A treia tendinta majora a pietei instituita de catre euro implica
armonizarea continua a politicilor publice legate de piata . cel mai important , noua moneda
probabil ca va conduce la o armonizare pe termen lung a impozitelor in cele 11 natiuni
participante .
Expertii considera ca usurinta cu care circula capital in zona euro , usurinta
determinata de euro , plaseaza o presiune enorma asupra guvernelor , in ceea ce priveste
competitia pentru detinerea celor mai mici rate ale impozitelor , in vederea atragerii fortei de
munca super calificata si de investitii din partea companiilor . Transparenta preturilor face ca
diferentele dintre valorile impozitului pe bunuri si servicii sa fie mai clare ca niciodata .De
fapt , ratele reduse ale impozitului pentru depozitele bancare din Luxemburg au atras deja
migrarea a miliarde de dolaridin capitalul european . Reducerile fara precedent pe care le-a
acordat Irlanda in ultimii ani in privinta impozitelor suportate de companii au atras investitii
internatioanale extraordinare , dar au atras de asemenea si mania birocratilor din Uniunea
Europeana , din tarile care aude pierdut de pe urma acestei situatii .
Zona euro ramane un loc extrem de eterogen , in care exista 11 guverne , culturi si
limbi oficiale diferite . Pe termen scurt , euro nu realizeaza nimic pentru a egaliza diferentele
enorme in ceea ce priveste productivitatea , competitivitatea industriala , calitatea produselor ,
optiunile locale si cadrele legale care au caracterizat intotdeauna Uniunea Europeana .
Rezolva euro problemele cronice ale Europei legate de somaj si competitivitate ?
Asa cum a declarat presedintele Bancii Centrale Europene , “ Uniunea Europeana “ nu
are o itorie buna in ceea ce priveste crearea de noi locuri de munca . pe termen scurt si mediu ,
euro face prea putine sau chiar nu face niic pentru a usura situatia acuta in ceea ce priveste
somajul din Europa , in ciuda unui potop de afirmatii politice contrare . Motivul este acela ca
euro nu face nimic pentru a realiza o reforma in domeniul problemelor fundamentale pe care
economistii afirma ca le creeaza nivelul ridicat al somajului in Europa .
Pe termen lung , efectele euro asupra ratei domajului raman neclare .Controversa
permanenta legata de problema locurilor de munca ramane in centrul noii economii trans
europene si subliniaza una dintre cele mai mari ironii ale introducerii euro : este absolut neclar
daca cea mai importanta modificare survenita in perioada postbelica in politica economica
europeana realizeaza ceva pentru rezolvarea celei mai acute probleme ale Europei .

Cum afecteaza euro pietele de afaceri din afara granitelor Europei ?

Lucrul cel mai important este acela ca euro stabileste un set absolut nou de relatii intre
firmele europene si preturile bunurilor si serviciilor lor pe pietele externe .

45
 In afara de aceasta modificare fundamentala , insa , merita sa fie recunoscute trei
efecte principale pe termen lung ale introducerii monedei euro . In primul rand este de
imaginat ca aparitia euro ca importanta moneda internationala de rezerva poate avea un
impact negativ asupra costurilor imprumuturilor pentru institutiile din Statele Unite ale
Americii , inclusiv pentru guverne si companii . Pe scurt aparitia unei noi alternative la
investitiile in dolarul american poate conduce la scaderea cererii pentru titlurile de valoare
americane . Daca pietele exprimate in dolari vor deveni mai mici si mai putin lichide , atunci
costurile pentru emitentii din Statele Unite ale Americii va creste .
Un al doilea efect international este acela ca economiile care aveau legaturi
traditionale puternice cu Europa , cum ar fi pietele promitatoare din estul Europei , Africa de
Nord si din zona francului francez din Africa centrala , este posibil sa inceapa sa factureze
operatiunile comerciale in euro . O mare parte din acest proces este deja inceput , deoarece
monedele europene existente , folosite in mod frecvent in aceste regiuni , sunt convertite in
mod automat in euro . O mare parte din acest effort este deja inceput , deoarece monedele
europene existente , folosite in mod frecvent in aceste regiuni , sunt convertite in mod automat
in euro . Acum exista insa promisiunea ca marimea enorma si lichiditatea economiilor bazate
pe euro vor exercita o influienta fara precedent in aceste regiuni , ceea ce va conduce la
transformarea acestor importante blocuri economice in zone de comert in euro cu mult inainte
ca euro sa aiba un impact mai general asupra rezervelor mondiale in dolari americani .
In al treilea rand , daca , asa cum pretind arhitectii sai , euro va permite companiilor
europene sa isi sporeasca de o maniera considerabila marimea , puterea si capacitatile de
strangere de capital , atunci aceste companii probabil ca vor folosi aceste noi avantaje ca un
mijloc de expansiune pe pietele externe .

Efectele euro asupra pietelor de valori mobiliare .

O parte importanta a oricarui mediu de afaceri o constituie marimea ,scopul si
complexitatea pietelor sale financiare .
Pantru companiile aflate la inceput de drum , euro creaza a doua piata de actiuni din
lume ca marime . La nivel tehnic , aceasta transformare a fost relativ simpla . Actiunile
comercializate public la principalele burse din zona euro au fost convertite in euro in prima zi
de tranzactionare din anul 1999 . recalcularea valorilor actiunilor s-a petrecut automat ,
deoarece pietele libere determina preturile actiunilor , iar participantii de pe piata au fost
perfecti capabili sa aplice ratele oficiale de schimb ale euro pentru propriile lor ordine de
cumparare si vanzare . Coversia valorilor nominale ale actiunilor obisnuite din bilanturile
companiilor reprezinta o modificare contabila minora care nu a afectat noile valori de
comercializare .
In prezent , peisajul capitalului din zona euro ramane impartit si disparat , ceea ce
reprezinta o mostenire din vremurile in care existau cele 11 monede nationale si costurile
tranzactiilor aferente lor . Cele 28 de burse de valori din zona euro reprezinta intr-adevar un
exemplu de ineficienta si de regionalism .
Se estimeaza insa , pe scara larga , ca euro va duce la o tendinta generala de expansiune ,
consolidare si diversificare , care va face pietele de capital europene mai competitive in
comparatie cu institutiile similare americane si japoneze. Acest punct de vedere se bazeaza pe
cateva argumente . In primul rand , preturile comune si eliminarea riscului legat de rata de
schimb probabil ca ii vor impulsiona pe investitorii din zona euro sa faca investitii de capital
in alte tari din zona euro , intr-o masura nemaiintalnita . In al doilea rand , entuziastii afirma
ca avantajele economice fundamentale ale euro au propulsat zona monedei unice intr-o era
economica de aur , de consolidare a sectorului privat , de cheltuieli guvernamentale reduse ,
stabilitate monetara si crestere economica ridicata . Pe scurt , ei afirma ca Europa se indreapta
catre un avant economic de lunga durata si ca investitorii vor cumpara actiuni cu un zel

46
regasit , pe masura ce veniturile anuale vor creste . In al treilea rand , pietele de capital din
zona euro au suportat mai multe feluri de constrangeri nenaturale , timp de mai multe decenii ,
deoarec fragmentarea pietei de-a lungul granitelor nationale a dus lipsa bazei de investitori
necesara pentru a face din inovatiile fiananciare inovatii de succes .
Rezultatul tuturor acestor fapte este patul ca expertii se asteapta ca pietele de capiatal
europene sa infloreasca in urmatoarea decada .Bursele existente se vor consolida pe masura ce
volumul tranzactiilor va creste si investitorii interni vor incepe sa aiba o perspectiva pan-
europeana . Inovatia financiara si costurile reduse ale tranzactiilor pot determina familiile
europene sa isi invinga aversiunea indelungata fata de burse . Bursele de valori din zona euro
coteaza acum actiunile intr-o moneda comuna .
Alte efecte majore ale euro asupra pitelor de capital se refera la regimurile ratei de
schimb . In primul rand , de la New York pana la Beijing , suporta acum un singur tip de risc
lefgat de rata de schimb in majoritatea mediilor investitionale din zona euro – cel determinat
de puterea sau de slabiciunea euro .
In al doilea rand , indiferent de stabilitatea euro , institutiile din lumea intreaga au
acum tendinta de a aborda investitiile in Europa dintr-o perspectiva de sus in jos , si nu una de
jos in sus .

Principalele efecte ale euro asupra pietelor de obligatiuni .

Solicitarile Uniunii Europene solicita acum ca toate obligatiunile guvernamentale noi
sa fie emise in euro . Guvernele din zona euro si-au recotat pachetele lor imense de obligatiuni
publice nerascumparate in euro , in ciuda faptului ca regula Uniunii Europene “ nici o
obligatie , nici o interdictie “ nu le solicita in mod obligatoriu sa procedeze astfel . Peste
noapte , euro a vindecat scindarile induse de devize pe cele 11 piete de datorii publice din
zona euro , creand in mod instantaneu pe glob o piata de active exprimate in euro .
Introducerea euro nu schimba faptul ca Europa nu are un emitent central in euro de
genul Trezoreriei americane , care serveste drept centru de gravitatie pentru pietele de
obligatiuni . Europa nu are un guvern central emitent de creante si , prin urmare , nu are un
echivalent al Trezoreriei din Statele Unite ale Americii .
Euro stabileste de asemenea baza pentru modificari semnificative pe termen lung pe
pietele de obligatiuni din zona euro . In primul rand , pietele de obligatiuni , ca si pietele de
valori mobiliare , au tendinta sa devina mai mari si mai lichide ca niciodata pana acum .
In al doilea rand , se estimeaza ca euro va promova inovatia si modificarile
structurale . Cel mai important lucru este acela ca se estimeaza ca piata creantelor companiilor
europene va exploda , deoarece baza mai mare de investitori potentiali pentru orice emisiune
face posibile noi instrumente . Titlurile de creanta au devenit , de asemenea mai realiste ,
deoarece este acum mai usor de realizat caracteristica lor definitorie .
Mai mult , Pactul de stabilitate si crestere , care limiteaza deficitele bugetare
guvernamentale la 3 procente , determina faptul ca multe dintre guvernele din zona euro vor
emite mai putine titluri de imprumut decat au facut-o in trecut .
Efectele euro asupra firmelor si persoanelor din intreaga lume
Ce ramuri industriale si ce companii au cel mai mult de castigat de pe urma
euro?
In general , invingatorii cei mai mari ai euro sunt acele companii sau organizatii la
care o mare parte din comert se realizeaza cu tarile din zona euro .In aceasta categorie intra
intreprinderile situate intr-o arie larga , de la mIlano si Londra pana la San Francisco si
Montreal . Exceptand acele cazuri in care euro este extrem de puternic sau de slab in
comparatie cu una dintre monedele nationale anterioare ( si are un efect direct advers asupra
activelor , pasivelor sau mediului competitional al companiei respective ) , cele patru avantaje
fundamentale ale euro aduc beneficii pentru companii din intreaga lume .

47
 In termeni legati de ramurile industriale specifice , beneficiile principale sunt cele
implicate direct in procesul de conversie al euro .
Un alt beneficiar sigur si imediat al uniunii monetare este industria turismului . Dupa 1
ianuarie 2002 , calatoriile in intreaga Europa vor implica tot atatea drumuri la casele de
schimb valutar cat o calatorie din Maine in California . Deja multe pachete turistice si liste de
preturi au fost convertite total in euro , iar turistii care platesc prin carti de credit pot gasi un
singur tip de deviza externa pe facturile lor . Dupa introducerea bancnotelor si monedelor euro
, nu numai ca turistii vor fi scutiti de conversie , reprezentate de diverse taxe si de timp
pierdut dar vor avea de asemenea de beneficiat din mai marea transparenta a tuturor
preturilor , de la pretul camerei de hotel si rezervarile pe vasele luxoase de croaziera , pana la
ghizii turistici si cartile cu impresii de calatorie . Speranta este ca aceste modificari vor duce
turismul european in cea mai grandioasa era a sa .
Un alt grup industrial care se estimeaza ca va beneficia intr-un mod disproportionat de
pe urma introducerii euro este reprezentat de firmele de servicii financiare care sunt
familiarizate cu oportunitatile si complicatiile marilor piete de capital . Relevante sunt in
special bancile de investitii si companiile de consultanta americane si japoneze , care au
posibilitatea de a utiliza o experienta imensa in ceea ce priveste obligatiunile companiilor ,
titlurile de creanta , ofertele publice initiale , fuziunile si achizitiile , pe noile piete financiare
trans-europene . Constrangerile naturale existente pe cele 11 piete nationale mai mici au facut
ca multe institutii financiare europene sa inregistreze un dezavantaj serios in contextul
revolutiei monetare din zona euro .

Caracteristici ale monedelor si bancnotelor EURO

Incepand cu 1 ianuarie 2002,bancnotele si monedele EURO s-au pus in circulatie in 12
state membre ale Uniunii Europene.Noua moneda fiduciara va cuprinde 7 bancnote si 8
monede.
EURO se divizeaza in 100 de centi.Cele 8 monede de EURO - de 1,2,5,10,20 si de 50
de centi ,de 1 EURO si 2 EURO- pot fi deosebite cu usurinte ,intrucat ele difera prin forma
,marime si culoare.Monedele de valoare mai mare -1 EURO si 2 EURO -sunt
bicolore(argintiu si galben).Mondele de valoare medie -de 10,20 si de 50 de centi- sunt
galbene ,iar monedele de valoare mica -1,2 si 5 centi- au culoarea cuprului.
Fetele comune ale monedelor EURO prezinta trei contururi ale Comunitatii Europene
si cele 12 state,ca simbol al Uniunii Europene.In timp ce aversul tuturor celor opt monede este
identic,reversul este specific fiecarei tari si are forme diferite ,pentru fiecare din cele 12
stateale spatiului EURO.
Cele sapte bancnote EURO ,incepand de la 5 EURO la 500 EURO , pot fi recunoscute usor
prin aspectul lor si prin tactilitatea deosebita.Fiecare bancnota are propria sa culoare si
marime.Cu cat valoarea nomimala este mai mare cu atat este mai mare si bancnota.Pe fata
bancnotei,desenele reprezantand ferestre si porti simbolizeaza un spirit de deschidere , iar pe
revers imaginile reprezentand poduri semnifica cooperarea ,nu numai in interiorul Europei ci
si cu restul lumii.Diversele elemente sunt incluse pentru a ajuta persoanele fara vedere sau
cele cu vedere mai slaba in identificarea diferitelor valori ale bancnotei.
Proprietati tactile cu tiparirea intaglio(in relief,folosita pe multe zone ale aversului
bancnotei,produce o senzatie de relief la atingere):

48
 ☻Bancnota de 5 euro

-Marcare speciala:cand pozitionam bancnota la lumina,formele neregulate tiparite pe ambele

fete ale bancnotei se suprapun si formeaza valoare numerica(‘5’).
-Filigran:cand pozitionam bancnota la lumina,filigranul este vizibil pe ambele
parti.Puteti vedea atat motivul arhitectural principal(filigran multiton) cat si valoarea
numerica a bancnotei.
-Mini si micro litere:Mini litere si micro litere sunt folosite pe multe zone ale
bancnotei.Mini literele de 0,8 mm pot fi observate cu ochiul liber de marea majoritate a
oamnenilor pe cand cele de 0,2 mm apar ca niste linii subtiri.Oricum,puteti observa aceste
litere cu ajutorul unei lupe.
-Fir de siguranta:un fir metalic de securitate este inclus in hartia bancnotei.Il puteti
vedea daca tineti bancnota la lumina : veti vedea o linie inchisa la culoare pe intreaga latima a
bancnotei.daca va uitati cu atentie la firul metalic veti observa valoarea numerica ‘5’ si
cuvantul ‘euro’.
-Folie cu holograma:pe fata bancnotei este aplicata o folie cu o imagine
holografica.Atunci cand rotiti bancnota sub diverse unghiuri veti observa valoarea numerica
‘5’ in culori foarte stralucitoare si imaginea simbolului euro.
-Banda fosforescenta:bancnota are pe revers un element tiparit cu vopsea
fosforescenta .Astfel,cand rotiti bancnota in lumina puternica aceasta banda straluceste
puternic
-Proprietati ultra-violete:expusa la lumina UV hartia nu devina fluorescanta.Pe aversul
bancnotei,steagul Uniunii Europene si semnatura Presedintelui BCE se modifica din albastru
in verde fluorescent si stelele de pe steag trec de la galben la portocaliu fluorescent.Pe revers
harta Europei,podul si valoarea apar cu galben fluorescent.
-Diverse:designul bancnotei de 5 Euro reprezinta arhitectura clasica.bancnota de 5 Euro este
gri si masoara 120 mm pe 62 mm

49
 ☻Bancnota de 10 Euro

- Marcare speciala:cand pozitionam bancnota la lumina,formele neregulate tiparite pe

ambele fete ale bancnotei se suprapun si formeaza valoare numerica(‘10’)
-Filigran:cand pozitionam bancnota la lumina,filigranul este vizibil pe ambele
parti.Puteti vedea atat motivul arhitectural principal(filigran multiton) cat si valoarea
numerica a bancnotei.
-Mini si micro litere:Mini litere si micro litere sunt folosite pe multe zone ale
bancnotei.Mini literele de 0,8 mm pot fi observate cu ochiul liber de marea majoritate a
oamnenilor pe cand cele de 0,2 mm apar ca niste linii subtiri.Oricum,puteti observa aceste
litere cu ajutorul unei lupe.
-Fir de siguranta:un fir metalic de securitate este inclus in hartia bancnotei.Il puteti
vedea daca tineti bancnota la lumina : veti vedea o linie inchisa la culoare pe intreaga latima a
bancnotei.daca va uitati cu atentie la firul metalic veti observa valoarea numerica ‘10’ si
cuvantul ‘euro’.
-Folie cu holograma:pe fata bancnotei este aplicata o folie cu o imagine
holografica.Atunci cand rotiti bancnota sub diverse unghiuri veti observa valoarea numerica
‘10’ in culori foarte stralucitoare si imaginea simbolului euro.
-Banda fosforescenta:bancnota are pe revers un element tiparit cu vopsea
fosforescenta .Astfel,cand rotiti bancnota in lumina puternica aceasta banda straluceste
puternic.
-Proprietati ultra-violete:expusa la lumina UV hartia nu devina fluorescanta.Pe aversul
bancnotei,steagul Uniunii Europene si semnatura Presedintelui BCE se modifica din albastru
in verde fluorescent si stelele de pe steag trec de la galben la portocaliu fluorescent.Pe revers
harta Europei,podul si valoarea apar cu galben fluorescent.
-Diverse:Designul bancnotei de 10 Euro reprezinta arhitectura romanica.Bancnota de
10 Euro este rosie si masoara 127 mm pe 67 mm.

50
 ☻Bancnota de 20 Euro

- Marcare speciala:cand pozitionam bancnota la lumina,formele neregulate tiparite pe

ambele fete ale bancnotei se suprapun si formeaza valoare numerica(‘20’)
-Filigran:cand pozitionam bancnota la lumina,filigranul este vizibil pe ambele
parti.Puteti vedea atat motivul arhitectural principal(filigran multiton) cat si valoarea
numerica a bancnotei.
-Mini si micro litere:Mini litere si micro litere sunt folosite pe multe zone ale
bancnotei.Mini literele de 0,8 mm pot fi observate cu ochiul liber de marea majoritate a
oamnenilor pe cand cele de 0,2 mm apar ca niste linii subtiri.Oricum,puteti observa aceste
litere cu ajutorul unei lupe.
-Fir de siguranta:un fir metalic de securitate este inclus in hartia bancnotei.Il puteti
vedea daca tineti bancnota la lumina : veti vedea o linie inchisa la culoare pe intreaga latima a
bancnotei.daca va uitati cu atentie la firul metalic veti observa valoarea numerica ‘20’ si
cuvantul ‘euro’.
-Folie cu holograma:pe fata bancnotei este aplicata o folie cu o imagine
holografica.Atunci cand rotiti bancnota sub diverse unghiuri veti observa valoarea numerica
‘20’ in culori foarte stralucitoare si imaginea simbolului euro.
-Banda fosforescenta:bancnota are pe revers un element tiparit cu vopsea
fosforescenta .Astfel,cand rotiti bancnota in lumina puternica aceasta banda straluceste
puternic.
-Proprietati ultra-violete:expusa la lumina UV hartia nu devina fluorescanta.Pe aversul
bancnotei,steagul Uniunii Europene si semnatura Presedintelui BCE se modifica din albastru
in verde fluorescent si stelele de pe steag trec de la galben la portocaliu fluorescent.Pe revers
harta Europei,podul si valoarea apar cu galben fluorescent.
-Diverse: Designul bancnotei de 20 Euro reprezinta arhitectura gotica.bancnota de 20
de Euro este albastra si masoara 133 mm pe 72 mm.

51
 ☻Bancnota de 50 Euro

- Marcare speciala:cand pozitionam bancnota la lumina,formele neregulate tiparite pe

ambele fete ale bancnotei se suprapun si formeaza valoare numerica(‘50’)
-Filigran:cand pozitionam bancnota la lumina,filigranul este vizibil pe ambele
parti.Puteti vedea atat motivul arhitectural principal(filigran multiton) cat si valoarea
numerica a bancnotei.
-Mini si micro litere:Mini litere si micro litere sunt folosite pe multe zone ale
bancnotei.Mini literele de 0,8 mm pot fi observate cu ochiul liber de marea majoritate a
oamnenilor pe cand cele de 0,2 mm apar ca niste linii subtiri.Oricum,puteti observa aceste
litere cu ajutorul unei lupe.
-Fir de siguranta:un fir metalic de securitate este inclus in hartia bancnotei.Il puteti
vedea daca tineti bancnota la lumina : veti vedea o linie inchisa la culoare pe intreaga latima a
bancnotei.daca va uitati cu atentie la firul metalic veti observa valoarea numerica ‘50’ si
cuvantul ‘euro’.
-Folie cu holograma:pe fata bancnotei este aplicata o folie cu o imagine
holografica.Atunci cand rotiti bancnota sub diverse unghiuri veti observa valoarea numerica
‘50’ in culori foarte stralucitoare si imaginea simbolului euro.
-Proprietati ultra-violete:expusa la lumina UV hartia nu devina fluorescanta.Pe aversul
bancnotei,steagul Uniunii Europene si semnatura Presedintelui BCE se modifica din albastru
in verde fluorescent si stelele de pe steag trec de la galben la portocaliu fluorescent.Pe revers
harta Europei,podul si valoarea apar cu galben fluorescent.
-Cerneala variabila optic:Bancnota are pe revers un element tiparit cu cerneala
variabila optic.Astfel, cand va uitati in unghi drept la bancnota veti vedea valoarea numerica
(50) violet insa cand va uitati dintr-un alt unghi aceasta va aparea verde oliv sau chiar maro.
-Diverse:designul bancnotei de 50 Euro reprezinta arhitectura.Bancnota este portocalie
si masoara 140mm pe 77 mm.

52
 ☻Bancnota de 100 Euro

- Marcare speciala:cand pozitionam bancnota la lumina,formele neregulate tiparite pe

ambele fete ale bancnotei se suprapun si formeaza valoare numerica(‘100’)
-Filigran:cand pozitionam bancnota la lumina,filigranul este vizibil pe ambele
parti.Puteti vedea atat motivul arhitectural principal(filigran multiton) cat si valoarea
numerica a bancnotei.
-Mini si micro litere:Mini litere si micro litere sunt folosite pe multe zone ale
bancnotei.Mini literele de 0,8 mm pot fi observate cu ochiul liber de marea majoritate a
oamnenilor pe cand cele de 0,2 mm apar ca niste linii subtiri.Oricum,puteti observa aceste
litere cu ajutorul unei lupe.
-Fir de siguranta:un fir metalic de securitate este inclus in hartia bancnotei.Il puteti
vedea daca tineti bancnota la lumina : veti vedea o linie inchisa la culoare pe intreaga latima a
bancnotei.daca va uitati cu atentie la firul metalic veti observa valoarea numerica ‘100’ si
cuvantul ‘euro’.
-Folie cu holograma:pe fata bancnotei este aplicata o folie cu o imagine
holografica.Atunci cand rotiti bancnota sub diverse unghiuri veti observa valoarea numerica
‘100’ in culori foarte stralucitoare si imaginea simbolului euro.
-Proprietati ultra-violete:expusa la lumina UV hartia nu devina fluorescanta.Pe aversul
bancnotei,steagul Uniunii Europene si semnatura Presedintelui BCE se modifica din albastru
in verde fluorescent si stelele de pe steag trec de la galben la portocaliu fluorescent.Pe revers
harta Europei,podul si valoarea apar cu galben fluorescent.
-Cerneala variabila optic:Bancnota are pe revers un element tiparit cu cerneala
variabila optic.Astfel, cand va uitati in unghi drept la bancnota veti vedea valoarea numerica
(100) violet insa cand va uitati dintr-un alt unghi aceasta va aparea verde oliv sau chiar maro.
-Diverse: -Diverse:designul bancnotei de 100 Euro reprezinta arhitectura baroca si
rococo.Bancnota este verde si masoara 147 mm pe 82 mm.

53
 ☻Bancnota de 200 Euro

- Marcare speciala:cand pozitionam bancnota la lumina,formele neregulate tiparite pe

ambele fete ale bancnotei se suprapun si formeaza valoare numerica(‘200’)
-Filigran:cand pozitionam bancnota la lumina,filigranul este vizibil pe ambele
parti.Puteti vedea atat motivul arhitectural principal(filigran multiton) cat si valoarea
numerica a bancnotei.
-Mini si micro litere:Mini litere si micro litere sunt folosite pe multe zone ale
bancnotei.Mini literele de 0,8 mm pot fi observate cu ochiul liber de marea majoritate a
oamnenilor pe cand cele de 0,2 mm apar ca niste linii subtiri.Oricum,puteti observa aceste
litere cu ajutorul unei lupe.
-Fir de siguranta:un fir metalic de securitate este inclus in hartia bancnotei.Il puteti
vedea daca tineti bancnota la lumina : veti vedea o linie inchisa la culoare pe intreaga latima a
bancnotei.daca va uitati cu atentie la firul metalic veti observa valoarea numerica ‘200’ si
cuvantul ‘euro’.
-Folie cu holograma:pe fata bancnotei este aplicata o folie cu o imagine
holografica.Atunci cand rotiti bancnota sub diverse unghiuri veti observa valoarea numerica
‘200’ in culori foarte stralucitoare si imaginea simbolului euro.
-Proprietati ultra-violete:expusa la lumina UV hartia nu devina fluorescanta.Pe aversul
bancnotei,steagul Uniunii Europene si semnatura Presedintelui BCE se modifica din albastru
in verde fluorescent si stelele de pe steag trec de la galben la portocaliu fluorescent.Pe revers
harta Europei,podul si valoarea apar cu galben fluorescent.
-Cerneala variabila optic:Bancnota are pe revers un element tiparit cu cerneala
variabila optic.Astfel, cand va uitati in unghi drept la bancnota veti vedea valoarea numerica
(200) violet insa cand va uitati dintr-un alt unghi aceasta va aparea verde oliv sau chiar maro.
-Diverse:Designul bancnotei de 200 Euro reprezinta epoca arhitecturii.Bancnota de
200 Euro este galben –maro ssi masoara 153 mm pe 82 mm.

54
 ☻Bancnota de 500 Euro

- Marcare speciala:cand pozitionam bancnota la lumina,formele neregulate tiparite pe

ambele fete ale bancnotei se suprapun si formeaza valoare numerica(‘500’)
-Filigran:cand pozitionam bancnota la lumina,filigranul este vizibil pe ambele
parti.Puteti vedea atat motivul arhitectural principal(filigran multiton) cat si valoarea
numerica a bancnotei.
-Mini si micro litere:Mini litere si micro litere sunt folosite pe multe zone ale
bancnotei.Mini literele de 0,8 mm pot fi observate cu ochiul liber de marea majoritate a
oamnenilor pe cand cele de 0,2 mm apar ca niste linii subtiri.Oricum,puteti observa aceste
litere cu ajutorul unei lupe.
-Fir de siguranta:un fir metalic de securitate este inclus in hartia bancnotei.Il puteti
vedea daca tineti bancnota la lumina : veti vedea o linie inchisa la culoare pe intreaga latima a
bancnotei.daca va uitati cu atentie la firul metalic veti observa valoarea numerica ‘500’ si
cuvantul ‘euro’.
-Folie cu holograma:pe fata bancnotei este aplicata o folie cu o imagine
holografica.Atunci cand rotiti bancnota sub diverse unghiuri veti observa valoarea numerica
‘500’ in culori foarte stralucitoare si imaginea simbolului euro.
-Proprietati ultra-violete:expusa la lumina UV hartia nu devina fluorescanta.Pe aversul
bancnotei,steagul Uniunii Europene si semnatura Presedintelui BCE se modifica din albastru
in verde fluorescent si stelele de pe steag trec de la galben la portocaliu fluorescent.Pe revers
harta Europei,podul si valoarea apar cu galben fluorescent.
-Cerneala variabila optic:Bancnota are pe revers un element tiparit cu cerneala
variabila optic.Astfel, cand va uitati in unghi drept la bancnota veti vedea valoarea numerica
(500) violet insa cand va uitati dintr-un alt unghi aceasta va aparea verde oliv sau chiar maro.
-Diverse: Designul bancnotei de 500 Euro reprezinta arhitectura moderna a secolului
XX.Bancnota este purpurie si masoara 160 mm pe 82 mm.

55