Sunteți pe pagina 1din 4

Bătălia de la Kursk

Bătălia de la Kursk (în limbile rusă: Курская битва, Kurskaia bitva; germană: Unternehmen Zitadelle – Operaţiunea
Citadela), 4 iulie 1943 – 20 iulie/23 august 1943), a fost ultima acţiune ofensivă de tip blitzkrieg de pe frontului de răsărit
al celui de-al doilea război mondial. Beneficiind de cele mai bune informaţii asupra intenţiilor lui Hitler, sovieticii au
proiectat, realizat şi disimulat cu grijă mai multe inele de lucrări defensive şi câmpuri minate şi au concentrat şi camuflat
cu grijă numeroase rezerve cu scopul declanşării unui contraatac strategic. Bătălia de la Kursk, care include şi mai mica
bătălie de la Prohorovka, este considerată cea mai mare bătălie de blindate din toate timpurile şi a inclus cea mai
costisitoare zi de lupte aeriene din întreaga istorie. Germanii consideră drept bătălia de la Kursk numai Operaţiunea
Zitadelle, în timp ce sovieticii consideră că Zitadelle este numai faza defensivă a bătăliei, urmată de faza ofensivă formată
din Operaţiunile Kutuzov şi Polkovodeţ Rumianţev.

Deşi germanii concepuseră iniţial o lovitură ofensivă, apărarea bine organizată a sovieticilor nu numai că a stopat cu succes
acţiunea germană, dar le-a permis să contraatace, după încheierea cu succes a fazei defensive, în două operaţiuni
consecutive:Operaţiunea Kutuzov şi Operaţiunea Polkovodeţ Rumianţev. După încheierea luptelor din arcul de la Kursk,
sovieticii au câştigat definitiv iniţiativa strategică de-a lungul întregii perioade care a mai rămas până la încheierea
războiului. Din acest punct de vedere, bătălia de la Kursk poate fi considerată faza a 2-a a punctului de cotitură al
războiului, în care prima fază este considerată victoria sovietică de la Stalingrad. Atacurile sovietice care au urmat
eliminării forţelor germane de la Kursk au dus la eliberarea Oriloului şi Belgorodului pe 5 august şi a Kievului pe 23 august,
împingându-i înapoi pe germani pe un front larg, primul succes sovietic de amploare din timpul unei ofensive de vară.

Bătătlia de la Kursk a demonstrat că frontul de răsărit a fost caracterizat de cea mai mare concentrare de trupe din
timpurile moderne. Defensiva sovietică a fost atât de bine gândită, încât atunci când Armata Roşie a trecut la faza de
contraatac, ea a fost capabilă să dezvolte ofensive pe patru axe separate de înaintare, evitând capcana întinderii prea mari
a contraatacului. Această bătălie se numără printe subiectele de studiu din toate academiile militare moderne.

Contextul general

În iarna 1942 – 1943, sovieticii ieşiseră învingători în încleştarea de la Stalingrad. Armata a 6-a germană fusese anihilată –
în jur 800.000 de germani şi alţi aliaţi ai lor – ceea ce sleise efectivele Axei pe frontul de răsărit. În această perioadă a
început să devină evident că, în condiţiile în care pe frontul de vest se prefigura o debarcare de amploare în Europa a
Aliaţilor occidentali, era de preferat pentru Germania Nazistă să obţină o pace separată cu sovieticii, mai îninte ca să fie
obligată să lupte pe două fronturi.

În 1917, germanii construiseră faimoasa linie Hindenburg pe frontul de vest, scurtând lungimea frontului defensiv şi
crescând în acelaşi timp desitatea apărătorilor şi puterea lor de reacţie. Germanii s-au hotărât să repete aceiaşi strategie în
Rusia şi au început construcţia unui şir de lucrări defensive – aşa numita linia Panther-Wotan. Ei aveau de gând să se
retragă pe această linie în 1943 şi să provoace pierderi mari sovieticilor în timp ce propriile trupe ar fi avut timp de
refacere.

În februarie şi martie 1943, feldmareşalul german Erich von Manstein dusese la bun sfârşit o ofensivă victorioasă în timpul
ofensivei de la Harkov. În acel, moment linia frontului se întindea de la Leningrad în nord la Rostov-pe-Don în sud. În
mijlocul liniei frontului se întindea o pungă lungă de 20 km şi adâncă de 150 km de la Oriol în nord şi Harkov în sud (recent
recapturat de von Manstein în a treia bătălie importantă din zonă).
Bătălia principală

Flacul de nord

Bătălia a început cu adevărat pe 5 iulie 1943. Sovieticii, care cunoşteau în acel moment şi ora exactă la care avea să se
declanşeze atacul principal, au organizat un atac masiv al avioanelor sovietice împotriva bazelor aeriene din zonă ale
Luftwaffe, aplicând tactica germană a distrugerii sprijinului aerian al inamicului în primele ore ale atacului. Orele care au
urmat au reprezentat una dintre cele mai mari bătălii aeriane ale celui de-al doilea război mondial, la sfârşitul căreia
nicuna dintre părţi nu a reuşit să câştige superioritatea aeriană în zona câmpului de luptă.

Armata a 9-a germană de pe flancul nordic nu reuşise să-şi atingă obiectivele propuse pe 5 iulie datorită faptului că
sovieticii anticipaseră corect acţiunile inamicului şi se pregătiseră în consecinţă. Atacând pe un front de 45 km lăţime,
germanii s-au trezit prinşi în capcana unor câmpuri minate, pe care nu le-au putut străbate decât după intervenţia trupelor
de deminare, care, la rândul lor, au devenit ţintele artileriei sovietice. Deşi germanii au folosit vehicule de deminare
telecomandate Goliath şi Borgward, rezultatul acţiunii acestora a fost modest. Chiar şi când vehiculele reuşeaa să
îndepărteze minele, ele nu dispuneau de sisteme care să marcheze poteca deminată pentru deplasarea tancurilor.
Câmpurile minate erau împânzite de mici locaşuri de tragere individuale şi baterii de artilerie de câmp, care vânau geniştii
germani în timp ce aceştia încercau să demineze manual un drum pentru deplasarea tancurilor. Datorită tuturor acestor
măsuri defensive, înaintarea germană a fost mult îngreunată, iar pierderile suferite de ei au fost fosrte ridicate. De
exemplu, batalionul al 653-lea Panzerjäger a început atacul cu 49 de tunuri grele autorpopulsate Elefant, iar până la ora
17:00 azilei de 5 iulie, 37 dintre ele fuseseră pierdute în câmpurile minate. Deşi cele mai multe dintre vehiculele afectate
de exploziile din câmpurile minate nu fuseseră definitiv scoase din luptă, ci doar avariate, până când s-a reuşit repararea
lor a trecut mult timp. În timpul în care erau reparate direct pe câmpul de luptă, blindatele germane erau ţinte pentru
artileria sovietică, care se străduia să le distrugă în mod definitiv.

Mai mulţi factori poate să explice lipsa de progrese ale atacului Armatei a 9-a, dintre care excelenta pregătire a apărării de
către sovietici şi concentrarea unor forţe germane insuficient de puternice s-au dovedit a fi cele mai importante. A fost
preferat atacul unor mici subunităţi de blindate în locul unui atac masiv al tuturor efectivelor de tancuri şi sprijinul
infanteriei a fost necorespunzător. [6] Pregătirile defensive sovietice au fost un factor hotărâtor. Mareşalul Rokosssovski,
comandantul Frontului Central, a anticipat corect principalele zone de desfăşurare ale atacului german şi fortificase
puternic aceste regiuni, spre deosebire de alte arii, care păreau mai puţin ameninţate. Armata a 13-a sovietică, care a
trebuit să suporte cel mai puternic atac german, avea mai mulţi oameni şi mai multe arme antitanc decât restul unităţilor
sovietice de pe front şi a rezistat cel mai bine dintre toate armatele atacate. O eroare de apreciere a Comandamentului
suprem sovietic şi a marelui Stat Major, care se aşteptau ca principalul atac german să se dea în nord, a făcut ca în această
zonă a pungii de la Kursk să fie concentrate cele mai multe forţe ale Armatei Roşii. Comandanţii Frontului Central Sovietic
au ales la rândul lor să apere mai bine zona tactică (pe o adâncime de 20 km), lăsând mai slab apărată zona de spate a
frontului.

Armata lui Model de pe flancul de nord avea mai puţine tacuri decât cei de pe flancul sudic. În cele din urmă, în ciuda
întăririlor cu divizii de infanterie, Armata a 9-a a bătut pasul pe loc în faţa liniilor sovietice, nereuşind să-şi atinga niciunul
dintre obiectivele propuse.

Analiza lăţimii frontului de atac german şi a adâncimii de penetrare realizate demonstrează clar că tacticile defensive
sovietice au fost alese în mod inspirat. Dacă, pe 5 iulie, Armata a 9-a ataca pe un front de 45 km lăţime, pe 6 iulie acesta
era redus la 40 km, pentru ca pe 7 iulie să se ajungă la numai 15 km, iar pe 8 – 9 iulie la numai 2 km. Treptat, începând cu
prima zi a atacului, adâncimea de înaintare a atacului german a scăzut, de la 5 la 4 km şi la în jur de 2 km în zilele
următoare, până pe 10 iulie Armata a 9-a a fost oprită în propriile tranşee.
După o săptămână, Wehrmachtul înaintase doar 12 km, iar Armata sovietică a 12-a şi-a lansat propria ofensivă împotriva
Armatei a 2-a germane la Oriol. Armata a 9-a să trebuit să se retragă, iar participarea ei la ofensivă s-a încheiat. Pentru că
blindatele germane nu au fost concentrate şi folosite cu aceiaşi intensitate ca în flancul sudic, perderile de tancuri de pe
frontul nordic au fost mai reduse comparativ: în perioada 5 – 14 iulie 1943 au fost pierdute doar 143 de vihicule blindate.
[7] Armata germană nu a reuşit să ţină pasul cu influxul de oameni şi materiale pentru Armata Roşie. Câştigurile
germanilor au fost minime, iar acele unităţi sovietice care s-au retras au executat o manevră ordonată de superiorii lor, nu
au fost depăşite şi nu au fugit în dezordine. Germanii au eşuat în încercarea lor de străpungere a liniile defensive sovietice
dincolo de aşa-numita zonă tactică.

Flancul sudic

În sud, Frontul Voronej s-a descurcat mai puţin bine decât camarazii lor din nord. În sud acţionau Armata a 4-a Panzer,
Corpul al 52-lea de armată german, Corpul al 48-lea Panzer şi Corpul al 2-lea SS Panzer. Corpul al 2-lea Panzer a atacat pe
un front îngust două regimente de puşcaşi sovietici. Tancurile Armatei a 4-a Panzer de sub comanda lui Hermann Hoth şi-
au deschis drumul prin liniile sovietice şi, până pe data de 6 iulie, avansaseră cam 15 km faţă de poziţiile de start. Din nou
s-a dovedit că planificarea sovietică a jucat un rol important, numai că în acest caz unul negativ. În sud, sovieticii nu au
reuşit să intuiască care erau sectoarele de atac germane. Acest fapt i-a obligat să-şi împrăştie forţele de apărare mult mai
mult. De exemplu, trei din patru armate ale Frontului Voronej aveau 10 tunuri/km de front, ceea ce contrasta cu
distribuţia corespunzătoare a Frontului Central, care avea o densitate de două ori mai mare în sectoarele active. În plus,
Frontul Voronej a hotărât să-şi distribuie mult mai uniform efectivele, zona tactică având mai puţini oameni, iar cea din
spatele frontului mai multe trupe de rezervă, comparativ cu Frontul Central. De asemenea, Frontul Voronej era mai puţin
puternic pe ansamblu decât Frontul Central, dar trebuia să facă faţă unor forţe germane mult mai puternice.

Forţele germane au progresat neîncetat împotriva apărătorilor sovietci, dar, ca şi în nord, lăţime frontului de atac şi
adâncimea de penetrare au avut tendinţa să scadă continuu pe durata întregului atac. Tendinţa nu a fost atât de abruptă
ca în nord însă. Dacă la început germanii au atacat pe un frontu lat de 30 km pe 5 iulie, acesta a scăzut la 20 km după două
zile şi la doar 15 km pe 9 iulie. Adâncimea de penetrare a scăzut de la 9 km în prima zi a atacului la 5 km pe 8 iulie şi la 2-3
km în zilele următoare, până când atacul a fost anulat.

Câmpurile minate şi tirul artileriei au fost şi în sud elementele de bază ale sovieticilor pentru întârzierea atacului german şi
pentru producerea de mari pierderi inamicului. Capacitatea unităţilor Armatei Roşii, care se apărau în tranşee, de a
întârzia înaintarea germanilor a fost vitală pentru manevra de deplasare a rezervelor în cele mai ameninţate sectoare.
Chiar în timpul luptelor, mici grupuri de geniştii sovietici au plantat peste 900.000 de mine, în general acţionând noaptea
pe direcţiile cele mai probabile de atac ale inamicului. Din nou frontul sovietic s-a remarcat prin faptul că practic nu a
pierdut multe piese de artileri, soldaţii Armatei Roşii nu au căzut prizonieri, iar atunci când au fost nevoiţi să se retragă, ei
nu au făcut-o decât după ce au primit ordinul să se deplaseze pe un nou amplasament, întreaga manevră executându-se în
ordine.

În ceea ce priveşte pierderile germanilor, un bun exemplu este Diviazia Großdeutschland, care a început lupta cu 118
tancuri, pentru ca pe 10 iulie, după cinci zile de luptă, Divizia să mai aibă în stare de funcţionare trei tancuri Tiger, 6
Panther şi 11 Pzkw-III şi Pzkw-IV. Corpul al 48-lea de tancuri a raportat un total de 38 tancuri Panther operaţionale, 131
care aşteptau reparaţii şi 51 de tancuri distruse.

Totuşi, era evident că ameninaţarea unei străpungeri germane a frontului sovietic în sud trebuia să fie luată în
considerarea. Frontul Stepei fusese format în lunile de dinaintea bătăliei ca o rezervă centrală pentru evenimente precum
bătălia de la Kursk. Unităţile Frontului Stepei şi-au început deplasarea spre flancul sudic al frontului în dimineaţa zilei de 9
iulie. Printre luptători acestui front se afla şi Armata a 5-a de tancuri de Garda şi mai multe armate de arme combinate.
Flancul german, s-a găsit neprotejat în faţa Armatei a 7-a de tacuri de Gardă, care, ajutată şi de ploile puternice din zonă, a
oprit diviziile lui Kepf, după ce acestea au traversat Doneţul. Armata a 5-a de tacuri de Gardă, întărite cu două corpuri
suplimentare de tancuri, s-a deplasat pe poziţiile de la est de Prohorovka şi s-a pregătit să contraatace inamicii din faţa lor,
Corpul al 2-lea de Panzere. Sovieticii au reuşit să-i oprească pe germani doar pentru puţină vreme, străpungerea frontului
Armatei Roşii fiind foarte probabilă în acest moment şi de aceea în zona cea mai primejduită a frontului a fost trimisă
întreaga Armată a 5-a de Gardă.

Contraofensiva sovietică

Operaţiunea Kutuzov, ofensiva sovietică de la Oriol, a schimbat decisiv situaţia de pe front. Unităţile Armatei a 9-a
germane a fost redistribuite pentru ca să facă faţă atacului iminent al sovieticilor, renunţându-se la orice idee de ofensivă.
Unităţilor germane din flancul sudic li s-au dat pe 15 iulie avertismente pentru retragere pe liniile de start de pe 4 iulie.
Scopul retragerii era scurtarea frontului, ceea ce ar fi permis să reconstituie rezervele.

În sud, Armata Roşie avea nevoie de mai mult timp pentru regrupare după pierderile din iulie şi nu au putut să-şi lanseze
contraofensiva decât pe 3 august, când a fost declanşată Operaţiunea Polkovodeţ Rumianţev. Ofensiva a fost facilitată de
atacurile diversioniste de pe râul Mius de mai la sud de punctul principal de atac şi a dus la eliberarea oraşului Belgorod. În
Moscova au fost trase salve de artificii în cinstea eliberării Belgorodului şi Orelului, acest mod de sărbătorire devenind din
aceel moment regulă, care avea să se repete cu ocazia eliberării fiecărui oraş important sovietic. Pe 11 august, Armata
Roşie a ajuns în faţa Harkovului, un oraş pe care Hitler jurase să-l apere cu orice preţ.

Sfârşitul bătăliei

Generalfeldmarschallul von Manstein credea că, la sfârşitul bătăliei de la Kursk, rezultatele sunt amestecate, existând şi
anumite câştiguri de partea germanilor, operaţiunea germană reuşind „cel puţin să distrugă parţial unităţile mobile ale
rezervelor operaţionale ale inamicului”. Totuşi, în ciuda pierderilor suferite de sovietici în fazele defensive ale bătăliei,
Armata Roşie a trecut în două săptămâni la faza ofensivă, împingându-i pe germani spre vest pe râul Nipru şi mai departe
în Ucraina, ceea ce a demonstrat că, per total, campania a fost un dezastru pentru germani.

Până pe 22 august, ambele tabere au fost afectate de o uriaşă epuizare şi bătălia de la Kursk a luat sfârşit. Au urmat mai
multe operaţiuni sovietice încununate de succes, care au condus la bătălia de pe cursul inferior al Niprului şi la eliberarea
Kievului în toamna anului 1943.

Bătălia de la Kursk a fost un succes decisiv sovietic. Pentru prima oară, o ofensivă majoră germană fusese oprită mai
înainte de a reuşi să spargă liniile sovietice. Germanii, în ciuda faptului că au folosit tancuri superioare din punct de vedere
tehnologic, nu au reuşit pur şi simplu să străpungă liniile sovietice organizate pe mai multe inelele în adâncime. Germanii
au fost surprinşi de rezervele sovietice operaţionale disponibile pentru această luptă. Eşecul german a luat pe toată lumea
prin surprindere şi a schimbat definitiv caractrerul operaţiunilor pe frontul de răsărit. Victoria a fost foarte costisitoare
pentru sovietici. Deşi Armata Roşie a reuşit să-i împiedice pe germani să-şi atingă obiectivele stabilite, a pierdut numeroşi
soldaţi şi materiale militare în timpul luptelor.

Pierderile germanilor în bătălia propriu-zisă, (fără cele care au rezultat în contraofensiva sovietică de pe flancurile de nord
şi de sud ale pungii) în perioada 5 – 20 iulie 1943 au fost între 50.000 [8] şi 57.000 [9]. Pierderile germane de blindate au
fost de 278 de vehicule .[10] [11]. Pierderile sovietice, după cum au fost contabilizate de Krivoşeev, (citat de Glantz şi
House[12] şi de Restayn şi Moller [13] au fost de 177.847 oameni. Restayn şi Moller subliniază (pag. 341 vol. 2) că cifrele
lui Krivoşeev pentru frontul Central arată o descreştere a efectivelor în perioada 5 – 11 iulie 1943 de 92.700 de oameni,
din care 33.897 sunt morţi şi răniţi, iar pentru restul de 58.893 nu se dă nicio explicaţie. Restayn şi Moller consideră că cei
58.893 ar trebui de asemenea contabilizaţi ca pierderi de soldaţi morţi şi răniţi, ceea ce ar ridica totalul pierderilor
sovietice la 235.000 (177.847 plus 58.893). Pierderile de blindate sovietice au fost după Krivoşeev de 1.614 tancuri şi
tunuri de asalt (citat de Glantz şi House la pag. 275 şi Mawdsely la pag. 267).