Iubirea noastră-i ...

A trecut ceva timp de când am uitat locul unde obișnuiam să stau. Aveam gânduri despre viață
și totul se împreuna în mine ca într-o femeie tânără.

Visele mele cântăreau cât o supernovă și nu spuneam nimic, mă înghițeam în toate zilele. Tu
când erai, când nu. Mă ascundeam în dulapul tău preferat și așteptam. Cel mai greu era să te
văd și să nu fac nimic.

Să plâng cu ochii tăi și să doară.

La un moment dat, m-am întors la ale mele iar dulapul tău a rămas în întuneric și n-a mai
intrat nimeni. Ai venit cu câte o femeie care nu știa nimic despre tine și inima ta și ai iubit-o.

Te consolai cu gândul că orice femeie este o singurătate care îți rostește numele cu buzele
morții până când te îndrăgostești. Aveai cărțile rupte exact acolo unde îți plăcea cel mai mult
să citești. Erai și tu uzat pe-alocuri, dar nu-ți păsa. Spuneai că tot ce-i bun nu lucește și nici nu
rămâne impecabil.

Ai învățat rănile să se împreuneze cu trupul și-ți mai rămânea loc să zâmbești.

Când te-am văzut, n-am presimțit, nu

C-ai să m-atingi cândva cu părul moale,
Că umbra ta puternică-mi va răcori brațele goale
Că gura mea va rosti silaba de flacără: tu.
Când te-am văzut, n-am presimțit, îți jur că nu.

Visam iubire! Mă miram...

Era spre seară, la apus,
Și-n muzica din noi eram
Eu do de jos, tu do de sus,

C-an notele din somfonie

Aveam un rol: noi doi , soliști...
Sunai din când în când să știe
Tot portativul că exiști!

Și brusc am înțeles că fără tine

Nici eu în toate mințile nu sunt.
Atât de grabnic mi-ai intrat în sânge
Atât de mult trăiești în sinea mea
Încât și zgâriindu-mă aș plânge
Temându-mă că-n stropi te pierd cumva.
Și brusc am înțeles că fără tine
Eu mor și nu pot învia.
De ce? Mă-ntrebi?
Pentru că în ochii tăi mă vindec,
Și mă scald.
Ne ținem unul altuia
De cald.
Sau poate noaptea
Numai de urât.

Eu nu te-ntreb de unde-ai coborât

Tu nu întrebi cât stau și unde plec
Și uite-așa, trec zilele, cum trec
Și uite-așa vin nopțile, cum vin

Dar dacă încă vreau să te mai țin

Din când în când visând, pe brațul meu
O altă zi se va-ntâmpla mereu, o altă zi și iar vei vrea să pleci...

De data asta, nu mă lăsa, așează-mi-te alături

Și ține-mi capul sus să nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnată
Se-ascute răsucindu-se-n coșmar.

Cuprinde-mi tâmplele în palme-așa

Cum ții să nu se verse un potir
Și pune-ți gura peste gura mea
Inspiră țipătul care-l expir

Să nu se-audă hohotul de plâns

Ce-și hotărăște trupul meu contur
Îmbrățișează-mă să nu mă smulgă
Valul de spaimă care crește-n jur.

Cât te iubesc? Mai mult decât ar fi normal,

Decât libertatea mi-ești mai drag.
Te iubesc cu toată nebunia,
Ca pe-un hău, te iubesc mai mult decât se poate,
Să-nțelegi nu poți.
Fără noimă te iubesc într-una,
Și când beau și-atunci când spun prostii.
Mai mult decât pe mine însumi te iubesc.
Vreau sigur să fii. Te iubesc mai mult decât pe Shakespeare
Decât toate cele pământești, mi-ești și decât muzica mai drag.
Pentru mine, muzica-tu ești!

Și-apoi, brusc, ai decis să pleci iar,

Vălul des mi-ascundea desperarea
Fața palidă, ochii fierbinți..
Cu tristețea-mi imensă ca marea
Am sfârșit prin a te scoate din minți

Ai plecat pe o noapte cu lună-

Cu gura strânsă-ntr-un zâmbet amar.
Am fugit ca o nebună,
Să te-ajung lângă poartă măcar.

Am strigat: ”Numai eu sunt de vină!”

Am glumit: ” Dacă pleci, voi muri !”
Mi-ai răspuns cu o voce străină:
”Vezi că-i frig, vei răci..”

Nu-mi pasă, n-am să te las să pleci,

De-al nostru-amor de-o lună, oare
Așa de lesne vrei să treci
Plătind cu doar o sărutare?

N-am să te las să pleci.

Prea mult te-am strâns la pieptu-mi ieri
Am să te strâng din răsputeri
Și nu te las să pleci.

Așa că poartă-mă, rupe-mă, sărută-mă, vreau să mă simt din nou a ta.

Te rog ascultă-mă, vreau să mă îmbraci ca și cum aș fi haina ta.

Atingerile tale îmi pun în palme

Orizontul întreg, îți simt șoaptele calde ieșind din trup.
Abia m-am trezit, dar pe buze am gustul tău de aseară.
Încă o seară în care coapsele tale mi-au furat trupul.
Un veac de clipe printre valuri, în care ne-am trăit.

De abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.

Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Până-ai pierit, la capăt prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ți-aș fi făcut un semn după plecare,

Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam și să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Atunci am vrut să te arunc

Peste munții înalți și ascuțiți ai trecutului.
Să scot din mine imaginea
Piepturilor noastre care, într-o îmbrățișare uitată de timp
Au învățat să respire împreună.
Mi-am imaginat c-am să te pot uita,
Dar m-aș minți, dacă aș crede că te voi uita mai mult de o zi.

Și recunosc, nu mai știu cine sunt.

Căutându-te, m-am rătăcit.
Și oare și de te-aș căuta în altă lume, tăcerea ar durea la fel?
Te caut și nu mai am aripi.

Surâd - și surâsul mi se prelinge de pe buze

Ca un fir de sânge, pentru că nu mă iubești.

Dansez - și mâinile-mi cad la pământ, ca două ancore

Palidă sunt, pentru că nu mă iubești.

Fumez - și fumul în panica orei,

Mă sugrumă, pentru că nu mă iubești.

Și-aș vrea să-mi pun sufletul pe hârtie,

Să-l desenez așa cum este el,
Și să-l trimit prin poștă ție,
Strada plopilor, același cartier.
Iar tu ai să te miri:
- Hârtie mi-ai trimis de ce? Puteai să desenezi ceva, măcar să umpli foaia.
Iar eu îți voi spune că sufletul mi l-a șters ploaia, sau poate că așa e el mai gol. Speram c-ai să
mă-ntrebi:
- N-ai vrea oare să umplu eu golul acela mare? Că e destul de-ncăpătoare foaia.
Iar eu cu brațele deschise, îți voi oferi mănunchiul de creioane, să-mi desenzi cu pete de
culoare viața.

Și tare-aș vrea să-ți scriu. Despre durerea din mine care stă la povești
Cu speranța că nu au plecat și visurile noastre o dată cu tine.
Aș vrea să-ți scriu despre cearceafurile îmbibate cu prafumul tău
Care au încremenit în neputință.
Dar ce păcat, căci este prea devreme sau e prea târziu?

Și-apoi îmi spui că vii –

Și să mă pregătesc –
Că vii cu mare năvală.
Și-mi spui: o neliniște epocală te va cutremura.
Te-ntreb: Când?
Iar tu-mi răspunzi: Curând, iubito, curând..
Apoi iar trec sute de ani, în care eu rămân nemișcată
Surâd și te aștept.

Noi ne-am iubit în paturi de împrumut:

Pe-o canapea îngustă, fără pernă,
Crezând că aventură noastră de-un minut
Devine lesne ”dragoste eternă”.

Noi ne-am iubit pe scenă-ntr-un decor:

Pe-un sac umplut cu paie dintr-o piesă
Și speram cu disperare amândoi
Că ni-e de-ajuns o îmbrățișare-n fugă
Și că statutul nostru de eroi
Nu poate-apoteoza să-l distrugă.

Noi ne iubim visându-ne-n secret

Pereche pasionată și celebră
Trăind în moarte fără de regret
Un scurt și iluzoriu act de febră.

Noi ne-am iubi, dar cuplu consacrat,

Culcat calm în culcuș fără alarme,
Am deveni, doar într-un simplu pat
În care-am învăța cum se și doarme.

Acuma însă mi-au rămas doar cicatricile

Și s-a făcut deodată atâta liniște
Încât pot să le număr.
Chiar să le privesc, de teamă să nu mă privească ele.

A trebuit să treacă vara cu nervii-nsângerați

Ca să mă pot culca acum pe-un pat de ploaie, să mă întind lânga curata urmă a dezastrului

Și până și timpul a obosit să asculte țipetele sângelui

Pe care când mă vezi le acoperi cu liniște.
Adăpostit la flacăra necunoscutului, prea mult fără mâini în brațe mă strângi.
Lași poarta închisă, te ascunzi, dar nu de frigul de-afară te temi.
Poate nu-ți dai seama, vreau doar să te invit înăuntru
Să-ți ascunzi teama în mine.

Mă simt atât de goală când mă privești, simt că știi tot, și nu sunt așa cum arăt.
Sunt dependentă de momentu-acela când te văd.
Dar, întoarce-te cu spatele nu mă privi. Te iubesc atât de mult, atunci când tu nu știi.
Deși, mă doare inima oricum, că n-am să-ți mai spun și n-ai să-mi spui: te iubesc, niciodată.
Iubirea noastră-i mută, și atât, nu se discută.