CURS 1

OBIECTUL DE STUDIU A ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI

Intre cele patru mari perioade delimitate in istoria Romaniei, cea
veche nu este numai cea mai intinsă in timp, ci şi cu gradul de
complexitate cel mai ridicat. In acest interval, cuprins intre cca.
2.000.000 a. Chr. şi sec. VII p. Chr. s-au derulat procese şi fenomene
istorice care au marcat, unele definitiv, istoria Romaniei. Prin politizare
excesivă şi o mitizare voită, evenimentele in cauză au avut şi incă mai
au un impact deosebit asupra conştiinţei contemporane, aflată in
căutarea unor rădăcini cat mai „viguroase”.
Teritoriul Romaniei de azi se află situat in sud-estul zonei Europei
centrale, poziţionare care l-a supus permanent unor curente culturale
şi influenţe venite pe trei direcţii principale: sud (Pen. Balcanică),
răsărit şi centru. In linii mari, acest spaţiu este flancat de raul Prut, M.
Neagră, Dunăre, Tisa şi bazinele inferioare al Mureşului şi Crişurilor.
Particularităţile de relief şi climă, pedologia şi hidrologia sa au
determinat evoluţii locale, regionale sau supraregionale insă,
intotdeauna, aflate in stransă interdependenţă.
PERIODIZAREA ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI
Criteriile care stau la baza periodizării istoriei vechi trebuie alese
obiectiv, avandu-se in vedere rezultatele cercetării arheologice,
cumulate, incepand cu epoca fierului, cu cele sociologice, dar şi
fenomene istorice importante (constituirea regatului dac,
transformarea Daciei in provincie romană, etnogeneza romanească).
Avand totuşi in faţă o bogăţie de informaţii atat de diversă, nu pot fi
trasate limite cronologice absolute. Astfel, o tentativă de periodizare
are in vedere, in special, ordonarea cronologică a faptelor petrecute
de-a lungul acestui răstimp şi evidenţierea momentelor de apariţie şi
impunere a noului faţă de vechi.
In mod curent, istoriografia romanească foloseşte un sistem
quatripartit, funcţional la nivelul informaţiei acumulate pană in
prezent, anume:
- Preistoria;
- Protoistoria;
- Epoca romană;
- Epoca migraţiilor.
2
Preistoria. Reprezintă perioada de timp situată intre apariţia
primilor hominizi şi primele izvoare scrise, fiind şi cea mai lungă in
timp. Dacă in Orient sau Egipt, această perioadă sfarşeşte in jur de
3.000 a. Chr., iar in Grecia in jurul a 1.500 a. Chr, pe teritoriul
Romaniei, preistoria durează pană in sec. V. a. Chr.
Preistoria inglobează două mari epoci, cu denumiri primite in
funcţie de materia primă utilizată de om la confecţionarea uneltelor
sale: epoca pietrei şi epoca metalelor.
Protoistoria. Termen consacrat in literatura romanească de V.
Parvan şi căzut ulterior in desuetitudine, termenul de protoistorie
incepe să fie reutilizat astăzi. El acoperă in timp intervalul scurs de la
primele ştiri scrise (sec. V. a. Chr.) pană la inceputul sec. II p. Chr
(cucerirea romană).
Perioada coincide cu cea de a doua epocă a fierului, in care se
afirmă pe teritoriul Romaniei, cultura şi civilizaţia geto-dacică.
Epoca romană. In Dobrogea, această perioadă incepe cu anul
46 p. Chr. şi durează pană in sec. III, fiind urmată de o perioadă de
continuitate bizantină, pană in sec. VI. Zona nord-dunăreană trece sub
dominaţia romană incepand cu anul 106 p. Chr., cand bună parte din
acest teritoriu se transformă in provincia Dacia, provoncie ce
dăinuieşte pană la 270/275 p. Chr.
Epoca migraţiilor. După retragarea aureliană din Dacia incepe
o perioadă de regres cultural şi econimic, cauzată şi ilustrată de valuri
succesive ale unor populaţii aflate in migraţie pe teritoriul Romaniei de
azi. Perioada primelor migraţii importante durează pană in sec. VII a.
Chr., odată cu stabilirea slavilor.
Adoptand un criteriu paralel, epocile romană şi a migraţiilor
corespund perioadei etnogenezei romaneşti.
Fenomenele derulate in istoria veche a Romaniei au fost datate
cu mijloace diferite, in funcţie de perioada aflată in atenţie. Cele mai
vechi mărturii ale prezenţei omului şi activităţilor umane sunt plasate
in timp cu ajutorul metodei C 14, in timp ce, cu protoistoria, sursele
scrise mijlocesc datări mult mai precise. In acelaşi timp, anumite
categorii de artefacte posedă valoare cronologică relativă, prin
comparaţie cu materiale de acelaşi tip apărute pe o arie mai restransă
sau mai extinsă.
Periodizarea istoriei vechi a Romaniei ţine cont de cele două
cronologii: relativă şi absolută.
Cronologia relativă stabileşte vechimea unui artefact in fucţie de
alte artefacte sau evenimente, precizand raporturi de
contemporaneitate, anterioritate sau posterioritate. Determinarea este
făcută indeosebi prin utilizarea metodelor stratigrafică şi tipologică.
Cronologia absolută exprimă vechimea unui obiect in ani
calendaristici, prin utilizarea metodelor datărilor cu radiocarbon (C 14),
a varvelor, a dendrocronologiei sau prin analiza polenului.
3
IZVOARELE ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI
Pentru nici o perioadă din istoria omenirii nu vom avea, vreodată,
o imagine completă; cu atat mai puţin pentru inceputurile ei. Pe
măsură ce ne vom adanci in timp, informaţiile vor deveni mai sărace,
mai fragmentate şi mai dispuse controverselor in interpretare, astfel
incat procesele istorice devin tot mai greu de reconstituit.
Prin izvor istoric vom inţelege orice document original (scris sau
nescris) capabil să furnizeze informaţii despre om sau comportamentul
său.
Cele mai numeroase izvoare ale istoriei vechi a Romaniei sunt
cele arheologice. Incepand cu protoistoria, ele vor fi dublate de cele
scrise antice. Deşi sunt opinii pertinente care contestă relevanţa altor
categorii de izvoare, decat cele clasice enunţate deja, nu poate fi omis
dintr-o cercetare ce pledează pentru o istorie totală, apelul la
descipline precum lingvistica (cu ramura sa paleolingvistica), etnologie,
folclor, tradiţii şi obiceiuri populare. Alte discipline concură şi ele la
reconstituirea mediului paleogeografic, a tehnologiilor cunoscute de
către om, a circulaţiei ideilor, dar ele nu constituie izvoare in sine, ci se
folosesc de sursele nescrise sau nescrise.
Intr-o clasificare ce are ca şi criteriu definitor marja de
obiectivitate pe care o incorporează, pot fi distinse două mari categorii
de izvoare. izvoare primare (arheologice) şi izvoare secundare
(scrise).
1. Izvoarele arheologice (nescrise). Acestea reprezintă urmele
materiale ale vieţii şi activităţii omului. Pentru preistorie sunt singurele
surse avute la dispoziţie, fiind formate in majoritatea cazurilor din
materiale neperisabile; pe teritoriul Romaniei descoperirile de obiecte
realizate din materiale organice perisabile sunt foarte rare.
Interpretate echilibrat, acestea se constituie intr-o sursă primară, de
certă valoare.
2. Izvoarele scrise.
Antichitatea ne-a lăsat trei categorii de izvoare scrise,
diferenţiate după suportul şi modul de redactare a lor: literare,
epigrafice (incluzand şi legendele monedelor şi ştampilele de olar) şi
papirologice.
2.1. Izvoarele literare.
Ştirile scrise antice referiri la evenimente petrecute incepand cu
finele sec. VI a. Chr. şi, cu numeroase intermitenţe devin o sursă
secundară pană la sfarşitul antichităţii. Ele fac referiri, in mod special,
la religie, structurile sociale şi politice ale populaţiilor de pe teritoriul
Rmaniei.
Fragmentele păstrate sunt opera unor istorici (Herodot, Tucidide,
Arian, Diodor din Sicilia, Trogus Pompeius, Dio Cassius, Eutropius,
Ammianus Marcellinus, Iordanes, Procopiu din Caesareea, Pseudo-
Mauricios, Kekaumenos), geografi (Strabon, Pliniu cel Bătran,
4
Ptolemeu, Pomponius Mela sau hărţile atribuite geografilor din
Ravenna ori lui Peutinger-Tabula Peutingeriană), literaţi (Hesiod,
Sofocle, Publius Ovidius Naso, Horaţiu, Pliniu cel Tanăr), medici (Criton)
etc.
Subiectivismul sau necunoaşterea directă a realităţilor
consemnate de autorii antici impun prudenţă şi spirit critic, cumulat cu
o comparare permanentă cu izvoarele primare (arheologice).
2.2. Izvoarele epigrafice.
Documentele epigrafice cuprind intreag asuită de inscripţii
redactate pe piatră, metal, obiecte utilitare ceramice, materiale de
conmstrucţii, os sau tăbliţe cerate. Limba in care au fost redactate a
fost greaca şi latina.
Incepand incă din secolul al XIX-lea, prin efortul lui Th. Mommsen
vor fi publicate două corpusuri impresionante ca volum, cel al
inscripţiilor greceşti: CIG (Corpus Inscriptionum Graecarum) şi al
inscripţiilor latine: CIL (Corpus Inscriptionum Latinarum). Experienţa
epigrafiştilor romani este concretizată prin redactarea volumelor
zonale de inscripţii IDR (Inscripţiile Daciei Romane) şi cele din Scythia
Minor (Dobrogea).
Un loc distinct, după opinia unora, separat, il ocupă in cadrul
izvoarelor epigrafice, cele numismatice; legendele monedelor fac insă
obiectul de studiu al epigrafiei. Piesele monetare găsite izolat sau in
tezaure oferă indicii importante despre economie, relaţii comerciale de
schimb, perioade tulburi (ascundere) sau chiar etnicul deţinătorului.
2.3. Izvoarele papirologice.
Fiind redactate pe papirus, ele sunt foarte rare şi provin fie din
Egipt, fie din Orientul Apropiat, conţinand referiri la istoria Daciei. Spre
exemplu, renumitul papirus Hunt se pare că a fost redactat in preziua
declanşării primului război dacic.
In Dobrogea, la Callatis a fost găsit, intr-un mormant, un sul de
papirus datat in sec. IV a. Chr., unul dintre cele mai vechi din Europa,
dezagregat insă după descoperire.
In incheiere, nu pot fi omise din discuţie toponimia, izvoarele
lingvistice, folclorice sau etnografice, paleoantropologice,
paleozoologice sau paleobotanice.