Elisabeth Haich – Arborele cunoasterii binelui si raului

II

În schimb statueta reţine întreaga lumină a celeilalte lămpi, iar umbra de pe

această parte a peretelui pare să fi devenit roşie.
– Foarte corect, a spus Ptahhotep. Vezi aşadar că aceste două culori nu pot exista
una fără cealaltă, la fel cum nu pot exista unul fără celălalt cuvântul şi tăcerea.

Dacă ceva devine vizibil în lumea exterioară, opusul său complementar rămâne
invizibil în lumea nemanifestată.

Atunci când vorbeşti, tăcerea rămâne nemanifestată, căci ea este aspectul

complementar negativ al vorbirii. Atunci când taci, vorbirea este cea care rămâne
nemanifestată, căci ea reprezintă aspectul complementar pozitiv al tăcerii.

Ori de câte ori apare un munte, este necesar să apară şi imaginea sa negativă
corespondentă: valea.

Cine şi-ar putea imagina un munte fără o vale, sau invers, o vale fără un munte?

Nimic nu poate fi manifestat şi recunoscut fără ca opusul său – jumătatea sa

complementară – să fie simultan prezentă în planul non-manifestat.

Dacă este manifestat ceva pozitiv, aspectul corespondent negativ

rămâne nemanifestat, şi invers, atunci când este manifestat ceva negativ,
aspectul corespondent pozitiv rămâne nemanifestat.

Ori de câte ori apare unul din aspecte, aspectul opus şi complementar trebuie să
fie şi el prezent, chiar dacă numai în starea nemanifestată.

Cele două aspecte sunt legate unul de celălalt pentru întreaga eternitate.

Aşadar, separarea nu este decât aparentă, căci deşi sunt separate şi au ieşit din
unitatea absolută a Totalităţii, cele două jumătăţi complementare nu se pot
îndepărta una de cealaltă, la fel cum nu se pot abandona reciproc.
Unitatea divină şi indivizibilă se manifestă aşadar întotdeauna şi pretutindeni,
căci această separare aparentă acţionează continuu sub forma forţei de atracţie
între pozitiv şi negativ, care există pretutindeni.

Pozitivul şi negativul aspiră să îşi regăsească starea lor primordială, unitatea

divină.

Dacă ceva apare în lumea manifestată, el nu se poate îndepărta prea mult de

unitatea din care a ieşit; mai devreme sau mai târziu el se va uni cu unitatea sa
complementară şi va regăsi starea de unitate.

Forţa care animă tot ceea ce există şi care împinge toate formele create să se
întoarcă spre unitatea din care au ieşit este ceea ce noi numim Dumnezeu.

Creaţia – lumea vizibilă – poate fi comparată cu un copac: în partea dreaptă sunt

aşezate fructele pozitive şi bune, iar în partea stângă fructele negative şi rele.

Dar cele două părţi aparţin aceluiaşi trunchi şi derivă din aceeaşi unitate.

Binele şi răul sunt rezultatul acestei separări de unitate, care în sine nu este nici
bună nici rea, ci divină.

Pe de altă parte, această separare este singura care face cunoaşterea posibilă.
În consecinţă, lumea vizibilă trebuie să fie alcătuită din bine şi din rău, căci în caz
contrar nu ar putea fi recunoscută, ar fi inexistentă.

Privită în totalitatea ei, creaţia reprezintă arborele cunoaşterii binelui şi răului.

Creatorul, Dumnezeu, nu reprezintă o jumătate separată a unităţii, căci el

este chiar unitatea însăşi.

El se află deasupra tuturor lucrurilor create, adică a tuturor lucrurilor care

au apărut din scindarea unităţii. El se odihneşte în El

Însuşi, într-o unitate perfectă. El este Nimicul din care apare Totalitatea, dar în El,
Nimicul şi Totalitatea alcătuiesc unitatea divină absolută!

Creaţia însăşi nu este altceva decât o jumătate a totalităţii, cea care s-a separat
de unitate şi care, prin comparaţie, a putut fi recunoscută, în timp ce jumătatea ei
complementară a rămas în planul nemanifestat.