ROMANIA ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST

Secolul al XX-lea a marcat instaurarea regimurilor comuniste în lume.

După apariția primului stat totalitar comunist în Rusia, la sfârșitul Primului Război
Mondial o serie de state din Europa, Asia și America Latina au cunoscut acest
regim după al Doilea Război Mondial.
Arestarea mareșalului Antonescu, la 23 august 1944, și ieșirea României
din războiul împotriva Națiunilor Unite nu au condus, așa cum sperau partidele
democratice și regele, la restaurarea democrației. Luptând pentru preluarea puterii,
comuniștii au profitat de prezența trupelor sovietice în România și de înțelegerile
dintre Marile Puteri privind împărțirea Europei în zone de influență. Aceste
înțelegeri, precum „acordul de procentaj” de la Moscova, încheiat în 1944 între
Churchill și Stalin, au plasat țara noastră în zona de influență a U.R.S.S., fapt
decisiv pentru evoluția regimului politic. Acesta a fost contextul în care se instaura
în România regimul totalitar comunist. Alegerile parlamentare în 1946, falsificate,
au urmărit să creeze legitimitate noului regim politic. Impus prin forța, regimul
comunist a scos țara, pentru o jumătate de secol, de pe orbita democrației,
întrerupându-se astfel efortul de mai bine de un veac de racordare la valorile
occidentale.
După oficializarea noului regim, la 30 decembrie 1947, Partidul
Comunist Român a continuat sovietizarea țării prin impunerea controlului
complet asupra societății. Constituțiile din 1948 și 1952 au dat putere de lege
noului regim. Impunerea modelului sovietic s-a realizat în economie prin
înlocuirea proprietății private cu proprietatea de stat, centralizarea economică și
planificarea cincinală. Prin legea din 11 iunie 1948 au fost naționalizate
principalele mijloace de producție, iar in 1949 s-a decis colectivizarea agriculturii.
Stalinizarea a cuprins și cultura, unde unicul criteriu valoric acceptat era
1
conformitatea ideologică. Construirea statului totalitar a presupus anihilarea tuturor
„dușmanilor poporului”, condamnați la închisoare sau trimiși la munca forțată în
lagăre: membri marcanți ai partidelor istorice (Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, Gh.
Brătianu), oameni de cultura (Mircea Vulcănescu), slujitori ai bisericii și mulți
alții.
În politica externă, România a urmat total, până în 1958, linia sovietică.
Ea s-a materializat pe plan economic prin aderarea la tratatul economic numit
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) iar pe plan militar prin integrarea
țării în Tratatul de la Varșovia (1955).
Odată cu răcirea treptata a relațiilor romano-sovietice, după 1958,
accentuată de încercarea Moscovei de impunere a Planului Valev, în 1964, prin
care România era menită să fie doar o furnizoare de produse agrare pentru țările
CAER, a început un proces de renaționalizare a comunismului românesc. Cea mai
viguroasă manifestare a acestei tendințe în timpul conducerii lui Gheorghe
Gheorghiu Dej a fost „Declarația din aprilie” (1964), prin care se lua atitudine
față de rolul de hegemon în rândul statelor comuniste pe care și-l aroga Uniunea
Sovietica și de lider al mișcării comuniste pe care și-l însușise Partidul Comunist al
Uniunii Sovietice. În document se sublinia egalitatea dintre statele comuniste.
După decesul lui Dej, în 1965, conducerea partidului și, implicit, a
regimului a fost preluata de Nicolae Ceaușescu. Până în 1971, desovietizarea și
destalinizarea au continuat. Relaxarea din viața culturală, unde dogmele
„realismului socialist” au fost pentru moment abandonate, schimbarea în bine a
traiului de zi cu zi, devenit ceva mai decent, și afirmarea independenței i-au creat
lui Ceaușescu imaginea unui mare reformator. Opoziția față de intervenția forțelor
militare ale Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, în august 1968, l-a făcut pe
liderul de la București popular în Occident, care avea tot interesul de a promova și
lărgi ruptura față de Kremlin. Capitala României a devenit un spațiu frecventat de
2
liderii lumii: de la președintele Franței, Charles de Gaulle, la președinții americani
Nixon și Ford.
Aceste schimbări nu anulau însă controlul partidului asupra societății. A
fost doar o scurta deschidere, urmata repede de revenirea la vechile practici.
Încurajat de modelul asiatic, Ceaușescu a inițiat, în 1971, „revoluția culturală”,
manifestata în special prin exacerbarea propagandei comuniste și a cultului
personalității. În 1974, considerându-se suficient de popular, el si-a însușit si
funcția de președinte al României.
La mijlocul anilor '70, regimul național-comunist al lui Ceaușescu a
intrat pe o pantă descendentă. Obsesia industrializării forțate și inițierea unor
construcții megalomanice au solicitat fonduri financiare uriașe. Agricultura era
insuficient mecanizată și lipsită de forță de muncă si folosea soldații, studenții si
funcționarii publici pentru strângerea recoltei. S-a adăugat ambiția lui Ceaușescu
de a rambursa împrumuturile financiare externe. În 1989, în majoritatea statelor
comuniste din Europa populația a reușit, în general prin mijloace pașnice,
înlăturarea regimului totalitar. Aceste evenimente au încurajat populația României
să se revolte împotriva regimului dictatorial. La 22 decembrie, Nicolae Ceaușescu
a fost înlăturat.
Perioada postbelică în istoria românilor a fost dominată de regimul
comunist. Acesta a fost un regim totalitar deoarece s-a bazat pe un singur partid
politic, s-au încălcat separația puterilor în stat, libertățile și drepturile cetățenești.
Regimul comunist a întrerupt dezvoltarea democratică a statului român
care fusese inițiată în perioada interbelică. Politica economică a regimului a făcut
ca țara să cunoască o dezvoltare dezechilibrată fără respectarea principiilor
economiei de piață. De aceea, după 1989, România a cunoscut cea mai lungă
perioada de tranziție la economia de piață.

3
 Ca urmare a greutăților economice, a lipsei drepturilor și libertăților
cetățenești, s-a acumulat o nemulțumire generală care, într-o conjunctură
internațională favorabilă, a dus la căderea regimului comunist.