Cauza C-297/07 Procedura penală împotriva lui Klaus Bourquain

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Landgericht Regensburg)

„Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Articolul 54 – Principiul ne bis in idem –
Domeniu de aplicare – Condamnare în lipsă pentru aceleași fapte – Noțiunea «hotărâre definitivă» –
Norme procedurale de drept intern – Noțiunea «pedeapsă care nu mai poate fi executată»”

Sumarul hotărârii

1. Uniunea Europeană – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Protocolul privind

integrarea acquis-ului Schengen – Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Principiul ne
bis in idem

(Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, art. 54-58)

2. Uniunea Europeană – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Protocolul privind

integrarea acquis-ului Schengen – Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Principiul ne
bis in idem

(Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, art. 54)

3. Uniunea Europeană – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Protocolul privind

integrarea acquis-ului Schengen – Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Principiul ne
bis in idem

(Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, art. 54)

1. Întrucât articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (CAAS) nu prevede
în mod necesar ca persoana în cauză să fie judecată pe teritoriul Părților contractante, această dispoziție,
care are ca scop să asigure protecția persoanei împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă
față de noi acte de urmărire penală pentru aceleași fapte, nu poate fi interpretată în sensul că articolele
54-58 din CAAS nu pot fi niciodată aplicate unor persoane care au fost judecate într-un proces de către
una dintre Părțile contractante care și-a exercitat autoritatea de jurisdicție în afara teritoriului pe care se
aplică această convenție.

(a se vedea punctul 30)

2. Articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (CAAS), aplicat fie în cazul
unei hotărâri în lipsă, pronunțată în conformitate cu legislația națională a unui stat contractant, fie în
cazul unei hotărâri obișnuite, implică în mod necesar existența unui sentiment de încredere reciprocă a
statelor contractante în sistemele lor de justiție penală și acceptarea de către fiecare stat a aplicării
dreptului penal în vigoare în celelalte state contractante, chiar și în situația în care aplicarea dreptului lor
intern ar conduce la o soluție diferită.
Astfel, din însăși redactarea acestui articol rezultă că hotărârile pronunțate în lipsă nu sunt excluse din
domeniul său de aplicare, condiția prealabilă de aplicare a acestei dispoziții fiind exclusiv aceea a
pronunțării unei hotărâri definitive într-un proces pe teritoriul unei Părți contractante.

Or, simplul fapt că procedura de judecare în lipsă ar fi implicat, în temeiul dreptului intern aplicabil
procedurii în cauză, redeschiderea procesului în cazul în care persoana vizată ar fi fost reținută în cursul
perioadei de prescripție a executării pedepsei nu exclude în sine calificarea acestei hotărâri de
condamnare în lipsă drept decizie definitivă în sensul articolului 54 din CAAS.

(a se vedea punctele 35, 37 și 40)

3. Principiul ne bis in idem consacrat de articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului
Schengen (CAAS) se aplică în cazul unei proceduri penale declanșate într-un stat contractant pentru
fapte cu privire la care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă împotriva inculpatului într-un proces pe
teritoriul altui stat contractant, chiar și în cazul în care, potrivit legislației statului în care a fost
condamnat, pedeapsa care i-a fost aplicată nu a putut fi niciodată direct executată, din cauza unor
particularități procedurale proprii dreptului acestui stat.

În această privință, condiția privind executarea la care se referă articolul menționat este îndeplinită în
cazul în care se constată că, la momentul la care se declanșează a doua procedură penală împotriva
aceleiași persoane pentru aceleași fapte care au condus la o condamnare în primul stat contractant,
pedeapsa aplicată în acest prim stat nu mai poate fi executată conform legilor acestui stat.

(a se vedea punctele 48 și 52 și dispozitivul)

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

11 decembrie 2008(*)

„Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Articolul 54 – Principiul ne bis in idem –

Domeniu de aplicare – Condamnare în lipsă pentru aceleași fapte – Noțiunea «hotărâre definitivă» –
Norme procedurale de drept intern – Noțiunea «pedeapsă care nu mai poate fi executată»”

În cauza C-297/07,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 35 UE
de Landgericht Regensburg (Germania), prin decizia din 30 mai 2007, primită de Curte la 21 iunie 2007,
în procedura penală împotriva lui

Klaus Bourquain,

CURTEA (Camera a doua),

compusă din domnul C. W. A. Timmermans, președinte de cameră, domnii J.-C. Bonichot, J. Makarczyk, P.
Kūris și L. Bay Larsen (raportor), judecători,

avocat general: domnul D. Ruiz-Jarabo Colomer,

grefier: domnul R. Grass,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru domnul Bourquain, de C.-M. Engel, Rechtsanwalt;

– pentru Staatsanwaltschaft Regensburg, de domnul J. Plöd, Leitender Oberstaatsanwalt;

– pentru guvernul ceh, de domnul T. Boček, în calitate de agent;

– pentru guvernul maghiar, de doamna J. Fazekas, în calitate de agent;

– pentru guvernul olandez, de doamna C. Wissels și de domnul M. de Grave, în calitate de agenți;

– pentru guvernul portughez, de domnul L. Fernandes, în calitate de agent;

– pentru Comisia Comunităților Europene, de domnul R. Troosters și de doamna S. Grünheid, în
calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 8 aprilie 2008,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 54 din

Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, între guvernele statelor din
Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea
treptată a controalelor la frontierele comune (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183),
semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990 (denumită în continuare „CAAS”).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale declanșate în Germania la 11
decembrie 2002 împotriva domnului Bourquain, resortisant german, sub aspectul infracțiunii de omor, în
timp ce o procedură penală declanșată, pentru aceleași fapte, de către o autoritate judiciară dintr -un alt
stat contractant împotriva persoanei menționate fusese soluționată deja, la 26 ianuarie 1961, printr-o
hotărâre de condamnare în lipsă.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii Europene

3 Potrivit articolului întâi din Protocolul privind integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii
Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității
Europene prin Tratatul de la Amsterdam (denumit în continuare „protocolul”), 13 state membre ale
Uniunii Europene, printre care Republica Federală Germania și Republica Franceză, sunt autorizate să
instituie între ele o cooperare consolidată în domeniile aflate sub incidența domeniului de aplicare al
acquis-ului Schengen, astfel cum acesta este definit în anexa la protocolul menționat.

4 Din acquis-ul Schengen astfel definit fac parte, în special, Acordul dintre guvernele statelor din
Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea
treptată a controalelor la frontierele comune, semnat la Schengen, la 14 iunie 1985 (JO 2000, L 239, p.
13, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 177), precum și CAAS.

5 În aplicarea articolului 2 alineatul (1) al doilea paragraf a doua teză din protocol, Consiliul Uniunii
Europene a adoptat, la 20 mai 1999, Decizia 1999/436/CE de stabilire, în conformitate cu dispozițiile
relevante din Tratatul de instituire a Comunității Europene și din Tratatul privind Uniunea Europeană, a
temeiului juridic pentru fiecare dintre dispozițiile sau deciziile care constituie acquis-ul Schengen (JO L
176, p. 17, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 107). Din articolul 2 din această decizie coroborat cu anexa A la
aceasta rezultă că articolele 34 UE și 31 UE au fost desemnate de către Consiliu ca temei juridic al
articolelor 54-58 din CAAS.

6 Potrivit articolului 54 din CAAS, care face parte din capitolul 3, intitulat „Aplicarea principiului ne
bis in idem”, din titlul III din convenție, intitulat „Poliția și securitatea”:

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei
Părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă Parte contractantă pentru
aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost
executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor Părții contractante
care a pronunțat sentința.”

7 Articolul 57 alineatele (1) și (2) din CAAS prevede:

„(1) Dacă o Parte contractantă acuză o persoană de comiterea unei infracțiuni și autoritățile
competente ale acestei Părți contractante au motive să creadă că acuzația are legătură cu aceleași fapte
pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă într-un proces desfășurat pe teritoriul altei Părți
contractante, autoritățile respective, dacă consideră necesar, solicită informațiile necesare de la
autoritățile competente ale Părții contractante pe al cărei teritoriu s-a pronunțat deja hotărârea
definitivă.

(2) Informațiile solicitate vor fi furnizate cât mai curând posibil și sunt luate în considerare când se
decide acțiunea de întreprins în cadrul procedurii în curs de desfășurare.”

8 Articolul 58 din CAAS prevede:

„Dispozițiile de mai sus nu împiedică aplicarea dispozițiilor de drept intern mai largi bazate pe principiul
ne bis in idem cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate în străinătate.”

9 În ceea ce privește domeniul de aplicare teritorial al articolelor 54-58 din CAAS, din articolul 6 din
Decizia 1999/436 rezultă că acest domeniu este definit la articolul 138 din CAAS, care are următorul
cuprins:

„În ce privește Republica Franceză, dispozițiile [CAAS] se aplică numai la teritoriul european al Republicii
Franceze.

[…]”

10 Din Informarea privind data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, publicată în Jurnalul
Oficial al Comunităților Europene din 1 mai 1999 (JO L 114, p. 56), reiese că Republica Federală Germania
a făcut o declarație în temeiul articolului 35 alineatul (2) UE prin care acceptă competența Curții de a
hotărî în conformitate cu modalitățile prevăzute la articolul 35 alineatul (3) litera (b) UE.
Dreptul național

11 Articolul 120 al șaptelea, al optulea și al nouălea paragraf din Codul francez de justiție militară
pentru trupele de uscat (code de justice militaire pour l’armée de terre, JORF din 15 martie 1928), în
versiunea acestuia în vigoare la 26 ianuarie 1961, prevede:

„Hotărârea pronunțată în lipsă în conformitate cu procedura obișnuită se [...] comunică personal

inculpatului judecat în lipsă sau la domiciliul acestuia.

În termen de cinci zile de la această comunicare, inculpatul judecat în lipsă poate formula opoziție. Dacă
la expirarea acestui termen nu s-a formulat opoziție, se consideră că hotărârea a fost pronunțată într-o
procedură contradictorie.

Totuși, în cazul în care comunicarea nu s-a realizat sau dacă din actele de executare a hotărârii nu rezultă
că persoana condamnată a luat cunoștință de aceasta, se poate formula opoziție până la expirarea
termenelor de prescripție a executării pedepsei.”

12 Articolul 121 din Codul amintit, astfel cum fusese modificat la data faptelor, stabilește, prin
trimitere la articolul 639 din Codul de procedură penală francez, că, în cazul reapariției persoanei
condamnate în lipsă înainte de înlăturarea executării pedepsei prin prescripție, nu se procedează la
punerea în executare a acestei pedepse, ci se va declanșa o nouă procedură, de această dată în prezența
acuzatului.

13 În conformitate cu articolul 763 din Codul de procedură penală, termenul de prescripție a

executării pedepsei, la care fac trimitere articolul 120 alineatul 9 și articolul 121 din Codul de justiție
militară menționat, este de 20 de ani.

14 Articolul 1 din Legea nr. 68-697 din 31 iulie 1968 privind amnistia (JORF din 2 august 1986, p.
7521), care face parte din titlul I al acestei legi, denumit „Amnistia generală a tuturor infracțiunilor
săvârșite în legătură cu evenimentele din Algeria”, prevede:

„Sunt amnistiate de drept toate infracțiunile săvârșite în legătură cu evenimentele din Algeria.

Sunt considerate săvârșite în legătură cu evenimentele din Algeria toate infracțiunile săvârșite de militarii
în misiune în Algeria în decursul perioadei la care se referă primul paragraf al prezentului articol.”

15 Articolul 4 alineatul 1 din legea amintită precizează că efectele amnistiei pe care o prevede sunt
cele definite la articolele 9-16 din Legea nr. 66-396 din 17 iunie 1966 privind amnistia infracțiunilor
împotriva siguranței statului sau săvârșite în legătură cu evenimentele din Algeria (JORF din 18 iunie
1966, p. 4915).
16 Articolul 9 din Legea nr. 66-396 prevede:

„Fără a constitui o restitutio in integrum, amnistia înlătură toate pedepsele principale, accesorii și
complementare, în special deportarea, precum și toate incapacitățile sau decăderile din drepturi
ulterioare. În temeiul amnistiei, autorul infracțiunii beneficiază de suspendarea condiționată a executării
pedepsei, în cazul în care aceasta i-a fost acordată printr-o hotărâre de condamnare anterioară.”

17 Articolul 15 din legea menționată prevede:

„Se interzice oricărei persoane care, în exercitarea funcțiilor sale, a luat cunoștință de existența unor
condamnări penale [...] înlăturate prin amnistie să le menționeze în orice formă sau să permită
menținerea lor în cuprinsul vreunui document. Această interdicție nu se aplică totuși în cazul minutelor
încheierilor, ale sentințelor și ale deciziilor.”

Situația de fapt din procedura penală și întrebarea preliminară

18 La 26 ianuarie 1961, la Bône (Algeria), domnul Bourquain, angajat în Legiunea străină franceză, a
fost condamnat în lipsă la pedeapsa cu moartea de Tribunalul Militar Permanent al Zonei Est
Constantinoise pentru săvârșirea infracțiunilor de dezertare și de omucidere cu intenție.

19 În aplicarea Codului francez de justiție militară pentru trupele de uscat, acest tribunal militar
permanent a considerat ca dovedită împrejurarea că, la 4 mai 1960, în timp ce încerca să dezerteze la
trecerea de frontieră algeriano-tunisiană, domnul Bourquain a împușcat mortal un alt legionar, tot de
cetățenie germană, care a vrut să împiedice dezertarea.

20 Domnul Bourquain, refugiat în Republica Democrată Germană, nu ar fi aflat de notificarea hotărârii

pronunțate în lipsă, iar pedeapsa aplicată prin hotărârea considerată pronunțată într-o procedură
contradictorie nu a putut fi executată.

21 Domnul Bourquain nu a făcut ulterior obiectul urmăririi penale, nici în Algeria, nici în Franța. De
altfel, în Franța, toate infracțiunile săvârșite în legătură cu războiul din Algeria au fost amnistiate prin
legile menționate mai sus. În schimb, în Republica Federală Germania a fost deschisă o anchetă
împotriva sa pentru aceleași fapte și, în 1962, a fost transmis un mandat de arestare autorităților din
fosta Republică Democrată Germană, care l-au respins.

22 La sfârșitul anului 2001, s-a descoperit că domnul Bourquain locuia în regiunea Regensburg
(Germania). La 11 decembrie 2002, Staatsanwaltschaft Regensburg (parchetul din Regensburg) l-a trimis
în judecată sub aspectul infracțiunii de omor, la instanța de trimitere, pentru aceleași fapte, în temeiul
articolului 211 din Codul penal german.
23 În aceste împrejurări, prin scrisoarea din 17 iulie 2003, instanța de trimitere a solicitat informații
Ministerului Justiției din Franța, în conformitate cu articolul 57 alineatul (1) din CAAS, pentru a stabili
dacă hotărârea Tribunalului Militar Permanent al Zonei Est Constantinoise, pronunțată la 26 ianuarie
1961, împiedică începerea unei proceduri penale în Germania pentru aceleași fapte, având în vedere
interdicția dublei urmăriri penale, prevăzută la articolul 54 din CAAS.

24 Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar din Paris a răspuns acestei solicitări de informații, arătând
în special următoarele:

„Hotărârea pronunțată în lipsă la 26 ianuarie 1961 împotriva [domnului Bourquain] are putere de res
iudicata. Decizia de condamnare la pedeapsa capitală a devenit irevocabilă în 1981. Întrucât, în dreptul
francez, termenul de prescripție a executării pedepsei în materie de crime este de 20 de ani, hotărârea
nu mai poate fi executată în Franța.”

25 În plus, instanța de trimitere a solicitat Max-Planck-Institut für ausländisches und internationales

Strafrecht (Institutul Max Planck de drept penal internațional și drept penal comparat) un aviz consultativ
cu privire la interpretarea articolului 54 din CAAS în raport cu circumstanțele din acțiunea principală. În
avizul din 9 mai 2006, acest institut ajunge la concluzia că, deși executarea imediată a condamnării în
lipsă nu era posibilă din cauza unor particularități de ordin procedural din dreptul francez, totuși, în
acțiunea principală, sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 54 din CAAS și, prin urmare, nu
poate fi declanșat un nou proces penal împotriva domnului Bourquain. Același institut, în răspuns la
cererea de observații suplimentare, și-a menținut poziția în cuprinsul scrisorii din 14 februarie 2007.

26 Landgericht Regensburg, apreciind că articolul 54 din CAAS ar putea fi interpretat în sensul că,
pentru a împiedica o nouă urmărire penală într-un stat contractant, prima condamnare într-un proces
desfășurat pe teritoriul unui alt stat contractant trebuie să fi fost executabilă la un anumit moment din
trecut, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei
Părți contractante poate face obiectul urmăririi penale de către o altă Parte contractantă pentru aceleași
fapte, în cazul în care pedeapsa care i-a fost aplicată nu a putut fi niciodată executată potrivit legislației
statului în care a fost condamnată?”

Cu privire la competența Curții

27 În primul rând, trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 10 din prezenta
hotărâre, Curtea este competentă, în speță, să se pronunțe cu privire la interpretarea CAAS în temeiul
articolului 35 UE.

28 În al doilea rând, trebuie precizat că articolul 54 din CAAS se aplică ratione temporis unei proceduri
penale de natura celei din acțiunea principală. Într-adevăr, deși CAAS nu era încă în vigoare în Franța la
momentul pronunțării primei hotărâri de condamnare a domnului Bourquain de către autoritatea
judiciară competentă din acest stat, totuși convenția era în vigoare în ambele state interesate la
momentul analizării condițiilor de aplicare a principiului ne bis in idem de către instanța sesizată cu cea
de a doua cauză, care a dat naștere prezentei trimiteri preliminare (a se vedea în acest sens Hotărârea
din 18 iulie 2007, Kraaijenbrink, C-367/05, Rep., p. I-6619, punctul 22).

29 În al treilea rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare teritorial al articolelor 54-58 din CAAS,
se impune precizarea că, deși, astfel cum rezultă din articolul 6 din Decizia 1999/436 coroborat cu
articolul 138 din CAAS, articolul 54 din CAAS nu a fost niciodată în vigoare pe teritoriul Algeriei, unde s -a
pronunțat prima condamnare a domnului Bourquain, aplicarea articolului 54 nu poate, în împrejurări
speciale precum cele care caracterizează condamnarea amintită, să depindă de locul în care s-a
pronunțat această condamnare, elementul decisiv fiind pronunțarea acestei condamnări de către o
autoritate judiciară competentă dintr-un stat devenit Parte contractantă la CAAS.

30 Întrucât, astfel cum în mod întemeiat a subliniat Comisia Comunităților Europene, articolul 54 din
CAAS nu prevede în mod necesar ca persoana în cauză să fie judecată pe teritoriul Părților contractante,
această dispoziție, care are ca scop să asigure protecția persoanei împotriva căreia a fost pronunțată o
hotărâre definitivă față de noi acte de urmărire penală pentru aceleași fapte, nu poate fi interpretată în
sensul că articolele 54-58 din CAAS nu pot fi niciodată aplicate unor persoane care au fost judecate
într-un proces de către una dintre Părțile contractante care și-a exercitat autoritatea de jurisdicție în
afara teritoriului pe care se aplică această convenție.

31 În această privință, trebuie precizat că Tribunalul Militar Permanent al Zonei Est Constantinoise era
un tribunal francez care a aplicat normele de drept francez în cauză la pronunțarea soluției de
condamnare a domnului Bourquain, la 26 ianuarie 1961.

32 Pe de altă parte, trebuie adăugat că, în orice caz, articolul 58 din CAAS autorizează Republica
Federală Germania să aplice dispoziții naționale mai largi cu privire la principiul ne bis in idem. Astfel, se
permite statelor membre să aplice acest principiu altor hotărâri judecătorești decât cele care intră în
domeniul de aplicare al articolului 54 (a se vedea în ceea ce privește procedurile de stingere a acțiunii
penale Hotărârea din 11 februarie 2003, Gözütok și Brügge, C-187/01 și C-385/01, Rec., p. I-1345,
punctul 45).

Cu privire la întrebarea preliminară

33 Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă
principiul ne bis in idem consacrat la articolul 54 din CAAS se poate aplica în cazul unei proceduri penale
declanșate într-un stat contractant pentru fapte cu privire la care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă
împotriva inculpatului într-un proces pe teritoriul altui stat contractant, chiar și în cazul în care pedeapsa
care i-a fost aplicată nu a putut fi niciodată executată potrivit legislației statului în care a fost condamnat.
34 Cu titlu introductiv, trebuie precizat, pe de o parte, astfel cum a arătat Comisia în observațiile
scrise, că, în principiu, și o condamnare în lipsă se poate încadra în domeniul de aplicare al articolului 54
din CAAS și poate constitui astfel un impediment procedural în calea începerii unei noi proceduri.

35 Astfel, în primul rând, din însăși redactarea articolului 54 din CAAS rezultă că hotărârile pronunțate
în lipsă nu sunt excluse din domeniul său de aplicare, condiția prealabilă de aplicare a acestui articol 54
fiind exclusiv aceea a pronunțării unei hotărâri definitive într-un proces pe teritoriul unei Părți
contractante.

36 În al doilea rând, trebuie amintit că aplicarea articolului 54 din CAAS nu este subordonată
armonizării sau apropierii legislațiilor penale ale statelor contractante în materia hotărârilor pronunțate
în lipsă (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește procedurile de stingere a acțiunii penale, Hotărârea
Gözütok și Brügge, citată anterior, punctul 32).

37 În aceste condiții, articolul 54 din CAAS, aplicat fie în cazul unei hotărâri în lipsă, pronunțată în
conformitate cu legislația națională a unui stat contractant, fie în cazul unei hotărâri obișnuite, implică în
mod necesar existența unui sentiment de încredere reciprocă a statelor contractante în sistemele lor de
justiție penală și acceptarea de către fiecare stat a aplicării dreptului penal în vigoare în celelalte state
contractante, chiar și în situația în care aplicarea dreptului lor intern ar conduce la o soluție diferită (a se
vedea în acest sens Hotărârea Gözütok și Brügge, citată anterior, punctul 33).

38 Pe de altă parte, astfel cum au susținut mai multe state membre, precum și Comisia, în observațiile
lor scrise, trebuie verificat în ce măsură condamnarea în lipsă pronunțată de Tribunalul Militar
Permanent al Zonei Est Constantinoise este „definitivă” în sensul articolului 54 din CAAS, ținând seama
de imposibilitatea de executare imediată a pedepsei, determinată de obligația impusă de dreptul francez
de a desfășura, în cazul reapariției persoanei condamnate în lipsă, un nou proces, de această dată în
prezența acesteia.

39 În această privință, guvernele ceh și maghiar nu sunt de părere că hotărârea tribunalului

permanent amintit constituie un obstacol definitiv în calea continuării acțiunii penale, tocmai din cauza
acestei obligații de a declanșa o nouă procedură în cazul arestării persoanei condamnate în lipsă.

40 Totuși, simplul fapt că procedura de judecare în lipsă ar fi implicat, în temeiul dreptului francez,
redeschiderea procesului în cazul în care domnul Bourquain ar fi fost reținut în cursul perioadei de
prescripție a executării pedepsei, dar înainte de intervenirea amnistiei, și anume între 26 ianuarie 1961 și
31 iulie 1968, nu exclude în sine calificarea acestei hotărâri de condamnare în lipsă drept decizie
definitivă în sensul articolului 54 din CAAS.

41 Astfel, pentru a respecta obiectivul articolului 54 din CAAS, care constă în a evita ca o persoană să
fie urmărită penal pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante în urma exercitării de
către aceasta a dreptului său la libera circulație (a se vedea Hotărârea Gözütok și Brügge, citată anterior,
punctul 38), este necesară respectarea, în cadrul Uniunii Europene, a unei hotărâri precum cea
pronunțată la 26 ianuarie 1961 de Tribunalul Militar Permanent al Zonei Est Constantinoise, prin care s-a
decis definitiv cu privire la faptele imputate persoanei interesate, în conformitate cu legislația statului
contractant care a declanșat prima procedură penală.

42 Într-adevăr, realizarea obiectivului menționat ar fi compromisă dacă particularitățile unor

proceduri naționale, precum cele cuprinse în dispozițiile articolelor 120 și 121 din Codul francez de
justiție militară pentru trupele de uscat, nu ar permite să se rețină o interpretare a noțiunii de hotărâre
definitivă în sensul articolului 54 din CAAS, care să includă hotărârile pronunțate în lipsă în conformitate
cu legislația internă.

43 În orice caz, se impune constatarea că Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar din Paris, fără a face
nicio trimitere la faptul că infracțiunile săvârșite de domnul Bourquain au fost amnistiate în 1968,
observă că hotărârea de condamnare pronunțată împotriva sa a devenit definitivă în 1981, adică înainte
de declanșarea celei de a doua proceduri penale, în 2002, în Germania.

44 În această privință, trebuie adăugat că, deși Legea nr. 68 -697 privind amnistia are drept consecință
faptul că, de la intrarea sa în vigoare, infracțiunile săvârșite de domnul Bourquain nu mai pot
sancționate, efectele aceleași legi, astfel cum sunt descrise în special la articolele 9 și 15 din Legea nr.
66-396, nu pot fi interpretate în sensul că nu mai există o primă hotărâre în sensul articolului 54 din
CAAS.

45 Întrucât, în împrejurările din speță, hotărârea pronunțată în absența persoanei interesate trebuie
considerată definitivă în sensul articolului 54 din CAAS, trebuie stabilit dacă este îndeplinită condiția
privind executarea la care se referă articolul menționat, și anume ca pedeapsa să nu mai poată fi
executată, și în situația în care, în niciun moment din trecut, chiar înainte de amnistie sau de prescripție,
pedeapsa aplicată prin prima condamnare nu a putut fi direct executată.

46 În această privință, guvernul maghiar a susținut că expresia din articolul 54 din CAAS, ca pedeapsa
„să nu mai poată fi executată” conform legilor Părții contractante care a pronunțat sentința, trebuie să fie
interpretată în sensul că pedeapsa pronunțată trebuia să fie executabilă cel puțin la data pronunțării, în
lumina normelor statului contractant care a pronunțat sentința.

47 Totuși, această condiție privind executarea nu prevede ca, în temeiul dreptului acestui stat care a
pronunțat sentința, pedeapsa să poată fi direct executată, ci impune numai ca pedeapsa aplicată printr-o
hotărâre definitivă „să nu mai poată fi executată”. Cuvintele „nu mai” se referă la momentul la care
începe noua urmărire penală, cu privire la care instanța competentă din al doilea stat contractant trebuie
să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile la care se referă articolul 54 din CAAS.

48 Prin urmare, condiția privind executarea la care se referă articolul menționat este îndeplinită în
cazul în care se constată că, la momentul la care se declanșează a doua procedură penală împotriva
aceleiași persoane pentru aceleași fapte care au condus la o condamnare în primul stat contractant,
pedeapsa aplicată în acest prim stat nu mai poate fi executată conform legilor acestui stat.
49 Această interpretare este confirmată de obiectivul articolului 54 din CAAS, care constă în a evita
urmărirea penală a unei persoane pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante, în
urma exercitării de către aceasta a dreptului său la libera circulație.

50 Acest drept la libera circulație nu poate fi garantat efectiv, într-o situație precum cea din acțiunea
principală, decât dacă persoana are garanția că, odată condamnată și în cazul în care pedeapsa care i -a
fost aplicată nu mai poate fi executată conform legilor statului contractant care a pronunțat sentința, ea
se va putea deplasa în interiorul spațiului Schengen fără temerea de a fi urmărită penal într-un alt stat
contractant pentru motivul că pedeapsa nu a putut fi direct executată din cauza unor particularități
procedurale ale dreptului intern al primului stat contractant.

51 Or, în acțiunea principală, în care este cert faptul că pedeapsa aplicată nu mai putea fi executată în
anul 2002, când a fost declanșată a doua procedură penală, în Germania, ar fi contrar unei aplicări utile a
articolului 54 din CAAS să se înlăture aplicarea sa numai din cauza unor particularități ale procedurii
penale franceze care condiționau executarea pedepsei de o nouă condamnare pronunțată în prezența
inculpatului.

52 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară că principiul ne bis in idem

consacrat de articolul 54 din CAAS se aplică în cazul unei proceduri penale declanșate într -un stat
contractant pentru fapte cu privire la care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă împotriva inculpatului
într-un proces pe teritoriul altui stat contractant, chiar și în cazul în care, potrivit legislației statului în
care a fost condamnat, pedeapsa care i-a fost aplicată nu a putut fi niciodată direct executată, din cauza
unor particularități procedurale precum cele din acțiunea principală.

Cu privire la cheltuielile de judecată

53 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit
la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.
Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu
pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Principiul ne bis in idem, consacrat de articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului
Schengen din 14 iunie 1985, între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale
Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune,
semnată la Schengen (Luxemburg), la 19 iunie 1990, se aplică în cazul unei proceduri penale declanșate
într-un stat contractant pentru fapte cu privire la care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă împotriva
inculpatului într-un proces pe teritoriul altui stat contractant, chiar și în cazul în care, potrivit legislației
statului în care a fost condamnat, pedeapsa care i-a fost aplicată nu a putut fi niciodată direct executată,
din cauza unor particularități procedurale precum cele din acțiunea principală.
Semnături

* Limba de procedură: germana.