A ne pleca in fata vietii si a parintilor nostri

Oamenii cauta fericirea in mari si in zari, in nazuinte mari si in

dorinta de a face lucruri semnificative in viata. Cautam implinire,
fericire, semnificatie in vietile noastre si suntem in stare sa
mergem pana la capatul lumii dupa ele. Unii chiar plecam si nu ne
mai intoarcem. Insa, indiferent de ce alegere facem, nu vom fi
fericiti pana cand nu ne aducem aminte sa ne onoram radacinile
si sa ne primim parintii, asa cum sunt ei, in inima noastra.
Am trecut pe strada numita “neacceptarea parintilor” si va
pot spune ca nu iti ofera nicio sansa la fericire. Te simti slab, fara
radacini, purtat de vant in toate directiile, fara pic de verticalitate
sau putere personala.
Cu toate acestea, ii sunt vesnic recunoscatoare acestei strazi,
pentru ca, fara ea, n-as fi inteles niciodata ca fericirea nu se
gaseste atat de departe pe cat credem. Este mult mai aproape, in
familia noastra si in sufletul nostru.
Iata ce spune Bert Hellinger despre acceptarea parintilor:“Un copil
ajunge sa fie impacat cu sine insusi doar daca isi accepta parintii
asa cum sunt si-i respecta asa cum sunt, fara a-si dori ca ei sa fi
fost diferiti sau fara sa-si fi dorit altceva. Ei sunt potriviti exact asa
cum sunt.
O persoana care si-a acceptat parintii s-a impacat cu sine insasi si
se simte intreaga. Ambii parinti se regasesc in ea cu toata forta
lor.
Unii cred ca daca isi accepta parintii atunci vor primi si trasaturile
lor negative. Dar eu nu am vazut niciodata asta. Cand cineva isi
accepta parintii, capata intreaga lor forta si orice pare
inspaimantator in legatura cu destinul lor – poate o mama care
este bolnava-nimic nu-i mai atinge.
Parintii nu aleg ce dau mai departe copiilor si nici copiii nu pot
alege ce sa accepte din partea parintilor. Ei nici nu pot adauga si
nici scadea din totalitatea a ceea ce parintii dau. Daca recunosti
acest lucru, atunci vei fi impacat cu ceva mai maret.
Atunci cand ne inclinam in fata parintilor consimtim viata- viata
asa cum am primit-o,cu pretul la care am primit-o si cu destinul
care ne-a fost menit. Aceasta inclinare produce efect dincolo de
parintii nostri. Prin ea, consimtim insusi destinului nostru, cu
oportunitatile si limitele lui.
Este, de asemenea, un act spiritual.
Suntem liberi atunci cand ne putem inclina astfel in fata parintilor,
cand ii onoram.
La inceput, putem sa fi incercat sa ne protejam de asta- poate
inca avem pretentii sau reprosuri fata de ei. Dar daca incercam sa
ne protejam de ceva, va trebui sa ramanem permanent in
vigilenta si, in cele din urma, ajungem la fel. De exemplu, daca o
mama incearca sa-si protejeze fiul de tatal lui, fiul va deveni ca
tatal. In clipa in care incercam sa tinem pe cineva deoparte de
ceva sau de cineva, acel ceva sau cineva va deveni exact ca
persoana sau lucrul de care incercam sa il protejam.

Multe din dificultatile noastre provin din faptul ca ne tratam

parintii ca si cum viata ar fi venit de la ei mai degraba decat prin
ei; ca si cum ar fi fost in mainile parintilor nostri sa ofere viata, sa
o detina si sa o dea.
Privind dincolo de parintii nostri, departe, acolo unde a aparut
viata,asta da pe de-o parte forta parintilor si ne elibereaza pe noi,
copiii, astfel incat sa putem sa luam viata pe de-a-ntregul ei, asa
cum ne-a fost transmisa, de departe. Pe de cealalta parte, parintii
castiga in demnitate pentru ca ei sunt conectati la un lant ce face
legatura intre generatii, pana in prezent.
Asta ne elibereaza pe toti, atat parinti, cat si copii.
A accepta viata in acest mod este un act spiritual. Este ca si cum
te inclini si primesti viata. In acel moment renuntam la toate
reprosurile la adresa parintilor. Relativa lor vina sau nevinovatie
nu mai sunt relevante.
Aceste acte profunde au sens doar daca sunt facute cu adulatie
pentru secretul vietii. Dar daca reprosam parintilor ceva, atunci ne
purtam ca si cum ne-ar sta in putere sa aranjam viata dupa bunul
plac. Terapia nu poate sa ajute atunci cand reverenta in fata
maretiei vietii este refuzata.”
“Un val, un ocean”, Bert Hellinger, Editura Cartea Daath