,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen
Lovinescu)

FEBRUARIE 11, 2017 de VATRA

Andrei GORZO – Pentru un interviu: Fixeur al lui
Adrian Sitaru

CRONICĂ DE FILM, POP‑CULT
ADRIAN SITARU, ANDREI GORZO, CRONICA DE FILM, FIXEUR
SCRIE UN COMENTARIU

 (h損�ps://vatraoficial.files.wordpress.com/2017/02/fixeur‑
poza‑1.jpg)

Atunci cînd două românce minore sînt arestate la Paris pentru prostituție, iar
una dintre ele depune plîngere împotriva unui client, ele devin interesante
pentru agențiile internaționale de presă. Personajul principal (Tudor Aaron
Istodor) al filmului Fixeur este stagiar la biroul din București al agenției
France­Presse (AFP), pentru care lucrează și prietena lui (Andreea Vasile).
Reporter aspirant, el e deocamdată un fixeur, adică cineva care mijlocește
accesul reporterilor la marfă – la interviurile dorite. Regizat de Adrian Sitaru
pe un scenariu de Claudia și Adrian Silișteanu, bazat pe experiențele lui
Adrian Silișteanu ca fixeur la AFP, filmul prezintă această activitate, fără
niciun echivoc, ca pe una sordidă, cum prezintă de altfel întregul business.
Pe scurt, ce arată filmul este că, după ce­au fost obligate să devină
lucrătoare sexuale la Paris, cele două minore, între timp repatriate, sînt
exploatate din nou – de către jurnaliști de astă dată: intervievate în cadrul
unor emisuni­anchetă difuzate de televiziuni franceze, ele sînt de fapt
exploatate în interesul unui spectacol TV care se pretinde umanist, dar nu e
departe de­a fi pornografic. Filmul nu e tocmai subtil (dar nici subiectul nu
cere neapărat subtilitate) în stabilirea de paralele între rolul fixeur­ului și cel
al unui proxenet, sau între clienții cu care fetele au avut de­a face la Paris,
ca lucrătoare sexuale, și jurnaliștii francezi care le intervievează acum.
Jurnaliștilor nu numai că le e mai ușor să se pună în pielea compatriotului
lor cercetat pentru sex cu minore decît în pielea minorelor vîndute pentru
sex, dar e evident că de acestea nu le pasă cîtuși de puțin – vor doar să­și
facă treaba cu ele. Bodogănesc frustrați un ONG religios care a luat­o pe
una din fete sub acoperișul său și nu­i lasă s­o vadă (“Niște cretini complet
obtuzi!”), deși (după cum amintește cineva fără să se gîndească ce­i iese pe
gură) “slavă Domnului că există și o a doua fată”. În ceea ce­o privește pe
prima, aici intervine fixeur­ul, cu abilitatea lui de a o scoate de la centrul
religios și de a le­o livra, de a o cumpăra și de­a o vinde. 

Înainte de­a pleca de la București spre Bistrița, fixeur­ul urmărește împreună
cu prietena lui materialul de televiziune realizat de ea despre cealaltă
minoră repatriată din Franța. În timp ce­l urmăresc, îl comentează veseli,
nepăsători: “E super­tare bunicuța, n­are nicio treabă!”, remarcă fixeur­ul
despre interviul cu bunica victimei. El și prietena lui sînt un cuplu dinamic, în
principiu atractiv, de tineri jurnaliști ambițioși (îl cresc împreună pe băiețelul
ei dintr­o altă relație) – dar care nu par să fi reflectat niciodată la ceea ce
fac, la conținutul materialelor vizuale pe care le obțin, la procesul obținerii
mărfii respective, la natura ei etc. În această parte de început al filmului,
Adrian Sitaru și scenariștii săi plasează o scenă de ceartă între fixeur și
băiețelul pe care acesta îl crește, scenă avînd funcția de a­i distanța pe
spectatori de personajul principal, de a împiedica o identificare prea
puternică: din cauza unui concurs de înot pe care copilul l­a pierdut, fixeur­ul
îl agresează cu întrebări ca “De ce nu ești și tu campion? Nu vrei să iei locul
întîi?”.

Față de copiii din satul (și din casa) fetei pe care speră s­o intervieveze (e
vorba despre copiii surorii ei mai mari) are o altă atitudine – exersat­
prietenoasă, de o falsitate a cărei detectare nu cere prea mult fler. “Ce
faceți, copii? Vă jucați?”, își închipuie el că se pune bine cu ei, în timp ce
reporterii francezi (Mehdi Nebbou și Nicolas Wanczycki), ajutați de primarul
(Sorin Cociș) care se aferează slugarnic în jurul lor, o încolțesc cu aparatura
lor de filmare pe mama fetei (Anca Hanu). Este primul (cronologic) dintre
cele trei momente de vîrf ale filmului. Camera – a francezilor, dar și a lui
Adrian Sitaru – e pe fața femeii, o față defensivă, care se închide, refuzînd
intruziunea. După cîteva minute, intervievatorii îi administrează lovitura – o
întreabă dacă știa că fiica ei se prostituează și dacă se simte în vreun fel
responsabilă de asta –, apoi pur și simplu stau și așteaptă rezultatul,
așteaptă ca ea să clacheze în fața camerei de filmare. Și, într­adevăr, gura
femeii începe să tremure. E un tur de forță pentru actriță, care trebuie să­și
facă fața zid și apoi să încaseze o lovitură care surpă zidul – totul într­un
singur cadru, de la o distanță de la care camerei nu­i scapă nimic.

Filmul ar deveni repede monoton dacă ar ține­o tot așa, punctînd moment
după moment urîțenia business­ului în care activează cu zel fixeur­ul și cu
blazare francezii. Dar Sitaru și scenariștii săi lasă loc pentru digresiuni,
pentru anecdotică de dragul anecdoticii, pentru momente și detalii care fie
nu slujesc într­un mod evident tezei principale, fie se prelungesc pînă ies din
cadrul strictei lor utilități, devenind interesante în alte moduri. Cea mai
frapantă digresiune o constituie întîlnirea fixeur­ului, în trenul de noapte
care­l duce de la București la Cluj, cu un bărbat fără o mînă și plin de
povești halucinante despre membrul lui “fantomă”. Disponibilitatea de a
digresa astfel face mai degrabă bine filmului – creează o contrapondere
pentru schematismul analogiei între jurnalism și exploatare sexuală, și îl
menține imprevizibil.

Încă și mai important e felul în care Sitaru și scenariștii își aleg clișeele –
uneori ieșind în întîmpinarea lor, iar alteori făcînd exact opusul, într­un mod
care, de asemenea, menține filmul greu previzibil. Ca să afle ce­i cu ONG­ul
religios care le interzice jurnaliștilor s­o intervieveze pe fosta lucrătoare
sexuală, fixeur­ul își vizitează un amic (Vlad Zamfirescu), funcționar de stat
care se ocupă de fonduri europene. Acesta e corupt și scîrbos într­un fel
care ne e foarte familiar din cinemaul românesc recent (între două telefoane
în interes de nepotism, el îi descrie pe religioși ca pe unii care “cheltuie o
căruță de bani ca să învețe niște curve să coasă la mașină”). Dar, după cum
s­a putut deja constata pînă în acel punct, cu prilejul unei secvențe implicînd
vameși români, Fixeur nu e un film românesc în care toți slujbașii de stat
sînt corupți (după cum nu e nici pe departe un film românesc care să
contrasteze români “înapoiați” cu occidentali “luminați”). Călugăriței care
conduce centrul religios (Cristina Toma) nu numai că­i pasă cu adevărat de
minora vîndută pentru sex în Franța, dar se dedică îngrijirii ei într­un mod cît
se poate de rațional. Reporterilor francezi și fixeur­ului lor le ține piept cu
politețe (într­o franceză excelentă), dar și cu aerul că știe prea bine cine sînt
și ce vor ei, și nu fără un pic de malițiozitate – atunci cînd îi invită ca, dacă
pe ea o găsesc încuiată, să stea de vorbă pe mai departe cu cei doi vlăjgani
care par să piardă timpul în fața centrului. (Momentul actoricesc oferit de
regizor și de scenariști Cristinei Toma constituie cel de­al doilea vîrf de
intensitate al filmului.) Interesantă e și confruntarea cu vlăjganii (care dau
semne că i­au așteptat pe intruși, știind foarte bine – la fel cum știe și
călugărița – ce hram poartă aceștia): nu e deloc o simplă – lipsită de ironie –
confruntare între “civilizați” și “sălbatici”. În rest, primarul care nu știe cum
să­i mai slugărească pe francezi în timpul interviului cu mama lucrătoarei
sexuale este un personaj foarte familiar, dar vehemența cu care cealaltă
fiică a femeii (Alma Căldare) îi dă afară din casă este surprinzătoare.
Jurnalistul bistrițean jucat de Liviu Topuzu e o caricatură de scriitor
provincial lipsită de surprize (secvența cu bistrițenii și parizienii angajați în
schimburi interculturale la cîrciumă nu e cea mai proaspătă), dar polițistul
local jucat de Adrian Titieni se dovedește a fi ceva mai mult decît micul
feudal corupt care ni se arată la prima vedere.

Scenariul e structurat într­un mod care în cinematografia românească a
ajuns să fie asociat cu influența lui Răzvan Rădulescu (prezent, de altfel, pe
genericul lui Fixeur în calitate de consultant): acțiunea desfășurată pe o
perioadă scurtă de timp, personajul principal care, plecat într­o misiune, se
afundă de fapt într­o criză și se pomenește pus în fața unei acțiuni de o
gravitate morală pe care nici nu e neapărat capabil s­o conștientizeze –
fixeur­ul ajuns în sfîrșit în situația de a putea s­o intervieveze pe minora
traumatizată (Diana Spătărescu), într­o mașină dincolo de geamurile căreia
începe să plouă, în timp ce polițistul care practic i­a vîndut fata face de
pază. (Este cel de­al treilea moment de vîrf din Fixeur – primul film de
lungmetraj în care Tudor Aaron Istodor impresionează.)

Stilistic, Adrian Sitaru refuză cele două rețete de realism intens utilizate la
ora actuală de către cineaștii români – atît cea bazată pe cadre lungi (Puiu,
Mungiu), cît și cea bazată pe o combinație de filmări din mînă, jump­cut­uri
și sărituri peste axul de 180 de grade (Poziția copilului al lui Călin Peter
Netzer). Sitaru optează pentru un decupaj regizoral relativ clasic, dar cu
destule idiosincrazii – de pildă, scene de dialog în cursul cărora montajul
refuză să comute de la un vorbitor la altul în funcție de cui i­a venit rîndul la
replică, sau scene de dialog în cursul cărora camera de filmare îi ignoră
total pe vorbitori, panoramînd peste un cîmp sau peste piața centrală a unui
oraș. Regizor prolific, constant­inventiv, de o dexteritate uneori facilă,
înclinat să zgîndăre, uneori ieftin, susceptibilități și prejudecăți morale,
Adrian Sitaru (născut în 1971) a semnat înainte de Fixeur  patru filme de
lungmetraj și un număr de scurtmetraje (precum și episoade din serialul TV
În derivă), unele bune (Din dragoste cu cele mai bune intenții), altele mai
puțin (Domestic, Ilegitim), unele cu susținere financiară de la CNC, altele
fără. Fixeur e cel mai solid și mai incisiv dintre filmele lui.