Fragment dintr-o cuvântare a lui Mihail Kogălniceanu din 19 octombrie 1857

„Dorința cea mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generațiile trecute, [...]
este unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită și neapărată,
pentru că în Moldova și în Valahia suntem același popul, omogen, identic ca nici un altul, pentru
că avem același început, același nume, aceeași limbă, aceeași istorie, aceeași civilizație,
aceleași instituții, aceleași legi și obiceiuri, aceleași temeri și aceleași speranțe [...],același
viitor de asigurat și în sfârșit aceeași misie de împlinit.”

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

24 ianuarie 1859

I. Contextul intern și extern

În plan intern, Convenția de la Balta-Liman, încheiată în anul 1849 stabilea dominația
efectivă a Rusiei și a Imperiului Otoman în Principate. Cele două puteri au numit noi domni pe o
perioadă de 7 ani – Barbu Știrbei în Țara Românească și Grigore Al. Ghica în Moldova,
controlând îndeaproape activitatea acestora. Ambii domni au încurajat dezvoltarea economică și
învățământul și au avut o bogată activitate reformatoare. Grigore Al. Ghica a îngăduit
revoluționarilor exilați în 1848 să revină în țară, numindu-i pe unii miniștri (Costache Negri,
Mihail Kogalniceanu). De asemenea, a decretat emanciparea robilor țigani, a aprobat tipărirea
letopisețelor Moldovei, a desființat cenzura și a decretat libertatea presei.
Pe plan internațional, o nouă criză survenită în relațiile dintre Rusia și Imperiul Otoman
a declanșat în 1853 Războiul Crimeei, în care Franța și Anglia s-au implicat un an mai târziu.
Principatele au fost ocupate de trupe rusești și austriece. Domnitorii s-au refugiat la Paris. Marile
Puteri pregăteau alegerea unor adunări consultative speciale – numite adunări ad-hoc, în fiecare
Principat care aveau misiunea de a face cunoscută unei comisii internaționale părerea românilor
asupra unirii și problemelor importante. Rezoluțiilor acestor adunări urmau să fie prezentate
Conferinței Marilor Puteri, organizată la Paris, unde se luau deciziile finale, comunicate ulterior
românilor sub forma unui decret promulgat de sultan. Trupele militare straine trebuiau sa fie
retrase. Imperiul Otoman numea, în mod provizoriu, caimacami și locțiitori ai domnului, pentru a
supraveghea și menține stabilitatea în cele două țări române.

1
 În 1858, la Paris, în cadrul Conferinței Marilor
Puteri, comisia de anchetă prezenta raportul său asupra
dorințelor românilor. După discuții prelungite, s-a
semnat Convenția de la Paris, al cărei scop era de a oferi
Principatelor o formă de organizare internă definitivă.

II. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza și

realizarea Unirii
În Moldova, la 5 ianuarie 1859, Adunarea
dominată de membrii Partidei Naționale l-au ales, în
unanimitate, domn pe liderul unionist Alexandru Ioan
Cuza.

Alexandru Ioan Cuza (1820-1873)

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie
persoane diferite, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara
Românească. Adunarea Electivă munteană era dominată de forțele convervatoare, care susțineau
un alt candidat. În aceste împrejurări, liberalii au făcut apel la presiunea maselor pentru a
contracara această majoritate. Cele două tabere au renunțat la candidații proprii, acceptând
candidatura lui Cuza.
Astfel, la 24 ianuarie 1859, Adunarea din Țara Românească l-au ales domn pe
Alexandru Ioan Cuza. Acest act politic a inaugurat politica faptului împlinit.
Uniunea personală nu era recunoscută de Marile Puteri. La Iași și București funcționau
două guverne și două Adunări, iar organizarea administrativă era lipsită de unitate. Principalele
obiective ale noului domn erau recunoașterea dublei alegeri, realizarea unirii politice și
administrative depline și recunoașterea ei, alcătuirea unui plan de reforme care să modernizeze
societatea românească.
Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Împeriul Otoman și de Austria
drept o încălcare a Convenției de la Paris. La a treia ședință a Conferinței de la Paris din 1859,
sub presiunea puterilor garante, Imperiul Otoman și Austria au recunoscut dubla alegere.
Astfel, Marile Puteri au votat pentru acceptarea dublei alegeri, în toamna anului 1859.
Ulterior, pe plan intern, Cuza a acționat în vederea unificării administrative și militare.
Astfel, a unificat serviciile de vamă, serviciul telegrafic, a promovat elemente ale burgheziei în
aparatul de stat, a numit funcționari moldoveni în Țara Românească și invers, s-a preocupat de

2
uniformizarea armatei. La Conferința de la Constantinopol, organizată la sfârșitul anului 1861,
Marile Puteri au convins sultanul să emită un firman prin care să recunoască oficial unirea pe
timpul domniei lui Cuza.
Domnitorul a proclamat imediat unirea și nașterea națiunii române. În aceste condiții,
începea o amplă activitate reformatoare bazată pe crearea instituțiilor statului național modern,
care să înlocuiască vechiul sistem politico-social dominat de marii proprietari funciari.

Fragment din Proclamația lui Alexandru Ioan Cuza adresată țării la 23 decembrie 1861
„Unirea este îndeplinită, naționalitatea
română este întemeiată. Acest fapt
măreț, dorit de generațiile trecute [...]
s-a recunoscut de Înalta Poartă și de
Puterile garante și s-a înscris în
datinile națiunilor.”

Primul Guvern unic al Principatelor a fost format la 22 ianuarie 1862 și a fost condus de
Barbu Catargiu.
Cel mai important guvern din timpul domniei lui Cuza, considerat astfel pentru activitatea
sa reformatoare este cel condus de Mihail Kogalniceanu, numit în octombrie 1863.
În această perioadă, Principatele au urmat în politica externă o direcție proprie. Cuza a
concentrat în mâinile sale toate pârghiile externe pentru a evita eventualele oscilații provocate de
viața internă. Oameni politici importanți precum Ion Bălăceanu, Ștefan Golescu, Vasile
Alecsandri, Dimitrie Brătianu, Costache Negri au fost însărcinați cu misiuni diplomatice în
capitalele europene. Domnitorul a susținut misiunile de eliberare ale popoarelor din Europa
Centrală și Estică, emigrația poloneză, pe cea maghiară și pe cea bulgară de pe teritoriul
Principatelor. A organizat și coordonat propaganda românească în străinătate și a susținut
dezvoltarea culturală a românilor din Imperiul Hasburgic pentru care a alocat sume importante
din bugetul statului.
A înființat, de asemenea, agenții diplomatice la Constantinopol, Paris și Belgrad, iar în
1862 a creat ministerul de externe care coordona întreaga politică externă.

3
 III. Sfârșitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
La începutul anului 1863, împotriva lui Cuza s-a conturat „monstruoasa coaliție”, grupare
eterogenă formată din liberali radicali, în frunte cu Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti, și
conservatori. Primii erau, alături de cei moderați, continuatorii ideologiei de la 1848, dorind o
transformare economică și socială radicală, după modelul Europei Occidentale, în timp ce
conservatorii doreau păstrarea tradițiilor și privilegiilor epocii premergătoare revoluției și
insistau ca dezvoltarea să se facă lent și fără schimbări radicale. Pentru ambele grupări, Cuza
ducea o politică necorespunzătoare, existau diferențe ideologice și, în plus, domnul hotărâse să
conducă autoritar.
Deși Cuza a reușit să pună în aplicare ambițiosul său program legislativ și de organizare a
unor instituții moderne, poziția i-a fost subminată de activitatea „monstruoasei coaliții”.
Conservatorii l-au criticat pentru reformele agrară și electorală, iar liberalii radicali i-au reproșat
că era prea moderat. Domnitorul s-a gândit la abdicare, după cum a mărturisit în scrisoarea către
Napoleon al III-lea în care justificându-și politica și intențiile, se declară gata să abdice în
favoarea unui prinț străin. Aceeași declarație a făcut-o la deschiderea Corpurilor Legiuitoare, în
decembrie 1865.
Liberalii radicali conduși de Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti au organizat lovitura de stat
de la 11 februarie 1866. Cuza a semnat actele de abdicare și a plecat în străinătate, unde a murit
în mai 1873.