COMUNICAREA IN RELATIA PROFESOR-ELEV-PARINTE

În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul

comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care o poate avea sau nu. Dar
utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă personalităţii.
Se pune întrebarea « Ce este personalitatea ? ». În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei,
între anumite limite se confundă cu istoria răspunsurilor la această
fundamentala întrebare. Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana : «
Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie teoretică
elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi
funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană
». Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte
influenţe educative ce se exercită asupra copilului. Educaţia este cea care desăvârşeşte
fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la
comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale
unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Mediul familial este primul mediu
educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial
dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de
neînlocuit. Familia îndeplineşte importante funcţiuni în procesul general al integrării
copilului în mediul social, fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale:
• creează o dependenţă absolută a copilului faţă de membrii microgrupului familial din
punct de vedere fizic, psihic, material ;
• impactul emoţional pe care îl exercită este maxim ;
• oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi ;
• creează un stil comportamental care se imprimă asupra întregii evoluţii a individului ;
• influenţa educativă pe care o exercită familia face parte integrantă din viaţă.
Familia trebuie să înţeleagă că un copil nu este un televizor, o jucărie care poate fi reparată
atunci când se strică. Copilul are un suflet care trebuie dezvoltat din toate punctele de
vedere, astfel încât să fie capabil să răzbată în viaţă. Fiecare membru al familiei trebuie să
devină sensibil la nevoile şi sentimentele copiilor. Părinţii trebuie să înţeleagă că ei pot
influenţa comportamentul copiilor. Părinţii vor înţelege că regulile de educaţie diferă de la
o familie la alta în funcţie de copil, de problemele familiei, de concepţia familiei despre
viaţă şi împlinirea ei. Părinţii trebuie să petreacă mai mult timp cu copiii,
să le acorde mai multă atenţie, să-i laude cât mai des, să-i recompenseze, dar să le
stabilească şi limite, să-i pedepsească.
Comunicarea dintre părinte şi copil trebuie să fie bună şi permanentă. Părintele va
prezenta interes faţă de ceea ce povesteşte copilul. Împreună stabilesc care sunt problemele
şi cum pot fi rezolvate. Părinţii trebuie să cunoască posibilităţile de înţelegere ale propriilor
copii, să-i încurajeze. Între recompensă şi pedeapsă trebuie să existe un echilibru. Părinţii
trebuie să vadă din ce cauză a greşit copilul, să-l facă să înţeleagă unde a greşit.
Adulţii nu trebuie să-şi piardă controlul, să-şi descarce frustrările zilnice asupra copilului.
O astfel de descărcare nervoasă lasă urme adânci în personalitatea copilului. Copilul are
nevoie de un mediu părintesc cald, liniştit.
Părinţii trebuie să ducă un mod de viaţă corect, echilibrat, să dea dovadă de o atitudine
civilizată faţă de ei înşişi şi faţă de cei din jur. Familia trebuie să aibă disciplina ei. Părinţii
nu trebuie să-şi pedepsească copiii fără să le arate adevăratele motive. Toate problemele
vieţii se pot rezolva mai uşor într-un climat de prietenie şi de înţelegere.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze
rapid şi eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, grădinita
şi şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au misiunea de formare a cetăţenilor
conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are sorţi de izbândă
fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ.
Între aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi „un soi de
personalitate colectivă” de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii
copilului, are un rol foarte important în ajutorul pe cate trebuie să îl dea şcolii. Oricine
lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate realiza socializarea primară prin
care copilul să-şi interiorizeze valorile civice fundamentale. Pe o astfel de temelie şubredă
şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub influenţa societăţii şi
în special a familiei.
Cu părere de rău trebuie să spun că se constată în ultima vreme o depărtare a familiei de
şcoală, o scădere a interesului părinţilor pentru rezultatele şcolare. Părinţii sunt îngrijoraţi
de viitorul copiilor dar, în acelaşi timp nu mai au răbdare să le acorde atenţie. Acest lucru
se constituie într-un semnal de alarmă care m-a determinat să aflu care sunt adevăratele
cauze ale acestui fenomen încât să pot remedia măcar o parte dintre ele. Se impune o
reconsiderare a relaţiei familie-şcoală. Aceasta nu trebuie să fie semidirecţională, redusă la
simpla informare a părinţilor asupra rezultatelor la învăţătură. Şcoala trebuie să convingă
familia ca ea să devină un participant activ în procesul de instruire- educare. Influenţele pe
care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare
măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (un
comportament civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine, prietenie) găseşte un
răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Colaborarea mea cu familia s-a concretizat într-un program comun de activităţi ale şcolii
cu aceasta. Am inclus lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului,
serbări şcolare. Părinţii au văzut în mine un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i
poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care am afişat-o. Aşadar e o sarcină a şcolii să
identifice situaţiile problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile
educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie
este determinantă în educarea copiilor.

Educaţia în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi
rezolvarea problemelor de viaţă.
 COMUNICARE

,,RELATIA
PROFESOR-ELEV-
PARINTE’’

Diriginte: Șevciuc Tatiana