1. Cine are dreptul de înaintare a acțiunii de apărare a dreptului de proprietate?

Proprietatea reprezintă o instituție esențială care definește sistemul economic și social. Prin
proprietate se înțelege totalitatea relațiilor dintre oameni, privind însușirea bunurilor, relațiilor
reglementate de norme sociale specifice diferitelor epoci istorice.

Acțiunea de apărare a dreptului de proprietate poate fi înaintată de către proprietarul bunului de

reclamantul care trebuie să facă dovada dreptului de proprietate. În stabilirea situației de fapt,
instanța de judecată are obligația de a se baza pe probe concrete.

2. Cîte tipuri de mijloace juridice de apărare a dreptului de proprietate sunt?

Sunt stabilite două feluri de mijloace de apărare: mijloace indirect și mijloace directe. Apărarea
dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale principale sse realizează direct sau indirect,
printr-o diversitate de mijloace juridice, reglementate de normele mai multor ramuri de drept:
dreptul civil și dreptul procesual civil, dreptul penal și procedural penal, dreptul administrativ,
dreotul comercial, dreptul muncii, etc. Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate sînt niște
acțiuni prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile aduse dreptului său, asigurînd exercitarea
lui condiții normale.Principalele mijloace de apărare a dreptului de proprietate sînt cele prevăzute în
dreptul civil și dreptul procedural civil. Indirect, dreptul de proprietate este apărat și de instituțiile
din alte ramuri de drept. Astfel prin instutuțiile și normele respective se urmărește în principiu alte
scopuri și numai implicit ele au ca efect apararea deptului de proprietate sau a altor drepturi reale.
În concluzie putem defini mijloacele de apărare a dreptului de proprietate și alte drepturi reale ca
fiind totalitatea acțiunilor în justiție prin care titularul dreptului solicită instanțelor de judecată să
pronunțe hotărîri în în scopul de a înlătura orice atingere sau încălcare a dreptului său.
Există mai multe clasificări ale mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate. Cea mai simplă și
concisă ni se pare acea clasificare care grupează aceaste mijloace în două mari categorii: directe sau
specifice și indirecte sau nespecifice. Mijloacele juridice directe sau specifice de apărare a dreptului
de proprietate și a altor drepturi reale constau în acele acțiuni, numite reale care se întemeiază
direct și nemijlocit pe un dret real sau pe faptul posesiei unui imobil. Aceste acțiuni sunt de două
feluri: acțiuni pețitorii sau acțiuni posesorii.

3. Ce este acțiunea pețitorie?

Acțiunile pețitorii sînt acele acțiuni prin care se solicită instanței de judecată să stabilească în mod
direct că reclamantul este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real aupra unui bun.
Redobîndirea posesiei bunului, asupra căruia poartă acel drept real reprezintă doar un efect
accesoriu al admiterii acțiunii pețitorii. Dintre acțiunile pețitorii, legislația noastră civilă
reglementează următoarele feluri de acțiuni: acțiunea în revendicare, acțiunea în grănițuire,
acțiunea negatorie și acțiunea confesorie.

4. Descrieți acțiunile posesorii.

Acțiunile posesorii sînt acele acțiuni prin care se urmărește apărarea posesiei, ca simplă stare de
fapt, împotriva oricărei tulburări, fie pentru a o menține, fie pentru a o redobîndi dacă a fost
pierdută.
5. Mijloacele nespecifice (indirecte) de apărare a dreptului de proprietate.
Mijloacele juridice indirecte sau nespecifice sînt acele acțiuni în justiție care se întemeiază direct și
nemijlocit pe drepturi de creanță, în scopul realizării lor. Însă drepturile de creanță se nasc și se
realizează în strînsă legătură cu dreptul de proprietate. De aceia, de cele mai multe ori prin
promovarea acestor acțiuni, se înlătură indirect atingerile aduse însuși dreptului de proprietate a
reclamantului. Se includ în această categorie: acțiunile în executarea contractelor civile ; acțiuni în
răspunderea contracuală ; acțiunile întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză; acțiunea în
restituirea plății nedatorate; etc.

6. Acțiunea de revendicare.

Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să i
se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și pe cale de consecință, să-l
oblige pe pîrît la restituirea posesiei bunului. Conform art.374 alin 1 Cod Civil, proprietarul este în
drept sa-și revendice bunurile aflate în posesie nelegitimă a altuia.
Caracteristicile juridice ale acțiunii în revendicare: acțiunea în revendicare prezintă următoarele
caractere juridice: reală, pețitorie și imprescriptibilă. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală
deoarece poate fi introdusă împotriva oricărei persoane car încalcă dreptul de proprietate. Acest
caracter se explică prin aceia că ea însoțește, apără și se întemeiază direct și nemijlocit pe dreptul de
proprietate. Ea se deosebește de acțiunile personale prin aceia că ele se întemeiază pe drepturile de
creanță, fiind admisibile doar împotriva debitorului.Acțiunea în revendicare este o acțiune pețitorie,
ceia ce înseamnă că prin ea se pune în discuție, într-un proces, însăși existența dreptului de
propritate a reclamantului, el fiind obligat să facă dovada dreptului său de proprietate. Aceasta spre
deosebire de acțiunile posesorii prin care se cere păstrarea sau restituirea posesiei bunului ca simplă
stare de fapt, acțiunea în revendicare , oricît timp ea nu ar fi exercitată, aceasta nu se stinge prin
neuz decît odată prin stingerea însuși a dreptului de proprietate pe care îl însățește și-l apără.
Acțiunea în revendicare poate fi introdusă doar de titularul dreptului de proprietate. Aceasta
reiese din dispozițiile art. 374 alin 1 Cod Civil, potrivit căruia „proprietarul este în drept să-și
revendice bunurile aflate în posesiunea nelegitimă a altuia”. Dacă bunul se află în coproprietate
acțiunea în revendicare va putea fi introdusă de către toți copărtașii. Dcaă bunul se află în
devălmășie oricare dintre coproprietari devălmași vor putea introduce acțiunea în revendicare.
Pîrîții, în cazul acțiunii în revenicare, sînt persoanele care sunt posesorinilegali a bunului care-l
posedă la momentul introducerii acțiunii.

7. Obiectul revendicării

Obiectul revendicării pot fi doar bunurile determinate individual, care sînt în natură la
momentul introducerii acțiunii în revendicare. Nu pot fi obiect al revendicării bunurile determinate
generic, sau cele care nu s-au păstrat în natură ori care au suferit schimbări esențiale, cînd se va
intenta o acțiune în repararea daunei materiale. Deseori bunul revendicat nu se află în posesia celui
care la deposedat nemijlocit, ci în posesia unui subdobînditor. În acest caz deosebim două situații:
revendicarea bunului de la subdobînditorul de rea-credință. Posesia de rea credință a unui terț
dobînditor, a hoțului sau a găsitorului nu poate avea ca efect dobîndirea dreptului de proprietate
asupra unui bun mobil, indiferent de durata de timp cît a fost exercitată. Avînd în vedere că aceste
persoane beneficiază de prezumția bunei-credințe (art.307 alin 1, Cod Civil) sarcina probei relei
credințe revine reclamantului. Buna sau rea credința se apreciază în momentul dobîndirii bunului.
În cazul revendicării bunului de la subdobînditorul de bună- credință, trebuie să facem
deosebire după cum actul translativ de proprietate este cu titlu gratuit sau oneros. Dacă
dobînditorul de bună credință a dobîndit bunul cu titlu gratuit el va avea situația juridică a
subdobînditorului de rea credință, adică va fi obligat să reîntoarcă bunul reclamantului (art.375 alin
2 Cod Civil).

8. Revendicarea bunului dobîndit cu titlu oneros.

Dacă bunul a fost dobîndit cu titlu oneros, revendicarea este posibilă, doar în cazurile prevăzute
de lege. Astfel, din interpretarea art.375 alin.1 Cod Civil, bunul va putea fi revendicat dacă el a ieșit
in patrimoniul reclamantului, contrar voinței acestuia, fie că a fost furat sau pierdut. Dacă posesia
bunului a fost transmisă unei alte persoane în temeiul unui contract, iar acesta vinde bunul unei
terțe persoane, el nu va mai putea introduce acțiunea în revendicare, ci o acțiune ce va izvorî din
neexecutarea contractului. Potrivit art.331 alin 1Cod Civil, terțul de bună credință va dobîndi
proprietatea asupra bunului , chiar dacă acel ce a dispus de bun nu era proprietarul lui.
Principalul efect al admiterii acțiunii în revendicare îl reprezintă recunoașterea existenței
dreptului de proprietate al reclamantului, împotriva voinței și susținerilor pîrîților. Pe cale de
consecință, instanța îl va obliga pe pîrît să restituie bunul reclamantului și să se abțină de la orice
faptă prin care ar aduce atingerea exercițiului normal și deplin al dreptului de proprietate. Bunul se
va transmite în natură și liber de orice sarcină constituit de pîrît în favoarea unor terțe persoane.
Dacă bunul nu poate fi restituit în natură, pîrîtul este obligat să-i plătească reclamantului un
echivalent bănesc. Dacă bunul revendicat a produs fructe deosebim după cum pîrîtul a fost de bună
credință sau de rea credință. Dacă pîrîtul posesor a fost de bună credință el are dreptul să păstreze
fructele bunului în proprietatea sa. Din interpretarea art. 307 alin 2 Cod Civil, rezultă că buna
credință încetează pe data introducerii acțiunii în revendicare, dar numai dacă acțiunea în
revendicare va fi admisă.

9. Posesorul de rea credință.

Dacă pârâtul posesor de a fost de rea credință, va fi obligat să restituie reclamantului fructele în
natură sau contravaloarea lor (art.312 ali 1 CC). De asemenea, reclamantul va putea să ceară
posesorului de rea credință și veniturile pe care le-ar fi obținut dacă nu ar fi folosit în mod judicios
bunul. Astfel, potrivit art. 312 alin 1CC, posesorul de rea credință este obligat să compenseze
contravaloarea fructelor pe care le-a obținut in culpa sa. Indiferent că a fost de bună sau rea
credință, pîrîtul are dreptul să pretindă reclamantului restituirea cheltuielilor necesare, cele făcute
cu conservarea bunului, și utile- cele care au adus la sporirea valori bunului.

10. Grănițuirea