Baltagul

Definiţie
Romanul este specia genului epic în proză cu acţiune mai complicată şi mai mare
întindere decât nuvela desfăşurată pe mai multe planuri narative cu personaje numeroase.
Romanul tradiţional zugrăveşte o lume omogenă, raţională în care valorile obştei
se dovedesc în stare să le integreze pe cele individuale. Morala tuturor triumfă asupra
moralei individului.
Geneza
Publicat în 1930, “Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un adevărat “poem al
naturii şi al sufletului omului simplu”. ( G. Călinescu )

Tipologia romanului
Romanul Baltagul scris de Mihail Sadoveanu este tradiţional de tip obiectiv prin
respectarea tiparelor scrisului convenţional accesibil şi a normelor naraţiunii omnisciente
prin prezentarea unei lumi omogene şi a unui anumit tip de personaje.
De asemenea opera este un roman realist, social, mitic, poliţist, iniţiatic, de
dragoste. În funcţie de abordare, tema romanului diferă. Ca roman realist, opera prezintă
în antiteză, lumea arhaică, de sus, în care oamenii se ghidează după legile tradiţiei şi cea
nouă, de jos în care îşi fac simţite prezenţa relaţiile de tip capitalist de la începutul sec. al
XX-lea.
Sadoveanu n-a dat curs imaginaţiei poetice, ci observaţiei. A restrâns descrierea
dezvoltând acţiunea, a zugrăvit caractere puternice, variate sau pitoreşti. Satul de munte e
înfăţişat meticulos, prin raporturile dintre oameni prin obiceiuri şi moravuri. Acţiunea e
densă, rapidă, fără ocolişuri lirice.
Sadoveanu pune în centru o femeie foarte inteligentă, calculată care acţionează de
la prima şi până la ultima pagină şi a cărei justiţie nu se bazează pe sentiment şi pe
interesul economic.
Prin îmbinarea elementului ciclic milenar cu cel social istoric pe deoparte şi a
fatalităţii transcendente a mandatului Vitoriei cu spiritul omenesc de răzbunare care o
animă pe eroină, pe de altă parte, rezultă un polimorfism al cărţii: realistă şi simbolică,
roman poliţist şi parafrază a Mioriţei.
Scrierea are caracter mitic baladesc zugrăvind o civilizaţie pastorală milenară, iar
Vitoria Lipan săvârşeşte un act de justiţie, încărcat de semnificaţii moral-religioase „în
aceeaşi măsură în care Antigona înfruntă pe Creon şi merge cu bunăştiinţă la moarte,
dorind să dea fratelui urgisit, Polinice, împăcarea mormântului”(Perpessicius)
Împlinirea ritualului religios va lăsa locul răzbunării crimei, Vitoria devenind
dintr-o eroină de tragedie supusă fatalităţii condiţiei ei, un simbol al ţărăncii oneste care
aplică „până la capăt cu tenacitate un mandat etic”. În Baltagul se reia mitul lui Isis şi al
lui Osiris.
Din perspectiva cercetărilor întreprinse de Vitoria, romanul poate fi poliţist
întrucât conţine toate elementele: crima (asasinarea lui Lipan), ancheta (investigaţiile
Vitoriei), detectivul (Vitoria),ucigaşul (Calistrat Bogza), complicele (Ilie Cuţui), mobilul
(banii şi oile), rezolvarea cazului şi demascarea vinovaţilor.
 „În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta şi aplicaţie de detectiv.
Vitoria dovedeşte luciditate excesivă. Autoritatea (în persoana lui Anastasie Balmez) nu
are altceva de făcut decât să confirme intuiţia poliţienească a femeii. Prin urmare, Vitoria
e un Hamlet feminin care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale
reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării.”(George
Călinescu)
Vitoria îmbină mai multe metode, trece de la agresivitate la dulceaţă „e văicăreaţă
din ipocrizie, intrigantă şi mincinoasă.”(Nicolae Manolescu)
Nu-şi conteneşte investigaţiile nici în momentul în care o alta ar fi învinsă de
durere. La scoaterea oaselor lui Lipan din râpă, e cu ochii pe Bogza şi pe Cuţui. La
praznicul de înmormântare insinuează, apoi se lasă rugată să povestească şi-l face pe
Bogza să se de-a de gol. Crima e răzbunată. Oile se întorc la stăpân, iar femeia sigură pe
sine, rece şi calculată îi recomandă băiatului ce are de făcut, găsind chiar timp şi pentru
glume.
Ca roman iniţiatic, Baltagul urmăreşte evoluţia lui Gheorghiţă de la copilăria
fericită până la preluarea responsabilităţilor de adult, care se face treptat sub strict
supraveghere a mamei. Şi Vitoria Lipan în drumul de la întuneric spre lumină se iniţiază
în lumea civilizaţiei în care pătrunseseră relaţiile de tip capitalist.
Ca roman de dragoste, Baltagul urmăreşte iubirea juvenilă şi cea matrimonială.
Dragostea dintre Minodora şi băiatul dăscăliţei lui Topor este sortită eşecului prin
nepotrivirea perechii care trebuie să se supună unor legi vechi aflate mai presus de ei.
Dragostea Vitoriei pentru soţ a fost trecută prin focul convieţuirii şi a rezistat. În ciuda
unor certuri şi vorbe iuţi femeia îşi iubeşte soţul şi ştie că sentimentul e reciproc.
Titlul
Titlul este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma magică şi
justiţiară menită să împlinească dreptatea atunci nepătându-se de sânge. În sensul
basmului arhaic e unealtă magică însuşită de răufăcător şi recucerită de erou.
Corespondentul grecesc al acestui cuvânt este „labrys” care înseamnă secure cu două
tăişuri şi labirint. Vitoria parcurge atât labirintul interior, al frământărilor sale, de la
nelinişte la bănuială, apoi certitudine, cât şi un labirint exterior al drumului săpat în
stâncile munţilor pe care îl parcursese şi Nechifor Lipan. Acesta simbolizează curgerea
continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă. Vitoria porneşte în căutarea soţului din
interior, din întuneric pentru a putea ajunge în exterior, la lumină.
Aparţinând genului epic autorul îşi exprimă indirect sentimentele faţă de calităţile
eroinei prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului care povesteşte la
persoana a III-a.
Acţiunea
Acţiunea este plasată între două sărbători creştine, de la Sfântul Dumitru până la
Sfântul Gheorghe. Spaţiul este vast, de la Măgura Tarcăului până în bălţile Jijiei, la Vatra
Dornei, la Suha şi Sabasa.
Incipitul este o legendă spusă de Nechifor Lipan la nunţi şi botezuri pe care
Vitoria, prin memoria afectivă, şi-o aminteşte în timp ce toarce în aşteptarea soţului.
Legenda prezintă locuitorii din „munţii ţărilor de sus”, trăsăturile de caracter generate de
traiul în locuri stâncoase, viaţa aspră a muntenilor cărora Dumnezeu le hărăzise să
stăpânească ce au şi în plus o „inimă uşoară”.
 Având un singur fir narativ, succesiunea secvenţelor este realizată prin înlănţuire.
Acţiunea romanului debutează tradiţional cu portretul personajului principal.
Expoziţiunea o prezintă pe Vitoria aşteptându-şi soţul plecat să cumpere oi de la
târgul de la Dorna. Familia Lipan locuia într-un sat de munte în partea de sus a Moldovei
şi avea doi copii, pe Minodora şi pe Gheorghiţă.
Prelungindu-se nefiresc de mult întârzierea lui Nechifor, Vitoria îşi cheamă
flăcăul dus la stâna la apa Jijiei şi hotărăşte ca amândoi să plece în căutarea lui Lipan.
Aceasta este intriga. Desfăşurarea acţiunii prezintă drumul celor doi pe vreme de iarnă,
popasurile şi oamenii întâlniţi în cale, urmărind parcursul lui Lipan până în localitatea
Suha, unde femeia găseşte cu multă perspicacitate cadavrul soţului într-o râpă aproape de
Crucea Talienilor. Metodic şi cu tact, ea îl provoacă la mărturisiri pe Calistrat Bogza care
îl lovise cu baltagul pe Nechifor, tocmai la praznicul de înmormântare. Scena destăinuirii
felului în care a fost ucis Lipan este punctul culminant, Bogza moare, iar complicele său
este arestat.
În deznodământ mama şi fiul fac planuri pentru viitor luând totul de la capăt.
Personaje
Vitoria :Ca personaj principal Vitoria cucereşte prin frumuseţea fizică şi farmec.
Femeie aspră, meticuloasă, abilă întreprinzătoare, prevăzătoare, este şi o pricepută
gospodină. Fiind superstiţioasă, crede în semne şi vise, în descântece şi vrăji. Cunoscând
sufletul omenesc, tonul adoptat în discuţie este în funcţie de interlocutor şi de scopul
urmărit. Ea trăieşte un zbucium interior ilustrat de frământările pricinuite de întârzierea
soţului. Deşi preotul şi baba Maranda o liniştesc prin vorbele lor, ea nu crede decât în
semnele arătate de vis.
Conflictul exterior se realizează între tradiţiile ancestrale şi civilizaţia din lumea
capitalismului, ceea ce conduce la confruntările Vitoriei cu Minodora, cu Gheorghiţă şi cu
autorităţile, acestea având o amploare mai mică.
Gheorghiţă, fiul Vitoriei şi-al lui Nechifor, este deja iniţiat în tainele vieţii de
păstor. Trecerea de la starea de inocenţă a copilăriei, la maturitate se realizează treptat
prin parcurgerea unui drum iniţiatic.
Nechifor Lipan este personajul absent cunoscut din mărturiile altor personaje. El
apare asemenea eroilor din balade înfăţişat într-o aură legendară.
Narator
Ca roman realist, obiectiv, Baltagul are un narator omniscient, omniprezent,
auctorial şi extradiegetic în raport cu povestirea. Astfel, perspectiva narativă este
“dindărăt”, iar focalizarea neutră sau zero. Există totuşi un caz de focalizare internă când
naratorul ştie tot atât cât şi personajul: atunci când Vitoria interpretează cu naivitate de
om neumblat prin lume organizarea instituţiilor. Aici perspectiva narativă este „împreună
cu”.
Modurile de expunere sunt naraţiunea, cu funcţie de reprezentare a realităţii,
dialogul care susţine veridicitatea şi concentrarea epică, evidenţiind indirect trăsăturile
personajelor.
Descrierea reconstituie într-o manieră documentară universul social prezentat.
Stilul este restrâns, legat de limbaj caracterizându-se prin solemnitate şi
sobrietate.
Impresionează bogăţia lexicală şi farmecul unic al frazei.
 Contextul folosit sporeşte sensurile termenilor celor mai obişnuiţi: ”Tarcăul
fulgeră de vale între stânci”. Atmosfera patriarhală şi culoarea locală sunt realizate prin
descrierea directă a unor peisaje şi obiceiuri, prin apelul la arhaisme şi regionalisme.
Concluzie
„Baltagul este, prin repeziciune şi desăvârşit echilibru al expresiei, una dintre cele
mai bune scrieri ale lui Sadoveanu”.(G.Călinescu)
Opera literară Baltagul este un roman tradiţional de tip obiectiv prin respectarea
normelor naraţiunii omnisciente, prin prezentarea unei lumi omogene, prin sursa de
inspiraţie, prin mesajul transmis, acela că răul este întotdeauna pedepsit.