This post was republished to U.B.I.K.

at 4:49:35 AM 1/1/2011

Panaceul

Numele meu este Mordechai Buxbaum. M-am născut şi am locuit

toată tinereţea mea în oraşul Arad. Am învăţat de la tatăl meu meseria de
croitor iar în ziua de 1 septembrie 1939, la începutul războiului, aveam o
croitorie în care munceau alături de mine o calfă şi doi ucenici.
În ziua de 18 iunie 1942, imediat după orele 14, în timp ce aşteptam
pe peronul gării mari din Arad un tren care trebuia sa vină de la Deva, am
fost arestat fără ca cei ce mi-au pus cătuşele să-mi comunice motivul
arestării. După câteva zile de ciomăgeală petrecute în beciurile Gestapo-
ului, am aflat că sunt un gunoi, o dejecţie şi o ruşine pentru omenire şi am
fost trimis la Konzentrationslager Buchenwald. Am aflat ulterior că
motivul determinant al arestarii si condamnarii mele era “rasa iudaică” din
care fac parte.
În locul acela numit Buchenwald urma să ispăşesc, asadar, o
condamnare pentru o vină închipuită. Probabil că nu vă veţi mira dacă vă
scriu că o condamnare pentru o vină închipuită se dă pe o durată
nedeterminată. La Buchenwald, în ciuda aşteptărilor mele foarte pesimiste,
am reuşit să supravieţuiesc până în 4 aprilie 1945 când porţile au fost
deschise de soldaţii Diviziei nr. 89 de infanterie din armata Statelor Unite
ale Americii.
***
Pe Albrecht van der Stel l-am cunoscut la câteva luni după ce am
ajuns în KZ Buchenwald. Albrecht era un roşcovan zdravăn, ciolănos dar
fară să pară deloc slab, cu ochi albaştri, care afară de afrikaans şi de
olandeză vorbea bine germana şi o rupea binişor în franceză, engleză,
portugheză şi ceva idiş. Roşcovanul acesta cu ochi albaştri povestea oricui
dorea să-l asculte că-i plăceau caii, munţii, marea, femeile, luptele libere,
romul şi berea. Avea sute de poveşti despre locurile şi porturile pe unde
trecuse, încăierările dintre marinari şi despre femeile iubite în graba dintre
sosirea unei nave şi plecarea alteia. Dar cel mai mult, lui Albrecht van der
Stel îi plăcea să facă planuri şi să viseze. Planuri măreţe: “Atacăm garda SS
… le luăm armele şi îi închidem în latrină… pornim către americani
atacându-i pe nazişti pe la spate”; planuri duioase: “O să-mi fac o casă
lângă Bloemfontein, o casă cu o terasă plină de trandafiri, … să-mi cresc
acolo copilaşii”; planuri aiurite: “… o să umplu un butoi de 1000 de litri cu
bere Grolsch şi o să îmbăiez în el vreo câteva fetişcane frumoase”
“Oy-Gevalt! Ce vise, ce planuri!”
Adevărul este că, în cei doi ani dinaintea eliberării noastre, Albrecht
se dovedise, cu tot cu planurile lui fanteziste şi cu visele sale aiurite, un
prieten de nădejde căruia mulţi îi datorau viaţa. Albrecht ştia să se prefacă
de minune bolnav ca să rămână în urmă pentru a ajuta pe altul care era
într-adevăr bolnav, ştia să joace teatru în faţa gardienilor prefăcându-se
umil-caraghios pentru ca să obţină ceva, Albrecht putea să te ajute la
muncă fără ca gardienii să observe. Ştia să facă rost de tot felul de lucruri
folositoare, şi să procure câte ceva de mâncare pe care apoi să o împartă cu
noi, cei care nu ne descurcam atât de bine ca el, umplându-ne în schimb
urechile cu tot felul de poveşti. Trebuie să fi avut ceva peste 50 de ani (cu
toate că arăta de cel mult 45) şi cred că dusese o viaţă foarte aventuroasă
sau … mă rog … mult mai aventuroasă decât viaţa mea de croitor. După
măsura pentru timp folosită în KZ Buchenwald era un om bătrân şi toţi ne
miram de sănătatea şi de forţa lui. Dar timpul şi viaţa păreau să aibă altă
durată pentru el iar anii petrecuţi în lagăr nu-l şubreziseră aproape deloc.
Părea că el mănâncă altă mâncare şi bea altă apă decât restul şi rămăsese
acelaşi roşcovan înalt şi vânjos ca şi în prima zi când îl zărisem în baraca
noastră.
Cum de ajunsese un olandez într-o baracă unde erau doar evrei a
rămas destul de mult timp o enigmă. Enigma a dispărut după câteva luni
într-o cascadă de urlete de supărare şi într-o mare de înjurături mârâite în
vreo 7-8 limbi când, provocat de Arie Reuben, Albrecht l-a ridicat în aer
ţinându-l de reverul zeghei şi i-a zbierat în nas că Albrecht van der Stel
merită să fie făcut măcar “jidan de onoare” pentru că s-a dat drept jidan
când era pericolul mai mare. Ceva mai calm, a povestit apoi, că fiind arestat
de Gestapo pe Bergselaan, în Rotterdam, pentru legăturile sale cu
rezistenţa olandeză, la întrebarea despre naţionalitate afirmase că-i jidan-
aryan numai ca să-l vadă pe Hauptsturmführer-ul care-l ancheta că se
schimbă în 30 de secunde în toate cele trei culori ale drapelului nazist,
făcându-se alb la faţă de surpriză, roşu de nervi şi apoi negru de supărare.
“Treaba asta m-a costat patru dinţi şi două măsele, dar a meritat” rânjea
Albrecht arătându-ne ştirbiturile.
 De câte ori vreunul din noi îl striga: “Hei, olandezule!”sărea în sus.
“Nu-s olandez, sunt bur!” mârâia el explicând apoi câte o jumătate de oră,
pentru oricine dorea să-l asculte, diferenţele dintre unii şi ceilalţi.
Albrecht îşi petrecuse doi ani din copilărie, de la 8 la 10, într-unul din
lagărele britanice din vremea celui de-al doilea război dintre buri şi
britanici. “Dacă urâţii ăia îmbrăcaţi în kaki, care ne-au ars ferma şi l-au
împuşcat pe tata n-au reuşit să mă dea gata când eram doar un copilaş,
aştialalţi cu feţele lor de proşti, uniforma de hornar şi cu mutriţa rânjită a
mamei lor pe caschetă n-au nici o şansă!, zicea el împăunându-se.
Roşcovanul atârnase spânzurat aproape două zile întregi în “pădurea
cântătoare” în care Hauptscharführer-ului Sommer îşi agăţa victimele cu
mâinile la spate. Scăpase de acolo din două motive din care doar primul
era meritul său: era neobişnuit de rezistent la frig. Celălalt motiv, mai
obiectiv, era întâmplarea care făcuse ca tocmai atunci să sosească în lagăr
anchetatorul-judecător SS Konrad Morgen. Umerii luxaţi şi degerăturile i se
vindecaseră în mod aproape miraculos iar Albrecht era singurul care putea
să râdă şi să glumească cu privire la experienţa aceasta.
***
Mă ghemuisem lângă roşcovan şi priveam gardul din sârmă
ghimpată care deşi nu mai era străbătut de curentul electric ci doar de
vântul rece de primăvară, părea la fel de sinistru şi ucigător ca şi înainte.
Cu toate că acum îl puteam atinge fără că cad electrocutat, iar soldaţii
americani chiar o făceau, zâmbind cu nepăsarea lor de tineri neştiutori, noi,
cei care fusesem închişi acolo, nu ne apropiam de el la mai puţin de 5-6
metri, după cum nu ne apropiam de “pădurea cântătoare”.
În ultimele luni ajunsesem foarte aproape de moarte. Indiferent dacă
mâncam sau nu aveam aproape tot timpul crampe groaznice şi diaree iar
foarte des eram scuturat de frisoane care-mi făceau dinţii clănţăniţi să
muşte din limba uscată ca dintr-o bucată de piele moartă. Mi-era tot timpul
foame şi foarte frig, atât de frig încât credeam că nu o să mai simt niciodată
căldura.
Albrecht van der Stel era într-una din zilele acelea în care părea că
trage de zor dintr-o pipă îndesată cu opiu sau cu haşiş şi visează cu ochii
deschişi mai mult decât altă dată. Însă acum, în loc să-şi viseze unul din
visele sale obişnuite cu femei frumoase scăldate în rom sau în bere, visa
pentru mine. Cred că doar el era în stare să viseze pentru alţii. Îi
povestisem odată despre prăvălia mea de croitor şi despre soţia mea,
Hannah şi despre Tevye, fiul nostru. Lăcrimam de fiecare dată când
vorbeam despre ei iar Albrecht îşi dregea atunci vocea şi bombănea ceva,
foarte stânjenit. Acum, olandezul îi “vedea”pe amândoi în pragul prăvăliei
noastre aşteptându-mă. Tevye învăţase de unul singur, într-un mod cu
totul miraculos, meşteşugul croitoriei şi lucra acum numai pentru cei foarte
bogaţi, care la fel de miraculos, năpădiseră brusc Aradul. Urma să ajung în
câteva zile la ei şi să ne bucurăm de călduta primăverii, de mâncare bună şi
…
“Prietene, sunt atât de slăbit, atât de bolnav, încât n-am să ajung
nicăieri altundeva decât într-o groapă. Apoi, mă îndoiesc că Hannah sau
Tevye mai trăiesc. Au murit şi ei împreună cu ceilalţi. Toată lumea a murit,
naziştii i-au omorât pe toţi, iar eu nu cred că mai vreau să trăiesc”
“Vorbeşti numai prostii!” A izbucnit olandezul, roşu la faţă ca un
rac. “Cred că ai băut prea multă zeamă de napi de-a naziştilor şi ţi-au
răsărit vreo câţiva napi în scăfârlie iar creierul ţi s-o fi scurs prin urechi!
Cum să moară? Nici vorbă de aşa ceva!
“De unde ştii tu că ar fi altfel?” “Eşti doar un olandez lăudăros, beţiv
şi afemeiat care a ajuns în lagăr pentru că i-a trecut prin cap că poate să
glumească cu naziştii”.
“Ţi-am zis de mii de ori că sunt bur, nu olandez!”Izbucni el supărat
ridicându-se de lângă mine.
“Maaare diferenţă, … ce să zic! … Cui îi pasă?”
“Dacă ar mai fi fost încă vreo 10.000 de buri în mai 1940 în
Amsterdam, poponarii de nazişti n-ar fi cucerit Olanda nici până-ntr-o sută
de ani! Asta e diferenţa!”
M-am simţit deodată mai slăbit decât eram de obicei şi l-am rugat să
mă ajute să mă ridic. S-a aplecat binevoitor (de obicei îi trecea supărarea
foarte repede însă acum mi se păruse că supărarea lui era prefăcută) şi m-a
ajutat să mă ridic.
“O să mergem împreună până la tine acasă în Oyrad, oriunde o mai fi
şi locul acela.”
“Arad, nu Oyrad, l-am corectat eu, e în România … sau în Ungaria,
nu mai ştiu exact unde o fi acum.”
“Aha! I-auzi! La voi oraşele sunt plimbătoare? Un an într-o ţară iar în
anul următor în cealaltă?”
“Cam aşa s-a întâmplat cu Oradea … acolo aveam nişte clienţi foarte
buni la care n-am mai putut ajunge… contează?”
 “Nu, pentru mine nu contează deloc. Scuză-mă că mă autoinvit la
tine acasă pentru un scurt sejour – sper să nu o derajeze pe soţia ta căreia îţi
promit că nu-i voi face avansuri - însă nu cunosc nici un hotel bun în
Oyrad-ul ăla al tău. Aveţi măcar hoteluri pe acolo, nu-i aşa?”
“Sigur că sunt … iar oraşul se numeşte A-rad nu Oyrad” A fost
declarat pe vremuri oraş liber regesc … dar e război şi nu putem trece de
front”
“Prostii!”
***
După câteva zile, încălţaţi amândoi cu bocancii militari de care
Albrecht făcuse nu ştiu cum rost, după cum reuşise să facă rost de două
pături de lână, având “la pachet” două pâini, vreo cinci conserve de lapte
condensat şi trei batoane de ciocolată, ultimele cadouri de la doi zâmbitori
soldaţi americani, am părăsit KZ Buchenwald. La plecare, Albrecht
declarase într-o engleză pe care cred că o vorbea destul de bine, că mergem
amândoi la Amsterdam.
“Dacă le ziceam că mergem în direcţia frontului ne băgau la
balamuc” mi-a zis el zâmbind cu gura până la urechi.
"Jedem das Seine" (Fiecăruia ceea ce merită) a murmurat Albrecht
citind pentru ultima dată inscripţia de deasupra porţii celei mari a KZ
Buchenwald în timp ce treceam amandoi pe sub ea. Da? Fiecare capătă ceea
ce merită? Ha! Să-l feriţi atunci pe Adolf din calea mea!”
***
Săptămânile care au urmat se pierd pentru mine într-un fel de ceaţă
albastră şi plină de zgomote. Îmi amintesc doar fragmente: Albrecht
cărându-mă în cârcă, ca şi cum ar fi dus un copil (cred că eram foarte uşor
însă el nu mai era de mult tânăr iar drumul era lung). Olandezul jovial
dându-mi să mănânc nişte carne despre care nu vreau să-mi închipui din ce
animal provenea. Roşcovanul râzând împreună cu nişte ţărani care
vorbeau ungureşte în timp ce el le cânta într-o limbă care părea a fi
franceză un cântec care ştiam de la el că era un cântec marinăresc … la
fiecare strofă îl auzeam strigând Hey-ho! Feţe care se pierd în ceaţa galben-
tulbure în care febra îmi învelise creierul. Coşmaruri din Sheol-ul lagărului
unde febra mă întorcea de fiecare dată în faţa călăilor mei care mă
pedepseau turnând benzină pe mine şi dându-mi foc. Urlam încercând să
smulg hainele arzânde de pe mine iar roşcovanul van der Stel mă ţinea
zicându-mi că dacă nu stau liniştit îmi trage vreo două peste “scăfârlia de
jidan”.
***
M-am trezit într-o dimineaţă de sfârşit de mai într-o odăiţă cu podea
de pământ şi am înţeles de la olandez că războiul se sfârşise. Zăcusem
foarte grav bolnav de tifos şi doar un miracol – împreună cu grija lui
Albrecht – mă scăpaseră de întâlnirea cu moartea. Eram în Ungaria, în casa
unei văduve pe care olandezul o convinsese cumva să ne lase să stăm la ea.
Se simţea ca peştele în apă acolo şi în timpul celor câteva săptămâni în care
fusesem inconştient învăţase să zică vreo câteva cuvinte ungureşti,
reparase o mulţime din lucrurile prea vechi ori stricate de pe lângă casa
femeii şi se facuse suficient de util încât să ne câştige mâncarea la amândoi.
Când am plecat de acolo, Agnes i-a făcut un scurt semn din cap iar
Albrecht i-a răspuns făcându-i cu ochiul. Se vedea pe ea cât era de întristată
de plecarea lui, însă olandezul i-a strigat în vreo patru limbi că se va
întoarce să o ia cu el în Africa la Bloemfontein.
Afurisitul de roşcovan se băgase pe sub pielea bietei femei! Ne aflam
la vreo 250 de kilometri de casă şi mă sprijineam de umărul lui în timp ce
mergeam, pentru că eram încă foarte, foarte slabit. Pe drum am observat
pentru prima dată că Albrecht avea o armă la el, un pistol Walther şi l-am
întrebat de unde-l avea. M-a privit cu nişte ochi mai reci decât văzusem
vreodată la el şi mi-a zis că omorâse un SS-ist într-o noapte, undeva în
Austria şi că de atunci păstra arma. N-am insistat să aflu mai multe
amănunte. Niciodată n-am fost un războinic şi cu toată suferinţa îndurată
la Buchenwald nu cred că aş fi fost în stare să ucid un om chiar dacă era
vorba de un nazist.
După ce am mers vreo câţiva kilometri cu speranţa că vom întâlni o
căruţă sau poate un camion care să ne ducă mai aproape de casă … s-a
întâmplat. Fără nimic care să anunţe că s-ar putea întâmpla ceva rău. Era
seară şi călduţ iar drumul făcea o curbă uşoară şi creşteau acolo o mulţime
de tufe de porumbar şi măceş înflorit care mirosea foarte frumos. Apoi,
totul s-a făcut urât iar de după tufele aceslea înflorite au apărut trei soldaţi
ruşi. Unul din ei a ridicat arma şi ne-a stigat “Stoi!, să ne oprim. Am ridicat
amândoi mâinile însă Walther-ul olandezului a lunecat cumva din locul
unde-l ţinea la spate şi a căzut cu un sunet sec pe macadam. Ruşii au urlat
ceva care se termina cu cuvantul “nemţii” şi au început să tragă. Cred că
erau beţi pentru că n-au reuşit să ne doboare în timp ce fugeam. Cu
înserarea în jurul nostru şi cu noaptea în suflet am reuşit să fugim şi să ne
ascundem. Eram amândoi răniţi. Umărul meu drept fusese străpuns şi
pierdeam destul de mult sânge şi mai aveam o rană, mai uşoară însă, la
piciorul drept. Dar Albrecht avea o gaură în spate, ceva mai jos de rinichiul
stâng şi sângera puternic pe acolo şi prin gaura din faţă pe unde ieşise
glonţul lăsând un crater uriaş în loc. Olandezul gâfâia ţinându-şi pântecul
strâns cu amândouă mâinile.
Ajunsesem într-un fel de groapă de sub tufele de porumbar şi
stăteam amândoi acolo ciulind urechile.
“S-a sfârşit!”, am zis eu. Mai apoi m-am întors într-o poziţie care-mi
părea mai comodă şi astfel aşezat am început să zic Kaddish-ul: “Yitgaddal
veyitqaddash shmeh rabba … ”
“Ce naiba bombăneşti acolo?” Roşcovanul îşi legase pântecul şi
spatele cu bluza pe care o purta şi avea încă puterea să mârâie printre dinţi.
“Kaddish-ul, rugăciunea pentru morţi. Nu o să aibă cine să o zică
pentru noi, pentru că în vizuina asta de sub tufe ne vor mănânca trupurile
câinii şi vulpile”
“Iar te-ai tâmpit!”a mârâit olandezul, “Numai prostii vorbeşti. Tu n-
ai nici pe dracu, doar o zgârietură la umăr iar eu … eu o să-mi revin în cel
mult două zile.”
Am tăcut apoi amândoi câteva minute iar el mi-a examinat umărul şi
văzând că sângerează a făcut un efort de care nu-l mai credeam în stare
nici măcar pe el şi a început să-mi bandajeze rana cu o bucată de cârpă
scosă din traista pe care o purtase pe umărul drept. Undeva, departe se
auzeau voci strigând în ruseşte.
“Se pare că m-am înşelat puţin în ceea ce priveşte ranile mele. Cred
că am nevoie de puţină odihnă. Trebuie să ne despărţim acum, prietene”
Olandezul zâmbea însă eu am simţit că îmi vine să urlu.
“Nu plec nicăieri fără tine” Cred că păream tare îndârjit când am zis
cuvintele acestea, însă roşcovanul mi-a zâmbit şoptind: “Haide, n-are rost
să murim împreună! Pot să mă descurc şi singur cu treaba asta”.
Şi-a scos apoi traista de pe umăr şi mi-a dat-o. “Vezi sticluţa
asta?”mi-a zis el arătându-mi o sticluţă maro de o formă ciudată care părea
aproape goală “Te-ai întrebat cum am reuşit să rezist fără probleme la
Buchenwald? Dar cum am scăpat de moarte în cele două zile de iarnă când
am atârnat pe umerii luxaţi în pădurea cântătoare” “Ştii cum de nu m-am
îmbolnăvit nici de tifos nici de dizenterie? Dar cum ai scăpat tu cu viaţă
după ce ai zăcut aproape o lună de tifos cu toate că nu cred că aveai nici
măcar 40 de kile?”
Nu ştiam.
“În sticluţa asta e un leac pe care l-am primit de la un om sfânt pe
vremea când copilăream la o fermă de pe lângă Bloemfontein. E leacul
secret al burilor cu ajutorul căruia i-am înfruntat 3 ani pe englezi. Dacă n-ar
fi fost de vreo zece ori mai mulţi decât noi şi înarmaţi până-n dinţi i-am fi
dat gata pentru că leacul acesta vindecă aproape orice.”
Fără să vreau, m-am trezit zicând o vorbă auzită de multe ori din
gura lui: “Prostii!”
M-a înhăţat de gât şi apropiindu-şi faţa de a mea m-a privit în ochi:
“O să mor curând! Crezi că te-aş minţi în clipa asta? Asta crezi?”Am
încercat să-mi amintesc privirea lui albastră şi zâmbetul său tainic de câte
ori visa frumos în gura mare. Am înghiţit în gol şi am zis: “Nu, nu cred că
m-ai minţi, însă nu pricep deloc de ce nu bei tu din sticluţa ce a mai
rămas.”
“Inutil” a zis el cu tristeţe, “Din experienţă îţi zic că nu ar ajuta cu
nimic” “Pentru găurile pe care le am în spate şi în burtă mi-ar trebui o
sticluţă plină. Am rămas cu prea puţină licoare.”
A privit sticluţa cu părere de rău şi învingându-şi parcă o uriaşa
dorinţă de a o păstra pentru sine mi-a pus-o în palmă zicând: “Ia-o şi du-te,
pentru tine e destul. Să o bei când simţi că nu mai poţi!”
Vocile care strigau în ruseşte se auzeau din ce în ce mai aproape.
“Şterge-o!”a icnit el.
Am început să-l trag ca să-l duc împreună cu mine, m-am opintit să-l
ridic, însă el m-a împins cât colo, de parcă eram o biată jucărie de cârpă şi a
mârâit printre dinţi: “Dispari odată dacă vrei să-l mai vezi pe fii-tu!”
M-am târât afară din groapa aceea şi am mers aplecat un timp.
Auzeam în spatele meu vocile ruşilor şi am mers până nu le-am mai auzit
deloc. Atunci am simţit că-mi vine să leşin şi m-am tras lângă nişte tufe. M-
am trezit a doua zi cu o durere sfâşietoare în umărul care se umflase
îngrozitor. Mă durea atât de tare încât nu puteam să ajung la traistă la apa
de acolo ori la sticluţa maro cu leacul din ea şi mă zbăteam să o trag de sub
mine. Cred că am leşinat iar, pentru că m-am dezmeticit doar când soarele
era sus auzind lângă mine zgomotul unei căruţe. Când am deschis ochii,
căruţa se oprise aproape de mine iar un om solid şi bărbos, cu o pălărie
neagră şi foarte murdară pe cap mă privea uimit.
 “Nu cumva dumneata eşti croitorul Buxbaum din Arad?” a întrebat
bărbosul în româneşte.
În timp ce încercam să zic un “Da” în româna în care nu mai
vorbisem de aproape 3 ani mi-am scormonit în amintiri şi am găsit acolo
figura unui birjar cunoscut, un om solid cu o mustaţă pe oală. Urcasem în
birja lui de sute de ori când trebuia să duc clineţilor vreun costum sau vreo
rochie ori când mergeam la probe. Ne cam schimbasem amândoi
înfăţisările în cei trei ani care trecuseră dar nu întratât încât să nu ne
recunoştem.
Viaţa e uneori atât de stranie, atât de plină de întâmplări minunate!
Grigore m-a ajutat să urc în trăsura lui şi mi-a povestit că-i rechiziţionaseră
caii şi că “se oferise voluntar” cu gândul că-şi va recupera caii când
războiul se va sfârşi. Războiul se terminase şi prin bunăvoinţa unui colonel
putuse să se întoarcă şi el şi caii lui acasă.
“Ştii cumva dacă soţia şi fiul meu mai sunt în viaţă?” am întrebat cu
inima strânsă.
“Eu am plecat în octombrie anu’ trecut din Arad dar mai treceam
uneori pe lângă casa voastră, domnule Buxbaum. Îmi aduc aminte că am
văzut-o de câteva ori în vara trecută pe soţia matale şi parea sanătoasă.”
“De Tevye, de fiul meu, nu ştii nimic, nu l-ai văzut cumva?”
“Nu-mi aduc aminte de el însă soţia ta era uneori însoţită de un băiat
cam de vreo 13-14 ani”
“Doamne! El este! Tevye al meu! Băiatul meu drag!” Nu mă mai
durea nici umărul acum după ce aflasem că cei doi trăiesc. M-am întins în
căruţă şi cred că am adormit. Când m-am trezit eram însă scuturat de
friguri şi aveam febră mare.
“E grav, foarte grav” a bombănit îngrijorat Grigore după ce s-a uitat
sub bandaj. Phiii … s-a infectat urât şi dacă nu găsim un doctor să o cureţe
o să fie bai mare”
***
Poate că din cauza febrei am început să moţăi visând că mă
întorsesem acasă unde Hannah mă întâmpina cu braţele deschise şi cu
ochii înlăcrimaţi. “De ce plângi?”, o întrebam, iar ea îmi răspundea că
Tevye are febră mare de tot şi că nici un doctor nu ştia ce să-i facă.
Încercaseră tot ce ştiau însă nimic nu dădea rezultate. Eu scoteam atunci
triumfător din traistă sticluţa maro cu leacul miraculos al olandezului …
însă sticluţa era goală.
 Apoi, mă trezeam aducându-mi aminte că băusem eu tot conţinutul
… mă trezeam plângând.
Visul acesta a revenit de atâtea ori încât am ştiut că Tevye era grav
bolnav şi că trebuie să ajung cât mai curând în Arad ca să-i dau leacul
olandezului. Îl visam în fiecare noapte, îl vedeam cum zace în pat cu ochii
arşi de febră şi mă luptam eu însumi cu febra şi cu infecţia ca să ajung cât
mai curând şi să-mi salvez băiatul de la moarte. Grigore era uimit şi clătina
din cap zicând: “Ar trebui să o laşi mai uşor, domnule Buxbaum, eşti slab
ca un ţâr şi dacă ţi-ai vedea ochii ai lua-o la fugă”
***
Când am intrat în Arad, trecând pe lângă moara baronului Neumann,
îmi venea să sar jos din căruţă şi să o iau la goană către casă. Văzându-mi
nerăbdarea, Grigore a dat bice cailor iar aceştia au luat-o la trap.
Când am intrat în curtea casei mele, iar câinele nostru a venit la mine
gudurându-se, Hannah şi-a pus mâna dreaptă la gură, de parcă şi-ar fi
înăbuşit un ţipăt şi a început să plângă. Plângea cu hohote şi părea că nu
îndrăzneşte să se apropie de mine. Cu sticluţa maro în mână am intrat în
fugă în casă … însă patul lui Tevye era gol.
“Unde e fiul nostru?” am strigat cu ultimele mele puteri.
“A plecat.”
“Unde a plecat copilaşul nostru, Hannah, unde l-ai dus?”
“A mers după pâine la brutar, vine imediat, linişteşte-te!”
“După pâine? … Dar nu e bolnav?”
“Nu, e sănătos şi mă ajută foarte mult, fără el nu ştiu cum m-aş fi
descurcat”
***
Am zăcut apoi aproape toată vara însă nu mai era nici o îndoială că
mă vindecam. Leacul olandezului a rămas neatins în sticluţa lui ciudată.
Astăzi, când vă scriu povestea mea, sunt deja un om foarte batrân. În
anii aceştia care au trecut pe lângă mine cum trece vântul de toamnă prin
pusta ungară, l-am visat o singură dată pe olandez. L-am visat chiar în
noaptea care a urmat zilei în care am fost destul de înzdrăvenit ca să zic
Kaddish-ul pentru el.
Olandezul râdea cu poftă. Hohotea.
“Cum a fost romul?” m-a întrebat el cu ochii săi albaştri sclipind de
veselie.
“Care rom?”am întrebat uimit.
 “Nici măcar n-ai deschis sticluţa?” a hohotit iar olandezul.
“Vrei să-mi zici că m-ai minţit? Că în sticluţa aceea nu este leacul
acela de care-mi ziceai… ci doar rom?”
“Offf, nu poţi să înţelegi, nu-i aşa?” a zis el, deodată foarte serios “Nu
era deloc vorba despre rom ori despre altă băutură ci despre cu totul
altceva”
Însă de data aceasta olandezul se înşela. Înţelegeam. Şi chiar dacă nu
l-am mai putut visa niciodată, n-a fost zi din viaţa aceasta lungă în care să
nu mă gândesc la el. Kaddish.