Sunteți pe pagina 1din 3

au aceeași mentalitate: Și eu cred, ca și tine, că binele nu a pierit

niciodată din omenire, dar că trebuie să-l facem pentru toți. Altfel, crezi
că meritam să vedem lumina soarelui?.
Ilie şi Niculae Moromete devin, în circumstanţele descrise în roman, personaje complementare, a
căror evoluţie repetă aceleaşi structuri, în alte condiţii istorice. În Siliştea – Gumeşti, tatăl este, înainte
de război, sufletul întâlnirilor duminicale din poiana fierăriei lui Iocan. Părerea lui este respectată mai
mult decât a primarului, el ştie să aplaneze conflicte ( semnificativă în acest sens e scena în care îl
calmează pe Ţugurlan, furios că el e mai sărac decât alţi săteni ) şi să impună respect – îl ironizează pe
Tudor Bălosu, ia hotărâri care nu sunt contestate ( tăierea salcâmului, plecarea lui Achim la Bucureşti ).
După război, Moromete pare să se retragă în spaţii din ce în ce mai strâmte. Poiana fierăriei lui Iocan
rămâne o amintire, zăbovitul pe stănoaga podiştei în căutarea unui partener de dialog nu mai are rost
când satul e plin de necunoscuţi. Spaţiul în care se limitează este prispa casei proprii, unde se adună
câţiva dintre „vechii liberali”, într-o încercare de a regăsi nişte structuri familiare, fără ca, totuşi,
discuţiile să le anuleze neliniştile cu privire la ce vor fi vrând „alde” Bilă, Isosică sau Ouăbei. Într-un
destin simetric, Niculae parcurge în sens invers nişte etape, de la copilul ignorat în familie până la
activistul care e trimis de comitetul regional de partid să supravegheze desfăşurarea campaniei agricole
în satul natal, ajungând, însă, să se izoleze la fel ca tatăl pe prispa casei, într-o fermă horticolă de la
marginea Bucureştiului. Destinul lui Niculae ilustrează ideea că fiul şi-a însuşit, pe nesimţite, principiile
tatălui, chiar dacă, aparent, le contestă. Fiecare dintre cele două personaje se situează pe poziţia
contemplatorului, care finalizează evoluţia dificilă a relaţiilor dintre tată şi fiu.

Dintre toţi copiii, Niculae îi seamănă în cea mai mare măsură tatălui, pe care îl înţelege altfel decât o
fac fraţii lui mai mari. Este ilustrativă în acest sens scena în care Moromete, întors de la munte după ce
face negoţ cu cereale, povesteşte despre întâlnirea cu munteanca cu ochi albaştri, iar Niculae îl ascultă
fascinat, descoperind ciudatul dar al tatălui de a transfigura o lume reală într-o poveste plină de vrajă.
Tot el imită, maliţios, comportamentul patern, când îi întinde lui Paraschiv, care lucra la poarta nouă,
cuiele cu vârful ascuţit în sus, provocând furia fratelui mai mare.
Când constrângerile se înmulţesc, însă, oamenii, derutaţi la început, sunt nevoiţi să accepte
evidenţa: nimeni nu poate să scape determinismului social. Discuţiile dintre Niculae şi Ilie Moromete
dobândesc, în acest context, sensul unei confruntări între două moduri de a concepe viaţa. Tânărul
Moromete crede într-o nouă religie a binelui şi a răului şi, odată câştigat de ideile socialismului, devine
apostolul lor inflexibil. Ideile fiului întâmpină protestul tatălui, care nu se obişnuieşte cu gândul că ceea
ce a făcut el a fost greşit şi că rosturile ţărăneşti trebuie schimbate. Iluzia lui Moromete că lumea nu
trebuie să se schimbe îi conferă acestui personaj o aură tragică. O scenă antologică din al II-lea volum
accentuează ideea că Ilie Moromete nu se va obişnui niciodată cu ideile promovate de fiul său. Bătrânul
ţăran, udat până la piele de o ploaie de vară, sapă cu hotărâre un şanţ care să-i apere şira de paie, în
timp ce în altă parte a satului se pregătesc răsturnări spectaculoase. În încăpăţânarea cu care vrea să
apere „nenorocitele paie” se descifrează atât disperarea unui om care nu poate trăi după alte rosturi,
cât şi dorinţa de a-i demonstra fiului că „până în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui, chit că
rostul acesta cine ştie ce s-o alege din el!” Deasupra satului de altădată, cu ierarhii sigure, satul
adunărilor liniştite şi al dialogurilor pline de spirit, se abat „evenimente pline de viclenie”. Satul arahaic,
civilizaţia moromeţiană sunt sortite dispariţiei. Şi autorul , alături de personajul său emblematic, lasă
„râurile tulburi ale istoriei să invadeze această mică aşezare liniştită”. ( Eugen Simion )

Tatăl şi fiul înţeleg, pe căi diferite, că realitatea vieţii lor se schimbă fundamental: tatăl, stând pe
prispă şi conversând cu vechii liberali, fiul participând la colectivizare, deci implicat în acţiune. În cele din
urmă, cei doi se întâlnesc în acelaşi punct, Niculae descoperind că frumoasa utopie a „religiei binelui” nu
poate supravieţui pentru că nu are o bază ancorată în realitate.

Din perspectiva aceleiaşi „concepţii despre lume”, conflictele cu Ilie Moromete nu vor fi niciodată
atât de adânci încât să fie ireconciliabile. De aceea, discuţiile în contradictoriu ale tatălui şi ale fiului nu
sunt decât modalităţi de clarificare a unor principii de viaţă: „Zilele treceau, el avea să îmbătrânească
mâine, poimâine şi bărbatu-acesta stătea puţin pe-acasă, cine ştie dacă avea să-l mai vadă… Şi atunci
trebuia venit lângă el şi trezit din somn, să se uite la el şi să-l audă vorbind, să-i vadă chipul tânăr cu orice
risc, chiar dacă se supără…” La rândul lui, Niculae înţelege că „tatăl său era un om care gândea şi
gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminţi putea să-l facă să-l dea la
şcoală, ci cu argumente.”

Mai mult decât fraţii lui, Niculae va conserva mentalitatea ţărănească, iar fiecare acţiune a lui va
purta amprenta unei lumi arhaice. E lumea lui Ilie Moromete, pe care tatăl i-o dăruieşte, pe nesimţite,
fiului, în lungile discuţii în contradictoriu despre rostul ţăranului pe lume, despre gospodăria agricolă,
despre necunoscuţii care ajung peste noapte mai mari în sate, despre lumea copilăriei fiului, care se
transformă. Şi lumea această ţărănească, în care bunul simţ primează asupra tuturor celorlalte trăsături,
este darul cel mai de preţ pe care tatăl i-l face fiului şi, dincolo de limitele ficţiunii, creatorul personajelor
sale.

 ei devin reflectori: motivaţiile lor lăuntrice interesează nu numai ca expresie a adaptării sau dezadaptării spontane de o lume, ci şi
ca filosofie de existenţă. ( Nicolae Manolescu )

un antimoromeţian ca filosofie a existenţei, Niculae Moromete va ajunge activist de partid, adeptul unei „noi religii a binelui şi a
răului”. Disensiunile între tată şi fiu capătă acum sensul unor maniere diferite de a concepe existenţa; Ilie Moromete reprezintă
concepţia tradiţională faţă de pamânt şi de familie, în timp ce Niculae, „apostol al marilor transformări”, este exponentul unei noi
Apărându-şi principiile modului său de viaţă, Moromete
viziuni asupra satului, cea a socalismului.
polemizează cu „noua religie” a lui Niculae, nezdruncinat în convingerile sale: „Că vii tu şi-mi
spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem… Şi de ce crezi că n-ai fi
tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?…”