Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
Coordonator științific
Lector Univ.Dr. DINU
TEODORESCU
Au
tor
Pr
of.
BA
DE
A
VA
SIL
E
3
CUPRINS
Capitolul II.
PROPRIETĂŢI ARITMETICE ALE INELELOR
Capitolul III.
METODE ŞI TEHNICI DE ÎNVĂŢARE-PREDARE-EVALUARE
Bibliografie pg. 81
4
„Matematician nu este cel ce ştie matematică, ci cel ce creează
matematică” Gr. C. Moisil
INTRODUCERE
Marile succese ale tehnicii, adânc pătrunse în viaţa oamenilor, sub toate
formele ei, au contribuit la recunoaşterea rolului fundamental al matematicii.
Oricine ştie sau are cel puţin idee că aceste succese, în totalitatea lor, nu s-ar
putea obţine fară matematică. Din acest motiv, interesul pentru matematică a
crescut mereu şi, odată cu acesta, necesitatea de informare asupra acestei ştiinţe.
În multe privinţe, matematica este o ştiinţă abstractă şi aceasta în special
în ceea ce priveşte modul de punere a problemelor. În timp ce un cercetător
dintr-un domeniu ca medicina, zoologia , botanica, geografia, geologia sau chiar
din lingvistică, istorie şi astronomie, poate sa expună unui neiniţiat marea parte
a problemelor, rezultatelor, ba chiar şi a metodelor şi principiilor de bază din
domeniul său de specialitate, în aşa fel încât neiniţiatul sa-şi poată face o idee de
ansamblu asupra domeniului respectiv, acest lucru este foarte greu de făcut
pentru fizica şi chimia contemporană şi încă şi mai greu pentru matematica
contemporană. Nu numai întinderea rezultatelor a crescut mult, dar problemele
sunt aşa de greu de tratat şi atat de adânci, încât nici chiar un matematician nu
poate avea decât o idee de ansamnblu asupra întregii matematici.
S-a remarcat o altă descoperire a cărei fundamentare a început
aproximativ cu 150 de ani în urmă. S-a observat de mult că anumite reguli
pentru înmulţirea numerelor prezintă o asemănare formală cu unele reguli de
adunare a numerelor. Legităţi asemănătoare, foarte simple, s-au observat şi la
alte operaţii matematice, de exemplu, compunerea mişcărilor sau a permutărilor.
Mult mai târziu însă, s-a ajuns la consecinţa de a deduce din aceste
proprietăţi de bază, cu ajutorul unor procese logice, unele proprietaţi noi mai
complexe şi mai adânci. Acest domeniu creat succesiv este ceea ce se numeşte
astăzi teoria grupurilor. Şi în acest caz se poate iarăşi observa cum, la fel ca în
geometria euclidiană, un sistem de axiome poate duce la dezvoltările cele mai
complexe.
Părţi însemnate ale matematicii moderne, în primul rând algebra se
tratează astazi axiomatic. Acest lucru se realizează astfel: fiind dată o colecţie
de obiecte matematice cu un sistem de axiome, adică cu unele propoziţii, care
descriu proprietaţile de bază ale acestor obiecte, să se deducă din aceste axiome
consecinţele cele mai tari, cele mai complexe, adică să se dezvolte cât mai
adânc teoria unei astfel de structuri, obţinându-se o privire de ansamblu asupra
tuturor posibilitaţilor de realizare ale unui astfel de sistem de axiome.
Mulţimi de elemente sau obiecte pentru care oricare două dintre acestea
se pot combina dupa o regulă specificată şi într-o anumită ordine, astfel încât să
se obţină un al treilea element, apar în mod frecvent în toate ramurile
matematicii.
5
În algebră acestea poartă numele de legi de compoziţie. Aceste legi
determină pe mulţimile de numere structurile algebrice: grup, inel şi corp.
Inelele joacă un rol important în rezolvarea problemelor legate de mulţimi
înzestrate cu două operaţii binare. Exemple concrete de mulţimi înzestrare cu
două operaţii se întâlnesc de către cei care vor să studieze matematica încă din
primele clase de şcoală . Ei discută despre suma şi produsul a două numere
naturale deşi definiţiile mai concrete ale operaţiilor de adunare şi înmulţire în
mulţimea numerelor naturale nu le pot înţelege încă. În liceu sunt învăţaţi să
definească corect operaţiile de adunare şi înmulţire în mulţimea numerelor
întregi, raţionale, reale, complexe, în mulţimea polinoamelor cu o
nedeterminată, în mulţimea matricilor pătratice.Asemenea exemple concrete de
mulţimi înzestrate cu două operaţii binare, pot fi studiate dintr-un punct de
vedere mai larg, prin introducerea noţiunilor de inel şi corp.
În lucrarea de faţă am facut o trecere în revistă a celor mai cunoscute
noţiuni despre inele, realizând o prezentare teoretică a acestora, cu accent pe
cele euclidiene.
6
este posibil. Însă 3 nu este prim în acest inel, căci 3/(4+i )(4-i )=21, iar 3
5 5
nu divide nici unul din factori. Dacă 3 ar divide, de exemplu, pe 4+i ,
5
rezultă că |3 | =9 ar divide | 4+i |=21, ceea ce nu este adevărat. Acest
5
exemplu arată că reciproca punctului 1 al teoremei nu este întotdeauna
adevărată, adică există elemente care nu sunt prime. În domenii de integritate
noţiunile de element prim şi element ireductibil sunt în general distincte.
7
INELE
8
inversabil) şi elementul unitate al inelului]. Aceste elemente formează un grup
multiplicativ.
Propoziţia I : Dacă inelul unitar A este diferit de inelul nul, atunci orice
element inversabil din A nu este divizor al lui zero, în particular este ≠ 0 şi 1 ≠
0.
Demonstraţie : Să presupunem că a este element inversabil în A şi că ar
fi divizor al lui zero la dreapta. Atunci ar exista b≠ 0 astfel ca ab = 0.
Înmulţind această relaţie cu inversul lui a, care există, obţinem b = 0, clară
contradicţie.
Definiţie: Fiind date două inele A,B, o funcţie φ: A→B se numeşte
morfism (sau omomorfism) de inele dacă satisface următoarele două proprietăţi:
1) φ(a + b) = φ(a) + φ(b), pentru orice a,b∈ A;
2) φ(ab) = φ(a) φ(b), pentru orice a,b∈ A.
Prima proprietate exprimă faptul că φ este, în particular, un morfismde
grupuri de la grupul aditiv al lui A la grupul aditiv al lui B. Deci din
proprietăţile morfismelor de grupuri rezultă atunci că φ(0) = 0 (am notat cu 0
elementul nul în A şi B) şi φ(-a) = -φ(a), pentru orice a∈ A.
Din a doua proprietate însă nu se poate deduce că φ(1) = 1 (cu 1 am notat
elementul unitate la înmulţire din A şi B) în cazul în care A şi B sunt inele
unitare. Dacă această proprietate este însă satisfăcută, se spune că morfismul φ
este unitar. Se verifică
imediat că compunerea (în sensul compunerii funcţiilor) a două morfisme
(unitare) de inele este încă un morfism (unitar) de inele. De asemenea, funcţia
identică : A→A este pentru orice inel A un morfism de inele (evident acest
1 A
ϕ
A
→B
9
ψ ↓θ
C
este comutativă. Numim endomorfism al inelului A un morfism de inele de la
A la A.
Un morfism de inele φ: A→B se numeşte injectiv dacă funcţia φ este
injectivă. Morfismul φ se numeşte surjectiv dacă φ este o
funcţie surjectivă.
Spunem că un morfism de inele φ: A→B este izomorfism dacă există un
morfism de inele φ :B→A astfel încât φ φ = , φφ = . Ca şi la grupuri şi
, ,
1 A
,
1
B
adică satisface condiţia 2) de mai sus. Fie deci a `, b`∈B; trebuie să arătăm că
φ ( a ` b`) = φ ( a `) φ (b`). Avem φ(φ ( a ` b`)) = a ` b` şi φ( φ ( a `) φ ( b`))
, , , , , ,
= φ(φ ( a)) φ(φ ( b)) = a ` b` şi afirmaţia rezultă din faptul că φ este funcţie
, ,
injectivă.
Mulţimea numerelor întregi Z, mulţimea numerelor raţionale Q şi
mulţimea numerelor reale R cu operaţiile de adunare şi înmulţire formează inel.
Acestea sunt inele comutative cu element unitate, iar injecţiile canonice Z
→Q→R sunt evident morfisme unitare de inele. Elementele inversabile în Z
sunt 1 şi -1, iar în Q şi R toate elementele nenule.
În inelul Z dacă considerăm subgrupul nZ ale grupului aditiv al lui Z,
unde n∈Z,atunci este clar că, considerând pe acest subgrup şi operaţia de
înmulţire, avem pe nZ o structură de inel comutativ care nu are element unitate
dacă n ≠ ±1 şi n ≠ 0, adică nZ ≠ Z şi nZ ≠ (0). Inelele nZ pentru orice n∈Z,
n >1, sunt evident fără divizori ai lui 0; injecţiile canonice nZ→Z sunt
morfisme de inele.
10
Fie A şi B două inele. Atunci considerându-le cu structura lor de grupuri
abeliene, putem construi produsul lor direct A B, care este, de asemenea,un
×
grup abelian. Putem însă introduce pe A B o structură de inel dedusă din
×
structurile de inele ale lui A şi B în modul următor: definim pe A B
×
următoarea operaţie de înmulţire ( a , b) ( a `, b`) = (a a `,b b`) pentru a, a `∈ A
şi b, b`∈B. Se verifică imediat că, cu aceste două operaţii algebrice, A B
×
formează inel (verificarea distributivităţii înmulţirii faţă de adunare este
imediată,ea se face pe componente). Evident, dacă A şi B sunt inele
comutative şi produsul lor direct este un inel comutativ, iar dacă A şi B sunt
unitare şi notăm elementul unitate ci 1 în ambele inele, atunci elementul (1,-1)
este unitate în produsul direct A × B. Dacă inelele A şi B sunt nenuleatunci
produsul lor direct A × B este un inel cu divizori ai lui zero. Întradevăr, dacă
a∈ A, a ≠ 0, b∈B, b ≠ 0, atunci (a,0) (0,b) = (0,0). În particular, inelul Z × Z
are divizori ai lui zero.
Aplicaţiile canonice
i : A→ A × B, i : B→ A× B
1 2
p : A× B→ A, p : A× B→B
1 2
11
Este evident că dacă R este inel comutativ, şi inelul R este comutativ.
M
Aplicaţia canonică
φ: R →R ,
M
definim fg = h, unde h(i) = f(i) g(i), pentru orice i ∈I. Folosind notaţiile din
aliniatul precedent, rezultă R = , unde R ≌ R.
M
∏ Ri
i∈M
i
care se numeşte de obicei matrice cu elemente din inelul R, mai precis, matrice
cu m linii şi n coloane cu elemente din inelul R. Importanţa faptului că se
consideră matrice cu elemente dintr-un inel constă în aceea că între anumite
matrice se poate da o compunere numită produsul matricelor. Anume, dacă A
12
∈ şi B ∈ , unde P = {1, 2, ...,p} atunci cuplului A, B i se ataşează o
MXN NXP
R R
matrice C ∈ , astfel: fie
MXP
R
A=( ) ,B=( ) atunci C =( )
aij 1≤i ≤ m
1≤ j ≤ n
b jk 1≤ j ≤ n
1≤ k ≤ p
c ik
1≤i ≤ m
1≤ k ≤ p
elementul
1≤ j ≤ n
b jk 1≤ j ≤ n
1≤ k ≤ p
c kl
1≤h ≤ p
1≤l ≤ q
atunci
( 1 ) ( A B ) C = A(BC),
deci o proprietate de asociativitate. Se observă mai întîi că în (1) produsele sunt
definite. Să demonstrăm acum egalitatea (1).
Fie
AB = ( ) , atunci = şi ( A B ) C = ( )
e
1≤i ≤ m
d ik d ik m
aij b jk
∑
1≤i ≤ m
il
1≤ n ≤ p 1≤l ≤ q
j =1
unde
13
= = ( ) = .
d ik ckl
∑ ∑ a b ckl ∑ ∑ a b ckl
e'il p p n p n
∑
k =1 k =1 j =1
ij jk
k =1 j =1
ij jk
Fie:
BC = ( ) , atunci =
d ' jl d ' jl p
b jk ckl
∑
1≤ j ≤ n
1≤l ≤ q
k =1
= = = ,
e' aij d ' jl aij b jk ckl aij b jk ckl
n n p n p
il
∑
j =1
∑
j =1
∑ ∑ ∑
j =1
k =1 k =1
1≤ j ≤ n 1≤ k ≤ p 1≤ k ≤ p
atunci A ( B + C) = A B + AC.
În adevăr, dacă
A ( B + C) = ( ) , atunci = ( + ).
d ij d ik n
aij b jk c jk
∑
1≤i ≤ m
1≤ k ≤ p
j =1
Dacă AB + AC = ( ), atunci = +
d 'ik d 'ik n
aij b jk n
aij c jk
∑
j =1
∑
j =1
1≤ j ≤ n 1≤ j ≤ n 1≤ k ≤ p
atunci
(A + B)C = AC + BC.
Este evident, de asemenea, că dacă A este matricea din Mmxn(R) cu toate
elementele nule (deci elementul nul al grupului aditiv), atunci pentru orice
matrice B ∈M n x p ( R ) avem A B = A0 . Dacă B este elementul nul al
.grupului M n x p ( R ) iar A o matrice oarecare din Mmxn(R) atunci AB = A0,
unde A 0 este elementul nul al grupului M m x p ( R ) .
Dacă se consideră grupul matricelor M m x m ( R ) pe care îl vom nota cu
M m ( R ) , atunci operaţia de compunere definită mai sus induce pe Mm(R) o
14
operaţie algebrică notată multiplicativ şi M m ( R ) împreună cu operaţia de
adunare şi înmulţire astfel definită formează un inel, numit inelul matricelor
pătrate de ordinul m. Acest lucru rezultă imediat din proprietăţile produsului de
matrice, demonstrate mai sus. Dacă inelul A are element unitate, atunci
matricea
E = (δ )∈M m ( R ) , c u δ ={
i
j
i
j
1, dacăa= j
0, dacăa ≠ j
este element unitate în acest inel, după cum se verifică cu uşurinţă (funcţia δ
i
j
E =
1 0 0 ... . 0
0 1 0 ... . 0
... ... ... ...
0 0 ..... 0 1
Inelul (R) este evident izomorf cu R prin morfismul care asociază
M 1
15
= ,
1 0 0 0 0 0
0 0 0 1 0 0
Funcţia φ: R →Mm(R), definită prin φ(a) = (δ a) este un morfism
i
j
= (δ a) (δ b)= (δ ab) .
m i k i
∑
k =1
k j j
16
Definiţia 2.1. O submulţime nevidă A' a inelului A se numeşte subinel
al inelului A dacă operaţiile algebrice de pe A induc pe A' operaţii algebrice
împreună cu care A' formează un inel.
Aşadar, A' trebuie să fie în particular subgrup al grupului aditiv al lui A,
ceea ce este echivalent după câte ştim de la grupuri cu:
1)Oricare ar fi a , b ∈A ' , rezultă a — b ∈A'.
Apoi trebuie ca operaţia de înmulţire pe A să inducă pe A' o operaţie algebrică,
ceea ce este echivalent cu:
2)Oricare ar fi a , b ∈ A ' , rezultă ab∈A'.
Prin urmare, condiţiile 1) şi 2) sunt necesare ca A' să fie subinel al lui A. Ele
sunt însă şi suficiente. În adevăr, dacă ele sînt verificate, A' este subgrup al
grupului aditiv al lui A, după cum rezultă din 1). Mai rămîne să arătăm că
operaţia de înmulţire pe A' este asociativă, ceea ce rezultă din faptul că operaţia
de înmulţire pe A este asociativă, şi că această operaţie este distributivă faţă de
adunare, ceea ce rezultă din faptul că operaţia de înmulţire în A este distributivă
faţă de adunare. De obicei, în cazul inelelor cu unitate, se consideră îndeosebi
subinele care conţin elementul unitate.
Propoziţia 2.1. O intersecţie de subinele (unitare,) ale unui inel este
un subinel (unitar).
Demonstraţie. Fie {Bi} i ∈I o familie de subinele ale inelului A şi B =
. Dacă a,b ∈B , atunci a , b ∈B i pentru toţi i ∈I , deci a — b ∈B i şi
Bi
i∈I
17
În continuare, dacă nu vom specifica altfel, prin inel vom înţelege un inel
unitar,iar prin subinel un subinel unitar. De asemenea, toate morfismele de inele
vor fi considerate unitare, dacă nu se specifică altfel. Unele dintre proprietăţi pot
rămîne însă valabile şi pentru inele,subinele şi morfisme care nu sunt unitare.
Propoziţia 2.4. Fie f: A →B un morfism de inele.Atunci:
i)Dacă A' este un subinel în A, atunci f (A') este subinel în B. În
particular, Im f este subinel în B.
ii)Dacă B' este subinel al lui B, atunci (B') este subinel în A.
−1
f
iii)Dacă J este ideal stâng (drept, bilateral) în B, atunci (J) este
−1
f
ideal stâng (drept, bilateral) în A. În particular, Ker f este ideal bilateral în
A. i v ) Dacă în plus f este morfism surjectiv şi I este ideal stâng
(drept,bilateral) în A , atunci f ( I ) e s t e i d e a l s t â n g ( drept,bilateral) în B.
Aplicaţia care asociază unui ideal stâng(drept,bilateral) J din B idealul
stâng(drept,bilateral) (J) din A este un izomorfism de mulţimi
−1
f
ordonate(cu incluziunea) între idealele stângi (drepte,bilaterale) ale lui B
şi idealele stângi (drepte,bilaterale) ale lui A care conţin pe Ker f.
Demonstraţie. i) Deoarece orice morfism de inele este şi morfism
pentru grupurile aditive respective, rezultă că f (A') este subgrup al grupului
aditiv al lui B. Fie ,β∈ f (A') .Există atunci a , b ∈ A' astfel ca f (a )=
α α
şi f (b )= β. Atunci, din faptul că a , b ∈ A' şi f (a b )= f (a ) f (b ),
rezultă că ,β∈ f (A') .Mai observăm că elementul unitate din B aparţine
α
lui f (A'), deci acesta este subinel în B.
ii) Faptul că (B') este subgrup al grupului aditiv al lui A rezultă din
−1
f
afirmaţia corespunzătoare demonstrată la grupuri. Este,de asemenea,
evident că 1∈ (B'). Fie a , b ∈ (B'), atunci f (a b )= f (a ) f (b ) ∈ B',
−1 −1
f f
deci a , b ∈ (B'). iii) Ca şi mai sus rezultă
−1
f
că (J) este subgrup în A. Presupunem că J este ideal stâng. Fie a ∈ (J)
−1 −1
f f
18
şi ∈ A, atunci f ( a )= f ( ) f (a ) ∈ J. Deci a ∈ (J) . Pentru J
α α α α −1
f
ideal drept sau bilateral demonstraţia este analoagă. A doua afirmaţie
rezultă din faptul că (0) este ideal bilateral în B.
iv) Ca şi în iii), demonstrăm afirmaţia pentru I ideal stâng şi rămâne să
arătăm că dacă a’∈ f (I ) şi ’ ∈B avem că ’ a’∈ f (I ). Din faptul că f
α α
este surjectivă rezultă că există a∈ I şi ∈A astfel ca f(a )= a’ şi f( )=
α α
’. Dar I fiind ideal stâng, avem a ∈ I . D e c i f( a )= f( ) f(a ) ∈ f(I ),
α α α α
prin urmare ’a’∈ f (I ).
α
A doua afirmaţie se demonstrează analog cu corolarul II,2.7. Se observă
că aplicaţia considerată este morfism de mulţimi ordonate iar inversa ei este
aplicaţia care asociază unui ideal I al lui A, care conţine pe Ker f, pe f(I ) şi
care este de asemenea morfism de mulţimi ordonate. Fie A un
inel şi {J i }, i∈I, o familie de ideale stângi(drepte,bilaterale) în A. Atunci J =
este un ideal stâng (drept,bilateral) în A. În adevăr, ştim că o intersecţie de
Ji
i∈I
subgrupuri ale unui grup este un subgrup al acestuia, deci J este un subgrup al
grupului aditiv al lui A. Să presupunem că J i sunt ideale stângi a l e l u i
A ( cazul în care J i sunt ideale drepte sau bilaterale se demonstrează cu totul
analog). Fie ∈A şi a J. Atunci a J , pentru orice i I, deci, J fiind ideal
α ∈ ∈
i
∈
i
19
b) I M şi pentru orice ideal stâng(bilateral) J în A din J M
⊇ ⊇
rezultă J I.
⊇
c) I este mulţimea tuturor sumelor finite de forma
(1) x= i x i cu i A, x i M
n α α ∈ ∈
∑i =1
20
Pe mulţimea idealelor stângi (drepte, bilaterale) mai introducem o
operaţie algebrică, numită produsul idealelor în modul următor: dacă I şi J
sunt două ideale stângi (drepte, bilaterale), atunci produsul lor IJ se defineşte
ca fiind idealul stâng (drept, bilateral) generat de submulţimea lui A formată din
toate elementele de forma x = a b , c u a I şi b J. Din propoziţia
∈ ∈
precedentă rezultă că IJ este mulţimea tuturor elementelor x din A de
forma x = ai b j , pentru n ≥ 0
n
∑
i =1
∑ i∈I
i
∑
i∈I
i
21
B).Morfismul f este surjectiv dacă şi numai dacă f = B. Dacă Ker f =
I m
22
A A'
→
P
φ u
B
să fie comutativă dacă şi numai dacă Ker φ Ker p. În cazul în care u
⊇
există, el este unic.
ii)Dacă există morfismul de inele u cu proprietatea din i), atunci u
este surjectiv dacă şi numai dacă φ este surjectiv, adică (B, φ) este şi el
inel factor al lui A.
iii)Dacă există morfismul de inele u cu proprietatea din i), atunci u
este injectiv dacă şi numai dacă Ker p = Ker φ .
Demonstraţie. Folosind propoziţia II.3.5, este suficient să arătăm că dacă
există morfismul de grupuri u, atunci le este morfism de inele. Fie β ∈A ' şi
α
a , b ∈A astfel ca p(a) = şi p(b) = β . Atunci:p
α
u( β ) = u(p(a)p(b)) = (up)(ab) = φ (ab) = φ (a) φ (b) = (up)(a)(up)(b) = u(
α
)u(β)
α
Corolarul 2.8. Fie (A', p') şi (A", p"), două inele factor ale inelului
A. Atunci există un izomorfism de inele u: A' → A ", astfel ca up' = p"
dacă şi numai dacă Ker p' = Ker p".
Teorema 2.9. Fie A un inel şi I un ideal bilateral al lui A. Atunci
există un inel A' şi un morfism surjectiv de inele φ: A→A' astfel încât
Ker φ = I.
Demonstraţie. Considerăm pe A ca grup aditiv. Atunci I este subgrup al
lui A şi considerăm grupul factor A' = A ∕ I , iar φ: A→A' morfismul canonic
de grupuri, care ştim (cap. II, § 3) că are proprietatea Ker φ = I. Vom arăta că
pe A' putem introduce o structură de inel astfel ca φ să fie morfism de inele. În
adevăr, fie ,β∈ A ' şi fie a∈ şi b ∈ β. Deci = a + I, β =b + I,
α α α
atunci definim β = ab + I. Clasa produsului nu depinde de elementele a şi b
α
alese în clasele respective. Căci dacă a' ≡ a (mod I) şi b'≡ b (mod I), atunci a'
= a + c, b' = b + d, cu c, d∈ I, deci a' b' = ab + cb + ad + cd şi, deoarece
I este ideal bilateral în A, cb + ad+ cd∈ I, deci a' b'≡ ab (mod I). Această
operaţie este asociativă pe A', deoarece operaţia de înmulţire pe A este
asociativă, are element unitate dacă A are element unitate şi este distributivă
23
faţă de adunarea pe A', deoarece înmulţirea pe A este, distributivă faţă de
adunare. Avem, de asemenea:
φ (ab)= ab+ I, iar φ (a) φ (b) = (a + I)(b + I) = ab +1
pentru orice a,b∈ A, deci φ este morfism de inele. Inelul construit în teorema
precedentă se numeşte inelul factor (cit) a lui A în raport cu idealul bilateral I
şi se notează prin A ∕ I sau .
A
I
Corolarul 2.10. Dacă f: A→ B este un morfism de inele, atunci
există un izomorfism canonic: θ
A
׃/Ker f Im f . Demonstraţie. Fie f’: A →I m f morfismul de
~
inele dedus din f prin restrângerea codomeniului.Se observă imediat
că f’ este surjectiv şi că Ker f’= Ker f,adică Im f este un inel factor al
lui A în raport cu Ker f şi din corolarul2.8 rezultă afirmaţia.
larul 2.8 rezultă afirmaţia. Corolarul 2.11. Fie A un inel şi I J două ideale
⊆
bilaterale ale sale. Atunci există un izomorfism canonic de inele:
A|I
Ψ: A|J J|I
~
24
· 1 I .
∈
E Fie A un inel unitar nenul şi M = inelul matricelor pătrate de
M m ( A)
ordinul m>1. După cum ştim, M este un inel necomutativ. Vom de un
exemplu de ideal stâng în acest inel care nu este ţi ideal drept. Fie I mulţimea
matricelor din M ale căror elemente de pe prima coloană sunt toate egale cu 0.
Se verifică imediat că I este un ideal stâng în M. I nu este ideal drept pentru
că:
=
0 0 ... 1 0 0 ... 0 1 0 ... 0
0 0 ... 0 0 0 ... 0 0 0 ... 0
... ... ... .... . . ... . . ... ... ..
0 0 ... 0 1 0 ... 0 0 0 ... 0
25
3. Idealele şi inelele factor ale inelului Z.
26
un reprezentant al lui şi (a, n) = 1, atunci, după cum am observat mai sus,
α
există b, c Z astfel încât ab + nc = 1. Trecând această relaţie în Zn, se obţine
∈
că p(b) = 1, deci p(b) este inversul lui . Reciproc să presupunem că
α α α
Zn
∈
este inversabil, deci există β Zn astfel încât β = 1.Dacă, a, b Z sunt
∈ α ∈
astfel încât p(a) = , p(b) = β, atunci rezultă că ab ≡ 1 mod n,de unde rezultă
α
că (a, n) = 1.
Propoziţia 3.2. Fie m,n > 1 numere întregi, prime între ele. Atunci
inelul Zn Zm este izomorf cu Zmn.
×
Demonstraţie. Fie pm : Z Zm,pn : Z Zn, pmn : Z Zmn,
→ → →
surjecţiile canonice şi p’ : Z Zm Zn aplicaţia definită prin p’( a )
→ ×
=( pm( a ), pn( a)). Aplicaţia p’ este un morfism de inele, după cum se verifică
cu uşurinţă, iar Ker p’ = mn Z .În adevăr, mn Z Ker p’.
⊆
Fie x Ker p’. Atunci pm( ) = 0 şi pn( ) = 0, deci se divide cu m şi cu n
∈ × × ×
şi cum (m,n) = 1 rezultă că x se divide cu produsul mn , adică mn Z şi
× ∈
Ker p’ mn Z . Din propoziţia 2.7 rezultă că există un morfism injectiv de
⊆
inele p : Zmn Zm x Zn şi.deoarece inelele Zmn şi Zm x Zn au acelaşi
→
număr de elemente. rezultă că p este şi surjectiv.
Fie φ׃N N funcţia definită prin:
→
φ(0) = 0, φ(1) = 1 şi φ(n) = numărul numerelor naturale nenule, prime cu n şi
mai mici decât n, pentru n > 1 . Aplicaţia φ se numeşte funcşia lui Euler sau
indicatorul lui Euler. Din propoziţia 3.1 rezultă că Zn coincide cu numărul
elementelor inversabile din inelul Zn, dacă n ≥ 1.
27
Propoziţia 3.4. Dacă m şi n sunt numere naturale prime între ele, atunci
φ(mn) = φ(m) φ(n).
Demonstraţie. Dacă unul din numerele m, n este nul,afirmaţia este
evidentă. În caz contrar, φ(mn) coincide cu numărul elementelor inversabile din
inelul Zm x Zn după cum rezultă din propoziţia precedentă. Acum afirmaţia
propoziţiei rezultă din lema care urmează şi a cărei demonstraţie este imediată.
Lema 3.5. Fie A şi B două inele unitare. Notăm cu A*, B* şi (AxB )*
respectiv, grupul multiplicativ al elementelor inversabile din A, B şi AxB.
Atunci există egalitatea (AxB )* = A* x B*.
Propoziţia 3.6. Fie n > 1 un număr întreg şi n = .......
nr
n
p1 1 p 2
n2
pr
descompunerea sa în produs de numere prime, unde , ,....... sunt
p1 p 2 pr
numere prime distincte. Atunci φ(n) = ( 1 - ) ( 1 -
1 1
p1 p2
) ........... ( 1 - ).
1
pr
Demonstraţie Din propoziţia 3.4 rezultă că φ(n) = φ( )φ( )......φ( )
nr
p1
n
1 p2
n2
pr
Atunci este suficient să arătăm că φ( ) , ceea ce rezultă din
ni−1
p1
n
1 = pini − pi
28
Demonstraţie. Deoarece grupul multiplicativ al elementelor inversabile
din are ordinul , iar clasa â a lui a aparţine acestui grup, rezultă
Zn ϕ(n)
29
4. Inele de fracţii
30
este o relaţie de echivalenţă în mulţimea A x S . Deci, există mulţimea
cât A x S ~ pe care să o notăm prin , adică = ラ , unde
31
5. Inele de polinoame.
unde Ck= .
Este clar ca f, g∈A’. Înmulţirea pe A’, astfel definită , este asociativă,
comutativă şi are element unitate. Să arătam mai întâi asociativitatea .
Fie f, g, h ∈A’ , unde f = (a0, a1, a2, …) , g = (b0, b1, b2, …) , h = (c0,
c1, ,c2, …) şi să arătăm că (fg)h = f(gh).
32
.
Deci d’m = l’m pentru orice m. Deci (fg)h = f(gh) . Comutativitatea
înmulţirii rezulta din faptul ca înmulţirea in inelul A este comutativa, iar in
expresia produsului polinoamelor f şi g termenii factorilor intervin in mod
simetric.
Elementul unitate din A’ este şirul (1, 0, 0, …) . Înmulţirea pe A’ este
distributivă faţă de adunare. Într-adevăr, cu notaţiile de mai sus, rezulta :
fg + fh = (d’0,d’1,…), unde
Cum operaţia de înmulţire pe A este distributiva fata de adunare rezulta
f(g + h) = fg + fh. Evident are loc si relaţia (f + g)h = fh + gh şi afirmaţia s-a
demonstrat.
Propoziţia 5.1.
Daca A este un inel unitar comutativ, atunci mulţimea A’ ( a şirurilor de
elemente din A, care au numai un număr finit de termeni nenuli) împreuna cu
operaţiile de adunare si înmulţire definite mai sus este un inel comutativ si
unitar.
Elementele acestui inel se numesc polinoame peste A sau polinoame
cu coeficienţi din A .
Daca f = (a0, a1, …) este un polinom nenul (adică nu toţi termenii ai
sunt nuli ) şi daca n este cel mai mare număr natural cu proprietatea ca an ≠ 0 ,
atunci n se numeşte gradul polinomului f . Pentru polinomul nul nu se
defineşte gradul. Convenim sa considerăm gradul sau ca fiind - . Daca
gradul (f) = n , atunci a0, a1, …, an se numesc coeficienţii polinomului f.
Fie aplicaţia u: A→ A’ definita prin u(a) = (a, 0, 0, …) . Aplicaţia u este
injectiva , căci, daca u(a) = u(b), atunci (a, 0, …) = (b, 0, …) ⇔ a = b. De
asemenea , u(a + b) = u(a) + u(b) şi u(ab) = u(a)u(b) , ∀ a, b ∈ A , deoarece ,
după definiţie , este evident ca (a, 0, …) + (b, 0, …) = (a + b, 0, … ) şi (a, 0,
…) ⋅ (b, 0, …) = (ab, 0, …) .
Deci u este omomorfism injectiv. Acest fapt permite sa se
identifice elementul a ∈A cu imaginea sa prin u , adică polinomul (a, 0, …) din
A’. Astfel, A se poate considera ca un subinel al lui A’. Notam prin X
polinomul (0, 1, 0, …), care se numeşte nedeterminata X. Obţinem:
33
Pentru orice a ∈ A, avem ax = (0, 0, …, 0, a, 0, …). Fie acum un
polinom de gradul n , f = (a0, a1, a2, …, an, 0, …) = (a0, 0, 0, …) + (0, a1, 0,
…) + …
…+ (0, 0, …an, 0, …) = a0(1, 0, …) + a1(0, 1, 0, …) + … + an(0, 0,
…, 1, 0, …) =
Daca an = 1 , spunem că polinomul este unitar. Inelul A’ obţinut se
numeşte inelul polinoamelor in nedeterminata X cu coeficienţi in inelul A (sau
peste inelul A) si se notează cu A[X]. Observam ca f are gradul 0 sau - daca
si numai daca f aparţine inelului A. Din definiţia sumei şi produsului a doua
polinoame , rezultă că grad (f + g) ≤ max (grad(f), grad(g)) ; grad(fg) ≤
grad(f) + grad(g), pentru ∀ f, g ∈A[x].
Daca A este un domeniu de integritate , se poate înlocui a doua inegalitate
printr-o egalitate.
Propoziţia 5.2.
Daca A este un domeniu de integritate, atunci inelul de polinoame
A[x] este domeniu de integritate.
Demonstraţie:
Fie f, g∈A[x] ;
Atunci :
34
Soluţie.
Este clar ca x + y este nenul si neinversabil . Daca ar fi reductibil s-
ar descompune astfel: x + y = (a + a x + a y)(b + b x + b y) = a b + (a b + a b )
x+ + (a b + a b )y + (a b + a b )xy + a b x + a b y . De aici obţinem a b =
0, a b = 1 ,
a b = 1, a b + a b = 0 de unde a = b = 0. Apoi, din a a (a b + a b ) = 0 se obţine
se obţine că a + a = 0, contradicţie .
2. Sa se arate ca in inelul C[X, Y] , polinomul X (Y + 1) + X Y + X Y
+ + XY + Y este ireductibil, n ≥ 2 , n ∈ N .
Soluţie .
Polinomul poate fi considerat in nedeterminata X cu coeficienţi in
Q[Y] deci, in inelul Q[X][Y]. Atunci, pentru valoarea particulara y = p, p –
prim , in inelul factorial Q[Y] sunt îndeplinite condiţiile din criteriul lui
Eisenstein . Deci, polinomul X (Y+1) +X Y +X Y +XY +Y este ireductibil in
inelul Q[X][Y] = Q[X,Y] .
3. Sa se arate ca polinomul f = 3X + 4X – 6X + 7X + 21 este
ireductibil in Z[X] .
Soluţie .
Polinomul f este primitiv. Aplicam criteriul reducţiei pentru p=2.
Avem f = X +X +1∈ Z [X] şi arătam că f este ireductibil in Z [X]. Deoarece
f(0) = (1) = 1 ≠ 0 , rezultă că f nu are factori de gradul întâi in descompunere.
Fie acum X +X +1= (aX + bX + c)(mX + nx + pX + q). Prin identificarea
coeficienţilor se ajunge la am = 1, an + mb = 0, ap + bn + cm = 0, aq + bp + cn
= 1, cq = 1. De aici, avem a = m = c = q = 1 si deci, b + n = 0, p + bn = 1, bp +
n = 1, b + p = 0, de unde, prin calcul simplu ajungem la a = 1, contradicţie. In
concluzie, f este ireductibil in Z [X]. Din criteriul reducţiei rezulta f ireductibil
in Z[X].
35
Operaţiile de adunare şi înmulţire conferă mulţimii Z a numerelor întregi
o structură de inel comutativ unitar şi fără divizori ai lui zero .(pe scurt inel
integru ) .În acest inel mulţimea nZ a multiplilor numărului natural n (fixat)
formează un ideal (bilateral) . Pe de altă parte dacă I este un ideal al inelului
(Z, +, ⋅ ) atunci I este un subgrup al grupului (Z, +) deci există un număr
natural n astfel încât I = nZ . Dacă I = nZ şi J = mZ sunt două ideale ale lui Z
atunci I + J este de asemenea un ideal al lui Z şi există d ∈ Z astfel încât I + J =
dZ sau nZ + mZ = dZ (putem presupune d ∈ N) . Din relaţia n m ∈ dZ rezultă
d n şi d m , iar din relaţia d ∈ nZ + mZ rezultă că există a, b ∈ Z astfel
încât d = an + bm . Din urma relaţiei deducem că orice divizor comun al lui m
şi n este şi un divizor al lui d . Prin urmare d este cel mai mare divizor comun
al numerelor întregi n şi m . Analog se demonstrează că dacă nZ ∩ mZ = qZ
atunci q este cel mai mic multiplu comun al lui n şi m . De asemenea are loc
relaţia (nZ)(mZ) = (nm)Z .
Inelele factor ale inelului Z se construiesc prin factorizare cu ideale care
au forma nZ , n ∈ N . Reamintim că pornind de la structura de grup aditiv a lui
Z şi considerând un subgrup nZ al acestuia , relaţia
x ∼ y ⇔ x – y ∈ nZ
este o relaţie de echivalenţă (numită şi relaţie de congruenţă modulo n ) şi
notată în teoria numerelor prin x ≡ z (mod n) ale cărei clase de echivalenţă au
forma
36
Surjecţia canonică ϕ 0 = Z → Z0 este şi injectivă , deci inelele Z şi Z0 sunt
canonic izomorfe .
Dacă n = 1 atunci = Z , deci toate numerele întregi fac parte
dintr-o singură clasă de resturi , iar inelul Z1 este inelul nul , Z1 = .
Inelul Zn are mai multe aplicaţii în teoria numerelor . În continuare , pe baza
proprietăţilor grupurilor finite vom deduce câteva astfel de rezultate . Pentru
aceasta vom stabilii mai întâi care sunt unităţile (elementele inversabile )
inelului Zn .
Teorema 6.1. În inelul Zn , n > 1, elementul este inversabil dacă şi
numai dacă x şi n sunt relativ prime .
Demonstraţie. Observăm mai întâi că dacă x şi n sunt relativ prime şi y
= x + kn , k ∈ Zn , atunci z şi n sunt de asemenea relativ prime. Dacă este
inversabilă în Z n atunci există ∈ Z n astfel încât , de unde xz
= 1 + kn , pentru un anumit k ∈ Z . Din relaţia
xz – kn = 1
rezultă că divizorii comuni ai lui x şi n sunt 1 , deci x şi n sunt relativ prime .
Reciproc , dacă x şi n sunt relativ prime , atunci există numerele întregi α şi
β astfel încât α x + β n = 1 .Luând imaginile acestor elemente prin surjecţia
canonică ϕ n şi ţinând seama că ϕ n (n) = 0 rezultă , adică este
inversabilă în Zn .
Conform teoremei precedente , de exemplu , în Z15 , şi sunt
inversabile , dar nu este inversabilă .
1. Consecinţă . Dacă n este număr prim , atunci Zn este corp . Într-adevăr
dacă n este număr prim , atunci 1, 2, … . n – 1 sunt relativ prime cu n şi deci
toate elementele inelului Zn diferite de elementul neutru al adunării (
) sunt inversabile .
2. Consecinţă . Inelul Zn (n > 1) conţine atâtea elemente inversabile câte
numere naturale mai mici ca n şi prime cu n există , adică ϕ (n) elemente ,
unde ϕ : N → N este funcţia lui Euler .
3. Observaţie . Legătura dintre elementele inversabile din Zn şi ϕ (n) ne
permite să dăm o nouă demonstraţie faptului că indicatorul lui Euler este o
funcţie multiplicativă . Pentru aceasta vom demonstra lema care urmează .
1. Lemă . Dacă m1 şi m2 , sunt numere întregi relativ prime , atunci
.
Demonstraţie . Considerăm funcţia f : Z → Zm1 x Zm2 , definită prin f (x) =
(ϕ 1(x ) , ϕ 2 (x)) , unde ϕ 1 , ϕ 2 sunt surjecţiile canonice ale lui Z pe Zm1 ,
Zm2 . Se verifică imediat că f este morfism de inele . Dacă x ∈ Ker f , atunci
m1 x , m2 x , şi deoarece m1 , m2 sunt relativ prime , deducem m1m2
x . Dacă m1m2 x , atunci x ∈ Ker f . Deci Ker f = m1m2 Z . Conform
teoremei fundamentale de izomorfism Im f ≈ Z / Ker f = Zm1m2 . Deoarece
37
Im f are m1m2 elemente rezultă că Im f = Zm1 x Zm2 , de unde izomorfismul
din enunţ .
Aplicând propoziţiile din 5. pentru izomorfismul din lema precedentă se
obţine U(Zm1m2) ≈ u (Zm1) x U (Zm2) din care deducem că ϕ ( m1m2 ) =
ϕ (m1) ϕ (m2)
38
Aritmetica în diverse inele a stat la baza dezvoltării algebrei în sensul ei
actual. Noţiunile fundamentale ale algebrei, ca cele de inel, ideal, corp, morfism
de inele etc., s-au degajat din cercetările întreprinse pentru construirea unor
aritmetici în diverse inele. Interesul pentru cercetarea aritmeticii în inele a fost
impulsionat de cotribuţia pe care a adus-o în rezolvarea
, în anumite cazuri particulare, a celebrei probleme a lui Fermat.
Această problemă, despre care nu se ştie dacă este adevărată sau falsă
(numită de obicei marea teoremă a lui Fermat), afirmă că pentru n > 2 ecuaţia
nu are soluţii în numere întregi nenule. Kummer a fost acela care a
xn + yn = zn
adus, până în prezent, una dintre cele mai mari contribuţii în rezolvarea ei,
arătând că pentru fiecare n , i se poate asocia ecuaţiei un inel integru, iar în
cazul în care acest inel are anumite proprietăţi aritmetice se poate arăta că
ecuaţia nu are soluţii în numere întregi nenule.
În acest capitol, prin inel vom înţelege un inel comutativ unitar, deşi o
bună parte dintre noţiuni rămân valabile, cu modificările respective, şi pentru
inele necomutative. Noţiunile de inel Euclidian, inel principal si inel factorial
care sunt introduse aici se obţin extrapolarea naturală a unor proprietăţi
aritmetice ale lui . Aceste tipuri de inele au numeroase aplicaţii în teoria
Ζ
numerelor şi în geometria algebrică. În această lucrare se vor folosi proprietăţile
lor, în special în cazul inelelor polinoamelor de o nedeterminată cu coeficienţii
într-un corp. În ultimul paragraf se introduc noţiunile de ideal prim şi ideal
maximal şi se arată legăturile lor cu noţieunile de element prim şi element
ireductibil, precum şi cu noţiunea de inel integru şi corp. Aceste fapte vor fi des
utilizate în capitolul IX în 6 se demonstrează că dacă A este inel factorial,
A[ X ]
este şi el un inel factorial, rezultat care fi utilizat mai puţin în cele ce urmează.
39
1. Divizibilitatea în inele
40
Demonstraţie. Dacă a divide pe b , rezultă b=aa’ cu a’ A, deci b aA, de
∈ ∈
unde rezultă bA aA. Atunci în particular b aA, adică b=aa’, cu a’ A
⊆ ∈ ∈
Propoziţia 1.3. Fie A un inel integru. Atunci două elemente a,b din A
sunt asociate dacă şi numai dacă a=ub, unde u este elemnt ireversabil în A.
Demonstraţie. Dacă a=ub, unde u este element ireversabil în A, atunci
este clar că a şi b sunt asociate. Reciproc, să presupunem că a şi b sunt asociate.
Atunci rezultă că există a’, b’ A astfel ca b=ab’ şi a=ba’, adică b=ba’b’, deci
∈
b(1-a’b’)=0. Dacă b=0, atunci evident şi a=0 şi totul este demonstrat. În caz
contrar, rezultă 1-a’b’=0 (căci A este integru), deci a’ şi b’ sunt elemente
ireversabile în A.
41
se mai notează cu (a,b), dacă d este un divizor comun al elementelor a şi b şi
pentru orice alt divizor comun d’ al elementelor a şi b avem d’ divide pe d.
Un element n A se numeşte multiplu comun al elementelor a,b dacă a
∈
divide pe n si b divide pe n. Elementul m A se numeşte cel mai mic multiplu
∈
comun (c.m.m.m.c) al elementelor a şi b şi se mai notează cu [a,b] dacă m este
multiplu comun al elementelor a şi b şi pentru orice multiplu comun m’ al
elementelor a şi b avem că m divide pe m’.
Se spune că două elemente a,b ale inelului A sunt relativ prime (sau
prime între ele) dacă 1 este cel mai mare divizor comun al lor.
Evident, definiţiile date mai sus pentru c.m.m.d.c şi c.m.m.m.c. a două
elemente din inelul A ca şi definiţia dată elementelor relativ prime se
generalizează cu uşurinţă la un număr finit sau chiar infinit de elemente ale
inelului A şi vor avea proprietăţi analoage celor din cazul a două elemente.
Menţionăm că pentru două elemente arbitrare dintr-un inel oarecare se poate ca
c.m.m.d.c şi c.m.m.m.c. să nu existe, după cum vedea în cele ce urmează. Însă
daca c.m.m.d.c şi c.m.m.m.c. a două elemente există, atunci există c.m.m.d.c şi
c.m.m.m.c. pentru un număr finit de elemente.
Se observă că dacă consideram relaţia de divizibilitate ca o relaţie de
preordine, atunci c.m.m.d.c al unei mulţimi de elemente este o margine
inferioară a acestei mulţimi si c.m.m.m.c. este o margine superioară a acesteia.
Propoziţia care urmează exprimă proprietăţi generale ale marginilor
inferioare şi superioare pentru o mulţime cuasiordonată .
42
Fie acum c un divizor comun arbitrar al elementelor a şi b; atunci c|d
(căci d este cel mai mare divizor comun al elementelor a şi b) şi doarece d|d’
rezultă c|d’, adică d’ este cel mai mare divizor comun al elemntelor a şi b.
Din această propoziţie rezultă că cel mai mare divizor comun şi cel mai
mic multiplu comun a două (sau mai multe) elemente dintr-un inel A sunt
determinate până la o asociere.
Lema 1.6. Fie A un inel inegru şi a,b două elemente nenule. Dacă d este
cel mai mare divizor comun al elementelor a şi b şi a=da’, b=db’, atunci a’, b’
sunt relativ prime.
Lema 1.7. Fie A un inel integru, a,b două elemente nenule din A şi d cel
mai mare divizor comun al a elementelor a şi b. Dacă pentru un element c A,
∈
c 0, există cel mai mare divizor comun al elementelor ca şi cb, atunci acesta
≠
este asociat cu cd (deci şi cd este cel mai mare divizor comun al elementelor ca
şi cb).
ca=d’ , a=da’
a1
cb=d’ , b=db’
b1
din care deduce relaţiile:
cdu =cda’
a1
cdu =cdb’
b1
43
şi, deoarece cd 0 ,rezultă:
≠
u =a’
a1
u =b’
b1
deci u este divizor comun al elementelor a’ şi b’, iar din lema precedentă rezultă
u element ireversabil în A.
Propoziţia 1.9. Fie A un inel integru. Dacă oricare două elemente din A
au cel mai mare divizor comun , atunci oricare două elemente din A au cel mai
mic multiplu cmun si produsul (a,b) [a,b] este asociat cu ab, pentru a,b A, a
∈ ≠
0, b 0.
≠
44
Din această definiţie rezultă ca dacă a este un element ireductibil din
inelul A şi b un element oarecare, atunci e’cel mai mare divizor comun al
elementelor a şi b există şi este asociat cu a sau un element inversabil.
45
Propoziţia 1.14. Dacă A este un inel integru , orice element prim din A
este ireductibil.
46
Pentru a studia în continuare mai uşor divizibilitatea în [i], considerăm
Ζ
funcţia N:C R, definită prin N(a+bi)=(a+bi)(a-bi)= (N este numită
→ a +b2 2
N (α β) = N (α ) N ( β )
În adevăr, fie =a+a’i, =b+b’i; atunci:
α β
=N(ab-a’b’+(ab’+a’b)i)=(ab-a’b’) +(ab’+a’b)
N (α β) 2 2
Iar
=
N (α ) N ( β ) (a 2
+ a'2 )( b 2 + b' 2 )
Şi se verifică imediat egalitatea cerută. Evident, resticţia lui N la [i] are
Ζ
imaginea cuprinsă în (chiar în N) şi o vom nota tot cu N.
Ζ
Să vedem mai întâi care sunt elementele inversabile în [i]. Fie une
Ζ α
element inversabil. Atunci există astfel ca =1, de unde rezultă
α ∈ Z [i]
−1 αα −1
mai sus rezultă că este element inversabil în [i] dacă şi numai dacă N( )
α Ζ α
, de unde rezultă că elemente inversabile din [i] sunt 1, -1, i,-i.
= a2 + b2 = 1 Ζ
47
Din propoziţia 1.3 rezultă că dacă şi sunt elemente asociate în [i],
α β Ζ
atunci N( )= . Să mai observăm că dacă | , atunci N( )| .
α N (β ) α β α N (β )
Reciproc, este adevărată următoarea lemă.
48
Atunci obţinem că 9=N(3)= , de unde rezultă =3 şi =3,
N (α ) N ( β ) N (α ) N (β )
deoarece am presupus că şi sunt neinversabile. Fie =a+bi. Atunci:
α β α
=
N (α ) a 2 + b 2 = 3
Deci a şi se observă că nu există numere întregi a,b care să
a, b ≤1
49
Să considerăm acum elemental 3 din acest inel . 3 este ireductibil, căci
dacă 3= şi şi neinversabile rezultă că 9= , adică
α β α β N (α ) N ( β )
. Dacă = a+bi , atunci avem 3= , ceea ce nu este
N (α ) = N ( β ) = 3 α 5 a + 5b
2 2
(r)< (b).
ϕ ϕ
Ca exemplu de inele euclidiene avem inelul întregilor Z pentru care
funcţia este valoarea absolută a numărului întreg:
ϕ
n; n ≥ 0;
ϕ (n) =
− n; n < 0.
Se ştie atunci că proprietăţile i) şi ii) din definiţia de mai sus sunt
verificate. Proprietatea ii) în acest caz se numeşte teorema împărţirii întregi,
denumire pe care o vom păstra pentru orice inel euclidian. Vom vedea în
50
paragraful următor că de fapt numai această proprietate este esenţială în
definiţia de mai sus.
Observăm că în Z este adevărată chiar o afimaţie mai precisă decât
condiţia ii) de mai sus. Anume, pentru a,b numere întregi există q,r Z astfel
≠0 ∈
încât a=bq+r, unde , care este numită de fapt teorema împărţirii întregi.
0≤r <b
Orice corp este inel euclidian. În adevăr, dacă k este un corp, considerăm
funcţia definită prin (a)=1, pentru orice a k, a . Este evident că
ϕ:k \0→Ν ϕ ∈ ≠0
această funcţie are proprietăţile i) şi ii).
De asemeanea, inelul al polinoamelor de o nedeterminată cu
k[ X ]
coeficienţi în corpul k este Euclidian dacă considerăm drept funcţie gradul
ϕ
unui polinom nenul.
În adevăr, dacă f,g sunt polinoame nenule f|g, atunci g=ff’ cu f’
∈ k[ X ] ∈
51
are gradul cel mai mult n-1 şi din ipoteza inductivă rezultă că există q,r ,
∈ k[ X ]
astfel încât:
,r=0 sau grad r<grad g.
f i = gq + r
Atunci avem
−1
f = g ( a0 b0 X n − m + q) + r
şi polinoamele +q şi r satisfac condiţia ii).
−1
a0b0 X n− m
Un alt exemplu de inel euclidian este inelul întregilor lui Gauss , în
Z [i]
care funcţia din definiţie este norma N. În adevăr, din faptul că norma
ϕ
produsului a două elemente este egală cu produsul normelor acestor elemente
rezultă că i) este satisfacută. Verificăm condiţia ii). Fie =a+a’i şi =b+b’i
α β
două elemente din cu . Atunci considerăm elementul din Q :
Z [i] β ≠0 [i]
b b'
α β−1 = ( a + a ' i ) 2 − 2 2
i
b + b' b + b'
2
care se scrie sub forma r+si, cu r,s Q. Fie =c+c’i, unde c şi c’ sunt cele
α β−1 = ∈ γ
= . Avem totodată N( )=
δ 1
δ β ∈ Z [i] δ 1
52
În mod analog putem să arătăm că inelul este inel euclidian.
[( ) ]
Z 1+ i 3 / 2
Acest inel este cel mai mic subinel al corpului numerelor complexe C care
conţine elementul . Se vede imediat că elementele lui sunt
(1 + i 3 ) / 2 [(
Z 1+ i 3 / 2 ) ]
toate numerele complexe de forma
a+b . Corpul de fracţii al acestui inel este corpul Q , care este
(1 + i 3 ) / 2 (1 + i 3 ) / 2
constituit din toate numerele complexe de forma r+s , cu r,s Q.
(1 + i 3 ) / 2 ∈
Definim norma unui număr din acest corp punând pentru =r+s ,
α (1 + i 3 ) / 2
=(r+s )(r+s =
N (α ) (1 + i 3 ) / 2 (1 − i 3 ) / 2
= . Se verifică uşor relaţia:
r 2 + rs + s 2
53
=
δ 1 1 + i 3
δ β∈ Ζ
2
Dar N( )=N( )=N( )N= căci
δ δ β δ 3
1
( r − c ) 2 + ( r − c )( s − c') + ( s − c' ) 2 N( β ) ≤ N( β )
4
. De aici rezultă că este satisfăcută condiţia ii).
1 1
r −c ≤ , s − c' ≤
2 2
Propoziţia 2.2. Într-un inel euclidian orice două elemente au un cel mai
mare divizor comun şi un cel mai mic multiplu comun.
Demonstraţie.Pentru a demonstra această propoziţie vom utiluza
raţionamentul care se face de obicei pentru a arăta că pentru Z este adevărată
afirmaţia, adică vom aplica succesiv teorema împărţirii intregi, ceea ce se
numeşte algoritmul lui Euclid. Fie a, b două elemente din inelul euclidian A.
Dacă unul dintre aceste elemente este nul, atunci se observă că celălalt este un
cel mai mare divizor comun al lor. Deci putem presupune a ,b . Aplicăm
≠0 ≠0
teorema împărţirii întregi elementelor a şi b şi obţinem a=bq +r , unde r =0 sau
1 1 1
r q + , unde =0 sau
1 2 r2 r2
( )< ( r ); dacă obţinem analog r = q +r , cu r =0 sau (r )< (
δ r2 δ 1 r2 ≠ 0 1 r2 3 3 3
δ 3
δ
) şi se continuă mereu dacă restul obţinut este diferit de zero. Deoarece şirul
r2
( r )> ( )>... este un şir descrescător de numere naturale, după un număr
δ 1
δ r2
finit de paşi obţinem neapărat un rest nul şi atunci obţinem nişte relaţii de
forma:
54
(2)
a = bq1 + r1
b = r1q2 + r2
rn −2 = rn−1qn+1 + rn
r n− 2 = rn qn + 2
unde r , i=1,…,n. Să arătăm ca r este cel mai mare divizor comun al
i
≠0 n
elementelor a şi b.
Din relaţiie (2) se vede că r divide pe r , apoi că r divide pe r ,r
n n −1 n n− 2 n −3
din relaţiile (2) rezultă că c divide pe , apoi c divide pe etc. Adică c divide
r1 r2
pe r . A doua afirmaţie a propoziţiei rezultă din cea precedentă şi din propoziţia
n
Corolarul 2.3. Într-un inel Euclidian orice element ireductibil este prim.
De aici deducem că inelul nu este inel Euclidian căci în 1 am
Z [i 5 ]
55
cu grad r<n. În plus, dacă b este nondivizor al lui zero, atunci q şi r sunt unic
n
determinate.
prima afirmaţie a propoziţiei prin inducţie după m. Pentru m=n-1, k=0 şi putem
lua q=0 şi r=f. Fie m n. Atunci polinomul f = are gradul cel mai
≥ 1 bn f − am X m−n g
al lui zero rezultă că gradul polinomului din membrul stâng este n, iar cel din
≥
membrul drept <n, absurd.
Menţionăm că uneori noţiunea de inel euclidian este dată într-un sens
puţin diferit. Anume, un inel integru A împreuna cu o funcţie se
ρ : A →N
numeşte euclidian dacă are următoarele proprietăţi:
ρ
1) (a)=0 dacă şi numai dacă a=0;
ρ
2) Pentru a,b A, (ab)= (a) (b);
∈ ρ ρ ρ
3) Pentru a,b A nenule există q şi r A, astfel ca
∈ ∈
a=bq+r, cu (r)< (b)
ρ ρ
56
Observăm că din 2) rezultă ca satisface prima proprietate din definiţia
ρ
2.1 şi deci un inel euclidian în sensul definiţiei de mai sus este euclidian şi în
sensul definiţiei 2.1. De asemenea, toate exemplele de inele euclidiene care le-
am dat satisfac condiţiile 1),2) şi 3) de mai sus. În adevăr, pentru Z şi
Z [i]
valeoarea absolută, norma, respectiv valoarea absolută a normei,
[( ) ]
Z 1+ i 3 / 2
57
1. Inele principale
Definiţia 3.1. Vom numi un inel principal sau inel cu ideal principal un
inel integru în care orice ideal este principal.
Din această definiţie rezultă că cprpurile comutative sunt inele principale.
De asemenea, inelul întregilor Z este un inel principal. Următoarea teoremă ne
dă posibilitatea să dăm şi alte exemple de inele principale.
58
că atunci a bA. Dacă r 0, atunci din faptul că r=a-bq I şi (r) < (b) rezultă o
∈ ≠ ∈ ϕ ϕ
contradicţie cu alegerea lui b.
Din această teoremă rezultă că inelul întregilor lui Gauss , inelul
Z [i]
şi orice inel de polinoame de o nedeterminată cu coeficienţi într-un
[(
Z 1+ i 3 / 2 ) ]
corp sunt inele principale, fiindcă acestea sunt inele euclidiene . Următoarea
propoziţie ne permite să dăm exemple de inele care nu sunt principale.
Propoziţia 3.3. Fie A un inel integru care nu este corp. Atunci inelul
polinoamelor de o nedeterminată cu A[X] nu este inel principal.
59
Demonstraţie. i) Dacă d A este cel mai mare divizor comun al
∈
elementelor a şi b, atunci avem evident a dA, b dA şi deci aA+bA dA. Însă
∈ ∈ ⊆
aA+bA este ideal principal, deci aA+bA=d’A. Atunci rezultă d’ divizor comun
al lui a şi b, deci d’ divide pe d, adică d’A= aA+bA dA. Reciproc, dacă d A
⊆ ∈
este astfel încât aA+bA=dA, atunci evident d este divizor comun al lui a şi b şi
în plus există relaţia d= a +b , cu a,b A din care rezultă că orice divizor
α β ∈
Corolarul 3.5. Într-un inel principal orice două elemente au cel mai mare
divizor comun şi cel mai mic multiplu comun, iar dacă d A este cel mai mare
∈
60
divizor comun al elementelor a şi b din A, atunci există , A astfel ca d=
α β∈ α
a+ a.
β
Din acest corolar şi din propoziţia 1.15 rezultă:
Corolarul 3.6. Într-un inel principal orice element ireductibil este prim.
Din acest corolar deduce că inelul nu este inel principal.
( ]
Ζi 5
Lema următoare arată însă că un astfel de şir nu poate exista într-un inel
principal.
61
Lema 3.8. Fie A un inel principal şi
A A A …
a0 ⊆ a1 ⊆ a2 ⊆
62
Demonstraţie. Vom verifica mai întâi că ’ satisface pe ii). Fie a şi b
ϕ
elemente din A, b 0 şi b’ un element asociat cu b pentru care ’(b)= (b’).
≠ ϕ ϕ
Atunci evident b’ 0 deoarece satisface ii), rezultă că există q şi r astfel ca
≠ ϕ
a=b’q+r, cu r=0 sau (r) < (b’). Însă b’=bu, cu u element inversabil în A şi
ϕ ϕ
deci avem că a=buq+r şi că ’(r) (r) < (b’)= ’(b), dacă r 0.
ϕ ≤ϕ ϕ ϕ ≠
63
1. Inele factoriale
65
a = u ∏ pini
i∈I
66
Lema 4.5. Într-un inel factorial orice două elemente au cel mai mare
divizor comun.
Atunci fie
a = u1 ∏ pimi b = u 2 ∏ pini
i∈I i∈I
unde r =min( ),i . Atunci este clar că d este divizor comun al lui a şi b şi
ri mi , ni ∈I
Aşadar, d este cel mai mare divizor comun al elementelor a şi b şi lema este
demonstrată.
Din lema de mai sus rezultă că într-un inel factorial există şi cel mai mic
multiplu a două elemente dacă se ţine seama de propoziţia 1.9. Se poate însă
vedea imediat, cu notaţiile din lema precedentă, că elementul
m = ∏ pigi
i∈I
67
Propoziţia 4.6. Fie A un inel factorial şi a, , i=1,...,s. Dacă (a, )=1,
bi ∈ A bi
pentru i=1,...,s, atunci
s
a, ∏ bi = 1
i =1
Demonstraţie. Va fi suficient să arătăm că nu există niciun element prim
în A care să dividă pe a şi pe . Fie p un astfel de element prim. Atunci
s
∏b
i =1
i
contrazice ipoteza.
Să observăm că, deoarece în inelele factoriale orice element ireductibil
este prim, rezultă că inelul nu este factorial. Se poate însă arăta cu
Ζi 5 [ ]
uşurinţă, prin inducţie după norma elementelor că orice element nenul şi
neinversabil din acest inel este produs de elemente ireductibile, încât această
condiţie nu este suficientă ca un inel să fie factorial. Iată un exemplu de două
descompuneri dinstincte în produs de elemente ireductibile ale elementului 21
în inelul :
[ ]
Ζi 5
21 = 3 ⋅ 7 = (4 + i 5 )(4 − i 5 )
68
celălalt prin înmulţire cu un element inversabil din A. Un element a divide
∈A
un polinom din dacă şi numai dacă toţi coeficienţii polinomului se divid cu
A[ X ]
a.
.
g = bn X n + bn −1 X n −1 + ... + b0
ck + l = ∑d b
i + j = k +l
i j = ∑ab
i + j = k +l
i j + ak bl
i≠ k , j ≠l
69
Fie A un inel integru si f . Se spune că f este un polinom primitiv
∈ A[ X ]
dacă coeficienţii lui f nu se divid cu acelaşi element prin din A. Dacă A este inel
factorial, se noteaza cu c(f) cel mai mare divizor comun al coeficienţilor lui f
care există după cum rezultă din lema 4.5 (c(f) se numeşte conţinutul
polinomului f). Polinomul f va fi primitiv daca şi numai dacă c(f)=1. Evident,
orice polinom f se scrie sub forma f= c(f)f’, unde f’ este un polinom
∈ A[ X ]
primitiv.
Lema 4.9. Dacă A este un inel factorial şi f,g sunt două polinoame în
, atunci c(fg) este asociat cu c(f)c(g). În particular, produsul a două
A[ X ]
polinoame primitive este polinom primitiv.
70
b) f este primitiv şi ireductibil în , unde K este corpul de fracţii al lui A.
K[ X ]
Demonstraţie. a) b). Dacă f este ireductibil în , atunci f este
⇒ A[ X ]
polinom primitiv. Să presupunem că f ar fi ireductibil în . Atunci ar exista,
K[ X ]
o descompunere a lui f de forma f=gh, cu 1 grad g<grad f, g,h , de unde
≤ ∈ K[ X ]
Lema 4.12. Dacă A este un inel factorial orice polinom ireductibil din
este prim.
A[ X ]
Demonstraţie. Fie f un polinom ireductibil din . Dacă grad f=o, atunci
A[ X ]
f este element ireductibil în A, deci prim în A şi deci prim şi în , conform
A[ X ]
lemei 4.8. Dacă grad f>0, atunci rezultă că f este polinom primitiv şi să
presupunem că f divide produsul gh. Din lema precedentă rezultă că f este
element prim în , deci f divide în unul dintre polinoamele g sau h. S
K[ X ] K[ X ]
ă presupunem că f|g. Deci g=ff’, unde f’ . Atunci există a A, a 0, astfel
∈ K[ X ] ∈ ≠
71
încât af’ . Rezultă că f divide pea g în şi din lema 4.10 deducem că f
∈ A[ X ] A[ X ]
divide pe g în .
A[ X ]
Ne întoarcem să demonstrăm teorema 4.6 Vom verifica condiţia b) din
teorema 4.3. Pentru aceasta, conform lemei precedente, va fi suficient să arătăm
că orice element neinversabil şi nenul din , este produs finit de polinoame
A[ X ]
ireductibile. Dacă f este polinom de grad zero neinversabil, atunci el este
produs finit de elemente prime în A care sunt prime deci şi ireductibile în
A[ X ]
conform lemei 4.8. Dacă grad f>1, f se scrie sub forma f=c’(f)f’, unde f’ este un
polinom primitiv, şi este suficient să demonstrăm afirmaţia pentru polinoamele
primitive. Deci dacă f este primitiv şi ireductibil, afirmaţia este evidentă. În caz
contrat f=gh, unde g şi h sunt polinoame de grad strict mai mic decât cel al lui f
şi din ipoteza inductivă rezultă afirmaţia.
Din teorema demonstrată rezultă:
Corolarul 4.13. Dacă A este inel factorial, atunci , inelul
A[ X 1 ,..., X n ]
polinoamelor de n nedeterminate cu coeficienţii în A , este factorial. În
particular, orice inel de polinoame de n nedeterminate cu coeficienţi într-un
corp este inel factorial.
72
element prim în A cu proprietăţile: mod p, mod p pentru i <n şi
an ≠ 0 ai ≡ 0
mod p . Atunci f este polinom ireductibil în , şi deci şi în dacă
a0 ≠ 0 2
K[ X ] A[ X ]
este primitiv.
m r
g = ∑ bi X i h = ∑ ci X i
i =0 i =0
73
Demonstraţie. Putem presupune că f este primitiv . Atunci, dacă
presupunem că f este reductibil în , el este reductibil şi în . Fie f=gh,
K[ X ] A[ X ]
cu grad g 1, grad h 1. Atunci u’(f) =u’(g) u’(h) şi rezultă grad u’(g)= grad g,
≥ ≥
iar grad u’(h)=grad h, ceea ce contrazice faptul că u’(f) este ireductibil,
74
1. Ideale prime şi ideale maximale
75
principal. Prin urmare , Z are o infinitate de ideale prime, căci numărul
numerelor prime pozitive este infinit.
În inelul întregilor lui Gauss , idealul 2 nu este prim , deoarece,
Z [i] Z [i]
după cum am văzut 2 este reductibil, deci nu este prim. În schimb, idealele (1-i)
,(1+i) li 3 sunt prime, deoarece am arătat că elementele 1-I, 1+I li 3
Z [i] Z [i] Z [i]
sunt ireductibile în şi cum este inel factorial, rezultă că elementele
Z [i] Z [i]
ireductibile sunt şi prime. De asemenea şi idealul (0) este prim căci este
Z [i]
integru. Dacă k este un corp, atunci inelul k[X] orice ideal generat de un olinom
de gradul 1 este prim. De asemenea, este evident prim şi idealul nul.
Dacă A este un inetgru şi p un element prim în A atunci idelul p din
A[ X ]
este prim. În adevăr, din 4.8 rezultă că p este prim şi în inelul şi
A[ X ] A[ X ]
afirmaţia rezultă din propoziţia precedentă.
76
iii) Ştim că P’= (P) este ideal în A’. Să arătăm că P’ este ideal prim. Fie a’,
ϕ
b’ astfel încât a’, b’ şi fie a, b astfel încât (ab)= (a) (b)= a’ b’ ,
∈ A' ∈P ∈A ϕ ϕ ϕ ∈P
adică ab=p+c, unde p şi c Ker . Deoarece P Ker , avem că ab şi
∈P ∈ ϕ ⊇ ϕ ∈P
deoarece P este ideal prim, rezultă că a sau b . Atunci rezultă că (a)=a’
∈P ∈P ϕ
sau (b)= b’ . P A, căci dacă 1 , atunci rezultă că există a astfel
∈ P' ϕ ∈ P' ≠ ∈ P' ∈P
încât (a)=1, deci (a-1)=0, adică a-1 Ker P, deci 1 .
ϕ ϕ ∈ ϕ ⊆ ∈P
77
p=aa’ şi deoarece p este ireductibil, avem că p este sau asociat , cu a, sau a este
element inversabil în A. În primul caz rezultă aA=pA, iar în al doilea caz aA=A
şi prima afirmaţie a propoziţiei este demonstrată. Fie acum M un ideal maximal
în A. Deoarece A este inel principal, rezută că există a astfel încât M=aA.
∈A
Vom arăta că a este element ireductibil. Deoarece A este inel factorial, rezultă
că există un element ireductibil p al inelului A astfel încât p să dividă pe a.
Atunci A pA aA şi deoarece pA A, rezultă că pA=aA, deci a este
⊇ ⊇ ≠
ireductibil.
Propoziţia precedentă ne furnizează numeroase exemple de ideale maximale în
diverse inele principale. Astfel, în inelul întregilor Z sunt ideale maximale
idealele generate de numere prime şi numai acestea, iar (0) nu este ideal
maximal căci Z nu este corp. În inelul întregilor lui Gauss , idealele
Z [i]
principale generate de 3,1-i,1+i sunt ideale maximale deoarece aceste elemente
sunt ireductibile iar este inel principal. Pe de altă parte, idealul generat de 2
Z [i]
în nu este maximal, deoarece 2 nu este ireductibil.
Z [i]
Dacă k este un corp, atunci în inelul , care este principal, idealele
k [X]
maximale coincid cu idealele generate de polinoamele ireductibile. În particular,
idelalele generate de polinoamele de gradul 1 sunt maximale.
78
Corolarul 5.8. Fie A un inel şi M un ideal în A. Atunci următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
a) M este ideal maximal în A;
b) Inelul factorial A|M este corp.
Aplicând teorema precedentă pentru morfismul canonic ,
ϕ : A → A| M
rezultă că M este maximal în A dacă şi numai dacă (0) este ideal maximal în A|
M şi acest fapt este echivalent cu acela că A|M este corp.
Corolarul 5.9. Orice ideal maximal al unui inel este şi ideal prim.
În adevăr, din corolarul precedent rezultă că M este ideal maximal în A,
atunci A|M este corp, deci este în particular inel integru şi afirmaţia corolarului
rezultă din 5.4.
Nu orice ideal prim este maximal, căci, de exemplu, în inelul Z, (0) este
ideal prim dar nu este maximal.
79
3.Metode și tehnici de învățare predare evaluare
UNITATE DE ÎNVĂȚARE
COMPETENŢE SPECIFICE
80
4. Exprimarea unor probleme practice folosind calcul polinomial
5. Aplicarea prin analogie, în calcule cu polinoame a metodelor de lucru din
aritmetica numerelor
CONŢINUTUR COMPETENŢ
I- detaliate E ACTIVITĂŢI DE RESURS EVALUAR
ale unităţii de SPECIFICE ÎNVĂŢARE E E
învăţare vizate
Ce? De ce? Cum? Cu ce? Cât?
1.Forma – Definiţie Resurse Observatia
algebrică a unui 1 – Forma materiale sistematica
polinom, 2 algebrică : a elevilor si
operaţii cu – Operaţii: manual , aprecierea
polinoame adunarea, culegeri verbala,
înmulţirea de chestionare
şi probleme a orala,
împărţirea , fisa de aprecierea
polinoamel probleme raspunsuril
or Metode : or primite
explicatia,
conversati
a euristica
,
exercitiul,
activitati
frontale si
individual
e
Tema
pentru
acasa
2.Teorema 1 – Enunţul Resurse Observatia
împărţirii cu 2 teoremei materiale sistematica
rest, împărţirea – Algoritmul : a elevilor si
polinoamelor de imparţire manual , aprecierea
a2 culegeri verbala,
polinoame de chestionare
probleme a orala,
, fisa de aprecierea
probleme raspunsuril
Metode : or primite
explicatia,
81
conversati
a euristica
,
exercitiul,
activitati
frontale si
individual
e
Tema
pentru
acasa
82
Tema
pentru acasa
5.Rădăcini ale 1 – Se enunţă relaţiile Resurse Observatia
polinoamelor; 2 lui Viete pt un materiale : sistematica a
relaţiile lui 3 polinom de gradul manual , elevilor si
Viete pentru 4 II, III şi IV. culegeri de aprecierea
polinoame de 5 probleme , verbala,
grad cel mult 4 fisa de chestionarea
probleme orala,
Metode : aprecierea
explicatia, raspunsurilor
conversatia primite
euristica ,
exercitiul,
activitati
frontale si
individuale
Tema
pentru acasa
6.Rezolvarea 1 – Se arată procedeul Resurse Observatia
ecuaţiilor 2 de reyolvare al materiale : sistematica a
algebrice cu 3 ecuaţiilor binome, manual , elevilor si
coeficienţi în Z, 4 reciproce si culegeri de aprecierea
Q,R,C , ecuaţii 5 bipătrate probleme , verbala,
binome, ecuaţii fisa de chestionarea
reciproce, probleme orala,
ecuaţii Metode : aprecierea
bipătrate. explicatia, raspunsurilor
conversatia primite
euristica ,
exercitiul,
activitati
frontale si
individuale
Tema
pentru acasa
Test de Activitate Test de
evaluare Evaluare sumativă a evaluare
sumativă unităţii de învăţare individuală sumativă, pe
numere.
83
PROIECT DIDACTIC I
Clasa : a-XII-a
Obiectul : Matematică - Algebră
Subiectul lecţiei : Împărţirea polinoamelor prin X – a. Schema lui Horner.
Tipul lecţiei : Lecţie de formare de priceperi şi deprinderi de calcul.
Conpetenţe generale :
1. Identificarea unor date si relaţii matematice şi corelarea lor în funcţie
de contextul în care au fost definite.
2. Prelucrarea datelor de tip cantitativ, calitativ, structural sau contextual
cuprinse în enunţuri matematice.
3. Utilizarea algoritmilor şi a conceptelor matematice pentru
caracterizarea locală sau globală a unei situaţii conccrete.
4. Analiza şi interpretarea caracteristicilor matematice ale unei situaţii
problemă în scopul găsirii de strategii pentru optimizarea soluţiilor.
5. Exprimarea caracteristicilor matematice cantitative sau calitative ale
unei situaţii concrete şi a algoritmilor de prelucrare a acestora.
Competenţe specifice :
84
3.2 Aplicarea unor algoritmi în calculul polinomial sau în rezolvarea ecuaţiilor
algebrice
5.2 Determinarea unor polinoame sau ecuaţii algebrice care îndeplinesc condiţii
date
6.1 Exprimarea unor probleme practice folosind calcul polinomial
6.2 Aplicarea prin analogie, în calcule cu polinoame a metodelor de lucru din
aritmetica numerelor
Strategia didactică: activ-participativă.
• Metode şi procedee didactice: conversaţia euristică , exerciţiul,
demonstraţia, munca independentă.
• Material didactic utilizat : manual şi culegere clasa a-XII-a , fişe
de lucru, planşe .
• Tipuri de actităţi : frontală şi individuală.
• Procedee de evaluare: analiza răspunsurilor, observarea
sistematică a atenţiei, verificarea cantitativă si calitativă a temei.
Scenariu didactic:
1.Moment organizatoric: Verificarea prezentei elevilor şi notarea
absenţelor (dacă sunt) in catalog;
Asigurarea unei atmosfere adecvate pentru buna desfăşurare a orei ;
2.Captarea atenţiei: Verificarea temei elevilor prin sondaj folosind
dialogul profesor-elev; elev-elev, prin confruntarea rezultatelor (in cazul in care
apar diferente se rezolvă exerciţiile la tablă ).
3.Informarea elevilor asupra obiectivelor lecţiei: Se anunţă şi se scrie pe
tablă titlul lecţiei: Împărţirea polinoamelor prin X – a. Schema lui Horner.
85
grad(r) < grad(g) = 1 ⇒ r constant (1) . Pentru X = a obţinem (2).
r (a ) = f (a )
Din (1) şi (2) ⇒
r = f (a )
Exemplu : 1. Să se determine restul împărţirii lui prin
f = X + 3X − 5X + 7
3 2
g = X −2
Rezolvare Conform teoremei restul împărţirii prin X – 2 este
r = f (2) = 2 3 + 3 ⋅ 2 2 − 5 ⋅ 2 + 7 = 8 + 12 − 10 + 7 = 17
Xn X n −1 X n−2
... X2
X X0
an a n −1 a n−2 ... a2 a1 a0
=
a an a ⋅ bn −1 + a n−1 a ⋅ bn − 2 + a n − 2 ... a ⋅ b2 + a 2 a ⋅ b1 + a1 a ⋅ b0 + a 0
bn −1 = = = = =r
bn − 2 bn − 3 b1 b0
Restul
X n−1 X n−2
... X2
X X0
.
r = a ⋅ b0 + a 0
Exemplu : Să se determine câtul şi restul împărţirii polinomului
prin .
f = 3X 3 − 6 X 2 + 2 X − 4 g = X −2
X3 X2 X X0
3 -6 2 -4
87
Fişă de lucru
b) prin .
f = 4 X 3 − 3X 2 + 2 X − 7 g = X +1
a) şi .
f = 3X − 6 X + 2 X − 4
3 2 g = X −2
b) şi
f = 5X 4 − 2X 3 − 4X 2 + X − 3 g = x −1
c) şi
f = 2 X + 5 X − 3X + 2 X − 4
4 3 2 g = x−2
88
PROIECT DIDACTIC II
Clasa : a-XII-a
Obiectul : Matematică - Algebră
Subiectul lectiei : Inele – definiţie, exemple
Tipul lecţiei : Lecţie de dobândire de noi cunoştinţe.
Conpetenţe generale :
1. Folosirea terminologiei specifice matematicii în contexte variate de
aplicare.
2. Prelucrarea datelor de tip cantitativ, calitativ, structural sau contextual,
cuprinse în enunţuri matematice.
89
3. Utilizarea algoritmilor şi a conceptelor matematice în rezolvarea de
probleme.
4. Exprimarea şi redactarea coerentă, în limbaj formal sau în limbaj
cotidian, a rezolvării sau a strategiilor de rezolvare a unei probleme.
5. Analiza de situaţii – problemă, în scopul descoperirii de strategii pentru
optimizarea soluţiilor.
6. Generalizarea unor proprietăţi prin modificarea contextului iniţial de
definire a problemei sau prin generalizarea algoritmilor.
Competenţe specifice :
1. Identificarea proprietăţilor operaţiilor cu care este înzestrată o mulţime.
2. Evidenţierea asemănărilor şi a deosebirilor dintre proprietăţile unor
operaţii definite pe mulţimi diferite
3.1 Determinarea şi verificarea proprietăţilor structurilor algebrice,
inclusiv verificarea faptului că o funcţie dată este morfism sau
izomorfism.
4. Utilizarea proprietăţilor operaţiilor în calcule specifice unei structuri
algebrice.
5.1 Utilizarea structurilor algebrice în rezolvarea unor probleme de
aritmetică.
6.1 Transferarea, între structuri izomorfe, a datelor iniţiale şi a
rezultatelor, pe baza propriet
90
1. Definiţie. Fie A o mulţime nevidă şi legile de compoziţie:
AxA→ A AxA→ A
( x, y ) → x * y ( x, y ) → x y
( x * y ) * z = x * ( y * z ), ∀x, y, z ∈ A
Axioma elementului neutru:
( G 2)
astfel încât
∃ e* ∈ A x * e* = e* * x = x, ∀x ∈ A
Axioma elementelor simetrizabile:
( G 3)
astfel încât
∀x ∈ A, ∃x'∈ A, x * x' = x' * x = e*
Axioma comutativităţii:
( G 4)
x * y = y * x, ∀ x, y ∈ G
91
astfel încât
∃ e ∈ A x e = e x = x, ∀x ∈ A
x ( y * z ) = ( x y ) * ( x z ) , ∀x, y, z ∈ A
( x * y ) z = ( x y ) * ( y z ), ∀x, y,z∈ A
92
Mulţimea unităţilor inelului se notează . Perechea este un
( A, *, ) U ( A) ( U ( A ) , )
grup, numit grupul unităţilor inelului .
( A, *, )
Exemple de inele.
Din proprietăţile adunării şi înmulţirii numerelor deducem că tripletele ,
( Z , +, ⋅)
, , sunt inele comutative.
( Q, +, ⋅) ( R, +, ⋅) ( C , +, ⋅)
Având în vedere proprietăţile adunării şi înmulţirii matricelor, rezultă că
tripletele , , , sunt inele
( M n ( Z ) , + , ⋅⋅) ( M n ( Q ) , + , ⋅⋅) ( M n ( R ) , + , ⋅⋅) ( M n ( C ) , + , ⋅⋅)
necomutative.
Elementul nul în aceste inele este matricea nulă iar elementul unitate este
On
matricea unitate .
In
Fişă de lucru
Activitate individuală.
Pe mulţimea numerelor întregi se definesc legile de compoziţie
93
1. 2. 3.
x* y = x + y +1 x * y = x + y −1 x* y = x + y +3
x y = x + y + xy x y = x + y − xy x y = xy + 3 x + 3 y + 6
4. 5. 6.
x* y = x + y −3 x* y = x + y + 2 x* y = x + y −5
x y = xy − 3 x − 3 y + 12 x y = 2 xy + 4 x + 4 y + 6 x y = xy − 5 x − 5 y + 30
Exemple:
1) Inelul (Z,+,•) este euclidian. Intr-adevar , in acest inel are loc teorema
impartirii cu rest pentru numere intregi , si anume:
∀ a,b∈Z , b≠ 0 , ∃ q,r∈Z a.i. a=bq+r . unde 0≤ r ¸| b| .
Mai mult q si r sunt unice.
94
Considerind functia f: Z-→N, f(n)=| n |, rezulta clar ca inelul Z
impreuna cu f este euclidian (satisface conditiile 1 si 2). Mentionam ca
teorema impartirii cu rest la numere intregi o vom demonstra in paragraful
1 al capitolului III.
2) Orice corp este inel euclidian. Intr-adevar, daca K este un corp, consideram
functia f : K-→N definita prin f(a)=1, ∀a∈K ,a≠ 0 . Aceasta functie
satisface 1 si 2.
3) Inelul K[x] al polinoamelor cu coeficienti intr-un corp K pentru care
functia f :K[x] -→N, definita prin f(g)=grad(g), ∀ g∈K[x] , g≠ 0 , este un
inel euclidian.
Intr-adevar, daca g,h ∈K[x], g≠ 0 si g/h, atunci h=gg’, cu g’∈K[x], deci
grad(g) ≤ grad(h), adica f(g)≤ f(h). Deci conditia 1 este indeplinita.
Sa verificam proprietatea 2. Fie f,g∈K[x] cu g≠ 0. Daca grad(g)=0, atunci
f=g(g f), deoarece g≠ 0 din K, deci inversabil si afirmatia este dovedita,
adica este verificata proprietatea 2. Daca grad(g)>0, atunci vom face o
inductie dupa gradul lui f. Daca grad(f)<grad(g), in particular, pentru
grad(f)=0, din relatia f=g•0+f, rezulta 2.
Presupunem ca 2 afost verificata pent 434q1619e ru toate polinoamele f, cu
grad(f)<n. Fie atunci f un polinom de grad n,
si g un polinom de gradul m,
Putem presupune ca m≤ n , conform celor
demonstrate mai sus. Atunci, polinomul are gradul cel mult
n-1, deoarece termenii de gradul cel mai mare se reduc , deci grad(f1)<grad(f).
Din ipoteza inductiva rezulta, atunci ca exista q,r∈K[x] a.i. f1=gq+r, unde r=0
sau grad(r)<grad(g). Atunci avem:
satisfac proprietatea
2. Polinoamele q si r ∈K[x] , numite citul si restul , astfel incit f=qg+r, r=0 sau
grad(r)<grad(g); In cazul inelului K[x] sunt chiar unice (ca si la Z , de altfel).
Dar unicitatea acestora nu este necesara in formula de impartire cu rest , in
cazul inelului euclidian.
4) Inelul intregilor lui Gauss este euclidian, in care functia din definitie este
norma N. Definim pe Z[i] functia f :Z[i] →N, f(m+ni)=m +n (f(m+ni) este
patratul modulului numarului complex m+ni). Numarului complex z=a+bi,
a,b∈R, i se asociaza in plan punctul M de coordonate (a,b). Numerele
complexe din multimea Z[i] sunt reprezentate in plan prin puncte ale caror
coordonate sunt numere intregi.
Reprezentindu-le , obtinem o retea in plan ca in figura 1. Consideram z,z’∈Z[i]
, z’≠ 0 si fie M punctul din plan asociat numarului comlex z/z’ . In retea exista
un patrat ABCD in care se afla punctul M. Fie A virful cel mai apropiat de M.
Daca A(a,b) , atunci a,b∈Z si A este asociat numarului complex q=a+ib.
95
Pe de alta parte , cum latura patratului ABCD este unitate si cum A a fost ales
cel mai apropiat de M , obtinem ca distanta MA este mai mica decit jumatate
din diagonala patratului. Deci MA≤ /2<1, dar MA este egal cu modulul
numarului complex z/z’-q. Deci avem: | z/z’-q|≤ 1.
Avem, atunci, |z-qz’|<|z’| si , notind r=z-qz’, avem | r |<| z’| sau | r |<| z’| si
, deci, f(r)<f(z’). In concluzie, avem z=qz’+r, cu f(r)<f(z’) si, deci, Z[i] este
inel euclidian. Din aceasta demonstratie rezulta ca restul si citul impartirii
nu sunt unic determinate.
B
A
M
C D
96
x
Fig.1.
Intr-adevar, daca M este centrul patratului ABCD, atunci putem alege citul q al
impartirii in egelitatea de mai sus , numarul complex q=a+ib, cu a,b∈Z pentru
care (a,b) sa fie coordonatele oricaruia din virfurile patratului ABCD.
Sa exemplificam pe un caz numeric ; consideram in Z[i] numerele
z=6i si z’=2+2i, pentru care z/z’=6i/(2+2i)=3/2+3i/2.
In figura 2 , punctul M , care este reprezentarea geometrica a numarului
comlex z/z’=3/2+3i/2, cade in centrul patrtului ABCD.
Deci putem alege citurile q1=1+i sau q2=2+i sau q3=2+2i sau q4=1+2i.
Avem egalitatile: z=z’q1+r1 unde r1=2i;
A(1,2)
D(2,2)
97
M(3/2,3/2)
B(1,1) C(2,1)
98
O paralelă interesantă între evaluarea sumativă şi cea formativă face şi Y.
Abernot
(1993, Evaluarea formativă Evaluarea sumativă
pag. 242), • funcţie de formare • funcţie de certificare şi
din care selecţie
rezultă, la • intermediară • terminală unei
fel, unele secvenţe pedagogice
• urmată de • urmată de o schimbare
aprofundarea a temei sau a ciclului
remedierii (remedierea (perioadei)
lacunelor)
• nenotată (sau în alb) • notată şi contând
pentru medie şi pentru
trecere sau promovare
• criterială (relativ • normativă,deci,
numai la elev însuşi) comparând elevii între
ei
caracteristici ale celei dintâi.
99
1) tehnicile şi instrumentele de evaluare folosite în examene cu miză
mare sunt, de cele mai multe ori, puţin valide, nereprezentative şi nu
sunt totdeauna justificate;
2) evaluările sumative rareori au caracter ameliorativ, deoarece, de puţine
ori se analizează critic rezultatele examenelor, fie din lipsă de timp, fie
din lipsă de mijloace;
3) este dificil, dacă nu chiar imposibil de precizat cu exactitate cât din
ceea ce au învăţat elevii pentru un examen important le-a fost util în
cariera profesională sau în viaţă;
4) se acordă o valoare absolută unor măsurători relative, ceea ce conduce
inevitabil la decizii arbitrare şi automate;
5) reuşita sau eşecul unui elev sunt legate mai degrabă de distribuţia unor
note decât de capacitatea lui de a opera cu cunoştinţele respective;
6) anxietatea provocată de orice examen şi de evaluări în general este un
factor important care diminuează considerabil obiectivitatea
rezultatelor;
7) evaluările sumative nu permit identificarea dificultăţilor de învăţare
ale elevilor şi conţinuturile neasimilate decât la sfârşitul unei perioade
de instruire, când este foarte târziu, dacă nu imposibil, să se ia măsuri
ameliorative;
8) elevul controlat, evaluat la finalul unei perioade de instruire, nu are
posibilitatea de a-şi dezvolta capacitatea de autoevaluare, nefiind
pregătit pentru acest exerciţiu.
Totdeauna va fi o mai mare diferenţă între judecata sa proprie (a elevului
examinat) şi rezultatul său la examen. De aici derivă opinia larg răspândită
privind arbitrariul examenelor şi al sistemului şcolar în ansamblul său.
Cu siguranţă, multe sunt limitele evaluării sumative, dar, dintre toate,
două par a-i mări inferioritatea faţă de celelalte modalităţi de evaluare, iar
acestea sunt:
1) nu asigură evaluarea întregii materii predate elevilor, ci numai o
evaluare prin sondaj a acesteia, cu toate consecinţele negative care
rezultă dintr-o astfel de strategie;
2) nu are caracter ameliorativ şi nu poate conduce la corecţii ale
procesului de instruire-învăţare, pentru că ea operează după ce acesta
deja s-a finalizat.
Analizându-i şi avantajele, dar şi limitele, concluzia care se poate detaşa este
aceea că în demersurile evaluative trebuie luate toate măsurile pentru a i se
minimiza neajunsurile, pe de o parte, iar pe de altă parte, trebuie concepută
evaluarea formativă într-o aşa manieră încât aceasta să debuşeze în finalul
instruirii într-o evaluare sumativă.
103
○ proiectul;
○ studiul de caz;
○ interviul;
○ referatul;
○ autoevaluarea;
○ hărţile conceptuale
Prin consecinţele ei, evaluarea depăşeşte graniţele sălii de clasă, ale şcolii
şi depăşesc cadrul strict al procesului de învăţământ; nu evaluăm doar elevii ci
în acelaşi timp, direct sau indirect, evaluăm cadrele didactice, calitatea actului
de predare, a procesului de învăţământ, a instituţiei şcolare şi, nu în ultimul
rând, evaluarea sistemului educativ cu componentele sale.
104
Bibliografie
6. Bourbaki N., Algebre commutative, Chap. 1-7 Act. Sci. Ind., Hermann,
Paris, 1961-1965.
8. Niţă C., Spircu T., Probleme de structuri algebrice. Ed. tehnică, Bucureşti, 1974.
9. Ion, I., Ghioca, A., Nediţă, N., Algebră (manual pentru cl.XII), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980.
11. Miron, R., Brânyei, D., Fundamentele aritmeticii şi geometriei, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1983.
12. Năstăsescu, C., Niţă , C., Popa , S., Algebră ( manual pentru cl.X), Editura
Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1980.
13. Năstăsescu, C.,Nişă C., Stănescu, I., Elemente de algebră superioară ( manual
pentru cl. XI), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
105
17. Ionescu M., Radu I., 2001, Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca;
18. Moise C., 1996, Concepte didactice fundamentale, Ed. Ankarom, Iaşi;
20. Postolache Mihai, Buican Cristian, 2008, Metodica predării matematicii în liceu ,
Ed. Fair Partners;
22. Brânzei Dan, 2008, Metodica predării matematicii , Ed. Paralela 45;
106