Autor

Prof. BADEA Coordonator științific

VASILE Lector Univ.Dr.
Șc. Brănești DINU TEODORESCU

Târgoviște 2010
 CUPRINS

Elemente fundamentale privind structurile algebrice. pg. 2

Capitolul I.
INELE
1.1. Subinel. Ideal. Inel factor pg. 10
1.2. Idealele şi inelele factor ale inelului Z pg. 16
1.3. Inele de fracţii pg. 18
1.4. Inele de polinoame pg. 20
1.5. Inelul claselor de resturi modulo n pg. 23

Capitolul II.
PROPRIETĂŢI ARITMETICE ALE INELELOR

2.1. Divizibilitatea în inele pg. 26

2.2. Inele euclidiene pg. 33
2.3. Inele principale pg. 37
2.4. Inele factoriale pg. 40
2.5. Ideale prime şi ideale maximale pg. 46

Capitolul III.
METODE ŞI TEHNICI DE ÎNVĂŢARE-PREDARE-EVALUARE

3.1. Unitate de invățare pg. 50

Proiect didactic I pg. 54
Proiect didactic II pg. 57
3.2. Strategii de predare-învățare-problematizare pg. 60
3.3. Strategii,moduri şi tipuri de evaluare pg. 64
Evaluarea prin metodele cercetării pedagogice pg. 66
Observaţia de evaluare pg. 66
Chestionarul de evaluare pg. 67
Analiza produselor activităţii elevilor pg. 67

Bibliografie pg. 70

2
„Matematician nu este cel ce ştie matematică, ci cel ce creează
matematică” Gr. C. Moisil

INTRODUCERE

Marile succese ale tehnicii, adânc pătrunse în viaţa oamenilor, sub toate formele
ei, au contribuit la recunoaşterea rolului fundamental al matematicii. Oricine ştie sau
are cel puţin idee că aceste succese, în totalitatea lor, nu s-ar putea obţine fară
matematică. Din acest motiv, interesul pentru matematică a crescut mereu şi, odată cu
acesta, necesitatea de informare asupra acestei ştiinţe.
În multe privinţe, matematica este o ştiinţă abstractă şi aceasta în special în ceea
ce priveşte modul de punere a problemelor. În timp ce un cercetător dintr-un domeniu
ca medicina, zoologia , botanica, geografia, geologia sau chiar din lingvistică, istorie şi
astronomie, poate sa expună unui neiniţiat marea parte a problemelor, rezultatelor, ba
chiar şi a metodelor şi principiilor de bază din domeniul său de specialitate, în aşa fel
încât neiniţiatul sa-şi poată face o idee de ansamblu asupra domeniului respectiv, acest
lucru este foarte greu de făcut pentru fizica şi chimia contemporană şi încă şi mai greu
pentru matematica contemporană. Nu numai întinderea rezultatelor a crescut mult, dar
problemele sunt aşa de greu de tratat şi atat de adânci, încât nici chiar un matematician
nu poate avea decât o idee de ansamnblu asupra întregii matematici.
S-a remarcat o altă descoperire a cărei fundamentare a început aproximativ cu
150 de ani în urmă. S-a observat de mult că anumite reguli pentru înmulţirea
numerelor prezintă o asemănare formală cu unele reguli de adunare a numerelor.
Legităţi asemănătoare, foarte simple, s-au observat şi la alte operaţii matematice, de
exemplu, compunerea mişcărilor sau a permutărilor. Mult mai târziu însă, s-a
ajuns la consecinţa de a deduce din aceste proprietăţi de bază, cu ajutorul unor procese
logice, unele proprietaţi noi mai complexe şi mai adânci. Acest domeniu creat
succesiv este ceea ce se numeşte astăzi teoria grupurilor. Şi în acest caz se poate iarăşi
observa cum, la fel ca în geometria euclidiană, un sistem de axiome poate duce la
dezvoltările cele mai complexe.
Părţi însemnate ale matematicii moderne, în primul rând algebra se tratează
astazi axiomatic. Acest lucru se realizează astfel: fiind dată o colecţie de obiecte
matematice cu un sistem de axiome, adică cu unele propoziţii, care descriu
proprietaţile de bază ale acestor obiecte, să se deducă din aceste axiome consecinţele
cele mai tari, cele mai complexe, adică să se dezvolte cât mai adânc teoria unei astfel
de structuri, obţinându-se o privire de ansamblu asupra tuturor posibilitaţilor de
realizare ale unui astfel de sistem de axiome.
Mulţimi de elemente sau obiecte pentru care oricare două dintre acestea se pot
combina dupa o regulă specificată şi într-o anumită ordine, astfel încât să se obţină un
al treilea element, apar în mod frecvent în toate ramurile matematicii.

3
 În algebră acestea poartă numele de legi de compoziţie. Aceste legi determină
pe mulţimile de numere structurile algebrice: grup, inel şi corp.
Inelele joacă un rol important în rezolvarea problemelor legate de mulţimi
înzestrate cu două operaţii binare. Exemple concrete de mulţimi înzestrare cu două
operaţii se întâlnesc de către cei care vor să studieze matematica încă din primele clase
de şcoală . Ei discută despre suma şi produsul a două numere naturale deşi definiţiile
mai concrete ale operaţiilor de adunare şi înmulţire în mulţimea numerelor naturale nu
le pot înţelege încă. În liceu sunt învăţaţi să definească corect operaţiile de adunare şi
înmulţire în mulţimea numerelor întregi, raţionale, reale, complexe, în mulţimea
polinoamelor cu o nedeterminată, în mulţimea matricilor pătratice.Asemenea exemple
concrete de mulţimi înzestrate cu două operaţii binare, pot fi studiate dintr-un punct de
vedere mai larg, prin introducerea noţiunilor de inel şi corp.
În lucrarea de faţă am facut o trecere în revistă a celor mai cunoscute noţiuni
despre inele, realizând o prezentare teoretică a acestora, cu accent pe cele euclidiene.

4
 INELE

Se numeşte inel o mulţime nevidă A, împreună cu două operaţii algebrice,

dintre care una se notează de regulă aditiv, iar cealaltă multiplicativ, cu următoarele
proprietăţi:
a) A împreună cu operaţia aditivă este grup abelian;
b) A împreună cu operaţia de înmulţire este semigrup;
c) operaţia de înmulţire este distributivă faţă de adunare, deci:
a (b+c) = ab + ac,
(b+c) a = ba + ca
pentru orice a, b, c ∈ A.
Pe o mulţime formată dintr-un singur element există o singură structură de inel
în care acel element este elementul nul şi elementul unitate. Acest inel va fi numit inel
nul. Un inel care conţine cel puţin două elemente va fi numit inel nenul.
Inelul A
- se numeşte comutativ dacă operaţia de înmulţire este comutativă;
- se numeşte unitar sau inel cu element unitate dacă operaţia de înmulţire are
element unitate, adică semigrupul multiplicativ este unitar.
Dacă 0 este elementul unitate pentru operaţia de adunare din A, atunci avem 0a
= a0 =0, pentru orice a∈A. Întradevăr avem a0 = a(0+0) = a0+a0 şi deci, adunând la
ambii membrii ai acestei relaţii pe -a0, obţinem a0 =0. Faptul că 0a = 0 se
demonstrează cu totul analog.
Un element a din inelul A se numeşte divizor al lui zero la stânga ( la dreapta)
dacă există b ≠ 0, b∈A, astfel ca ba = 0 (respectiv ab = 0 ). Rezultă astfel că 0 este
divizor al lui zero la stânga şi la dreapta în orice inel nenul. Un inel nenul A
comutativ,cu element unitate şi care nu are divizori ai lui zero se numeşte inel integru
sau domeniu de integritate. Spunem că inelul A nu are divizori ai lui zero dacă 0 este
singurul divizor al lui zero în A şi spunem că A are divizori ai lui zero în caz contrar.
Dacă a∈A şi -a este opusul său, atunci pentru orice b,c ∈A avem c(b-a) =
cb - ca şi ( b-a)c = bc - ac. În particular, (-a)b = a(-b) = - (ab). Întradevăr, fie b -
a = d, atunci b = d + a şi cb = cd + ca, adică cb - ca = cd = c(b-a). A doua relaţie
se demonstrează analog. Elementele inversabile pentru operaţia de înmulţire din inelul
(unitar) A se mai numesc şi unităţi ale lui A [ a se face distincţie între o unitate a unui
inel (element inversabil) şi elementul unitate al inelului]. Aceste elemente formează
un grup multiplicativ.
Propoziţia I : Dacă inelul unitar A este diferit de inelul nul, atunci orice
element inversabil din A nu este divizor al lui zero, în particular este ≠ 0 şi 1 ≠ 0.
Demonstraţie : Să presupunem că a este element inversabil în A şi că ar fi
divizor al lui zero la dreapta. Atunci ar exista b≠ 0 astfel ca ab = 0. Înmulţind această
relaţie cu inversul lui a, care există, obţinem b = 0, clară contradicţie.

5
 Definiţie: Fiind date două inele A,B, o funcţie φ: A→B se numeşte morfism
(sau omomorfism) de inele dacă satisface următoarele două proprietăţi:
1) φ(a + b) = φ(a) + φ(b), pentru orice a,b∈ A;
2) φ(ab) = φ(a) φ(b), pentru orice a,b∈ A.
Prima proprietate exprimă faptul că φ este, în particular, un morfismde grupuri
de la grupul aditiv al lui A la grupul aditiv al lui B. Deci din proprietăţile morfismelor
de grupuri rezultă atunci că φ(0) = 0 (am notat cu 0 elementul nul în A şi B) şi φ(-a) =
-φ(a), pentru orice a∈ A.
Din a doua proprietate însă nu se poate deduce că φ(1) = 1 (cu 1 am notat
elementul unitate la înmulţire din A şi B) în cazul în care A şi B sunt inele unitare.
Dacă această proprietate este însă satisfăcută, se spune că morfismul φ este unitar.
Se verifică imediat că compunerea (în sensul compunerii funcţiilor) a două
morfisme (unitare) de inele este încă un morfism (unitar) de inele. De asemenea,
funcţia identică 1
A : A→A este pentru orice inel A un morfism de inele (evident
acest morfism este unitar dacă A are element unitate).
Dacă A→B este un morfism unitar de inele, A fiind un inel comutativ, atunci
se spune că B este o A-algebră, dacă pentru orice a∈ A, b∈B avem φ(a)b = bφ(a)
(ultima condiţie este întotdeauna verificată dacă B este comutativ). De obicei, atunci
când nu se poate face nicio confuzie, pentru a∈ A şi b∈B produsul φ(a)b = bφ(a)
se notează cu ab = ba. Se verifică imediat că dacă B este o A-algebră comutativă, iar
C este o B-algebră, atunci C este o A-algebră prin intermediul compunerii
morfismelor respective. Morfismul φ se numeşte morfismul structural (sau de
structură) al A-algebrei B. Noţiunea de A-algebră este mai des utilizată în cazul în
care A este corp comutativ. O A-algebră se numeşte comutativă dacă B este inel
comutativ. Deci, un acelaşi inel B poate să aibă mai multe structuri de A-algebră.
Fie φ: A→B şi φ: A→C două A-algebre. Atunci o funcţie θ: B→C se numeşte
morfism de A-algebre dacă θ este un morfism de inele şi θφ = ψ, adică diagrama
ϕ
A → B
ψ ↓θ
C
este comutativă. Numim endomorfism al inelului A un morfism de inele de la A la A.
Un morfism de inele φ: A→B se numeşte injectiv dacă funcţia φ este injectivă.
Morfismul φ se numeşte surjectiv dacă φ este o funcţie surjectivă.
Spunem că un morfism de inele φ: A→B este izomorfism dacă există un
morfism de inele φ , :B→A astfel încât φ , φ = 1 A 1
, φφ , = B . Ca şi la grupuri şi
mulţimi este adevărată următoarea propoziţie:
Propoziţia 1.4: Un morfism de inele este izomorfism dacă şi numai dacă este
bijectiv (adică este injectiv şi surjectiv).
Demonstraţie: Dacă φ: A→B este izomorfism de inele,atunci rezultă că φ este
şi un izomorfism de mulţimi (şi de grupuri), deci după cum ştim este bijecţie.
Reciproc, dacă φ este morfism bijectiv, atunci el este în particular un izomorfism de
grupuri, deci există φ , :B→A, morfism de grupuri, astfel ca φ , φ= 1 A 1
şi φφ , = B .
Rămâne doar să arătăm că φ , este chiar morfism de inele, adică satisface condiţia 2)
6
de mai sus. Fie deci a `, b`∈B; trebuie să arătăm că φ , ( a ` b`) = φ , ( a `) φ , (b`).
Avem φ(φ , ( a ` b`)) = a ` b` şi φ( φ , ( a `) φ , ( b`)) = φ(φ , ( a)) φ(φ , ( b)) = a ` b` şi
afirmaţia rezultă din faptul că φ este funcţie injectivă.
Mulţimea numerelor întregi Z, mulţimea numerelor raţionale Q şi mulţimea
numerelor reale R cu operaţiile de adunare şi înmulţire formează inel. Acestea sunt
inele comutative cu element unitate, iar injecţiile canonice Z →Q→R sunt evident
morfisme unitare de inele. Elementele inversabile în Z sunt 1 şi -1, iar în Q şi R toate
elementele nenule.
În inelul Z dacă considerăm subgrupul nZ ale grupului aditiv al lui Z, unde
n∈Z,atunci este clar că, considerând pe acest subgrup şi operaţia de înmulţire, avem
pe nZ o structură de inel comutativ care nu are element unitate dacă n ≠ ±1 şi n ≠ 0,
adică nZ ≠ Z şi nZ ≠ (0). Inelele nZ pentru orice n∈Z, n >1, sunt evident fără
divizori ai lui 0; injecţiile canonice nZ→Z sunt morfisme de inele.
Fie A şi B două inele. Atunci considerându-le cu structura lor de grupuri
abeliene, putem construi produsul lor direct A × B, care este, de asemenea,un grup
abelian. Putem însă introduce pe A × B o structură de inel dedusă din structurile de
inele ale lui A şi B în modul următor: definim pe A × B următoarea operaţie de
înmulţire ( a , b) ( a `, b`) = (a a `,b b`) pentru a, a `∈ A şi b, b`∈B. Se verifică
imediat că, cu aceste două operaţii algebrice, A × B formează inel (verificarea
distributivităţii înmulţirii faţă de adunare este imediată,ea se face pe componente).
Evident, dacă A şi B sunt inele comutative şi produsul lor direct este un inel
comutativ, iar dacă A şi B sunt unitare şi notăm elementul unitate ci 1 în ambele inele,
atunci elementul (1,-1) este unitate în produsul direct A × B. Dacă inelele A şi B sunt
nenuleatunci produsul lor direct A × B este un inel cu divizori ai lui zero. Întradevăr,
dacă a∈ A, a ≠ 0, b∈B, b ≠ 0, atunci (a,0) (0,b) = (0,0). În particular, inelul Z × Z
are divizori ai lui zero.
Aplicaţiile canonice
i 1 : A→ A × B, i 2 : B→ A× B
p 1 : A× B→ A, p 2 : A× B→B
definite prin i 1 (a) = (a,0), i 2 (b) = (0,b), p 1 (a,b) = a, p 2 (a,b) = b pentru a∈
A, b∈B sunt morfisme de inele, p 1 şi p 2 sunt morfisme surjective unitare dacă
inelele A şi B sunt inele unitare, pe când i 1 , i 2 nu sunt morfisme unitare pentru A şi
B inele unitare nenule, ele sunt însă injective.
Fie M o mulţime şi R un inel. Pe mulţimea R M a funcţiilor de M la R se poate
introduce o structură de inel, indusă de structura de inel a lui R, definind operaţiile
algebrice astfel:
dacă f, g ∈ R M
(f+g)(a) = f(a) + g(a), pentru orice a∈ R.
(fg) (a) = f(a)g(a)
Este evident că dacă R este inel comutativ, şi inelul R M este comutativ.
Aplicaţia canonică
φ: R →R M ,

7
definită prin φ(a)(m) = a, pentru orice m∈M, a∈ R, este un morfism injectiv de
inele, care este unitar dacă R are element unitate şi este izomorfism dacă M este
constituită dintr-un singur element.
Dacă { R i }, i ∈I, este o familie de inele, atunci putem defini pe produsul
direct al grupurilor R i o structură de inel definind produsul pe componente; adică,
pentru f, g ∈ R = ∏ i∈I
Ri

definim fg = h, unde h(i) = f(i) g(i), pentru orice i ∈I. Folosind notaţiile din
aliniatul precedent, rezultă R M = ∏ i∈M
Ri
, unde R i ≌ R.
Fie R un inel, M = {1,.....,m}, N = {1,....,n} mulţimea primelor m, respectiv n
numere naturale nenule. Considerăm mulţimea funcţiilor de la M×N cu valori în R,
notată R M ×N . Pe această mulţime se poate introduce o operaţie algebrică indusă de
operaţia algebrică de adunare a lui R, împreună cu care această mulţime formează
grup. Fie A∈R M ×N , atunci punând A(i,j) = a ij ∈R, i∈M, j∈N putem să notăm
pe A ca un tablou de forma

 a1 1 a1 2 . . . a1n 
 
 a2 1 a2 2 . . . a2n 
 . . . . . . . . . . . .
 
 a a . . .a 
 m1 m2 m n
care se numeşte de obicei matrice cu elemente din inelul R, mai precis, matrice cu m
linii şi n coloane cu elemente din inelul R. Importanţa faptului că se consideră matrice
cu elemente dintr-un inel constă în aceea că între anumite matrice se poate da o
MXN NXP
compunere numită produsul matricelor. Anume, dacă A ∈ R şi B ∈ R ,
MXP
unde P = {1, 2, ...,p} atunci cuplului A, B i se ataşează o matrice C ∈ R , astfel:
fie
A = ( aij ) 1≤i ≤m

1≤j ≤n
, B = ( b jk ) 1≤j ≤n

1≤k ≤p
atunci C =( c ik
) 1≤i ≤m

1≤k ≤p

are elementele definite astfel: c ik

= ∑
l =1
aijbjk. Aşadar, pentru a obţine elementul
din matricea C de pe linia i şi coloana k se face suma produselor elementelor
corespunzătoare de pe linia i a matricei A cu cele de pe coloana j a matricei B. De
aceea se spune uneori că se „înmulţesc liniile cu coloanele” .
Se scrie C = AB.
Compunerea matricelor nu este o operaţie algebrică definită pe mulţimea tuturor
matricelor; ea este asemănătoare compunerii funcţiilor, compunerii morfismelor de

8
grupuri sau inele etc. Vom vedea ulterior legătura strînsă care există între înmulţirea
matricelor şi morfismele de module.
Vom nota cu Mmxn(R) mulţimea tuturor matricelor cu m linii şi n coloane cu
elemente din inelul R şi vom considera pe această mulţime operaţia dedusă din
operaţia de adunare pe R cu care formează grup comutativ (notat aditiv).
Înmulţirea matricelor are următoarele proprietăţi:
a) Dacă A = ( aij ) 1≤i ≤m

1≤j ≤n
, B = ( b jk ) 1≤j ≤n

1≤k ≤p
, C=( c kl
) 1≤h ≤p

1≤l ≤q

atunci
( 1 ) ( A B ) C = A(BC),
deci o proprietate de asociativitate. Se observă mai întîi că în (1) produsele sunt
definite. Să demonstrăm acum egalitatea (1).
Fie
m

∑ e
1≤i≤m
AB = ( d ik ) 1≤n ≤p , atunci d ik = aij b jk şi ( A B ) C = ( il
) 1≤i ≤m

1≤l ≤q
j =1

unde
p p n p n
e'il = ∑ d ik
c kl
= ∑ ( ∑aij b jk ) c kl
=∑ ∑a b ij jk c kl
.
k =1 k =1 j =1 k =1 j =1

Fie:
p

BC = ( d ' jl ) 1≤j ≤n

1≤l ≤q
, atunci d ' jl =∑ b jk ckl
k =1

n
şi dacă
n
A(BC) = ( e' n
il
), atunci
p p

e' il
= ∑
j =1
aij d ' jl =∑
j =1
aij ∑ b jk ckl =∑
j =1
∑ aij b jk ckl ,
k =1 k =1

ceea ce demonstrează egalitatea (1).

b) Dacă A = ( aij ) 1≤i ≤m

, B = ( b jk ) 1≤ j ≤ n , C = ( c jk ) 1≤j ≤n
,
1≤ k ≤ p
1≤j ≤n 1≤k ≤p

atunci A ( B + C) = A B + AC.
În adevăr, dacă
n

A( B + C) = ( d ij ) 1≤i ≤m

1≤k ≤p
, atunci d ik =∑ aij ( b jk + c jk ) .
j =1
n n

Dacă AB + AC = ( d 'ik ), atunci d 'ik =∑ aij b jk +∑ aij c jk

j =1 j =1

şi egalitatea cerută rezultă din distributivitatea înmulţirii faţă de adunare în inelul R.

Analog, dacă
A=( aij ) , B =( bij ) , C =( c jk )
1≤i ≤m

1≤j ≤n
, 1≤i ≤m

1≤j ≤n
1≤j ≤n

1≤k ≤p

atunci
(A + B)C = AC + BC.
Este evident, de asemenea, că dacă A este matricea din Mmxn(R) cu toate elementele
nule (deci elementul nul al grupului aditiv), atunci pentru orice matrice B ∈M n x p ( R )
avem A B = A0 . Dacă B este elementul nul al .grupului M n x p ( R ) iar A o matrice

9
oarecare din Mmxn(R) atunci AB = A0, unde A 0 este elementul nul al grupului
Mmx p(R).
Dacă se consideră grupul matricelor M m x m ( R ) pe care îl vom nota cu
M m ( R ) , atunci operaţia de compunere definită mai sus induce pe Mm(R) o operaţie
algebrică notată multiplicativ şi M m ( R ) împreună cu operaţia de adunare şi înmulţire
astfel definită formează un inel, numit inelul matricelor pătrate de ordinul m. Acest
lucru rezultă imediat din proprietăţile produsului de matrice, demonstrate mai sus.
Dacă inelul A are element unitate, atunci matricea
i i 1, dacăa = j
E = (δ j )∈M m ( R ) , c u δ j ={ 0, dacăa ≠ j
i
este element unitate în acest inel, după cum se verifică cu uşurinţă (funcţia δ j
definită mai sus se numeşte simbolul lui Kronecker, uneori se scrie δ ij ). Matricea E
are forma

 1 0 0 . .. 0 
 
E =  0 1 0 . .. 0 
 . . . . . . . . . . . .
 
0 0 ..... 0 1 
 
Inelul M 1 (R) este evident izomorf cu R prin morfismul care asociază
elementului a ∈ R matricea cu o singură linie şi coloană ( a) .
Dacă R este inel cu element unitate diferit de 0, atunci inelul Mm(R) nu este
comutativ pentru m > 0. Vom demonstra acest lucru pentru m = 2, pentru m > 2
demonstraţia se face analog. Fie

10
 1 0 1 1
A=   şi B=   ,

1 0 0 0
1 1 2 0
atunci AB =   şi BA =   ,

1 1 0 0
deci AB ≠ BA.
În aceleaşi condiţii M m ( R ) are divizori ai lui zero. Vom arăta acest lucru
pentru matricele de ordinul 2. Se observă că:

1 0 0 0 0 0
    =   ,

0 0 0 1 0 0
i
Funcţia φ: R →Mm(R), definită prin φ(a) = (δ j a) este un morfism unitar de
inele. În adevăr, este clar că φ păstrează sumele şi duce elementul unitate în
elementul unitate. Să arătăm că păstreaza şi produsele. Fie a , b ∈R , atunci
m

unde cij = ∑ (δ ik a) (δ j b)= (δ j ab) .

i k i
φ (ab) =(δ j ab) , iar φ(a) φ(b) =(cij)
k =1

De asemenea se verifică imediat că, dacă R este inel comutativ, φ(a)A = A

φ(a), unde a ∈R , A∈ M m ( R ) şi deci în acest caz M m ( R ) are o structură de R-
algebră.
P e ntru a ∈R şi A = (aij ) o matrice din M m ( R ) , avem că
φ( a ) A = (aaij ) şi se notează această matrice cu a A . Analog, Rφ( a) se notează
cu A a . A ceastă convenţie de notaţie se obişnuieşte întotdeauna pentru un morfism
de inele şi generalizează convenţia făcută pentru R-algebre, R fiind în acel caz inel
comutativ.
Orice inel R cu element unitate are o unică structură de Z-algebră, adică
există un singur morfism unitar de inele φ: Z→R. În adevăr, dacă φ(1) =1,
11
atunci în mod necesar φ(n) = 1+ ...... + 1 = n · 1 (de n ori) pentru n > 0 şi φ(n) =
– (1+ ..... +1) = n · 1 (de –n ori) pentru n< 0 şi astfel φ este complet definită şi se
observă că este morfism de inele (adică păstrează şi produsele).
Fie R un inel care nu are element unitate. Atunci lui îi putem asocia un inel
unitar în modul următor: considerăm produsul direct al grupurilor aditive Z X R pe
care introducem următoarea operaţie de înmulţire:
( n , a ) ( n ' , a') = (nn', na' + an' + a a').
Se verifică imediat că această înmulţire este asociativă şi distributivă faţă de
adunare. Deci Z x R formează un inel. Acest inel are ca element unitate elementul
(1,0) şi dacă R este comutativ inelul Z xR este comutativ. Funcţia φ: R→ Z X
R, definită prin φ( a ) = (0, a), este evident un morfism de inele, deci A se poate
identifica cu un subinel al lui Z x R .
Folosind proprietăţile de mai sus, se poate constata că multe proprietăţi ale
inelului R se pot obţine din proprietăţi corespunzătoare ale inelului cu element unitate
Z x R asociat lui R .

2. Subinel, ideal şi inel factor

Definiţia 2.1. O submulţime nevidă A' a inelului A se numeşte subinel al

inelului A dacă operaţiile algebrice de pe A induc pe A' operaţii algebrice împreună
cu care A' formează un inel.
Aşadar, A' trebuie să fie în particular subgrup al grupului aditiv al lui A, ceea
ce este echivalent după câte ştim de la grupuri cu:
1)Oricare ar fi a , b ∈A ' , rezultă a — b ∈A'.
Apoi trebuie ca operaţia de înmulţire pe A să inducă pe A' o operaţie algebrică, ceea
ce este echivalent cu:
2)Oricare ar fi a , b ∈ A ' , rezultă ab∈A'.
Prin urmare, condiţiile 1) şi 2) sunt necesare ca A' să fie subinel al lui A. Ele sunt însă
şi suficiente. În adevăr, dacă ele sînt verificate, A' este subgrup al grupului aditiv al lui
A, după cum rezultă din 1). Mai rămîne să arătăm că operaţia de înmulţire pe A' este
asociativă, ceea ce rezultă din faptul că operaţia de înmulţire pe A este asociativă, şi
că această operaţie este distributivă faţă de adunare, ceea ce rezultă din faptul că
operaţia de înmulţire în A este distributivă faţă de adunare. De obicei, în cazul inelelor
cu unitate, se consideră îndeosebi subinele care conţin elementul unitate.
Propoziţia 2.1. O intersecţie de subinele (unitare,) ale unui inel este un
subinel (unitar).
Demonstraţie. Fie {Bi} i ∈I o familie de subinele ale inelului A şi B = Bi i∈
I
.
Dacă a,b ∈B , atunci a , b ∈B i pentru toţi i ∈I , deci a — b ∈B i şi a b ∈B i pentru
orice i ∈I , fiindcă B i sunt subinele. De aici rezultă că a — b∈  i∈I
B i
=B şi
ab∈ B
i∈
I
i
= B, adică B este subinel. Este clar că dacă 1∈ B i pentru toţi i ∈I ,
adică B i sunt subinele unitare, atunci 1∈ B ; deci B este subinel unitar.

12
 Definiţia 2.3. Fie A un inel. O submulţime I a lui A se numeşte ideal stâng
(respectiv drept) sau ideal la stânga (respectiv la dreapta) dacă I este un subgrup al
grupului aditiv al lui A, adică:
3)Oricare ar fi a , b ∈I , rezultă a — b ∈I şi în plus
4)Oricare ar fi a∈ I şi α ∈A, rezultă α a∈I (respectiv a α ∈I).
I se numeşte ideal bilateral dacă este ideal la stânga şi la dreapta.. Din această
definiţie rezultă imediat că orice ideal stâng sau drept al inelului A este un subinel al
lui A.
De asemenea, dacă inelul A este comutativ, noţiunile de ideal stâng, ideal drept şi
bilateral coincid. De aceea, în acest caz se foloseşte denumirea de ideal al inelului A.
În orice inel submulţimea formată din elementul nul, notată cu (0) şi întreg inelul sunt
ideale bilaterale.
În continuare, dacă nu vom specifica altfel, prin inel vom înţelege un inel
unitar,iar prin subinel un subinel unitar. De asemenea, toate morfismele de inele vor fi
considerate unitare, dacă nu se specifică altfel. Unele dintre proprietăţi pot rămîne însă
valabile şi pentru inele,subinele şi morfisme care nu sunt unitare.
Propoziţia 2.4. Fie f: A →B un morfism de inele.Atunci:
i)Dacă A' este un subinel în A, atunci f (A') este subinel în B. În
particular,Imf estesubinel în B.
−1
ii)Dacă B' este subinel al lui B, atunci f (B') este subinel în A.
−1
iii)Dacă J este ideal stâng (drept, bilateral) în B, atunci f (J) este ideal
stâng (drept, bilateral) în A. În particular, Ker f este ideal bilateral în A.
i v ) Dacă în plus f este morfism surjectiv şi I este ideal stâng
(drept,bilateral) în A , atunci f ( I ) e s t e i d e a l s t â n g ( drept,bilateral) în B.
Aplicaţia care asociază unui ideal stâng(drept,bilateral) J din B idealul
−1
stâng(drept,bilateral) f (J) din A este un izomorfism de mulţimi
ordonate(cu incluziunea) între idealele stângi (drepte,bilaterale) ale lui B şi
idealele stângi (drepte,bilaterale) ale lui A care conţin pe Ker f.
Demonstraţie. i) Deoarece orice morfism de inele este şi morfism pentru
grupurile aditive respective, rezultă că f (A') este subgrup al grupului aditiv al lui
B. Fie α ,β∈ f (A') .Există atunci a , b ∈ A' astfel ca f (a )= α şi f (b )= β.
Atunci, din faptul că a , b ∈ A' şi f (a b )= f (a ) f (b ), rezultă că α ,β∈ f (A') .Mai
observăm că elementul unitate din B aparţine lui f (A'), deci acesta este subinel
în B.
−1
ii) Faptul că f (B') este subgrup al grupului aditiv al lui A rezultă din
afirmaţia corespunzătoare demonstrată la grupuri. Este,de asemenea, evident că
−1 −1
1∈ f (B'). Fie a , b ∈ f (B'), atunci f (a b )= f (a ) f (b ) ∈ B', deci a , b ∈
−1 −1
f (B'). iii) Ca şi mai sus rezultă că f (J) este subgrup în A.
−1
Presupunem că J este ideal stâng. Fie a ∈ f (J) şi α ∈ A, atunci f ( α a )= f ( α

13
 −1
) f (a ) ∈ J. Deci α a ∈ f (J) .Pentru J ideal drept sau bilateral demonstraţia
este analoagă. A doua afirmaţie rezultă din faptul că (0) este ideal bilateral în
B.
iv) Ca şi în iii), demonstrăm afirmaţia pentru I ideal stâng şi rămâne să
arătăm că dacă a’∈ f (I ) şi α ’ ∈B avem că α ’ a’∈ f (I ). Din faptul că f este
surjectivă rezultă că există a∈ I şi α ∈A astfel ca f(a )= a’ şi f( α )= α ’. Dar I
fiind ideal stâng, avem α a ∈ I . D e c i f( α a )= f( α ) f(a ) ∈ f(I ), prin urmare α
’a’∈ f (I ).
A doua afirmaţie se demonstrează analog cu corolarul II,2.7. Se observă că
aplicaţia considerată este morfism de mulţimi ordonate iar inversa ei este aplicaţia care
asociază unui ideal I al lui A, care conţine pe Ker f, pe f(I ) şi care este de
asemenea morfism de mulţimi ordonate. Fie A un inel şi {J i }, i∈I, o
familie de ideale stângi(drepte,bilaterale) în A. Atunci J =  i∈ I
J
i
este un ideal
stâng (drept,bilateral) în A. În adevăr, ştim că o intersecţie de subgrupuri ale unui grup
este un subgrup al acestuia, deci J este un subgrup al grupului aditiv al lui A. Să
presupunem că J i sunt ideale stângi a l e l u i A ( cazul în care J i sunt ideale drepte
sau bilaterale se demonstrează cu totul analog). Fie α ∈A şi a ∈ J. Atunci a ∈ J i
, pentru orice i ∈ I, deci, J i fiind ideal stâng, rezultă α a ∈ J i pentru orice i ∈ I , adică
α a∈  i∈ I
Ji
=J.
Definiţia 2.5. Fie A un inel unitar şi M o submulţime a lui A. Prin ideal sting
(drept, bilateral) generat de mulţimea M se înţelege intersecţia tuturor idealelor
stângi (drepte, bilaterale) care conţin mulţimea M. Mulţimea vidă generează idealul
(0). Un ideal stâng (drept, bilateral) al inelului A se numeşte de tip finit sau finit
generat dacă există o mulţime finită de elemente din I care genereaza pe I. În cazul în
care există un singur element care generează pe I se spune ca I este ideal stîng (drept,
bilateral) principal.
Propoziţia 2.6. Fie A un inel, M o submulţime a lui A şi I un ideal
stâng(bilateral) al lui A. Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
a) I este generat de mulţimea M.
b) I ⊇ M şi pentru orice ideal stâng(bilateral) J în A din J ⊇ M
rezultă J ⊇ I.
c) I este mulţimea tuturor sumelor finite de forma
n

(1) x = ∑ α i x i cu α i ∈ A, xi ∈M
i =1

(respectiv x = ∑ α i xi βi , α i βi A, xi ∈ M) pentru orice n ≥ 0 întreg.

i =1

O afirmaţie analoagă este adevărată şi pentru I ideal drept.

Demonstraţie. Vom demonstra afirmaţia pentru cazul în care I este ideal stâng,
în celelalte cazuri demonstraţia se face la fel. Echivalenţa dintre a) şi b) este evidentă.
' '
Fie I' mulţimea sumelor finite de forma (1). Atunci evident diferenţa a două
sume de acest tip este tot o sumă de acest tip şi înmulţind la stânga o sumă de acest fel
14
cu un element din A se obţine un alt element din I', adică I' este ideal stâng şi evident
conţine pe M. Din b) rezultă că I' ⊇ I. Pe de altă parte, deoarece I ⊇ M şi este ideal
stâng, rezultă că I ⊇ I',deci I= I’ şi s-a demonstrat astfel că afirmaţiile b) şi c) sunt
echivalente.
Fie I şi J ideale stângi (drepte, bilaterale) ale inelului A. Atunci prin suma
acestor ideale vom înţelege idealul stâng (drept, bilateral) generat de reuniunea
submulţimilor I şi J ale lui A şi se notează cu I+ J. Din propoziţia precedentă rezultă
că I + J ⊇ I, I + J ⊇ J şi că I + J este mulţimea elementelor din A care se scriu
sub forma x = a + b, unde a ∈ I şi b ∈ J, adică I + J coincide cu subgrupul grupului
aditiv al lui A, generat de subgrupurile I şi J. Dacă considerăm mulţimea
idealelor stângi (drepte, bilaterale) ale inelului A, cu ordonarea dată de incluziune
(adică ordonarea indusă de cea a mulţimii submulţimilor lui A), din cele demonstrate
mai sus rezultă că această mulţime ordonată este o latice, cele două operaţii fiind
intersecţia şi suma. Mai rezultă totodată că aceste latice sunt sublatice ale laticii
subgrupurilor grupului aditiv A. Din cele de mai sus rezultă că laticea idealelor stângi
(respectiv drepte, bilaterale), este completă, căci există şi suma unei familii oarecare
de ideale, stângi (drepte, bilaterale), ea este egală cu idealul generat de reuniunea
acestor ideale stângi (respectiv drepte, bilaterale).
Pe mulţimea idealelor stângi (drepte, bilaterale) mai introducem o operaţie
algebrică, numită produsul idealelor în modul următor: dacă I şi J sunt două ideale
stângi (drepte, bilaterale), atunci produsul lor IJ se defineşte ca fiind idealul stâng
(drept, bilateral) generat de submulţimea lui A formată din toate elementele de forma
x = ab, cu a ∈ I şi b ∈ J. Din propoziţia precedentă rezultă că IJ este
n

mulţimea tuturor elementelor x din A de forma x = ∑ ai b j , pentru n ≥ 0

i =1

număr întreg întreg convenabil şi ai ∈ I, bi ∈ J.

Se verifică imediat că, datorită asociativităţii înmulţirii din A, înmulţirea
idealelor stângi (drepte, bilaterale) este o operaţie asociativă, iar dacă inelul A este
comutativ, această operaţie este şi ea comutativă. Aşadar, mulţimea idealelor
stângi(drepte, bilaterale) împreună cu produsul idealelor formează un semigrup, care
este unitar dacă inelul este unitar, elementul unitate fiind în acest caz întreg inelul.
Acest semigrup este evident comutativ dacă inelul este comutativ.
Dacă I şi J sunt ideale stângi (drepte, bilaterale) ale inelului A, generate
respectiv de mulţimile M şi N, atunci I +J este generat de M  N, iar IJ este
generat de mulţimea produselor de forma xy, unde x∈M şi y∈N, după
cum rezultă imediat din definiţia sumei şi a produsului de ideale. De aici
rezultă, în particular,că suma şi produsul a două ideale stângi(drepte, bilaterale)
de tip finit este un ideal de tip finit.
Dacă A este un inel comutativ unitar şi {x i }i∈I este o submulţime de
elemente din A vom nota cu (x i ) , i ∈I sau ∑ x A sau încă ∑ A x
i∈I
i
i∈I
i idealul
generat de această mulţime. În particular,idealul generat de un element x∈A se va
nota cu (x ), xA sau Ax.

15
 În orice inel A idealul (0) şi întreg inelul A sunt ideale principale; (0) este
generat de elementul 0, iar A este generat de orice element inversabil.
Dacă f : A→B este un morfism de inele, atunci este clar că f este injectiv dacă
şi numai dacă Ker f = (0), după cum am văzut pentru grupuri ( f fiind şi morfism de
grupuri pentru structurile de grup aditiv ale lui A şi B).Morfismul f este
surjectiv dacă şi numai dacă I m f = B. Dacă Ker f = 0, adică f este injectiv, din
propoziţia 2.4 rezultă că A este izomorf cu I m f şi deci A poate fi identificat
cu imaginea sa în B, adică putem considera pe A ca un subinel al lui B, ceea ce
se face de obicei. Reciproc, dacă A este un subinel al lui B, atunci injecţia
canonică A→B este evident un morfism injectiv de inele.
Vom introduce o altă noţiune importantă în teoria inelelor, care se obţine prin
„dualizarea” observaţiei precedente, adică vom numi inel factor (sau cât) al inelului
A un inel A' împreună cu morfism surjectiv de inele p: A→ A'. Morfismul
surjectiv p se numeşte morfismul canonic sau surjecţia canonică. Să
observăm că dacă A este inel comutativ orice inel factor A' al său este încă
comutativ. În adevăr,fie α , β∈ A'; atunci, din faptul că p este morfism surjectiv,
rezultă că există a , b ∈A astfel ca p(a) = α , p(b) = β, unde p: A→ A' este
morfismul canonic. Atunci din relaţia α β = p(a) p(b) = p(ab) = p(ba) = p(b) p(a)
= β α verificată datorită faptului că A este inel comutativ, rezultă afirmaţia de mai sus.
În mod analog, dacă A este inel unitar, atunci şi A' este inel unitar, iar
morfismul canonic p este unitar. Pentru a arăta acest lucru,este suficient să
arătăm că dacă 1 este elementul unitate din A, atunci p(1) este element unitate
în A'. Fie α ∈ A'. Atunci,dacă a ∈A este astfel că
p(a) = α , avem p(1)= p(1) p(a) = p(1a) = p(a) = α .
De asemenea, trebuie să menţionăm că dacă A' este inel factor al inelui A, atunci
reţinând doar structurile de grupuri aditive ale lui A şi A', se vede că A' este grup
factor al lui A. La fel, în acest caz, A' este şi o mulţime factor a mulţimii A.
Dacă A' este un inel factor al lui A de morfism canonic p: A→ A', atunci vom
nota acest lucru şi prin (A',p) punând astfel în evidenţă şi morfismul canonic.
Propoziţia 2.7. (Proprietatea de universalitate a inelelor factor). Fie p:
A→ A' un inel factor al inelului A şi φ : A→B un morfism de inele.
i) Există un morfism de inele u: A'→ B astfel ca up = φ, adică astfel
încât diagrama
A P→ A'
φ u
B
să fie comutativă dacă şi numai dacă Ker φ ⊇ Ker p. În cazul în care u există, el
este unic.
ii)Dacă există morfismul de inele u cu proprietatea din i), atunci u este
surjectiv dacă şi numai dacă φ este surjectiv, adică (B, φ) este şi el inel factor al
lui A.
iii)Dacă există morfismul de inele u cu proprietatea din i), atunci u este
injectiv dacă şi numai dacă Ker p = Ker φ .
16
 Demonstraţie. Folosind propoziţia II.3.5, este suficient să arătăm că dacă există
morfismul de grupuri u, atunci le este morfism de inele. Fie α β ∈A ' şi a , b ∈A
astfel ca p(a) = α şi p(b) = β . Atunci:p
u( α β ) = u(p(a)p(b)) = (up)(ab) = φ (ab) = φ (a) φ (b) = (up)(a)(up)(b) = u( α
)u(β)
Corolarul 2.8. Fie (A', p') şi (A", p"), două inele factor ale inelului A.
Atunci există un izomorfism de inele u: A' → A", astfel ca up' = p" dacă şi
numai dacă Ker p' = Ker p".
Teorema 2.9. Fie A un inel şi I un ideal bilateral al lui A. Atunci există un
inel A' şi un morfism surjectiv de inele φ: A→A' astfel încât Ker φ = I.
Demonstraţie. Considerăm pe A ca grup aditiv. Atunci I este subgrup al lui A
şi considerăm grupul factor A' = A ∕ I , iar φ: A→A' morfismul canonic de grupuri,
care ştim (cap. II, § 3) că are proprietatea Ker φ = I. Vom arăta că pe A' putem
introduce o structură de inel astfel ca φ să fie morfism de inele. În adevăr, fie α ,β∈
A ' şi fie a∈ α şi b ∈ β. Deci α = a + I, β = b + I , atunci definim α β = ab
+ I. Clasa produsului nu depinde de elementele a şi b alese în clasele respective.
Căci dacă a' ≡ a (mod I) şi b'≡ b (mod I), atunci a' = a + c, b' = b + d, cu c, d∈
I, deci a' b' = ab + cb + ad + cd şi, deoarece I este ideal bilateral în A, cb + ad+
cd∈ I, deci a' b'≡ ab (mod I). Această operaţie este asociativă pe A', deoarece
operaţia de înmulţire pe A este asociativă, are element unitate dacă A are element
unitate şi este distributivă faţă de adunarea pe A', deoarece înmulţirea pe A este,
distributivă faţă de adunare. Avem, de asemenea:
φ (ab)= ab+ I, iar φ (a) φ (b) = (a + I)(b + I) = ab +1
pentru orice a,b∈ A, deci φ este morfism de inele. Inelul construit în teorema
precedentă se numeşte inelul factor (cit) a lui A în raport cu idealul bilateral I şi se
A
notează prin A ∕ I sau I
.
Corolarul 2.10. Dacă f: A→ B este un morfism de inele, atunci există un
izomorfism canonic: θ A ‫ ׃‬/Ker f ~ Im f .
Demonstraţie. Fie f’: A →I m f morfismul de inele dedus din f prin
restrângerea codomeniului.Se observă imediat că f’ este surjectiv şi că Ker
f’= Ker f,adică Im f este un inel factor al lui A în raport cu Ker f şi din
corolarul2.8 rezultă afirmaţia.
larul 2.8 rezultă afirmaţia. Corolarul 2.11. Fie A un inel şi I ⊆ J două ideale
bilaterale ale sale. Atunci există un izomorfism canonic de inele:

A|I
Ψ: A|J
J|I

Demonstraţia este analoagă demonstraţiei corolarului .3.10, folosind propoziţia

2. 7 şi corolarul 2.10, sau se deduce direct din corolaruL.3.10 demonstrând că în acest
caz Ψ este izomorfism de inele. Din cele de mai sus rezultă că subinelul, idealul
bilateral şi inelul factor în teoria inelelor sunt noţiuni analoage celor de subgrup,
subgrup normal, grup factor în teoria grupurilor.
17
 Propozitia 2. 12 .Fie A un inel unitar şi I un ideal stâng (drept sau bilateral).
Atunci I=A dacă şi numai dacă I conţine un element inversabil din A.

Demonstraţie. Dacă I=A, atunci evident I conţine orice element inversabil din
A. Reciproc, să presupunem că I este ideal stâng şi conţine un element inversabil u.
Deci există u −1 ∈ A astfel ca u u −1 = u −1 u = 1.Atunci avem u −1 u = 1 ∈ I
(deoarece u ∈ I ), deci pentru orice element a ∈ A avem a =a · 1 ∈ I .
Fie A un inel unitar nenul şi M = M m ( A) inelul matricelor pătrate de ordinul m>1.
După cum ştim, M este un inel necomutativ. Vom de un exemplu de ideal stâng în
acest inel care nu este ţi ideal drept. Fie I mulţimea matricelor din M ale căror
elemente de pe prima coloană sunt toate egale cu 0. Se verifică imediat că I este un
ideal stâng în M. I nu este ideal drept pentru că:

0 0 . . .1   0 0 . . . 0  1 0 . . .0 
    
0 0 . ..0   0 0 ... 0   0 0 . . .0 
 ...  
. . . . . . .. . . . . . .. .  =
 . . . . . . . .
    
0 0 . . . 0   1 0 . . . 0   0 0 . . .0 
  
Evident prin schimbarea liniilor cu coloanele se obţine un ideal drept al inelului M,
care nu este un ideal stîng.
Propoziţia 2.13. Fie A≠ (0) inel unitar, comutativ şi finit şi a ∈ A. Atunci
a este sau divizor al lui zero sau element inversabil.
Demonstraţie. Considerăm funcţia f: A → A, definită prin f(b) = ab pentru
orice b ∈ A . Dacă a nu este divizor al lui zero, atunci f este injectivă, căci din ab
= ab' rezultă b= b'. A fiind însă mulţime finită, rezultă că f este şi funcţie
surjectivă, deci există a' ∈ A astfel ca f(a') = 1, deci aa' = 1 şi a este inversabil în
A.
Corolarul 2.14. Un inel integru finit are toate elementele nenule inversabile.

3. Idealele şi inelele factor ale inelului Z.

Deoarece orice ideal este subgrup al grupului aditiv al inelului, rezultă că

idealele lui Z sunt printre subgrupurile grupului aditiv al lui Z, care, după cum ştim,
sunt de forma n Z, cu n ≥ 0. Se observă însă că subgrupurile n Z ale lui Z sunt
toate ideale ale lui Z, deci idealele lui Z coincid cu subgrupurile grupului aditiv al lui
Z şi sunt toate ideale principale.
18
Suma a două ideale n Z şi m Z este idealul generat de cel mai mare divizor comun
al numerelor m şi n pe care îl notăm cu (n, m). În adevăr, dacă nZ + mZ = qZ, q ≥
0, atunci din faptul că n ∈ qZ şi m ∈ q Z rezultă că q divide pe n, respectiv m, adică
q divide pe (n, m). Pe de altă parte, rezultă că q = ns + mt, s,t ∈ Z, deci orice
divizor comun al lui n şi m divide şi pe q. Aşadar, (n, m) divide pe q, de unde
rezultă egalitatea cerută. În mod analog se arată că nZ ∩ mZ = [n, m]Z, unde am
notat cu [n, m] cel mai mic multiplu comun al numerelor n şi m. De asemenea,
rezultă că produsul idealelor nZ şi mZ este generat de produsul nm. Reamintim că
două numere întregi n, m se numesc prime între ele (sau relativ prime) dacă 1 este
cel mai mare divizor comun al lor.
Din cele de mai sus rezultă că inelele factor ale lui Z sunt de forma:
Zn = Z/nZ.
Acestea sunt inele comutative cu element unitate şi Zn are n elemente pentru n
> 0. Pentru n = 0, Z 0 este izomorf cu Z.
Vom demonstra câteva proprietăţi ale inelelor Zn precum şi câteva aplicaţii ale
acestora.
Propoziţia 3.1. În inelul Zn, n > 1, un element α este inversabil dacă şi
numai dacă există a ∈ Z, a relativ prim cu n, astfel încât p(a) = α , unde p : Z →
Zn este surjecţia canonică. În particular, dacă n este prim, orice element nenul din Zn
este inversabil.
Demonstraţie. A doua afirmaţie a propoziţiei rezultă din prima. Pentru a demonstra
prima afirmaţie vom observa că dacă a ∈ Z şi are proprietatea că este relativ prim cu
n , adică (a, n) = 1, atunci, pentru orice a ' ∈ Z, cu a ' ≡ a mod n, avem de asemenea
( a ' , n ) = 1. În adevăr, dacă un număr divide pe a ' ş i n atunci el divide pe a, căci
acesta are forma a ' + k n , c u k ∈ Z .Dacă a este un reprezentant al lui α şi (a, n) =
1, atunci, după cum am observat mai sus, există b, c∈ Z astfel încât ab + nc = 1.
Trecând această relaţie în Zn, se obţine că α p(b) = 1, deci p(b) este inversul lui
α . Reciproc să presupunem că α ∈ Zn
este inversabil, deci există β∈ Zn astfel încât α β = 1.Dacă, a, b ∈ Z sunt astfel
încât p(a) = α , p(b) = β, atunci rezultă că ab ≡ 1 mod n,de unde rezultă că (a, n) =
1.
Propoziţia 3.2. Fie m,n > 1 numere întregi, prime între ele. Atunci inelul Zn ×
Zm este izomorf cu Zmn.
Demonstraţie. Fie pm : Z → Zm,pn : Z → Zn, pmn : Z → Zmn,
surjecţiile canonice şi p’ : Z → Zm × Zn aplicaţia definită prin p’( a )=( pm( a ),
pn( a)). Aplicaţia p’ este un morfism de inele, după cum se verifică cu uşurinţă, iar
Ker p’ = mn Z .În adevăr, mn Z ⊆ Ker p’.
Fie x ∈ Ker p’. Atunci pm( × ) = 0 şi pn( × ) = 0, deci × se divide cu m şi cu n şi
cum (m,n) = 1 rezultă că x se divide cu produsul mn , adică × ∈ mn Z şi Ker p’ ⊆
mn Z . Din propoziţia 2.7 rezultă că există un morfism injectiv de inele p : Zmn →
Zm x Zn şi.deoarece inelele Zmn şi Zm x Zn au acelaşi număr de elemente. rezultă
că p este şi surjectiv.
Fie φ‫׃‬N → N funcţia definită prin:

19
φ(0) = 0, φ(1) = 1 şi φ(n) = numărul numerelor naturale nenule, prime cu n şi mai
mici decât n, pentru n > 1 . Aplicaţia φ se numeşte funcşia lui Euler sau indicatorul
lui Euler. Din propoziţia 3.1 rezultă că Zn coincide cu numărul elementelor inversabile
din inelul Zn, dacă n ≥ 1.
Propoziţia 3.4. Dacă m şi n sunt numere naturale prime între ele, atunci φ(mn)
= φ(m) φ(n).
Demonstraţie. Dacă unul din numerele m, n este nul,afirmaţia este evidentă. În
caz contrar, φ(mn) coincide cu numărul elementelor inversabile din inelul Zm x Zn
după cum rezultă din propoziţia precedentă. Acum afirmaţia propoziţiei rezultă din
lema care urmează şi a cărei demonstraţie este imediată.
Lema 3.5. Fie A şi B două inele unitare. Notăm cu A*, B* şi (AxB )*
respectiv, grupul multiplicativ al elementelor inversabile din A, B şi AxB. Atunci
există egalitatea (AxB )* = A* x B*.
n
Propoziţia 3.6. Fie n > 1 un număr întreg şi n = p1 n p 2 n ....... p r 1 2
r

descompunerea sa în produs de numere prime, unde p1 , p 2 ,....... p r sunt numere

1 1 1
prime distincte. Atunci φ(n) = ( 1 - p1) ( 1- p2 ) ........... ( 1 - pr ).
nr
Demonstraţie Din propoziţia 3.4 rezultă că φ(n) = φ( p1 n )φ( p 2 n )......φ( p r
1 2

ni −1
) Atunci este suficient să arătăm că φ( p1 n ) = pini − pi
1 , ceea ce
ni
rezultă din faptul că numerele naturale mai mici decât pi şi care se divid cu pi
n −1
sunt în număr de pi i
, anume 0, pi ,2 pi ,....,( pi -1) pi , pi2 ,...,( p n i −1 ) pi .
i

Propoziţia 3.7 ( Teorema lui Euler). Dacă a şi n>0 sunt numere întregi
prime între ele, atunci
a ϕ( n ) ≡ 1 mod n.

Demonstraţie. Deoarece grupul multiplicativ al elementelor inversabile din Z n

are ordinul ϕ(n) , iar clasa â a lui a aparţine acestui grup, rezultă că â ϕ( n ) = î , relaţie
care este echivalentă cu afirmaţia propoziţiei.
Pentru n număr prim, avem φ (n)=n-1 şi se obţine din propoziţia precedentă
următorul corolar cunoscut sub numele de Teorema lui Fermat sau mica teoremă a lui
Fermat.
Corolarul 3.8 Dacă p>1 este un număr întreg prim şi a un întreg care nu se
divide cu p ,atunci a p −1 ≡1mod p.

4. Inele de fracţii

O noţiune importantă în teoria structurilor algebrice, în particular în teoria

inelelor, este aceea de scufundare izomorfă . Anume, vom spune că inelul (A, +, ⋅ )
se scufundã izomorf în inelul (B, +, ⋅ ) dacă există un morfism injectiv f : A → B .
Evident, în acest caz f(A) este un subinel al inelului B izomorf cu inelul A.

20
În leg ă tură cu această noţiune este adevărată următoarea afirmaţie:
Teorema 4.1. Fiecare inel se scufundă izomorf într-un inel cu unitate.
Demonstraţie. Fie inelul (A, +, ⋅ ) si să notăm B = A x Z , unde Z este
mulţimea numerelor întregi. În mulţimea B s ă definim două operaţii binare, notate
tot prin + si ⋅ astfel
(a1, n1) + (a2, n2) = (a1 + a2 , n1 + n2)
(a1, n1) ⋅ (a2, n2) = (a1a2 + n2a1 , n1n2)
Se constată că (B, +, ⋅ ) este un inel care posedă ca element unitate perechea
(0,1) .
Funcţia f : A → B definită prin f(a) = (a, 0) este un morfism injectiv de la
inelul (A, +, ⋅ ) la inelul (B, +, ⋅ ) . Într-adevăr, faptul că această funcţie este
injectivă este evident, apoi observăm că pentru orice a b∈ A ,
f(a + b ) = (a + b ,0 ) = (a, 0) + (b, 0) = f(a) + f(b)
f(ab) = (ab, 0) = (a, 0) ⋅ (b, 0) = f(a) ⋅ f(b) .
Prin urmare , inelul (A, +, ⋅ ) se scufundă izomorf în inelul cu unitate
(B, + , ⋅ ) .ｷ
O altă teoremă de scufundare, deosebit de importantă în teoria inelelor, este
următoarea:
Teorema 4.2. Fie (A, +, ⋅ ) un inel comutativ şi cu element unitate şi fie S
mulţimea tuturor elementelor din A care nu sunt divizori ai lui zero. Atunci există
inelul ( , +, ⋅ ) comutativ şi cu element unitate şi morfismul injectiv f : A →A
astfel încât toate elementele din f(S) sunt inversabile în inelul ( ,+ , ⋅ ) .
Demonstraţie. Observăm, mai întâi, că S ≠ Ø, deoarece cel puţin elementul
unitate din inelul (A, +, ⋅ ) aparţine lui S (adică 1 ∈ S ) şi că , dacă s1, s2 ∈ S, atunci
s1s2 ∈ S .
Apoi, se demonstrează uşor că , relaţia binară ~definită în produsul cartezian
A x S prin
(a1, s1) ∼ (a2, s2) ⇔ a1s2 = a2s1
este o relaţie de echivalenţă în mulţimea A x S . Deci, există mulţimea cât
A x S ~ pe care să o notăm prin , adică = ﾗ , unde

Definind în mulţimea cât A operaţiile binare prin + şi ⋅ prin

( )+( )=( )
( )⋅ ( )=( )
se constată că operaţiile de adunare şi înmulţire astfel definite nu depind de
alegerea reprezentanţilor claselor. Mai mult, ( ,+ , ⋅ ), devine inel comutativ, care
posedă ca element unitate clasa ( ).
Funcţia f :A →A, definită prin f( a) = ( ) este un morfism injectiv de la
inelul (A,+ ,⋅ ) la inelul ( ,+ ,⋅ ) . Într-adevăr, dacă f(a1) = f(a2) , atunci ,

21
adică (a1,1) ∼ (a2.1), deci a1⋅ 1 = a2⋅ 1 şi astfel a1 = a2 , prin urmare aplicaţia f este
injectivă . Apoi, observăm că oricare ar fi a1, a2 ∈ A ,
f (a1 + a2) = ( )=( )+( ) = f(a1) + f( a2) ,
f (a1a2) = ( )=( )⋅ ( ) = f(a1) ⋅ f(a2) .
Pentru a termina demonstraţia, rămâne să arătăm că elementele din f(S) sunt
inversabile în inelul ( ,+ , ⋅ ) . Dacă b ∈ f(S) , atunci există s ∈ S astfel încât
b = f(s)= ( ) deci f(S) = . Cu această precizare , observăm că oricare ar fi clasa (
) ∈ f (S) , există clasa ( ) ∈ A astfel încât ( )⋅ ( )=( ).

De obicei elementele inelului se notează simplu prin , în loc de ( ),

adică = . Acest inel se numeşte inelul de fracţii al inelului (A,

+, ⋅ ).
În cazul când inelul (A, +, ⋅ ) este domeniu de integritate, atunci inelul său de
fracţii ( ,+ , ⋅ ) este chiar un corp, deci:
Teorema 4.3. Fiecare domeniu de integritate se scufundă izomorf într-un
corp, numit corpul de fracţii al domeniului de integritate respectiv.
Pentru exemplificare, să ne reamintim cum a fost construit corpul
numerelor raţionale (Q,+ , ⋅ ) . Vom constata că (Q,+ , ⋅ ) este corpul de fracţii al
domeniului de integritate (Z,+ , ⋅ ).

5. Inele de polinoame.

Inelul polinoamelor intr-o nedeterminată.

Fie A un inel comutativ si unitar. Vom face o construcţie a inelului de
polinoame intr-o nedeterminată peste A, care la început nu foloseşte scrierea
obişnuita a polinoamelor cu ajutorul unei nedeterminate X.
Peste inelul A se considera şirurile f = (a0, a1, a2, …), ai ∈A a.i. toţi
termenii săi, in afara de un număr finit dintre ei, sunt nuli.
Fie A’ mulţimea tuturor şirurilor de acest tip. Şirurile f = (a0, a1 , …) si g
= (b0 , b1 , …) sunt egale daca si numai daca ai = bi, pentru orice i. Pentru A’ se
definesc doua operaţii algebrice , adunarea si înmulţirea, in raport cu care A’ devine
un inel comutativ si unitar.
Fie f, g ∈A’, f = (a0, a1, a2, …) , g = (b0, b1, b2,…). Atunci adunarea
se defineşte astfel: f + g = (a0 + b0, a1 + b1, a2 + b2, …).
Este evident ca f + g are numai un număr finit de termeni nenuli, deci
f + g ∈ A . Sa verificam ca (A’,+) este grup abelian .
Într-adevăr , daca f ,g, h ∈ A , f = (a0, a1, a2, …), g = (b0, b1, b2, …),
h = (c0, c1, c2, …), atunci (f + g) + h = (a0 + b0, a1 + b1, a2 + b2, …) +
22
+ (c0, c1, c2, …) = [(a0 + b0) + c0, (a1 + b1) + c1, …] si f + (g + h) = (a0, a1, a2,
…) + [(b0, b1, b2, …) + (c0, c1, c2,…)] = [a0 + (b0 + c0),a1 + (b1 + c1),…] .
Cum adunarea in inelul A este asociativa ,avem (ai + bi) + ci = ai + (bi + ci) ,
i = 1, 2, 3 …, de unde (f + g) + h = f + (g + h) . Analog se arata ca f + g = g + f.
Daca 0 = (0, 0, 0, …) , atunci 0 + f = (0, 0, …) + (a0, a1, …) = (0 + a0, 0 + +
a1, …) = (a0, a1, a2, …) = f = f + 0, deci 0 este element neutru pentru adunare. Daca
f∈A’, f = (a0, a1, a2, …), atunci –f = (- a0, - a1, - a2, …) este opusul lui f si f + (- f)
= (- f) + f = 0 .
Înmulţirea pe A se defineşte astfel:
F ⋅ g = (a0b0, a0b1 + a1b0, a0b2 + a1b1 + a2b1, …) = (c0, c1, …) , unde

Ck= .
Este clar ca f, g∈A’. Înmulţirea pe A’, astfel definită , este asociativă,
comutativă şi are element unitate. Să arătam mai întâi asociativitatea .
Fie f, g, h ∈A’ , unde f = (a0, a1, a2, …) , g = (b0, b1, b2, …) , h = (c0, c1,
,c2, …) şi să arătăm că (fg)h = f(gh).

Fie fg = (d0, d1, d2,…). Atunci . De asemenea, fie

(fg)h = (d0’,d1’,d2’,…), unde d’m =

Daca gh = (c0,c1,…), atunci :

si fie f(gh) = (l’0,l’1,l’2,…), unde :

.
Deci d’m = l’m pentru orice m. Deci (fg)h = f(gh) . Comutativitatea
înmulţirii rezulta din faptul ca înmulţirea in inelul A este comutativa, iar in expresia
produsului polinoamelor f şi g termenii factorilor intervin in mod simetric.
Elementul unitate din A’ este şirul (1, 0, 0, …) . Înmulţirea pe A’ este distributivă
faţă de adunare. Într-adevăr, cu notaţiile de mai sus, rezulta :

f(g + h) = (d0, d1,…) , unde

fg + fh = (d’0,d’1,…), unde
Cum operaţia de înmulţire pe A este distributiva fata de adunare rezulta f(g +
h) = fg + fh. Evident are loc si relaţia (f + g)h = fh + gh şi afirmaţia s-a demonstrat.
Propoziţia 5.1.
Daca A este un inel unitar comutativ, atunci mulţimea A’ ( a şirurilor de elemente din
A, care au numai un număr finit de termeni nenuli) împreuna cu operaţiile de adunare
si înmulţire definite mai sus este un inel comutativ si unitar.
Elementele acestui inel se numesc polinoame peste A sau polinoame cu
coeficienţi din A .

23
 Daca f = (a0, a1, …) este un polinom nenul (adică nu toţi termenii ai sunt
nuli ) şi daca n este cel mai mare număr natural cu proprietatea ca an ≠ 0 , atunci n se
numeşte gradul polinomului f . Pentru polinomul nul nu se defineşte gradul.
Convenim sa considerăm gradul sau ca fiind - . Daca gradul (f) = n , atunci a0, a1,
…, an se numesc coeficienţii polinomului f.
Fie aplicaţia u: A→ A’ definita prin u(a) = (a, 0, 0, …) . Aplicaţia u este injectiva ,
căci, daca u(a) = u(b), atunci (a, 0, …) = (b, 0, …) ⇔ a = b. De asemenea , u(a + b) =
u(a) + u(b) şi u(ab) = u(a)u(b) , ∀ a, b ∈ A , deoarece , după definiţie , este evident ca
(a, 0, …) + (b, 0, …) = (a + b, 0, … ) şi (a, 0, …) ⋅ (b, 0, …) = (ab, 0, …) .
Deci u este omomorfism injectiv. Acest fapt permite sa se identifice
elementul a ∈A cu imaginea sa prin u , adică polinomul (a, 0, …) din A’. Astfel, A
se poate considera ca un subinel al lui A’. Notam prin X polinomul (0, 1, 0, …), care
se numeşte nedeterminata X. Obţinem:

Pentru orice a ∈ A, avem ax = (0, 0, …, 0, a, 0, …). Fie acum un polinom

de gradul n , f = (a0, a1, a2, …, an, 0, …) = (a0, 0, 0, …) + (0, a1, 0, …) + …
…+ (0, 0, …an, 0, …) = a0(1, 0, …) + a1(0, 1, 0, …) + … + an(0, 0, …, 1, 0,
…) =
Daca an = 1 , spunem că polinomul este unitar. Inelul A’ obţinut se numeşte
inelul polinoamelor in nedeterminata X cu coeficienţi in inelul A (sau peste inelul A)
si se notează cu A[X]. Observam ca f are gradul 0 sau - daca si numai daca f
aparţine inelului A. Din definiţia sumei şi produsului a doua polinoame , rezultă că
grad (f + g) ≤ max (grad(f), grad(g)) ; grad(fg) ≤ grad(f) + grad(g), pentru
∀ f, g ∈A[x].
Daca A este un domeniu de integritate , se poate înlocui a doua inegalitate printr-o
egalitate.
Propoziţia 5.2.
Daca A este un domeniu de integritate, atunci inelul de polinoame A[x] este
domeniu de integritate.
Demonstraţie:
Fie f, g∈A[x] ;
Atunci :

A fiind domeniu de integritate, rezultă din am ≠ 0 şi bn ≠ 0 că ambn ≠ 0,

adică fg ≠ 0. În particular , pentru un corp comutativ K, inelul polinoamelor de o
nedeterminată cu coeficienţi in K este un inel integru.
Propoziţia 5.3.
24
Fie A un domeniu de integritate si A[x] inelul polinoamelor in nedeterminata X cu
coeficienţi in A. Atunci elementele inversabile ale inelului A[x] coincid cu
elementele inversabile ale inelului A. deci, cu notaţiile cunoscute, avem: u(A[x])
==u(A).

Demonstraţie:
Fie a∈A, inversabil in A , adică exista b∈A a.i. a ⋅ b = 1. Evident, aceasta
relaţie are loc si in A[x] , deoarece a si b sunt polinoame de gradul zero, deci a este
inversabil in A[x].
Invers, fie f un polinom din A[x] inversabil. Atunci exista un polinom g
∈ A[x] a.i. fg = 1 şi , deci, grad(f) + grad(g) = grad(1) = 0, adică f, g ∈ A. Deci f
∈ A si f este inversabil in A. In particular, pentru un corp comutativ K, polinoamele
inversabile din K[x] sunt polinoame de gradul 0 si numai acesta. Daca A nu este
domeniu de integritate, putem avea u(A[x]) ≠ u(A). Intr-adevăr , polinomul
neconstant 1 + 2X ∈ Z [x] este inversabil, deoarece (1+2x)(1+2x) = 1.

Aplicații:
1. Sa se arate ca in inelul Q[x, y], polinomul x + y este ireductibil.
Soluţie.
Este clar ca x + y este nenul si neinversabil . Daca ar fi reductibil s-ar
descompune astfel: x + y = (a + a x + a y)(b + b x + b y) = a b + (a b + a b )x +
+ (a b + a b )y + (a b + a b )xy + a b x + a b y . De aici obţinem a b = 0, a b = 1 ,
a b = 1, a b + a b = 0 de unde a = b = 0. Apoi, din a a (a b + a b ) = 0 se obţine se
obţine că a + a = 0, contradicţie .

2. Sa se arate ca in inelul C[X, Y] , polinomul X (Y + 1) + X Y + X Y +

+ XY + Y este ireductibil, n ≥ 2 , n ∈ N .
Soluţie. Polinomul poate fi considerat in nedeterminata X cu coeficienţi in
Q[Y] deci, in inelul Q[X][Y]. Atunci, pentru valoarea particulara y = p, p – prim , in
inelul factorial Q[Y] sunt îndeplinite condiţiile din criteriul lui Eisenstein . Deci,
polinomul X (Y+1) +X Y +X Y +XY +Y este ireductibil in inelul Q[X][Y] =
Q[X,Y].

3. Sa se arate ca polinomul f = 3X + 4X – 6X + 7X + 21 este ireductibil in

Z[X] .
Soluţie. Polinomul f este primitiv. Aplicam criteriul reducţiei pentru p=2. Avem f =
X +X +1∈ Z [X] şi arătam că f este ireductibil in Z [X]. Deoarece f(0) = (1) = 1 ≠
0 , rezultă că f nu are factori de gradul întâi in descompunere. Fie acum X +X +1=
(aX + bX + c)(mX + nx + pX + q). Prin identificarea coeficienţilor se ajunge la am =
1, an + mb = 0, ap + bn + cm = 0, aq + bp + cn = 1, cq = 1. De aici, avem a = m = c =
q = 1 si deci, b + n = 0, p + bn = 1, bp + n = 1, b + p = 0, de unde, prin calcul simplu
ajungem la a = 1, contradicţie. In concluzie, f este ireductibil in Z [X]. Din criteriul
reducţiei rezulta f ireductibil in Z[X].

25
 6. Inelul claselor de resturi modulo n

Operaţiile de adunare şi înmulţire conferă mulţimii Z a numerelor întregi o

structură de inel comutativ unitar şi fără divizori ai lui zero .(pe scurt inel integru )
.În acest inel mulţimea nZ a multiplilor numărului natural n (fixat) formează un ideal
(bilateral) . Pe de altă parte dacă I este un ideal al inelului (Z, +, ⋅ ) atunci I este un
subgrup al grupului (Z, +) deci există un număr natural n astfel încât I = nZ . Dacă I
= nZ şi J = mZ sunt două ideale ale lui Z atunci I + J este de asemenea un ideal al lui
Z şi există d ∈ Z astfel încât I + J = dZ sau nZ + mZ = dZ (putem presupune d ∈ N) .
Din relaţia n m ∈ dZ rezultă d  n şi d  m , iar din relaţia d ∈ nZ + mZ rezultă că
există a, b ∈ Z astfel încât d = an + bm . Din urma relaţiei deducem că orice divizor
comun al lui m şi n este şi un divizor al lui d . Prin urmare d este cel mai mare divizor
comun al numerelor întregi n şi m . Analog se demonstrează că dacă nZ ∩ mZ = qZ
atunci q este cel mai mic multiplu comun al lui n şi m . De asemenea are loc relaţia
(nZ)(mZ) = (nm)Z .
Inelele factor ale inelului Z se construiesc prin factorizare cu ideale care au
forma nZ , n ∈ N . Reamintim că pornind de la structura de grup aditiv a lui Z şi
considerând un subgrup nZ al acestuia , relaţia
x ∼ y ⇔ x – y ∈ nZ
este o relaţie de echivalenţă (numită şi relaţie de congruenţă modulo n ) şi notată în
teoria numerelor prin x ≡ z (mod n) ale cărei clase de echivalenţă au forma

Clasele de echivalenţă se mai numesc şi clase de resturi modulo n , în rolul

reprezentantului r putând fi ales totdeauna un număr natural cuprins între 0 şi n – 1 .
Mulţimea acestor clase Zn = capătă o structură de grup comutativ în raport cu
operaţia Construcţia amintită ţine seama numai de operaţia de
adunare pe Z . Ţinând cont şi de operaţia de înmulţire din Z , deci de structura de
inel , se poate completa şi structura lui Zn . Astfel operaţia

împreună cu operaţia de adunare induc pe Zn o structură de inel comutativ şi unitar

Acest inel poartă numele de inelul claselor de resturi modulo n . Elementele
remarcabile ale acestui inel sunt următoarele : 0 – elementul neutru (al operaţiei de
adunare ) , - opusul clasei , - elementul unitate (al operaţiei de înmulţire ) .
Aplicaţia ϕ n : Z → Zn definită prin ϕ n (x) = este un morfism unitar de inele
deoarece :

26
 Morfismul ϕ n se numeşte surjecţia canonică a lui Z pe inelul său factor Zn .
Dacă n = 0 atunci fiecare clasă de resturi în Z0 este de forma . Surjecţia
canonică ϕ 0 = Z → Z0 este şi injectivă , deci inelele Z şi Z0 sunt canonic izomorfe .
Dacă n = 1 atunci = Z , deci toate numerele întregi fac parte dintr-
o singură clasă de resturi , iar inelul Z1 este inelul nul , Z1 = .
Inelul Zn are mai multe aplicaţii în teoria numerelor . În continuare , pe baza
proprietăţilor grupurilor finite vom deduce câteva astfel de rezultate . Pentru aceasta
vom stabilii mai întâi care sunt unităţile (elementele inversabile ) inelului Zn .
Teorema 6.1. În inelul Zn , n > 1, elementul este inversabil dacă şi numai
dacă x şi n sunt relativ prime .
Demonstraţie. Observăm mai întâi că dacă x şi n sunt relativ prime şi y = x +
kn , k ∈ Zn , atunci z şi n sunt de asemenea relativ prime. Dacă este inversabilă în
Z n atunci există ∈ Z n astfel încât , de unde xz = 1 + kn , pentru un
anumit k ∈ Z . Din relaţia
xz – kn = 1
rezultă că divizorii comuni ai lui x şi n sunt 1 , deci x şi n sunt relativ prime .
Reciproc , dacă x şi n sunt relativ prime , atunci există numerele întregi α şi β
astfel încât α x + β n = 1 .Luând imaginile acestor elemente prin surjecţia canonică
ϕ n şi ţinând seama că ϕ n (n) = 0 rezultă , adică este inversabilă în Zn .
Conform teoremei precedente , de exemplu , în Z15 , şi sunt inversabile ,
dar nu este inversabilă .
1. Consecinţă . Dacă n este număr prim , atunci Zn este corp . Într-adevăr dacă n
este număr prim , atunci 1, 2, … . n – 1 sunt relativ prime cu n şi deci toate
elementele inelului Zn diferite de elementul neutru al adunării ( ) sunt
inversabile .
2. Consecinţă . Inelul Zn (n > 1) conţine atâtea elemente inversabile câte numere
naturale mai mici ca n şi prime cu n există , adică ϕ (n) elemente , unde ϕ : N → N
este funcţia lui Euler .
3. Observaţie . Legătura dintre elementele inversabile din Zn şi ϕ (n) ne permite să
dăm o nouă demonstraţie faptului că indicatorul lui Euler este o funcţie multiplicativă
. Pentru aceasta vom demonstra lema care urmează .
1. Lemă . Dacă m1 şi m2 , sunt numere întregi relativ prime , atunci
.
Demonstraţie . Considerăm funcţia f : Z → Zm1 x Zm2 , definită prin f (x) =
(ϕ 1(x ) , ϕ 2 (x)) , unde ϕ 1 , ϕ 2 sunt surjecţiile canonice ale lui Z pe Zm1 , Zm2 .
Se verifică imediat că f este morfism de inele . Dacă x ∈ Ker f , atunci m1  x , m2
 x , şi deoarece m1 , m2 sunt relativ prime , deducem m1m2  x . Dacă m1m2 
x , atunci x ∈ Ker f . Deci Ker f = m1m2 Z . Conform teoremei fundamentale de
izomorfism Im f ≈ Z / Ker f = Zm1m2 . Deoarece Im f are m1m2 elemente
rezultă că Im f = Zm1 x Zm2 , de unde izomorfismul din enunţ .
27
 Aplicând propoziţiile din 5. pentru izomorfismul din lema precedentă se obţine
U(Zm1m2) ≈ u (Zm1) x U (Zm2) din care deducem că ϕ ( m1m2 ) = ϕ (m1) ϕ (m2)

PROPRIETĂŢI ARITMETICE ALE INELELOR

Aritmetica în diverse inele a stat la baza dezvoltării algebrei în sensul ei actual.

Noţiunile fundamentale ale algebrei, ca cele de inel, ideal, corp, morfism de inele etc.,
s-au degajat din cercetările întreprinse pentru construirea unor aritmetici în diverse
inele. Interesul pentru cercetarea aritmeticii în inele a fost impulsionat de cotribuţia pe
care a adus-o în rezolvarea
, în anumite cazuri particulare, a celebrei probleme a lui Fermat.
Această problemă, despre care nu se ştie dacă este adevărată sau falsă (numită
de obicei marea teoremă a lui Fermat), afirmă că pentru n > 2 ecuaţia x n + y n = z n nu are
soluţii în numere întregi nenule. Kummer a fost acela care a adus, până în prezent, una
dintre cele mai mari contribuţii în rezolvarea ei, arătând că pentru fiecare n , i se poate
asocia ecuaţiei un inel integru, iar în cazul în care acest inel are anumite proprietăţi
aritmetice se poate arăta că ecuaţia nu are soluţii în numere întregi nenule.
În acest capitol, prin inel vom înţelege un inel comutativ unitar, deşi o bună
parte dintre noţiuni rămân valabile, cu modificările respective, şi pentru inele
necomutative. Noţiunile de inel Euclidian, inel principal si inel factorial care sunt
introduse aici se obţin extrapolarea naturală a unor proprietăţi aritmetice ale lui Ζ.
Aceste tipuri de inele au numeroase aplicaţii în teoria numerelor şi în geometria
algebrică. În această lucrare se vor folosi proprietăţile lor, în special în cazul inelelor
polinoamelor de o nedeterminată cu coeficienţii într-un corp. În ultimul paragraf se
introduc noţiunile de ideal prim şi ideal maximal şi se arată legăturile lor cu noţieunile
de element prim şi element ireductibil, precum şi cu noţiunea de inel integru şi corp.

1. Divizibilitatea în inele

Fie A un inel comutativ cu element unitate. Se spune că un element a ∈ A divide

un element b ∈ A (sau b este un multiplu al lui a) şi se scrie a|b dacă există un elemnt
c ∈ A astfel ca b= ac. Dacă a|b se mai spune ca a este divizor al lui b, denumire care nu
va fi folosită dacă b=0.
Este clar că relaţia de divizibilitate în A este o relaţie binară care este reflexivă,
căci a|a , a=a·1 şi tranzitivă căci din a|b şi b|c rezultă b=ac, c= bc’, deci c=acc’, adică
28
a|c. Aşadar,relaţia de dvizibilitate este o relaţie de cuasiordine pe inelul A. Ea nu este
însă în general o relaţie de ordine. În adevăr, chiar în inelul Ζ al întregilor avem că 1|-
1 şi -1|1, însă 1 ≠ -1.
Direct din definiţie rezultă că dacă a,b,c ∈ A şi a|b, atunci a|bc, şi dacă in plus a
divide şi pe c, atunci a|(b+c). De asemenea, dacă a|(b+c) şi a divide unul dintre
termenii sumei el divide şi pe celălalt.
Dacă a şi b sunt elemente în A astfel încat a divide b şi b divide a, se spune că a
este asociat cu b şi vom scrie a~b. Relaţia de asociere este o relaţie de echivalenţă căci
a~a, iar dacă a~b, atunci evident b~a. De asemenea, se verifică imediat că relaţia de
asociere este tranzitivă. În fapt această relaţie de echivalenţă este relaţia de echivalenţă
asociată relaţiei de divizibilitate considarată ca o relaţie de cuasiordine .Dacă
considrăm mulţimea factor în raport cu această relaţie de echivalenţă, atunci relaţia de
divizibilitate introduce pe această mulţime o relaţie de ordine. Mai mult dacă a~b şi
c~d, rezultă ac~bd şi atunci se constată că pe mulţimea factor putem introduce o
operaţie dedusă din operaţia de înmulţire în A şi cu care această mulţime factor devine
semigrup. Multe dintre proprietăţile divizibilităţii în inelul A se reduc la studiul
divizibilităţii în acest semigrup, după cum se va vedea mai departe, căci aproape toate
noţiunile şi afimaţiile rămân adevărate pentru elemente asociate. Acest fapt este o
generalizare a aceluia că studiul aritmeticii în Ζ se reduce la studiul acesteia în Ν.

Lema 1.1. Fie A un inel şi a, b două elemente din A. Atunci A divide pe b dacă
şi numai dacă aA ⊆ bA. În particular, a şi b sunt asociate dacă şi numai dacă aA= bA.

Demonstraţie. Dacă a divide pe b , rezultă b=aa’ cu a’ ∈ A, deci b ∈ aA, de unde

rezultă bA ⊆ aA. Atunci în particular b ∈ aA, adică b=aa’, cu a’ ∈ A

Propoziţia 1.2 . Fie A un inel şi a ∈ A. Atunci următoarele afirmaţii sunt

echivalente:
a) a~1;
b) a este element ireversibil în A;
c) aA=A;
d) a divide orice element al inelului A.

Demonstraţie. a) ⇒ b). Din faptul că a~1 rezultă că a divide pe 1, adică există a’

∈ A astfel ca 1=aa’ şi deci a este ireversabil în A.
Implicaţia b) ⇒ c) rezultă din propoziţia III.c) ⇒ d) din lema precedentă, iar d)
⇒ a) este evidentă.
Propoziţia precedentă dă o caracterizare a elementelor ireversabile dintr-un inel
în legătură cu divizibilitatea. Ea arată că elementele ireversabile ale inelului se
comportă în raport cu divizibilitatea lafel ca şi elementul unitate al inelului; de aici
provine denumirea lor de unităţi.

Propoziţia 1.3. Fie A un inel integru. Atunci două elemente a,b din A sunt
asociate dacă şi numai dacă a=ub, unde u este elemnt ireversabil în A.
29
 Demonstraţie. Dacă a=ub, unde u este element ireversabil în A, atunci este clar
că a şi b sunt asociate. Reciproc, să presupunem că a şi b sunt asociate. Atunci rezultă
că există a’, b’ ∈ A astfel ca b=ab’ şi a=ba’, adică b=ba’b’, deci b(1-a’b’)=0. Dacă
b=0, atunci evident şi a=0 şi totul este demonstrat. În caz contrar, rezultă 1-a’b’=0
(căci A este integru), deci a’ şi b’ sunt elemente ireversabile în A.

Definiţia 1.4. Fie A un inel şi a,b elemente din A. Un element c ∈ A se numeşte

divizor comun al lui a şi dacă c divide pe a şi c divide pe b. Elementul d ∈ A se
numeşte cel mai mare divizor comun (c.m.m.d.c) al elementelor a şi b şi se mai
notează cu (a,b), dacă d este un divizor comun al elementelor a şi b şi pentru orice alt
divizor comun d’ al elementelor a şi b avem d’ divide pe d.
Un element n ∈ A se numeşte multiplu comun al elementelor a,b dacă a divide
pe n si b divide pe n. Elementul m ∈ A se numeşte cel mai mic multiplu comun
(c.m.m.m.c) al elementelor a şi b şi se mai notează cu [a,b] dacă m este multiplu
comun al elementelor a şi b şi pentru orice multiplu comun m’ al elementelor a şi b
avem că m divide pe m’.
Se spune că două elemente a,b ale inelului A sunt relativ prime (sau prime între
ele) dacă 1 este cel mai mare divizor comun al lor.
Evident, definiţiile date mai sus pentru c.m.m.d.c şi c.m.m.m.c. a două elemente
din inelul A ca şi definiţia dată elementelor relativ prime se generalizează cu uşurinţă
la un număr finit sau chiar infinit de elemente ale inelului A şi vor avea proprietăţi
analoage celor din cazul a două elemente. Menţionăm că pentru două elemente
arbitrare dintr-un inel oarecare se poate ca c.m.m.d.c şi c.m.m.m.c. să nu existe, după
cum vedea în cele ce urmează. Însă daca c.m.m.d.c şi c.m.m.m.c. a două elemente
există, atunci există c.m.m.d.c şi c.m.m.m.c. pentru un număr finit de elemente.
Se observă că dacă consideram relaţia de divizibilitate ca o relaţie de preordine,
atunci c.m.m.d.c al unei mulţimi de elemente este o margine inferioară a acestei
mulţimi si c.m.m.m.c. este o margine superioară a acesteia.
Propoziţia care urmează exprimă proprietăţi generale ale marginilor inferioare şi
superioare pentru o mulţime cuasiordonată .

Propoziţia 1.5. Fie A un inel şi a,b două elemente din A.

i) Daca d ∈ A este cel mare divizor comun al elementelor a şi b , atunci un element
d’ ∈ A este cel mai mare divizor comun al elementelor a şi b daca şi numai
dacă este asociat cu d.
ii) Dacă m este cel mai mic multiplu comun al elementelor a şi b , atunci un elemet
m’ ∈ A este cel mai mic multiplu comun al elemetelor a şi b dacă şi numai
dacă este asociat cu m.

Demonstraţie. Vom demonstra doar afirmaţia i), căci ii) se demonstrează

analog. Din faptul că d este cel mai mare divizor comun al elementelor a şi b , iar d’
este cel mai mare divizor al elementelor a şi b rezultă că d’ divide pe d (pentru că d’
este în particular divizor comun al elementelor a şi b) şi divide d’ (pentru că în
particular d este divizor comun al elementelor a şi b), adică d şi d’ sunt asociate.
30
Reciproc, dacă presupunem d’ asociat cu d, atunci din faptul că d|a, d|b,d|d’ rezultă că
d’ este divizor comun al elementelor a şi b.
Fie acum c un divizor comun arbitrar al elementelor a şi b; atunci c|d (căci d
este cel mai mare divizor comun al elementelor a şi b) şi doarece d|d’ rezultă c|d’,
adică d’ este cel mai mare divizor comun al elemntelor a şi b.
Din această propoziţie rezultă că cel mai mare divizor comun şi cel mai mic
multiplu comun a două (sau mai multe) elemente dintr-un inel A sunt determinate
până la o asociere.

Lema 1.6. Fie A un inel inegru şi a,b două elemente nenule. Dacă d este cel mai
mare divizor comun al elementelor a şi b şi a=da’, b=db’, atunci a’, b’ sunt relativ
prime.

Demonstraţie. Va fi suficient să arătăm că orice divizor comun al elementelor a’

şi b’ este ireversabil. Fie u un astfel de divizor; atunci du este divizor comun al lui a şi
b , deci du divide pe d, adica d=duu’, u’ ∈ A. Deoarece d ≠ 0, rezultă 1=uu’, deci u este
ireversabil.

Lema 1.7. Fie A un inel integru, a,b două elemente nenule din A şi d cel mai
mare divizor comun al a elementelor a şi b. Dacă pentru un element c ∈ A, c ≠ 0,
există cel mai mare divizor comun al elementelor ca şi cb, atunci acesta este asociat cu
cd (deci şi cd este cel mai mare divizor comun al elementelor ca şi cb).

Demonstraţie. Fie d’ cel mai mare divizor comun al elementelor ca şi cb. Atunci
din faptul că cd divide pe ca şi cb divide pe d’, deci d’=cdu, cu u ∈ A. Din ipoteză
rezultă că există a1 , b1 , a’, b’ ∈ A astfel ca:
ca=d’ a1 , a=da’
cb=d’ b1 , b=db’
din care deduce relaţiile:
cdu a1 =cda’
cdu b1 =cdb’
şi, deoarece cd ≠ 0 ,rezultă:
u a1 =a’
u b1 =b’
deci u este divizor comun al elementelor a’ şi b’, iar din lema precedentă rezultă u
element ireversabil în A.

Corolarul 1.8. Fie A un inel integru în care orice două elemente au c.m.m.d.c .
Dacă a, b, c ∈ A sunt astfel încât a|bc şi a este prim cu b rezultă că a divide pe c.
În adevăr, din (a,b)=1 şi din lema precendentă rezultă că (ac,bc)=c. Cum a|ac şi
a|bc rezultă că a divide pe c.

31
 Propoziţia 1.9. Fie A un inel integru. Dacă oricare două elemente din A au cel
mai mare divizor comun , atunci oricare două elemente din A au cel mai mic multiplu
cmun si produsul (a,b) [a,b] este asociat cu ab, pentru a,b ∈ A, a ≠ 0, b ≠ 0.

Demonstraţie. Ne putem limita la cazul în care a şi b sunt elemente nenule. Fie d

un cel mai mare divizor comun al elementelor a şi b şi a=da’, b=db’, a’,b’ ∈ A.
Atunci relaţiile da’b’=ab’=a’ arată că m=da’b’ este multiplu comun al lui a si b. Fie m’
un alt multipli comun al elementelor a,b.Deci m’=a a1 =da’ a1 ,m’=d b1 =db’ b1 , cu a1
, b1 ∈ A. De aici rezultă că m este divizor comun al elementelor m’a’ şi m’b’, deci
divide pe cel mai mare divizor comun al acestor elemente, care este, conform lemei,
egal cu m’ (căci (a’,b’)=1). Aşadar, am arătat că m este cel mai mic multiplu comun al
elementelor a şi b şi avem evident relaţia md=ab.

Definiţia 1.10. Fie a un element nenul si neireversabil ditr+un inel integru A. Se

spune că a este ireductibil dacă orice divizor al lui a este sau asociat cu a sau este
ireversabil (adică asociat cu 1) şi reductibil în caz contrar.
Din această definiţie rezultă ca dacă a este un element ireductibil din inelul A şi
b un element oarecare, atunci e’cel mai mare divizor comun al elementelor a şi b
există şi este asociat cu a sau un element inversabil.

Propoziţia 1.11. Într-un inel integru A un element asociat cu un element

ireductibil este ireductibil.

Demonstraţie. Fie a un element ireductibil din A si b∈ A un element asociat cu a.

Atunci este clar ca b ≠ 0 şi b nu este ireversabil. Fie c un divizor al lui b. Atunci c
divide pe a, deci este sau asociat cu a, deci şi cu b, sau c este ireversabil, ceea ce
demonstrează afirmaţia propoziţiei.

Propoziţia 1.12. Fie A un inel integru si a ∈ A un element nenul si neinversabil

în A. Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
a) A este ireductibil în a;
b) dacă a=bc, atunci a este asocia cu cel puţin unul dintre elementele b sau c;
c) dacă a=bc, atunci a este asociat cu cel puţin unul dintre elementele b sau
c, iar celălalt este inversabil.

Demonstraţie. a) ⇒ b). Din a=bc rezultă că b este sau inversabil sau asociat cu a;
lafel c este sau inversabil sau asociat cu a. Însă nu se poate ca ambele să fie inversabile
căci ar rezulta a inversabil.
b) ⇒ c). Fie a=bc. Din b) rezultă că unul dintre elementele b sau c, sa zicem b, este
asociat cu a. Deci conform propoziţiei 1.3, b=au cu u inversabil în A. Atunci din
a=auc şi din faptul ca a ≠ 0 rezultă 1=uc, deci c este element inversabil. Implicaţia c)
⇒ a) este evidentă.
Datorită proprietăţilor b) şi c) din propoziţia precedentă, uneori elementele
ireductibile sunt numite nedecompozabile.
32
 Definiţia 1.13. Un element neinversabil si nenul p din inelul integru A se
numeste prim dacă din faptul că p|ab cu a,b ∈ A rezultă sau p|a sau p|b.
Este clar că orice element asociat cu un element prim este şi el prim.

Propoziţia 1.14. Dacă A este un inel integru , orice element prim din A este
ireductibil.

Demonstraţie. Fie p un element prim în A. Atunci, dacă p=ab, rezultă p|ab, deci
p|a sau p|b. În primu caz rezultă, evident, p asociat cu a, iar în cel de-al doilea p asociat
cu b. Reciproca acestei teoreme nu este intotdeauna adevărată, însă propoziţia
următoare dă o condiţie în care acest fapt are loc.

Propoziţia 1.15. Fie A un inel integru în care orice două elemente au un cel mai
mare divizor comun . Atunci în A orice element ireductibil este prim.

Demonstraţie. Fie q un elemnt ireductibil şi să presupunem că q|ab. Dacă q|a

totul s-a terminat altfel, (q,a)=1 şi din 1.8 rezultă q|b.
În inelul Ζ al întregilor raţionali numărul 2 este prim, deci şi ireductibil. În
adevăr, dacă 2|ab, atunci trebuie ca cel puţin unul dintre numerele a sau b să se dividă
cu 2, altfel produsul lor nu se divide cu 2, căci dacă a=2a’+1, b=2b’+1, atunci
ab=4a’b’+2(b’+a’)+1, care se observă că nu se divide cu 2. Analog se arată că 3,5,7
etc. sunt numere prime, deci şi ireductibile. În acelaşi timp se obţine că -2,-3,-5 sunt şi
ele ireductibile, fiind asociate cu cele precedente.
Fie k un corp. Atunci în inelul k[X] orice polinom de gradul 1 este ireductibil.
În adevăr, dacă f este un astfel de polinom, atunci din f=gh rezultă g ≠ 0, h ≠ 0 şi grad
(f)=grad(g)+grad(h)=1. De aici rezultă că sau grad (g)=1 şi grad (h)=0, sau invers, şi
afirmaţia rezultă din faptul că in k[X] un polinom de gradul 0 este inversabil.
Elementul X din k[X] este prim în k[X], căci dacă X|fg, atunci este clar că cel
puţin unul dintre polinoamele f sau g se divide cu X.
Fie A un domeniu de integritate a şi a ∈ A un element ireductibil. Atunci a este
ireductibil şi în inelul A[X] căci el este acolo, de asemenea, neinversabil şi ≠ 0
(elementele inversabile din A[X] fiind cele inversabile în A[X]), iar dacă a se
descompune în produsul a două polinoame, acestea vor fi de grad 0, deci elemente din
A.
Să considerăm acum inelul întregilor lui Gauss Ζ [i].

Pentru a studia în continuare mai uşor divizibilitatea în Ζ [i], considerăm

funcţia N:C → R, definită prin N(a+bi)=(a+bi)(a-bi)= a 2 + b 2 (N este numită funcţia
normă, iar N(a) norma numărului complex a).
Dacă, α, β ∈C atunci avem relaţia:
N (αβ) = N (α) N ( β)
În adevăr, fie α =a+a’i, β=b+b’i; atunci:
N (αβ ) =N(ab-a’b’+(ab’+a’b)i)=(ab-a’b’) 2 +(ab’+a’b) 2

33
Iar
( )(
N (α) N ( β) = a 2 + a ' 2 b 2 + b' 2 )
Şi se verifică imediat egalitatea cerută. Evident, resticţia lui N la Ζ [i] are
imaginea cuprinsă în Ζ(chiar în N) şi o vom nota tot cu N.
Să vedem mai întâi care sunt elementele inversabile în Ζ [i]. Fie α une
element inversabil. Atunci există α−1 ∈Z [i] astfel ca α α−1 =1, de unde rezultă
1=N(1)=N( α )N( α−1 ) şi deoarece N( α ) şi N( α−1 ) sunt numere naturale ≥1 rezultă
că N( α )=1. Reciproc, dacă α∈Z [i] este un element astfel încât N( α )=1, atunci α
este inversabil în Ζ [i] căci avem 1= N( α )= α α unde α ∈Z [i] este conjugatul lui
α , deci α este inversul lui α . Fie α =a+bi, a,b ∈ Z. Din cele de mai sus rezultă că α
este element inversabil în Ζ [i] dacă şi numai dacă N( α ) = a 2 + b 2 = 1 , de unde rezultă
că elemente inversabile din Ζ [i] sunt 1, -1, i,-i.
Din propoziţia 1.3 rezultă că dacă α şi β sunt elemente asociate în Ζ [i],
atunci N( α )= N ( β) . Să mai observăm că dacă α | β, atunci N( α )| N ( β) . Reciproc,
este adevărată următoarea lemă.

Lema 1.16. Dacă α şi β ∈Z [i] sunt astfel încât α | β şi N( α )= N ( β) , atunci

α este asociat cu β.

Demonstraţie. Dacă β=0,afirmaţia este evidentă. Pentru β ≠ 0 , din faptul că α |

β rezultă α ’ ∈Z [i] astfel încât β= α α ’. Avem atunci N ( β) = N (α) N (α)' , deci
N (α)' =1, adică α ’ este inversabil în Ζ [i] şi lema este demonstrată.
În Ζ [i] numărul 2 este reductibil căci el se scrie sub forma 2=(1+i)(1-i), iar 1+i
şi 1-i nu sunt inversabile căci N(1+i)= N(1-i)=2.
Să arătăm acum că 1+i şi 1-i sunt elemente ireductibile în Ζ [i] . Fie 1+i= α β.
Atunci 2= N(1+i)= N (α) N ( β) şi avem deci o descompunere în Z a lui 2,de unde
rezultă sau N( α )=2 şi N β=1, sau invers. Deci, conform lemei de mai sus sau α este
asociat cu 1+i în Z [i] ,sau βeste asociat cu 1+i. Aşadar 1+i este element ireductibil
în Z [i] . Pentru 1-i raţionamentul este analog.

Numărul 3 în Z [i] este ireductibil. În adevăr, dacă ar fi ireductibil ar exista o

descompunere a sa de forma 3= α β, în care α şi β sunt neinversabile. Atunci
obţinem că 9=N(3)= N (α) N ( β) , de unde rezultă N (α) =3 şi N ( β) =3, deoarece am
presupus că α şi β sunt neinversabile. Fie α =a+bi. Atunci:
N (α) = a 2 + b 2 = 3
Deci a , b ≤1 a şi se observă că nu există numere întregi a,b care să verifice
această egalitate, deci un astfel de α nu există şi prin urmare 3 este ireductibil în
Z [i] .
Considerăm inelul Ζ[i 5 ];acesta este format din toate elementele α ∈ C care se
scriu sub forma a+bi 5 , unde a, b ∈ Z. Definim şi aici funcţia N: Ζ[i 5 ] → N (numită
funcţie normă) prin N (α) = a 2 + 5b 2 , unde α = a+bi 5 .Se verifică imediat acestă
funcţie este multiplicativă, adică pentru α , β ∈ Ζ[i 5 ] avem
N (αβ) = N (α) N ( β) ,
de unde rezultă că dacă α | β, atunci N (α) | N ( β) .
34
 Ca şi pentru inelul întregilor lui Gauss, avem că un element α ∈ Ζ[i 5 ] este
inversabil dacă şi numai dacă N (α) =1, raţionamentul fiind întrutotul analog. Fie α =
a+bi 5 ; α este inversabil dacă şi numai dacă a 2 + 5b 2 =1, de unde rezultă că în acest
inel elementele inversabile sunt 1 şi -1. Se observă, de asemenea, că şi pentru acest
inel ramâne valabilă lema.
Să considerăm acum elemental 3 din acest inel . 3 este ireductibil, căci dacă 3=
α β şi α şi βneinversabile rezultă că 9= N (α) N ( β) , adică N (α) = N ( β) = 3 . Dacă α
= a+bi 5 , atunci avem 3= a 2 + 5b 2 , ceea ce nu este posibil. Însă 3 nu este un număr
prim în acest inel căci 3 | (4 +i 5 )(4 −i 5 ) = 21 , iar 3 nu divide nici unul dintre factori.
Dacă ar divide de exemplu pe 4 +i 5 , ar rezulta că N(3)=9 ar divide pe N (4 −i 5 )
=21. Acest exemplu arată că reciproca propoziţiei 1.14 nu este întotdeauna adevărată,
adică nu în orice inel integru un element ireductibil este prim. Deducem, de asemenea,
că în Ζ[i 5 ] nu oricare două elemente au un c.m.m.d

2. Inele euclidiene

Definiţia 2.1. Un inel integru A împreună cu o funcţie ϕ :A \ { 0} → Ν se numeşte inel

euclidian dacă are următoarele două proprietăţi:

i) Oricare ar fi elementele nenule a,b ∈ A astfel ca a sa dividă pe b, rezultă
ϕ(a) ≤ ϕ(b).
ii) Pentru orice a,b ∈ A, b ≠ 0 există q,r ∈ A astfel încât a=bq+r, unde r=0
sau ϕ(r)< ϕ(b).
Ca exemplu de inele euclidiene avem inelul întregilor Z pentru care funcţia ϕ
este valoarea absolută a numărului întreg:

 n; n ≥ 0;
ϕ ( n) = 
 − n; n < 0.
Se ştie atunci că proprietăţile i) şi ii) din definiţia de mai sus sunt verificate.
Proprietatea ii) în acest caz se numeşte teorema împărţirii întregi, denumire pe care o
vom păstra pentru orice inel euclidian. Vom vedea în paragraful următor că de fapt
numai această proprietate este esenţială în definiţia de mai sus.
Observăm că în Z este adevărată chiar o afimaţie mai precisă decât condiţia ii)
de mai sus. Anume, pentru a,b ≠ 0 numere întregi există q,r ∈ Z astfel încât a=bq+r,
unde 0 ≤ r < b , care este numită de fapt teorema împărţirii întregi.
Orice corp este inel euclidian. În adevăr, dacă k este un corp, considerăm funcţia
ϕ :k \ 0 → Ν definită prin ϕ(a)=1, pentru orice a∈ k, a ≠ 0 . Este evident că această funcţie
are proprietăţile i) şi ii).
De asemeanea, inelul k [ X ] al polinoamelor de o nedeterminată cu coeficienţi în
corpul k este Euclidian dacă considerăm drept funcţie ϕgradul unui polinom nenul.

35
 În adevăr, dacă f,g ∈ k [ X ] sunt polinoame nenule f|g, atunci g=ff’ cu f’ ∈ k [ X ] ,
deci grad g=grad f+grad f’ şi cum f’ ≥0, rezultă că grad g ≥grad f, ceea ce verifică pe
i).Pentru a verifica pe ii) să considerăm f şi g două polinoame din k [ X ] cu g ≠ 0 . Dacă
grad g=0 atunci f=g(g −1 f) căci g este element diferit de zero în k, deci inversabil şi
afirmaţia este dovedită.
Putem deci presupune că grad g>0;atunci vom face o inducţie după grad f. Dacă
grad f<grad g, în particular pentru grad f=0, din relaţia f=g0+f rezultă ii). Presupunem
acum că ii) a fost demonstrată pentru toate polinoamele f cu grad f<n. Fie atunci f un
polinom de grad n:
f = a0 X n + a1 X n −1 + ... + an , a0 ≠ 0
şi să presupunem că g este un polinom de grad m. Putem presupune că m ≤n, conform
celor demonstrate mai sus. Fie:
g = b0 X m + b1 X m −1 + ... + bm , b0 ≠ 0
atunci polinomul
−1
f1 = f − a0b0 X n−m g
are gradul cel mai mult n-1 şi din ipoteza inductivă rezultă că există q,r ∈ k [ X ] , astfel
încât:
f i = gq + r ,r=0 sau grad r<grad g.
Atunci avem
−1
f = g (a0 b0 X n−m + q) + r
−1
şi polinoamele a0b0 X n −m +q şi r satisfac condiţia ii).
Un alt exemplu de inel euclidian este inelul întregilor lui Gauss Z [i] , în care
funcţia ϕdin definiţie este norma N. În adevăr, din faptul că norma produsului a două
elemente este egală cu produsul normelor acestor elemente rezultă că i) este
satisfacută. Verificăm condiţia ii). Fie α =a+a’i şi β=b+b’i două elemente din Z [i]
cu β ≠ 0 . Atunci considerăm elementul din Q [i ] :
 b b' 
α β−1 = ( a + a ' i )  2 − 2 2 
i
 b + b' b + b' 
2

care se scrie sub forma αβ −1 = r+si, cu r,s ∈ Q. Fie γ =c+c’i, unde c şi c’ sunt cele mai
apropiate numere întregi de r, respectiv s şi δ =r-c+(s-c’)i. Avem atunci relaţia α = β
γ + δ β şi deoarece α şi β γ ∈ Z [i] (fiindcă evident γ ∈ Z [i] ), avem δ 1 = δ β
∈ Z [i] . Avem totodată N( δ 1 )=
1 1
=N( δ β)=N( δ )N( β)=((r-c) 2 +(s-c’) 2 )N( β) ≤ 2 N( β), căci r −c ≤
2
şi
1
s −c ' ≤ . De aici rezultă că este satidfăcută şi condiţia ii).
2

În mod analog putem să arătăm că inelul Z [(1 +i 3 ) / 2] este inel euclidian. Acest
inel este cel mai mic subinel al corpului numerelor complexe C care conţine elementul
(1 +i 3 ) / 2 . Se vede imediat că elementele lui Z [(1 +i 3 ) / 2] sunt toate numerele
complexe de forma
a+b (1 +i 3 ) / 2 . Corpul de fracţii al acestui inel este corpul Q (1 +i 3 ) / 2 , care este
constituit din toate numerele complexe de forma r+s (1 + i 3 ) / 2 , cu r,s ∈ Q. Definim
36
norma unui număr din acest corp punând pentru α =r+s (1 + i )
3 /2, N (α) =(r+s
(1 +i 3 ) / 2 )(r+s (1 −i 3 ) / 2 =
= r 2 + rs + s 2 . Se verifică uşor relaţia:

[(
(1) N (αβ) = N (α) N ( β) pentru orice α, β ∈Q 1 + i 3 / 2 . ) ]
Evident ,resticţia lui N la Z [(1 +i 3 ) / 2] este o funcţie de la acest inel în N. Din
relaţia (1) de mai sus rezultă că proprietatea i) din definiţia inelului euclidian este
satisfăcută. Pentru a verifica cea de-a doua proprietate, procedăm ca şi în cazul
inelului întregilor lui Gauss. Fie α şi β două elemente din Z [(1 + i 3 ) / 2] ;atunci
elementul αβ−1 ∈Q [(1 + i 3 ) / 2] , deci se scrie sub forma αβ −1 = r+s (1 + i 3 ) / 2 . Fie γ
=c+c’ (1 +i 3 ) / 2 , unde c şi c’ sunt cele mai apropiate numere întregi de r, respective s
şi δ =r-c+(s-c’) (1 + i 3 ) / 2 . Avem atunci relaţia α = β γ + δ β şi , deoarece α şi β
γ aparţin lui Z [(1 + i 3 ) / 2] , rezultă că:
1 + i 3 
δ 1 = δβ∈Ζ 
 2 
3
Dar N( δ 1 )=N( δ β)=N( δ )N= ( r − c ) + ( r − c )( s − c') + ( s − c' ) 2 N( β ) ≤ N( β )
2

4
căci
1 1
r −c ≤ , s − c' ≤ . De aici rezultă că este satisfăcută condiţia ii).
2 2

Propoziţia 2.2. Într-un inel euclidian orice două elemente au un cel mai mare
divizor comun şi un cel mai mic multiplu comun.
Demonstraţie.Pentru a demonstra această propoziţie vom utiluza raţionamentul
care se face de obicei pentru a arăta că pentru Z este adevărată afirmaţia, adică vom
aplica succesiv teorema împărţirii intregi, ceea ce se numeşte algoritmul lui Euclid.
Fie a, b două elemente din inelul euclidian A. Dacă unul dintre aceste elemente este
nul, atunci se observă că celălalt este un cel mai mare divizor comun al lor. Deci
putem presupune a ≠ 0 ,b ≠ 0 . Aplicăm teorema împărţirii întregi elementelor a şi b şi
obţinem a=bq 1 +r 1 , unde r 1 =0 sau δ (r 1 )< δ (b), apoi dacă r 1 ≠ 0 , aceeaşi teoremă
o aplicăm elementelor b şi r 1 , b= r 1 q 2 + r2 , unde r2 =0 sau
δ ( r2 )< δ ( r 1 ); dacă r2 ≠ 0 obţinem analog r 1 = r2 q 3 +r 3 , cu r 3 =0 sau δ (r 3 )< δ
( r2 ) şi se continuă mereu dacă restul obţinut este diferit de zero. Deoarece şirul δ ( r
1 )> δ ( r2 )>... este un şir descrescător de numere naturale, după un număr finit de paşi

obţinem neapărat un rest nul şi atunci obţinem nişte relaţii de forma:

a =bq 1 +r1
b =r1 q 2 +r2
(2) 
rn −2 =rn −1 q n +1 +rn
r n −2 =rn q n +2
unde r i ≠ 0 , i=1,…,n. Să arătăm ca r n este cel mai mare divizor comun al elementelor
a şi b.
Din relaţiie (2) se vede că r n divide pe r n −1 , apoi că r n divide pe r n −2 , r n −3 etc.
Deci r n divide pe a şi b. Fie acum c un divizor comun al lui a şi b. Atunci din relaţiile
(2) rezultă că c divide pe r1 , apoi c divide pe r2 etc. Adică c divide pe r n . A doua

37
afirmaţie a propoziţiei rezultă din cea precedentă şi din propoziţia 1.9. Din propoziţia
precedentă şi din propoziţia 1.15 rezultă:

Corolarul 2.3. Într-un inel Euclidian orice element ireductibil este prim.
De aici deducem că inelul Z [i 5 ] nu este inel Euclidian căci în 1 am arătat că
3 este ireductibil, însă nu este prim în acest inel.
Dacă A este un inel integru care nu este corp, vom arăta în 3 că A[X] nu este
euclidian.Totuşi o afirmaţie analoagă proprietăţii ii) din definiţia 2.1. este adevărată şi
în acest caz.
Propoziţia 2.4 Fie A un inel şi A[X] inelul polinoamelor de o nedeterminată cu
coeficienţii în A. Fie
f = am X m + ... + a0
g = bn X n + ... + b0
două polinoame din A[X]de grad m, respectiv n ≥ 0 , deci b n ≠ 0 şi k =max(m-n+1,0).
Atunci există polinoame q şi r din A[X] astfel ca
bnk f = gq − r
cu grad r<n. În plus, dacă b n este nondivizor al lui zero, atunci q şi r sunt unic
determinate.

Demonstraţie. Pentru m<n luăm q=0, k=0 şi r=0. Pentru m=n=k=0, rezultă k=1
şi putem lua q=a n , r=0; pentru m ≥ n-1, k=m-n+1 şi vom demonstra prima afirmaţie a
propoziţiei prin inducţie după m. Pentru m=n-1, k=0 şi putem lua q=0 şi r=f. Fie m ≥
n. Atunci polinomul f 1 = bn f − am X m−n g are gradul cel mai mult m-1, deci există, din
ipoteza inductivă, polinoamele q 1 şi r 1 , astfel ca
bnm−n f1 = q1 g + r1 unde grad r 1 <n.
Atunci pentru f este suficient să considerăm q = ambnm−n X m−n + q1 şi r= r 1 .

Să presupunem acum că b k f = q ' g +r ' . Atunci rezultă (q’-q)g=r’-r. Dacă q’=q,

atunci evident şi r’=r. Dacă q’ ≠ q , atunci din faptul că b n este nondivizor al lui zero
rezultă că gradul polinomului din membrul stâng este ≥ n, iar cel din membrul drept
<n, absurd.
Menţionăm că uneori noţiunea de inel euclidian este dată într-un sens puţin
diferit. Anume, un inel integru A împreuna cu o funcţie ρ : A → N se numeşte
euclidian dacă ρ are următoarele proprietăţi:
1) ρ (a)=0 dacă şi numai dacă a=0;
2) Pentru a,b ∈ A, ρ (ab)= ρ (a) ρ (b);
3) Pentru a,b ∈ A nenule există q şi r ∈ A, astfel ca
a=bq+r, cu ρ (r)< ρ (b)
Observăm că din 2) rezultă ca ρ satisface prima proprietate din definiţia 2.1 şi
deci un inel euclidian în sensul definiţiei de mai sus este euclidian şi în sensul
definiţiei 2.1. De asemenea, toate exemplele de inele euclidiene care le-am dat satisfac
condiţiile 1),2) şi 3) de mai sus. În adevăr, pentru Z Z [i] şi Z [(1 +i 3 ) / 2] valeoarea
absolută, norma, respectiv valoarea absolută a normei, satisfac condiţiile 1),2) şi 3)
după cum am verificat. În cazul unui inel de polinoame cu coeficienţi într-un corp, se
38
consideră funcţia ρ (f)= a gradf , unde a >1 este un număr întreg şi se verifică uşor că
are proprietăţile 1),2),3).
La sfârşitul paragrafului următor vom arăta că în definiţia 2.1 putem lăsa la o
parte condiţia i).
Mai menţionăm, de asemenea, că în proprietăţile demonstrate aici de spre
inelele euclidiene şi în teorema 3.2 nu s-au folosit alte proprietăţi ale lui N decât faptul
că ordinea obişnuită N este o mulţime bineordonată, încat în definiţia 2.1 putem să
înlocuim pe N cu o mulţime bineordonata arbitrară.

3. Inele principale
Definiţia 3.1. Vom numi un inel principal sau inel cu ideal principal un inel
integru în care orice ideal este principal.
Din această definiţie rezultă că cprpurile comutative sunt inele principale. De
asemenea, inelul întregilor Z este un inel principal. Următoarea teoremă ne dă
posibilitatea să dăm şi alte exemple de inele principale.

Teorema 3.2. Un inel euclidian este principal.

Demonstraţie. Demonstraţia acestei teoreme este o generalizare firească a

demonstraţiei faptului că Z este inel principal. Fie A un inel euclidian ϕ :A \ { 0} → Ν funcţia

respectivă şi I un ideal în A. Vom arăta că I este ideal principal. Dacă I=(0), afirmaţia
este evidentă. Dacă I ≠ (0) , considerăm submulţimea M = {ϕ(a) | a ∈ I , a ≠ 0} al lui N.
Deoarece N este o mulţime bineordonată, rezultă că există un element b∈ I, b ≠ 0 astfel
ca ϕ(b) să fie elementul minimal în M. Vom arăta că bA=I. Incluziunea bA ⊆ I este
evidentă, deoarece b ∈ I şi I este ideal în A. Reciproc, fie a ∈ I. Deoarece b ≠ 0, existp
q,r ∈ A astfel ca a=bq+r, unde r=0 sau ϕ(r) < ϕ(b). Va fi suficient să observăm că
r=0, că atunci a ∈ bA. Dacă r ≠ 0, atunci din faptul că r=a-bq ∈ I şi ϕ(r) < ϕ(b) rezultă
o contradicţie cu alegerea lui b.
Din această teoremă rezultă că inelul întregilor lui Gauss Z [i] , inelul
Z [(1 + i 3 ) / 2] şi orice inel de polinoame de o nedeterminată cu coeficienţi într-un corp
sunt inele principale, fiindcă acestea sunt inele euclidiene . Următoarea propoziţie ne
permite să dăm exemple de inele care nu sunt principale.

Propoziţia 3.3. Fie A un inel integru care nu este corp. Atunci inelul
polinoamelor de o nedeterminată cu A[X] nu este inel principal.

Demonstraţie. Din faptul că A nu este corp rezultă că există un element a ∈ A, a

≠ 0 şi a neinversabil. Să arătăm că idealul generat de a şi X nu este principal. Să
presupunem că a A[X] +XA[X]=(f), cu f ∈ A. Atunci din a=fg cu g ∈ A[X] rezultă că f
∈ A, iar din faptul că X=fg’, g’ ∈ A[X], rezultă că f este inversabil în A si deci rezultă

39
că A[X] +XA[X]= A[X] . De aici rezultă relaţia 1=a α +X β, cu a,b ∈ A[X], relaţie
imposibilă căci β ≠ 0, fiindcă a nu este inversabil.
Din această propoziţie rezultă că Z[X] nu este inel principal şi orice inel de
polinoame de n>1 nedeterminate cu coeficienţi într-un corp nu este inel principal şi
deci nici euclidian.
Vom demonstra acum câteva proprietăţi aritmetice ale inelelor principale.

Propoziţia 3.4. Fie A un inel principal şi a,b ∈ A. Atunci:

i) Elementul d ∈ A este cel mai mare divizor comun al elementelor a şi b dacă şi
numai dacă Aa+bB=dA.
ii) Elementul m ∈ A este cel mai mic multiplu comun al elementelor a şi b dacă şi
numai dacă mA= aA ∩ bA .

Demonstraţie. i) Dacă d ∈ A este cel mai mare divizor comun al elementelor a şi

b, atunci avem evident a ∈ dA, b ∈ dA şi deci aA+bA ⊆ dA. Însă aA+bA este ideal
principal, deci aA+bA=d’A. Atunci rezultă d’ divizor comun al lui a şi b, deci d’
divide pe d, adică d’A= aA+bA ⊆ dA. Reciproc, dacă d ∈ A este astfel încât
aA+bA=dA, atunci evident d este divizor comun al lui a şi b şi în plus există relaţia d=
a α +b β, cu a,b ∈ A din care rezultă că orice divizor comun al lui a şi b divide pe d.
ii) Dacă m este cel mai mic multiplu comun al elementelor a şi b, atunci evident
⊆
mA aA ∩ bA . Însă idealul aA ∩ bA este principal, deci aA ∩ bA =m’A şi deoarece m’
este evident multiplu comun al elementelor a şi b, rezultă că m divide pe m’, adică mA
⊆ m’A= aA ∩ bA , şi deci egalitatea cerută.
Reciproc, dacă m ∈ A este astfel ca mA= aA ∩ bA , atunci m este un multiplu
comun al lui a şi b. Fie m’ alt multiplu comun al lui a şi b; atunci m’ ∈ A şi m’ ∈ bA,
deci m’A ⊆ aA ∩ bA =mA, deci m divide pe m’.
Aşadar într-un inel principal A idealul generat de un număr finit de elemente
a1 ,..., an coincide cu idealul generat de cel mai mare divizor comun al acestor
elemente. De aici provine notaţia ( a1 ,..., an ); utilizată atât pentru c.m.m.d.c al
elementelor a1 ,..., an cât şi pentru idealul generat de aceste elemente.

Corolarul 3.5. Într-un inel principal orice două elemente au cel mai mare
divizor comun şi cel mai mic multiplu comun, iar dacă d ∈ A este cel mai mare divizor
comun al elementelor a şi b din A, atunci există α , β ∈ A astfel ca d= α a+ βa.
Din acest corolar şi din propoziţia 1.15 rezultă:
Corolarul 3.6. Într-un inel principal orice element ireductibil este prim. Din
acest corolar deduce că inelul Ζ(i 5 ] nu este inel principal.
Teorema 3.7. Într-un inel principal orice element nenul şi neinversabil se
descompune în produs finit de elemente prime.
Demonstraţie. Deoarece orice element ireductibil este prim în inelele principale
(corolarul precedent), este suficient să arătăm că orice element nenul este produs de
elemente ireductibile. Vom demonstra prin reducere la absurd, adică vom presupune
că există în inelul A un element nenul şi neinversabil a care nu este produs finit de
elemente ireductibile şi vom ajunge la o contradicţie. În adevăr, a nu poate fi
40
ireductibil, deci există o descompunere a lui de forma a= a1 a1 ’, în care a1 şi a1 ’ nu
sunt asociaţi cu a şi sunt elemente neinversabile şi nenule. Este clar că atunci cel puţin
unul dintre elemetele a1 şi a1 ’ are proprietatea lui a, adică nu este produs finit de
elemente ireductibile (căci altfel a ar fi produs finit de elemente ireductibile împotriva
ipotezei). Raţionând analog cu a1 , găsim un divizor a2 lui a1 , care este neinversabil
şi neasociat cu a1 şi care are aceeaşi proprietate ş.a.m.d. Se obţine astfel un sir infinit
de elemente neinversabile din A:
a= a0 , a1 , a2 ,…,
cu proprieatatea ai +1 divi pe ai şi nu este asociat cu acesta, i=0,1,… Din acest şir
rezultă strict crescător infinit ideale ale inelului A:
a0 A ⊂ a1 A ⊂ a2 A ⊂ a3 A ⊂ …
Lema următoare arată însă că un astfel de şir nu poate exista într-un inel principal.
Lema 3.8. Fie A un inel principal şi
a0 A ⊆ a1 A ⊆ a2 A ⊆ …
un şir crescător infinit de ideale din A. Există atunci n>0 astfel că an+i A= an A pentru
orice i ≥0
∞

Demonstraţie. Fie Ι = ai A . Atunci I este ideal în A, căci dacă b,c ∈ I , atunci

i =0

există i,j ∈ N astfel ca b∈ai A , iar dacă k=max(i,j), atunci b,c ∈ak A . Deoarece ak A
este ideal, rezultă
b-c ∈ak A şi pentru orice α ∈ A , ab ∈ak A , deci b-c ∈ I şi a,b ∈ I . Inelul A fiind
principal, există α ∈ A astfel ca I=aA. Cum a ∈ I , rezultă că există un număr natural n
astfel ca a ∈an A . Atunci deduce aA ⊆ an A şi din incluziunile an A ⊆ an+i A ⊆ aA,
pentru i ∈ Ν , se deduce afirmaţia lemei.
În încheierea acestui paragraf să observăm că în demonstraţia faptului că orice
inel euclidian este principal am folosit din definiţia inelelor euclidiene numai
proprietatea ii), adică teorema impărţirii întregi. S-ar putea crede că această proprietate
este eventual satisfăcută de o clasă mai largă de inele. Propoziţia următoare arată însă
că în definiţia inelelor euclidiene este esenţială numai proprietatea ii).

Propoziţia 3.9. Fie A un inel integru si ϕ : ( A \ {0}) → Ν o funcţie care are proprietatea

ii) din definiţia 2.1. Atunci funcţia ϕ : ( A \ {0}) → Ν , definită prin

ϕ' (a ) =inf ϕ(b)
când b parcurge toate elementele asociate cu a, satisface i) şi ii) şi din aceeaşi definiţie.

Demonstraţie. Vom verifica mai întâi că ϕ’ satisface pe ii). Fie a şi b elemente

din A, b ≠ 0 şi b’ un element asociat cu b pentru care ϕ’(b)= ϕ(b’). Atunci evident
b’ ≠ 0 deoarece ϕ satisface ii), rezultă că există q şi r astfel ca a=b’q+r, cu r=0 sau ϕ
(r) < ϕ(b’). Însă b’=bu, cu u element inversabil în A şi deci avem că a=buq+r şi că ϕ
’(r) ≤ ϕ(r) < ϕ(b’)= ϕ’(b), dacă r ≠ 0.
Pentru a verifica pe i), observăm că din modul în care s-a definit ϕ’ rezultă că
pentru a asociat cu a’ avem ϕ’(a)= ϕ(a’). Să presupunem acum că a|b şi a,b ≠ 0.
Atunci, din faptul că ϕ satisface ii) şi din demonstraţia teoremei 3.2, rezultă că
41
idealul aA este ideal principal generat de un element a’, cu proprietatea că a’ ≠ 0, ϕ
(a’) ≤ ϕ(c) pentru orice c ∈ aA . Dar din aA=a’A rezultă că a şi a’ sunt asociate, deci
ϕ’(a)= ϕ(a’), de unde ϕ’(a)= ϕ(a’) ≤ ϕ’(b), pentru orice element asociat cu b
este idealul aA.

4. Inele factoriale

Definiţia 4.1. Un inel integru A se numeşte inel factorial sau cu descompunere

unică în factori primi (ireductibili), dacă orice element neinversabil şi nenul din A se
descompune într-un produs finit de elemente prime.
Din teorema 3.7 rezultă că orice inel principal este factorial. În particular, inele
Z, Z[i], Z [(1 +i 3 ) / 2] şi orice inel de polinoame de o nedeterminată cu coeficienţi într-
un corp este inel factorial.

Lema 4.2. Dacă A este inel factorial , descompunerea unui element în produs de
elemente prime este unică în afară de ordinea factorilor şi o asociere a lor. Adică, dacă
(1) a = p1 p2 ... pn = q1 ... qm ,
unde pi şi j , i=1,…,n, j=1,….m sunt elemente prime, atunci n=m li, schimbând
q
eventual eventual ordinea factorilor, avem pi = qi ui , unde ui sunt elemente
inversabile, i=1,…,n.

Demonstraţie. Vom face o inducţie după numărul minim al factorilor din cele
două descompuneri. Vom presupune, de exemplu, că n ≤ m. Atunci, pentru n=1 avem
p1 = q1 ... q m şi deoarece p1 este ireductibil rezultă că p1 este asociat cu unul dintre
qi ,1 ≤ j ≤ m.Putem presupune că acela este q1 . Atunci produsul q 2 …~1 şi deci toţi
q j ,2 ≤ j ≤ m, ar fi elemente inversabile ale linelului A, ceea ce nu este posibil. Deci
m=1 şi afirmaţia este dovedită în acest caz . Presupuneam afirmaţia devedită pentru
orice două descompuneri în care una are mai puţin de n factori.
Atunci , în descompunerea (a) de mai sus, din faptul că pn este element prin
rezultă ca pn divide cel puţin unul dintre q j ,1 ≤ j ≤m.Putem presupune că pn | qm şi
deoarece qm este ireductibil, rezultă că pn ~ qm . Deci pn = qm u, unde u este element
inversabil în A. Deci din (1) obţinem, simplificând cu qm ,
a ' = p1 p2 ... pn −1u = q1q2 ... q m−1 .
Deoarece pn −1u este element prim , rezultă că avem aici două descompuneri ale
elementului a’ în produs de elemente prime şi, din ipoteză inductivă, rezultă n-1=m-1,
deci n=m, iar după o eventual renumerotare pi ~ qi ,1 ≤i ≤ n-1 şi cu aceasta totul este
demonstrat.
Dacă A este un inel factorial , atunci luând din fiecare clasă de elemente
asociate prime câte un reprezentant, obţinem o mulţime { pi } i∈I de elemente prime,
astfel încât orice element a din A, a ≠ 0 se scrie sub forma:
a = u ∏ pini
i∈I

42
Cu ni , i ∈ I ,numere întregi nenegative şi numai un număr finit sunt nenule, iar u un
element inversabil în A. Unicitatea descompunerii se exprimă atunci prin faptul că
dacă
a = u ' ∏ pimi
i∈I

Este o altă scriere a lui a sub forma

(2) , atunci u=u’ şi ni = mi , i ∈ I .

Teorema 4.3. Fie A un inel integru. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:

a) A este inel factorial.

b) Orice element nenul şi neinversabil din A se descompune în produs finit de
elemente ireductibile şi orice element ireductibil este prim.
c) Orice element nenul şi neinversabil din A se descompune în produs finit de
elemente ireductibile şi două astfel de descompuneri sunt unice în afară de
ordinea factorilor şi de asociere.
d) Orice element nenul şi neinversabil din A se descompune în produs finit de
elemente ireductibile şi orice două elemente din A au un cel mai mare divizor
comun.

Demonstraţie. Fie a un element ireductibil din inelul A. Atunci din faptul că el

este produs de elemente prime rezultă că se divide cu un element prim p. Dar p fiind
neinversabil, este asciat cu a.
Revenind la demonstraţia teoremei, se observă că din a) şi b) rezultă c). Pentru a
arăta că c) ⇒ b) este suficient să observăm că din c) rezultă că orice element
ireductibil din A este prim. Fie q un element ireductibil şi să presupunem că q|ab.
Atunci:
(3)ab=qq’.
Considerând descompuneri ale lui a ,b şi q’ în factori ireductibili şi utilizând
unicitatea descompunerii în factori ireductibili din relaţia (3), rezultă q|ab.
Până acum am arătat că a),b) şi c) sunt echivalente. Din propoziţia 1.15 rezultă
⇒
că d) b). Este suficient să observăm următoarea lemă.

Lema 4.5. Într-un inel factorial orice două elemente au cel mai mare divizor
comun.

Demonstraţie. Fie a şi b două elemente din inel factorial A. În cazul în care unul
dintre ele este nul , afirmaţia este evidentă. Putem deci presupune că a şi b sunt nenule
şi fie { pi }, i ∈ I , un sistem de reprezentanţi de elemente prime . Atunci fie
a = u1 ∏ pimi b = u 2 ∏ pini
i∈I i∈I

Descompunerile lui a şi b în produs de elemente prime şi

d = ∏ piri
i∈I

43
unde r ri =min( mi , ni ),i ∈ I . Atunci este clar că d este divizor comun al lui a şi b şi
dacă d’ este divizor comun al elementelor a şi b,
d ' = u ' ∏ pisi
i∈I

atunci din faptul că d’ divide pe a rezultă ≤ mi , i ∈ I , iar din faptul că d’ divide pe

si
b rezultă si ≤n, i ∈ I . Deci si ≤ ri , i ∈ I , de unde obţinem că d’ divide pe d. Aşadar,
d este cel mai mare divizor comun al elementelor a şi b şi lema este demonstrată.
Din lema de mai sus rezultă că într-un inel factorial există şi cel mai mic
multiplu a două elemente dacă se ţine seama de propoziţia 1.9. Se poate însă vedea
imediat, cu notaţiile din lema precedentă, că elementul
m = ∏ pigi
i∈I

Unde gi = max( mi , ni ) este cel mai mic multiplu comun al elementelor a şi b.

Propoziţia 4.6. Fie A un inel factorial şi a, bi ∈ A , i=1,...,s. Dacă (a, bi )=1,

 s

pentru i=1,...,s, atunci  ∏ bi  = 1
 a ,
 i=1 
Demonstraţie. Va fi suficient să arătăm că nu există niciun element prim în A
s

care să dividă pe a şi pe ∏b
i =1
i . Fie p un astfel de element prim. Atunci rezultă că
există un j, 1 ≤j ≤s, astfel încat p să dividă pe b j , ceea ce contrazice ipoteza.
Să observăm că, deoarece în inelele factoriale orice element ireductibil este
prim, rezultă că inelul Ζ[i 5 ] nu este factorial. Se poate însă arăta cu uşurinţă, prin
inducţie după norma elementelor că orice element nenul şi neinversabil din acest inel
este produs de elemente ireductibile, încât această condiţie nu este suficientă ca un inel
să fie factorial. Iată un exemplu de două descompuneri dinstincte în produs de
elemente ireductibile ale elementului 21 în inelul Ζ[i 5 ]:
21 =3 ⋅7 = (4 +i 5 )( 4 −i 5 )
Pentru inelele factoriale avem însă următoarea teoremă.
Teorema 4.7. Dacă A este un inel factorial, atunci A[ X ] este un inel factorial.
Pentru demonstrarea acestei teoreme avem nevoie de câteva pregătiri.

Dacă A este inel integru şi A[ X ] inelul polinoamelor de o nedeterminată cu

coeficienţii în A , atunci, după cum ştim, A[ X ] este inel integru, iar elementele
inversabile din A[ X ] sunt cele din A şi numai ele. De aici rezultă că două polinoame
din A[ X ] sunt asociate dacă şi numai dacă se obţin unul din celălalt prin înmulţire cu
un element inversabil din A. Un element a ∈ A divide un polinom din A[ X ] dacă şi
numai dacă toţi coeficienţii polinomului se divid cu a.

Lema 4.8. Fie A un inel integru şi p un element prim în A. Atunci p este

element prim şi în inelul A[ X ] .

Demonstraţie. Avem p ≠ 0 şi p neinversabil în A[ X ] . Fie p|fg cu f, g ∈ A[ X ] .

Va trebui să arătăm că p divide pe f sau pe g. Să presupunem că p nu divide nici pe f
nici pe g şi arătăm că atunci p nu divide nici produsul fg. Fie
44
 f = a m X m + am −1 X m −1 + ... + a0
g = bn X n + bn −1 X n −1 +... + b0 .

Deoarece p nu divide pe f, rezultă că există ai ,0 ≤i ≤m, care nu se divide cu p.

Fie ak coeficientul lui f cu k, pentru care ak nu se divide cu p. Analog, pentru g
există bl ,0 ≤l ≤m,, cu l minim, pentru care bl nu se divide cu p. Atunci coeficientul
c k +l al produsului fg este egal cu

ck+ l = ∑ dibj = ∑ aibj + akbl

i + j= k + l i+ j = k + l
i≠ k , j ≠ l
şi se observă că a k bl nu se divide cu p(căci p este prim în A), iar prima sumă se
divide cu p, căci fiecare termen conţine un ai cu i <k sau b j cu j<l sau suma este
zero. Aşadar p nu divide pe ck +l şi nici pe fg.
Fie A un inel integru si f ∈ A[ X ] . Se spune că f este un polinom primitiv dacă
coeficienţii lui f nu se divid cu acelaşi element prin din A. Dacă A este inel factorial,
se noteaza cu c(f) cel mai mare divizor comun al coeficienţilor lui f care există după
cum rezultă din lema 4.5 (c(f) se numeşte conţinutul polinomului f). Polinomul f va fi
primitiv daca şi numai dacă c(f)=1. Evident, orice polinom f ∈ A[ X ] se scrie sub
forma f= c(f)f’, unde f’ este un polinom primitiv.

Lema 4.9. Dacă A este un inel factorial şi f,g sunt două polinoame în A[ X ] ,
atunci c(fg) este asociat cu c(f)c(g). În particular, produsul a două polinoame primitive
este polinom primitiv.

Demonstraţie. Fie f= c(f)f’ şi g= c(g)g’. Atunci fg= c(f)c(g)f’g’ şi este suficient

să demonstrăm doar partea a doua a lemei. Fie f şi g polinoame primitive. Dacă
produsul f ar fi polinom primitiv, ar exista un element prim p din A care să dividă
produsul fg. Atunci, conform lemei precedente, rezultă că p divide pe f sau p divide pe
g, absurd.

Lema 4.10. Fie A un inel factorial, a∈ A , a ≠ 0, g ∈ A[ X ] , cu polinom primitiv.

Dacă g divide produsul af, atunci g divide pe f. În particular, dacă pentru două
polinoame primitive f,g din A[ X ] avem relaţia ag=bf cu a,b ∈ A , b ≠ 0, atunci f şi g
sunt asociate.

Demonstraţie. Din faptul că g divide produsul af rezultă că există g’ ∈ A[ X ]

astfel ca af=gg’. Aplicând lema precedentă, obţinem că ac(f)=c(g’) (deoarece c(g)=1),
de unde rezultă afirmaţia lemei.

Lema 4.11. Fie A un inel factorial şi f ∈ A[ X ] cu grad f ≥1. Atunci următoarele

afirmaţii sunt echivalente:
a) f este ireductibil în A[ X ] ;
b) f este primitiv şi ireductibil în K [ X ] , unde K este corpul de fracţii al lui A.

45
 Demonstraţie. a) ⇒ b). Dacă f este ireductibil în A[ X ] , atunci f este polinom
primitiv. Să presupunem că f ar fi ireductibil în K [ X ] . Atunci ar exista, o
descompunere a lui f de forma f=gh, cu 1 ≤grad g<grad f, g,h ∈ K [ X ] , de unde
înmulţind cu un element convenabil a ∈ A, a ≠ 0 (a poate fi luat egal cu produsul
tuturor numitorilor coeficienţilor polinoamelor g şi h, obţinem în A[ X ] o relaţie de
forma af=g’h’, cu grad g’=grad g şi grad h’=grad h. Fie g’=c(g’)g n . Atunci rezultă că
g’’ divide pe f în A[ X ] şi deoarece grad g n =grad g, rezultă că f este reductibil în
A[ X ] împotriva ipotezei.
Implicaţia b) ⇒ a) este evidentă.

Lema 4.12. Dacă A este un inel factorial orice polinom ireductibil din A[ X ]
este prim.
Demonstraţie. Fie f un polinom ireductibil din A[ X ] . Dacă grad f=o, atunci f
este element ireductibil în A, deci prim în A şi deci prim şi în A[ X ] , conform lemei
4.8. Dacă grad f>0, atunci rezultă că f este polinom primitiv şi să presupunem că f
divide produsul gh. Din lema precedentă rezultă că f este element prim în K [ X ] , deci
f divide în K [ X ] unul dintre polinoamele g sau h. S ă presupunem că f|g. Deci g=ff’,
unde f’ ∈ K [ X ] . Atunci există a ∈ A, a ≠ 0, astfel încât af’ ∈ A[ X ] . Rezultă că f divide
pea g în A[ X ] şi din lema 4.10 deducem că f divide pe g în A[ X ] .
Ne întoarcem să demonstrăm teorema 4.6 Vom verifica condiţia b) din teorema
4.3. Pentru aceasta, conform lemei precedente, va fi suficient să arătăm că orice
element neinversabil şi nenul din A[ X ] , este produs finit de polinoame ireductibile.
Dacă f este polinom de grad zero neinversabil, atunci el este produs finit de elemente
prime în A care sunt prime deci şi ireductibile în A[ X ] conform lemei 4.8. Dacă grad
f>1, f se scrie sub forma f=c’(f)f’, unde f’ este un polinom primitiv, şi este suficient să
demonstrăm afirmaţia pentru polinoamele primitive. Deci dacă f este primitiv şi
ireductibil, afirmaţia este evidentă. În caz contrat f=gh, unde g şi h sunt polinoame de
grad strict mai mic decât cel al lui f şi din ipoteza inductivă rezultă afirmaţia.
Din teorema demonstrată rezultă:
Corolarul 4.13. Dacă A este inel factorial, atunci A[ X 1 ,..., X n ] , inelul
polinoamelor de n nedeterminate cu coeficienţii în A , este factorial. În particular,
orice inel de polinoame de n nedeterminate cu coeficienţi într-un corp este inel
factorial.

Din teorema 4.7 şi teorema 4.3 rezultă că pentru inelul factorial A în innelul
A[ X ] există cel mai mare divizor comun a două elemente. Însă putem să observăm că
propoziţia 3.4 nu mai rămâne în general valabilă. Astfel în inelul Z [ X ] idealul generat
de 2 şi X, adică idealul 2 Z [ X ] +X Z [ X ] este diferit de Z [ X ] ( v. demonstraţia
propoziţiei 3.3.), însă 1 este evident cel mai mare divizor comun al lui 2 şi X.
Cu ajutorul rezultatelor de mai sus vom demonstra două criterii de
ireductibilitate a polinoamelor de o nedeterminată, cu coeficienţi într-un corp.

46
 Propoziţia 4.14. (Criteriul lui Eisenstien). Fie A un inel factorial, K corpul său
n

de fracţii, f = ∑ ai X un polinom de grad n>1 din A[ X ]

i
şi p un element prim în A cu
i =0

proprietăţile: an ≠ 0 mod p, ai ≡ 0 mod p pentru i <n şi a0 ≠ 0 mod p 2 . Atunci f este

polinom ireductibil în K [ X ] , şi deci şi în A[ X ] dacă este primitiv.

Demonstraţie. Putem presupune că f este polinom primitiv. Atunci dacă f este

ireductibil în K [ X ] , el este reductibil în A[ X ] . Fie f=gh, g, h ∈ A[ X ] ,
m r
g = ∑bi X i h = ∑ ci X i
i =0 i =0

Unde bm ≠ 0 , cr ≠ 0 , m ≠ 0 , n ≠ 0 . Din b0 c0 = a0 şi a 0 ≠ 0 mod pentru p 2 rezultă că unul

şi numai unul dintre elementele b0 şi c0 se divide cu p. Presupunem că b0 ≡ 0 mod p
şi c0 ≠ 0 mod p. Întrucât an ≠ 0 mod p , nu toţi coeficienţii lui g se divid cu p. Deci
există un indice I minim, cu proprietatea că bi nu se divide cu p. Atunci
i −1
ai = c0bi + ∑b j c j −i nu se divide cu p, ceea ce contrazice ipoteza.
j =1

Propoziţia 4.15. Fie u:A → B un morfism de inele integre cu A inel factorial, K

corpul de fracţii al lui A şi L corpul de fracţii al lui B. Notăm cu u’ morfismul A[ X ]
→ B[ X ] , cu proprietatea că u’(X)=(X) şi care extinde pe u. Atunci dacă f ∈ A[ X ] este
astfel încât u’(f) este ireductibil în L[ X ] iar grad f= u’(f), rezultă că f este ireductibil
în K [ X ] .
Demonstraţie. Putem presupune că f este primitiv . Atunci, dacă presupunem că
f este reductibil în K [ X ] , el este reductibil şi în A[ X ] . Fie f=gh, cu grad g ≥1, grad h
≥1. Atunci u’(f) =u’(g) u’(h) şi rezultă grad u’(g)= grad g, iar grad u’(h)=grad h, ceea
ce contrazice faptul că u’(f) este ireductibil,

5. Ideale prime şi ideale maximale

Am văzut în paragrafele precedente că în studiul aritmeticii unui inel intervin şi
elemente din teoria idealelor. Aici vom defini două tipuri de ideale care dunt foarte
importante în întreaga matematică: ideal prim şi ideal maxim.

Definiţia 5.1. Fie A un inel comutativ unitar. Un ideal P al lui A se numeşte

ideal prim dacă P ≠ A din faptul că produsul a două elemente a, b∈ A este în P rezultă
că cel puţin unul dintre aceste elemente este în P.
Idealul (0) este prim în inelul A dacă şi numai dacă A este inel integru.
În adevăr, dacă (0) este ideal prim şi dacă a, b ∈ A , ab=0, atunci ab∈(0) ,deci sau
a∈(0) ,adică a=0, sau b ∈(0) ,adică b=0. Invers, dacă A este inel integru, rezultă
imediat din definiţie că (0) este ideal prim.
47
 Propoziţia 5.2. Fie A un inel integru şi p un element nenul şi neinversabil din
A. Atunci idealul principal pA este prim dacă şi numai dacă p este un element prim în
A.
Demonstraţie. Presupunem că idelul pA este prim şi fie a, b∈ A astfel încât p|ab.
Atunci rezultă că ab∈ pA şi deoarece pA este ideal prim, avem sau a ∈ pA din care
arată că p|a, sau b ∈ pA , ceea ce arată că p|b. În plus, p nu este inversabil căci în cazul
contrar ar rezulta pA=A.

Reciproc, dacă p este element prim, atunci rezută că pA ≠ A, altfel rezultă 1=ap,
cu a ∈ A ,adică p ar fi inversabil. Fie a, b∈ A ,astfel încât a,b∈ pA . Aceasta inseamnă că
p|ab, deci p|a, adică a ∈ pA , sau p|b,adică b∈ pA .
Propoziţia precedentă ne permite să dăm numeroase exemple de ideale în
diverse inele. Astfel inelul întregilor raţionali Z sunt indeale prime (0) şi toate idealele
generate de numerele prime şi numai acestea, deoarece Z este inel principal. Prin
urmare , Z are o infinitate de ideale prime, căci numărul numerelor prime pozitive este
infinit.
În inelul întregilor lui Gauss Z [i] , idealul 2 Z [i] nu este prim , deoarece, după
cum am văzut 2 este reductibil, deci nu este prim. În schimb, idealele (1-i) Z [i] ,(1+i)
Z [i] li 3 Z [i] sunt prime, deoarece am arătat că elementele 1-I, 1+I li 3 sunt
ireductibile în Z [i] şi cum Z [i] este inel factorial, rezultă că elementele ireductibile
sunt şi prime. De asemenea şi idealul (0) este prim căci Z [i] este integru. Dacă k este
un corp, atunci inelul k[X] orice ideal generat de un olinom de gradul 1 este prim. De
asemenea, este evident prim şi idealul nul.
Dacă A este un inetgru şi p un element prim în A atunci idelul p A[ X ] din A[ X ]
este prim. În adevăr, din 4.8 rezultă că p este prim şi în inelul A[ X ] şi afirmaţia
rezultă din propoziţia precedentă.

Propoziţia 5.3. Fie ϕ : A →A' un morfism de inele.

i) Dacă P’ este ideal prim în A’,P= ϕ−1 (P’) este idel prim în A.
ii) Dacă, în plus, ϕ este surjectiv şi P este ideal prim în A astfel încât P ⊇ Ker ϕ,
atunci P’= ϕ(P) este ideal prim în A’.

Demonstraţie. i) Stim că P= ϕ−1 (P’) este ideal în A. Să demonstrăm acum că P

este ideal prim. Fie a, b∈ A astfel încât ab∈ P . Atunci ϕ(ab)= ϕ(a) ϕ(b) ∈ P ' şi
deci sau ϕ(a) ∈ P ' , adică a∈ P , sau ϕ(b) ∈P ' , adică b∈ P , deoarece P’ este ideal
prim în A’. Avem de asemenea P ≠ A, căci ϕ(1)1 ∉P ' .
iii) Ştim că P’= ϕ(P) este ideal în A’. Să arătăm că P’ este ideal prim. Fie a’, b’
∈ A' astfel încât a’, b’ ∈ P şi fie a, b ∈ A astfel încât ϕ(ab)= ϕ(a) ϕ(b)= a’ b’ ∈ P ,
adică ab=p+c, unde p ∈ P şi c ∈ Ker ϕ. Deoarece P ⊇ Ker ϕ, avem că ab∈ P şi
deoarece P este ideal prim, rezultă că a ∈ P sau b∈ P . Atunci rezultă că ϕ(a)=a’ ∈P '
sau ϕ(b)= b’ ∈P ' . P ≠ A, căci dacă 1 ∈P ' , atunci rezultă că există a ∈ P astfel încât
ϕ(a)=1, deci ϕ(a-1)=0, adică a-1 ∈ Ker ϕ ⊆ P, deci 1∈ P .

48
 Corolarul 5.4. Fie a un inel şi I un ideal al său. Atunci următoarele două
afirmaţii sunt echivalente:
a) I este ideal prim.
b) Inelul factor A|I este integru.
Rezultă din propoziţia precedentă, tinând cont de faptul că dacă notăm cu
ϕ : A → A | I surjecţia canonică, atunci Ker ϕ=I şi (Ker ϕ)=(0).
Definiţia 5.5. Fie A un inel şi M un ideal al său. Se spune că M este ideal
maxim în A dacă M ≠ A oricare ar fi idealul I al lui A, cu A ⊇ I ⊇ M, rezultă I=A sau
I=M. Cu alte cuvinte idealele maximale sunt elementele maximale din mulţimea
ordonată cu incluziunea a idealelor din A diferite de A .
Deoarece corpurile comutative sunt caracterizate prin faptul că au două ideale
distincte, rezultă că idealul (0) dintr-un inel A (comutativ) este maximal dacă şi numai
dacă A este corp.

Propoziţia 5.6. Fie A un inel principal care nu este corp şi p un element nenul
şi neinversabil din A. Atunci idealul pA este maximal dacă şi numai dacă p este
ireductibil.

Demonstraţie. Reamintim că A fiind principal, orice element ireductibil este

prim. Dacă p este ireductibil, atunci rezultă că pA ≠ A. Fie I un inel al lui A astfel încât
A ⊇ I ⊇ pA. Deoarece a este inel principal, există un element a∈ I astfel încât I=aA.
Din faptul că aA ⊇ pA rezultă că există a’ ∈ A astfel încât p=aa’ şi deoarece p este
ireductibil, avem că p este sau asociat , cu a, sau a este element inversabil în A. În
primul caz rezultă aA=pA, iar în al doilea caz aA=A şi prima afirmaţie a propoziţiei
este demonstrată. Fie acum M un ideal maximal în A. Deoarece A este inel principal,
rezută că există a ∈ A astfel încât M=aA. Vom arăta că a este element ireductibil.
Deoarece A este inel factorial, rezultă că există un element ireductibil p al inelului A
astfel încât p să dividă pe a. Atunci A ⊇ pA ⊇ aA şi deoarece pA ≠ A, rezultă că
pA=aA, deci a este ireductibil.
Propoziţia precedentă ne furnizează numeroase exemple de ideale maximale în
diverse inele principale. Astfel, în inelul întregilor Z sunt ideale maximale idealele
generate de numere prime şi numai acestea, iar (0) nu este ideal maximal căci Z nu
este corp. În inelul întregilor lui Gauss Z [i] , idealele principale generate de 3,1-i,1+i
sunt ideale maximale deoarece aceste elemente sunt ireductibile iar Z [i] este inel
principal. Pe de altă parte, idealul generat de 2 în Z [i] nu este maximal, deoarece 2
nu este ireductibil.
Dacă k este un corp, atunci în inelul k [X] , care este principal, idealele
maximale coincid cu idealele generate de polinoamele ireductibile. În particular,
idelalele generate de polinoamele de gradul 1 sunt maximale.

Propoziţia 5.7. Fie ϕ : A →A' un morfism surjectiv de inele.

i) Dacă M’ este ideal maximal în A’, atunci M= ϕ−1 (M’) este ideal maximal în A.

49
ii) Dacă M este ideal maximal în A astfel încât Ker ϕ ⊆ M, atunci M’= ϕ(M) este
ideal maximal în A’.

Demonstraţie. Afirmaţiile rezultă din faptul că mulţimile ordonate ale idealelor

lui A’ şi idealelor lui A care conţin pe Ker ϕ sunt izomorfe, deci elementele
maximale din cele două multimi ordonate se corespund.

Corolarul 5.8. Fie A un inel şi M un ideal în A. Atunci următoarele afirmaţii

sunt echivalente:
a) M este ideal maximal în A;
b) Inelul factorial A|M este corp.
Aplicând teorema precedentă pentru morfismul canonic ϕ : A → A | M , rezultă că
M este maximal în A dacă şi numai dacă (0) este ideal maximal în A|M şi acest fapt
este echivalent cu acela că A|M este corp.
Corolarul 5.9. Orice ideal maximal al unui inel este şi ideal prim.
În adevăr, din corolarul precedent rezultă că M este ideal maximal în A, atunci
A|M este corp, deci este în particular inel integru şi afirmaţia corolarului rezultă din
5.4.
Nu orice ideal prim este maximal, căci, de exemplu, în inelul Z, (0) este ideal
prim dar nu este maximal.

Propoziţia 5.10. Dacă A este un inel şi I este idealul său, I ≠ A, atunci există un
ideal maximal M în A astfel îcât M ⊇ I.

Demonstraţie. Dacă considerăm muIţimea idealelor din A, distincte de A, care

conţin pe I cu relaţia de incluziune, obţinem o mulţime ordonată care este inductivă .În
adevăr dacă {I j } j∈J este o mulţime total ordonată de ideale din A cu I j ≠ A şi I j ⊇ I,
atunci I’=  I este ideal în A şi 1 ∉ I k . Prin urmare, I’ ≠ A. Aplicând lema lui Zorn,
j∈J
j

rezultă că această mulţime are un element maximal, care va fi evident ideal maximal
în A şi conţine pe I.
Din propoziţia 5.2 şi teorema 3.7 rezultă că intr-un inel principal orice ideal este
produsul unui număr finit de ideale prime şi din lema 4.2 rezultă că această
descompunere este unică exceptând ordinea factorilor.

50
 3.Metode și tehnici de învățare predare evaluare

3.1. Unitate de învățare

Clasa a XII-a, M2, 3h/săpt.

Disciplina: Matematică – Algebră

Proiectul unităţii de învăţare:

Inele de polinoame cu coeficienţi într-un corp comutativ

COMPETENŢE SPECIFICE

1. Recunoaşterea mulţimilor de polinoame

2. Aplicarea unor algoritmi în calculul polinomial sau în rezolvarea ecuaţiilor
algebrice
3 Determinarea unor polinoame sau ecuaţii algebrice care îndeplinesc condiţii date
4. Exprimarea unor probleme practice folosind calcul polinomial

51
5. Aplicarea prin analogie, în calcule cu polinoame a metodelor de lucru din aritmetica
numerelor

Nr. ore alocate: 8

CONŢINUTURI COMPETENŢ
- detaliate E ACTIVITĂŢI DE RESURSE EVALUAR
ale unităţii de SPECIFICE ÎNVĂŢARE E
învăţare vizate
Ce? De ce? Cum? Cu ce? Cât?
1.Forma - Definiţie Resurse Observatia
algebrică a unui 1 - Forma materiale : sistematica a
polinom, operaţii 2 algebrică manual , elevilor si
cu polinoame - Operaţii: culegeri de aprecierea
adunarea, probleme , verbala,
înmulţirea şi fisa de chestionarea
împărţirea probleme orala,
polinoamelor Metode : aprecierea
explicatia, raspunsurilor
conversati primite
a
euristica ,
exercitiul,
activitati
frontale si
individuale
Tema
pentru
acasa
2.Teorema 1 - Enunţul Resurse Observatia
împărţirii cu rest, 2 teoremei materiale : sistematica a
împărţirea - Algoritmul de manual , elevilor si
polinoamelor imparţire a 2 culegeri de aprecierea
polinoame probleme , verbala,
fisa de chestionarea
probleme orala,
Metode : aprecierea
explicatia, raspunsurilor
conversati primite
a
euristica ,
exercitiul,
activitati
frontale si
52
 individuale
Tema
pentru
acasa

3.Împărţirea cu 1 - Se arată procedeul de Resurse Observatia

x – a , schema 2 împărţire prin schema materiale : sistematica a
lui Horner, lui Horner manual , elevilor si
divizibilitate, - Se enunţă teorema lui culegeri de aprecierea
teorema lui Bezout probleme , verbala,
Bezout fisa de chestionarea
probleme orala,
Metode : aprecierea
explicatia, raspunsurilor
conversatia primite
euristica ,
exercitiul,
activitati
frontale si
individuale
Tema pentru
acasa
4.C.m.m.d.c şi 1 - Se enunţă c.m.m.m.c Resurse Observatia
c.m.m.m.c al 2 şi c.m.m.d.c. materiale : sistematica a
unor polinoame 4 - Se arată cum se manual , elevilor si
descompunerea descompun în factori culegeri de aprecierea
unui polinom în polinoamele probleme , verbala,
factori fisa de chestionarea
ireductibili probleme orala,
Metode : aprecierea
explicatia, raspunsurilor
conversatia primite
euristica ,
exercitiul,
activitati
frontale si
individuale
Tema pentru
acasa
5.Rădăcini ale 1 - Se enunţă relaţiile lui Resurse Observatia
polinoamelor; 2 Viete pt un polinom de materiale : sistematica a
relaţiile lui 3 gradul II, III şi IV. manual , elevilor si
Viete pentru 4 culegeri de aprecierea
polinoame de 5 probleme , verbala,
53
grad cel mult 4 fisa de chestionarea
probleme orala,
Metode : aprecierea
explicatia, raspunsurilor
conversatia primite
euristica ,
exercitiul,
activitati
frontale si
individuale
Tema pentru
acasa
6.Rezolvarea 1 - Se arată procedeul de Resurse Observatia
ecuaţiilor 2 reyolvare al ecuaţiilor materiale : sistematica a
algebrice cu 3 binome, reciproce si manual , elevilor si
coeficienţi în Z, 4 bipătrate culegeri de aprecierea
Q,R,C , ecuaţii 5 probleme , verbala,
binome, ecuaţii fisa de chestionarea
reciproce, probleme orala,
ecuaţii Metode : aprecierea
bipătrate. explicatia, raspunsurilor
conversatia primite
euristica ,
exercitiul,
activitati
frontale si
individuale
Tema pentru
acasa
Test de evaluare Activitate Test de
sumativă Evaluare sumativă a unităţii evaluare
de învăţare individuală sumativă, pe
numere.

54
 PROIECT DIDACTIC I

Clasa : a-XII-a
Obiectul : Matematică - Algebră
Subiectul lecţiei : Împărţirea polinoamelor prin X – a. Schema lui Horner.
Tipul lecţiei : Lecţie de formare de priceperi şi deprinderi de calcul.
Conpetenţe generale :
1. Identificarea unor date si relaţii matematice şi corelarea lor în funcţie de
contextul în care au fost definite.
2. Prelucrarea datelor de tip cantitativ, calitativ, structural sau contextual
cuprinse în enunţuri matematice.
3. Utilizarea algoritmilor şi a conceptelor matematice pentru caracterizarea
locală sau globală a unei situaţii conccrete.
4. Analiza şi interpretarea caracteristicilor matematice ale unei situaţii
problemă în scopul găsirii de strategii pentru optimizarea soluţiilor.

55
 5. Exprimarea caracteristicilor matematice cantitative sau calitative ale unei
situaţii concrete şi a algoritmilor de prelucrare a acestora.
Competenţe specifice :
3.2 Aplicarea unor algoritmi în calculul polinomial sau în rezolvarea ecuaţiilor
algebrice
5.2 Determinarea unor polinoame sau ecuaţii algebrice care îndeplinesc condiţii date
6.1 Exprimarea unor probleme practice folosind calcul polinomial
6.2 Aplicarea prin analogie, în calcule cu polinoame a metodelor de lucru din
aritmetica numerelor
Strategia didactică: activ-participativă.
• Metode şi procedee didactice: conversaţia euristică , exerciţiul,
demonstraţia, munca independentă.
• Material didactic utilizat : manual şi culegere clasa a-XII-a , fişe de
lucru, planşe .
• Tipuri de actităţi : frontală şi individuală.
• Procedee de evaluare: analiza răspunsurilor, observarea sistematică a
atenţiei, verificarea cantitativă si calitativă a temei.
Scenariu didactic:
1.Moment organizatoric: Verificarea prezentei elevilor şi notarea absenţelor
(dacă sunt) in catalog;
Asigurarea unei atmosfere adecvate pentru buna desfăşurare a orei ;
2.Captarea atenţiei: Verificarea temei elevilor prin sondaj folosind dialogul
profesor-elev; elev-elev, prin confruntarea rezultatelor (in cazul in care apar diferente
se rezolvă exerciţiile la tablă ).
3.Informarea elevilor asupra obiectivelor lecţiei: Se anunţă şi se scrie pe tablă
titlul lecţiei: Împărţirea polinoamelor prin X – a. Schema lui Horner.

4. Prezentare de material nou

În cazul particular când împărţitorul este g = X − a ∈ K [ X ] restul se poate
determina mult lai simplu:
Teoremă. (Teorema restului) Restul împărţirii polinomului f ∈K [ X ] prin
polinomul
g = X − a ∈ K [ X ] este egal cu valoarea polinomului f în punctul a, adică r = f (a ) .
Demonstraţie : Conform teoremei împărţirii cu rest putem scrie f = ( X − a)q + r , unde
grad(r) < grad(g) = 1 ⇒ r constant (1) . Pentru X = a obţinem r (a) = f (a) (2). Din (1)
şi (2) ⇒ r = f (a)
Exemplu : 1. Să se determine restul împărţirii lui f = X 3 + 3 X 2 − 5 X + 7 prin g = X − 2
Rezolvare Conform teoremei restul împărţirii prin X – 2 este
r = f (2) = 2 3 + 3 ⋅ 2 2 − 5 ⋅ 2 + 7 = 8 + 12 − 10 + 7 = 17
Teorema factorului ( Teorema lui Bezout)

56
Un element a ∈ K este rădăcină a polinomului f ∈K [ X ] dacă şi numai dacă X – a
divide pe f .
Deci f ( X − a) ⇔ f (a ) = 0 .
Exemplu :
1. Se consideră polinomul f = mX 3 +11 X 2 + 7 X + m cu coeficienţi reali. Să se determine
m ∈ R astfel încât polinomul f să fie divizibil cu polinomul g = X −1 . (Var .22.
Bacalaureat 2009).
Rezolvare : f ( X −1) ⇔ f (1) = 0 ⇔ m + 11 + 7 + m = 0 ⇔ 2m = −18 ⇔ m = −9
2. Se consideră polinomul f = X 4 + aX 3 + (a + 3) X 2 + 6 X − 4 cu coeficienţi reali. Să se
determine a ∈ R astfel încât polinomul f să fie divizibil cu X − 2 . (Var .23.
Bacalaureat 2009).
Rezolvare : f ( X − 2 ) ⇔ f ( 2 ) = 0 ⇔ 2 + a 2 + (a + 3) 2 + 6 2 − 4 = 0 ⇔
4 3 2

(
− 6 +6 2 ) (
−6 1 + 2 )
4 + 2a 2 + 2a + 6 + 6 2 − 4 = 0 ⇔a= ⇔a= 2(1 + 2 )
⇔ a = −3
2 +2 2
Schema lui Horner
Se consideră polinomul f = a n X n + a n −1 X n−1 +  + a1 x + a0 . Câtul şi restul împărţirii
polinomului f prin X – a se poate obţine prin următorul procedeu numit schema lui
Horner:
n −1
Xn X X n −2 ... X2 X X0
an a n −1 a n −2 ... a2 a1 a0
an = a ⋅ bn −1 + a n −1 a ⋅ bn −2 + a n −2 a ⋅ b2 + a 2 a ⋅ b1 + a1 = a ⋅ b0 + a 0 =
a bn −1 = = ... = b0 r
bn −2 bn −3 b1
Restul
n −1 n −2
X X ... X 2
X X 0

Câtul împărţirii este g = bn−1 X n−1 + a n −2 X n −2 +  + b1 x + b0 iar restul împărţirii este

r = a ⋅ b0 + a 0 .
Exemplu : Să se determine câtul şi restul împărţirii polinomului f = 3 X 3 − 6 X 2 + 2 X − 4
prin g = X − 2 .
X3 X2 X X0
3 -6 2 -4

2 3 2⋅3 − 6 = 0 2⋅0 + 2 = 2 2⋅2 − 4 = 0

Câtul împărţirii este q = 3X + 2
2
iar restul este r = 0.

5.Consolidarea cunostinţelor şi asigurarea feed-back-ului : Fiecare elev va primi

cate o fişă de lucru .Pe parcursul rezolvării exerciţiilor, profesorul intervine cu
întrebări , adresate atât elevilor de la tablă cât şi celor din clasă, pentru a se clarifica
demersul rezolvării.
6.Tema pentru acasă : Se vor propune spre rezolvare ca temă pentru acasă ,
exerciţiile rămase nerezolvate din fişă .
57
 7.Aprecieri: se noteaza elevii care s-au evidenţiat în timpul orei.

Fişă de lucru

1.Să se determine restul împărţirii lui

a) f = X 3 + 3 X 2 − 5 X + 7 prin g = X − 2 .
b) f = 4 X 3 − 3 X 2 + 2 X − 7 prin g = X +1 .

2. Se consideră polinomul f = mX 3 +11 X 2 + 7 X + m cu coeficienţi reali. Să se determine

m ∈ R astfel încât polinomul f să fie divizibil cu polinomul g = X −1 .

3. a) Se consideră polinomul f = X 4 + aX 3 + (a + 3) X 2 + 6 X − 4 cu coeficienţi reali. Să se

determine a ∈ R astfel încât polinomul f să fie divizibil cu X − 2 .

b) Se consideră polinomul f =X4- 4X3 + 6X2 – 4X + m cu coeficienţi reali. Să se

determine m ∈ R ştiind că are rădăcina x1 = 2 – i.

4. Să se determine câtul şi restul împărţirii polinomului f la polinomul g dacă:

a) f = 3 X 3 − 6 X 2 + 2 X − 4 şi g = X − 2 .
b) f = 5 X 4 − 2 X 3 − 4 X 2 + X − 3 şi g = x −1
c) f = 2 X 4 + 5 X 3 − 3 X 2 + 2 X − 4 şi g = x − 2

PROIECT DIDACTIC II

Clasa : a-XII-a
Obiectul : Matematică - Algebră
Subiectul lectiei : Inele – definiţie, exemple
Tipul lecţiei : Lecţie de dobândire de noi cunoştinţe.
Conpetenţe generale :
1. Folosirea terminologiei specifice matematicii în contexte variate de aplicare.
2. Prelucrarea datelor de tip cantitativ, calitativ, structural sau contextual,
cuprinse în enunţuri matematice.
3. Utilizarea algoritmilor şi a conceptelor matematice în rezolvarea de
probleme.
4. Exprimarea şi redactarea coerentă, în limbaj formal sau în limbaj cotidian, a
rezolvării sau a strategiilor de rezolvare a unei probleme.
5. Analiza de situaţii – problemă, în scopul descoperirii de strategii pentru
optimizarea soluţiilor.
6. Generalizarea unor proprietăţi prin modificarea contextului iniţial de definire
a problemei sau prin generalizarea algoritmilor.
58
Competenţe specifice :
1. Identificarea proprietăţilor operaţiilor cu care este înzestrată o mulţime.
2. Evidenţierea asemănărilor şi a deosebirilor dintre proprietăţile unor operaţii
definite pe mulţimi diferite
3.1 Determinarea şi verificarea proprietăţilor structurilor algebrice, inclusiv
verificarea faptului că o funcţie dată este morfism sau izomorfism.
4. Utilizarea proprietăţilor operaţiilor în calcule specifice unei structuri
algebrice.
5.1 Utilizarea structurilor algebrice în rezolvarea unor probleme de aritmetică.
6.1 Transferarea, între structuri izomorfe, a datelor iniţiale şi a rezultatelor, pe
baza propriet

Strategia didactică: activ-participativă.

• Metode şi procedee didactice :conversaţia euristică , exerciţiul,
demonstraţia, munca independentă.
• Material didactic utilizat : manual şi culegere clasa a-XII-a , fişe de
lucru, planşe.
• Tipuri de actităţi : frontală şi individuală.
• Procedee de evaluare: analiza răspunsurilor, observarea sistematică a
atenţiei ,verificarea cantitativă si calitativă a temei.
Scenariu didactic:
1. Moment organizatoric: Verificarea prezentei elevilor şi notarea absenţelor
(dacă sunt) in catalog. Asigurarea unei atmosfere adecvate pentru buna
desfăşurare a orei ;
2. Captarea atenţiei: Verificarea temei elevilor prin sondaj folosind dialogul
profesor-elev ;elev-elev, prin confruntarea rezultatelor (in cazul in care apar
diferente se rezolvă exerciţiile la tablă ).
3. Informarea elevilor asupra obiectivelor lecţiei: Se anunţă şi se scrie pe tablă
titlul lecţiei: Inele – definiţie , exemple.

4. Prezentare de material nou

1. Definiţie. Fie A o mulţime nevidă şi legile de compoziţie:

AxA → A AxA → A
( x, y ) →x * y ( x, y ) →x  y

Tripletul ( A, *, ) se numeşte inel dacă sunt verificate axiomele

( A,*)
( A1)
Axioma grupului comutativ: Perechea este grup comutativ.

59
 (G1) Axioma asociativităţii:
( x * y ) * z = x * ( y * z ), ∀x, y, z ∈ A
( G 2 ) Axioma elementului neutru:
∃e* ∈ A astfel încât x * e* = e* * x = x, ∀x ∈ A
(G3) Axioma elementelor simetrizabile:
∀ x ∈A, ∃x '∈A, astfel încât x * x ' = x ' * x = e*
( G 4) Axioma comutativităţii:
x * y = y * x, ∀x, y ∈G
( A2) Axioma monoidului: Perechea ( A, ) este monoid.
( M 1) Axioma asociativităţii:
( x  y )  z = x  ( y  z ), ∀x, y, z ∈ A
( M 2) Axioma elementului neutru:
∃e ∈ A astfel încât x  e = e  x = x, ∀x ∈ A

( A3) Axioma distributivităţii:

( D ) Legea „  ” este distributivă în raport cu legea „* ”:
x  ( y * z ) = ( x  y ) * ( x  z ), ∀x, y, z ∈ A
( x * y )  z = ( x  y ) * ( y  z ), ∀x, y,z∈ A
( A4 ) Inelul ( A, *, ) se numeşte inel comutativ dacă legea
de compoziţie „  ” este comutativă.

Grupul ( A,*) se numeşte grupul subiacent al inelului ( A, *, ) .

Prima operaţie a inelului se numeşte adunare iar a doua operaţie se numeşte înmulţire.
Elementul neutru al primei operaţii se numeşte zeroul inelului ( A, *, ) şi se notează
e* sau 0 A .

Simetricul unui element x ∈ A în grupul subiacent ( A,*) se numeşte opusul lui x .

Elementul neutru al celei de a doua oeraţii se numeşte elementul unitate al inelului

( A, *, ) şi se notează e sau 1 A .
Elementele simetrizabile ale monoidului ( A, ) se numesc elementele inversabile sau
unităţi ale inelului ( A, *, ) .
Mulţimea unităţilor inelului ( A, *, ) se notează U ( A) . Perechea (U ( A), ) este un
grup, numit grupul unităţilor inelului ( A, *, ) .
Exemple de inele.

60
 Din proprietăţile adunării şi înmulţirii numerelor deducem că tripletele ( Z, + ,⋅ ) ,

( Q, + , ⋅ ) ( R , + , ⋅ ) ( C , + , ⋅ )
, , sunt inele comutative.

Având în vedere proprietăţile adunării şi înmulţirii matricelor, rezultă că tripletele

( M n ( Z ) , +, ⋅⋅) , ( M n ( Q ) , +, ⋅⋅) , ( M n ( R ) , +, ⋅⋅) , ( M n ( C ) , +, ⋅⋅) sunt inele
necomutative.
Elementul nul în aceste inele este matricea nulă On iar elementul unitate este matricea
unitate I n .
5.Consolidarea cunostinţelor şi asigurarea feed-back-ului : Fiecare elev va primi
cate o fişă de lucru. Pe parcursul rezolvării exerciţiilor, profesorul intervine cu
întrebări ,adresate atât elevilor de la tablă cât şi celor din clasă, pentru a se clarifica
demersul rezolvării.
6.Tema pentru acasă : Se vor propune spre rezolvare ca temă pentru acasă ,
exerciţii din fişă .
7.Aprecieri: se noteaza elevii care s-au evidenţiat în timpul orei.
Fişă de lucru

Activitate individuală.
Pe mulţimea numerelor întregi se definesc legile de compoziţie

1. 2. 3.
x * y = x + y +1 x * y = x + y −1 x * y = x + y +3
x  y = x + y + xy x  y = x + y − xy x  y = xy + 3x + 3 y + 6

4. 5. 6.
x * y = x + y −3 x * y = x + y +2 x * y = x + y −5
x  y = xy − 3 x − 3 y +12 x  y = 2 xy + 4 x + 4 y + 6 x  y = xy − 5 x − 5 y + 30

a) Să se studieze dacă ( Z , *, ) este inel comutativ.

b) Să se determine grupul unităţilor inelului.

3.2. Strategii de predare-invățare-problematizare

Strategia didactică poate fi definită ca o modalitate de organizare şi conducere a

procesului de predare-învăţare-evaluare, pe baza combinării eficiente a mijloacelor de
învăţământ şi a formelor de grupare a elevilor, în funcţie de conţinutul şi cunoştinţele

61
anterioare, vizând obţinerea de performanţe maxime, în raport cu obiectivele pedagogice
fixate.
Profesorii îşi stabilesc strategiile didactice pornind de la concepţia contemporană şi
concepţia personală , având în vedere conţinutul şi obiectivele situaţiilor de instruire,
diferite tipuri de învăţare, principiile şi legile didactice, sistemul de gândire şi, nu în ultimul
rând, nivelul de cunoştinţe al elevilor sau spaţiul şcolar unde se desfăşoară lecţia precum
şi timpul alocat acesteia.
Dintre strategiile didactice mai des utilizate menţionez:
- strategii inductive
- strategii deductive
- strategii transductive(explicaţii prin metafore)
- strategii analogice
- strategii mixte(inductiv- deductive, deductiv-inductive)
- strategii algoritmice
- strategii euristice de elaborare a cunoştinţelor prin efort propriu de gândire, folosind
problematizarea, descoperirea, modelarea, formularea de ipoteze, dialogul euristic, având ca
efect stimularea creativităţii.

Mă voi referi pe scurt la problematizare.

Ca modalitate metodologică, problematizarea conduce pe elevi la rezolvarea unor
,,situaţii-problemă’’, care apar între nevoia găsirii soluţiei unei probleme şi experienţa
redusă sau priceperea nesatisfăcătoare a elevului.Misiunea profesorului este dificilă
deoarece, el trebuie să descopere, să inventeze, să genereze ,,situaţii- problemă’’ care să
solicite gândirea elevilor.Pentru ca problematizarea să fie eficientă este necesar ca
profesorul să respecte unele condiţii în formularea situaţiilor-problemă:
-să asigure un bagaj minim de informaţii cerute de probleml
-să organizeze informaţiile astfel încât întrebarea-problemă să fie însoţită de direcţionarea
spre rezolvare a gândirii elevilor
-să se raporteze la cunoştinţe dobândite anterior.

Aplicații:

1) Inelul (Z,+,•) este euclidian. Intr-adevar , in acest inel are loc teorema impartirii
cu rest pentru numere intregi , si anume:

∀ a,b∈Z , b≠ 0 , ∃ q,r∈Z a.i. a=bq+r . unde 0≤ r ¸| b| .

Mai mult q si r sunt unice.

Considerind functia f: Z-→N, f(n)=| n |, rezulta clar ca inelul Z

impreuna cu f este euclidian (satisface conditiile 1 si 2). Mentionam ca teorema
impartirii cu rest la numere intregi o vom demonstra in paragraful 1 al capitolului
III.

62
2) Orice corp este inel euclidian. Intr-adevar, daca K este un corp, consideram
functia f : K-→N definita prin f(a)=1, ∀a∈K ,a≠ 0 . Aceasta functie satisface 1 si
2.

3) Inelul K[x] al polinoamelor cu coeficienti intr-un corp K pentru care functia f

:K[x] -→N, definita prin f(g)=grad(g), ∀ g∈K[x] , g≠ 0 , este un inel euclidian.

Intr-adevar, daca g,h ∈K[x], g≠ 0 si g/h, atunci h=gg’, cu g’∈K[x], deci

grad(g) ≤ grad(h), adica f(g)≤ f(h). Deci conditia 1 este indeplinita.

Sa verificam proprietatea 2. Fie f,g∈K[x] cu g≠ 0. Daca grad(g)=0, atunci f=g(g

f), deoarece g≠ 0 din K, deci inversabil si afirmatia este dovedita, adica este
verificata proprietatea 2. Daca grad(g)>0, atunci vom face o inductie dupa gradul
lui f. Daca grad(f)<grad(g), in particular, pentru grad(f)=0, din relatia f=g•0+f,
rezulta 2.

Presupunem ca 2 afost verificata pent 434q1619e ru toate polinoamele f, cu

grad(f)<n.Fie atunci f un polinom de grad n, si g un
polinom de gradul m,

Putem presupune ca m≤ n , conform celor demonstrate mai sus. Atunci,

polinomul are gradul cel mult n-1, deoarece termenii de gradul cel
mai mare se reduc , deci grad(f1)<grad(f). Din ipoteza inductiva rezulta, atunci ca
exista q,r∈K[x] a.i. f1=gq+r, unde r=0 sau grad(r)<grad(g). Atunci avem:
satisfac proprietatea 2.
Polinoamele q si r ∈K[x] , numite citul si restul , astfel incit f=qg+r, r=0 sau
grad(r)<grad(g); In cazul inelului K[x] sunt chiar unice (ca si la Z , de altfel). Dar
unicitatea acestora nu este necesara in formula de impartire cu rest , in cazul inelului
euclidian.

4) Fie inelul Z[i] al intregilor lui Gauss. Am văzut că elementele sale inversabile
sunt -1,1,-i,i. Fie 1+i∈Z[i], acesta este neinversabil. Să arătăm că 1+i este
ireductibil. Să presupunem că 1+i=uv. Atunci |1+i | = |u | |v |; deci |u | |v |=2, de
unde rezultă că |u | =2 si |v |=1 sau invers. Deci, sau u este asociat cu 1+i şi v
inversabil, sau invers. Prin urmare,1+i este element ireductibil în Z[i].
În schimb, 2∈Z[i] este reductibil. El se descompune într-un produs de forma
2=(1+i)(1-i) , unde 1+i şi 1-i sunt elemente neinversabile.

Numarul 3 este ireductibil în Z[i]. Într-adevăr dacă ar fi reductibil , atunci ar exista o

descompunere a sa de forma 3=uv, în care u,v sunt neinversabile.

63
Atunci |3 |=|u | |v |=9, de unde rezultă că |u |=3 si |v |=3, deoarece am presupus u,v
neinversabile. Fie u = a+bi. Atunci |u |= a + b =3. Deci |a |,|b |≤ 1, însă asemenea
numere întregi care să verifice egalitatea nu există. Prin urmare, un astfel de u nu
există şi, deci 3 este ireductibil în Z[i].

5) Fie inelul Z[i 5 ], unde Z[i 5 ]=. Fie u=a+bi 5 , u este inversabil dacă în mod
necesar a + 5b =1, de unde rezultă că u = +-1. Aşadar, pentru acest inel, elementele
inversabile sunt 1 si -1. Fie elementul 3∈Z[i 5 ]. Elementul 3 este ireductibil, căci
dacă 3 = uv, cu u,v neinversabile , rezultă că |3 | =|u | |v | sau 9 = |u | |v | , adică |u | =|
v | =3. Dacă u = a+bi 5 , atunci 3 = a + 5b , ceea ce nu este posibil. Însă 3 nu este
prim în acest inel, căci 3/(4+i 5 )(4-i 5 )=21, iar 3 nu divide nici unul din factori.
Dacă 3 ar divide, de exemplu, pe 4+i 5 , rezultă că |3 | =9 ar divide | 4+i 5 |=21,
ceea ce nu este adevărat. Acest exemplu arată că reciproca punctului 1 al teoremei nu
este întotdeauna adevărată, adică există elemente care nu sunt prime. În domenii de
integritate noţiunile de element prim şi element ireductibil sunt în general distincte.

6) Fie ( Ak ) k∈ N * și ( Bk ) k∈ N * două șiruri de matrici pătratice de ordinul n cu

elemente din R. Dacă pentru orice k ∈ N *, Bk este inversabilă, sp se arate că există

o infinitate de numere reale α astfel încât Ak +α Bk este inversabilă, oricare ar fi k
∈ N *.
Soluție. Pentru fiecare k ∈ N * , scriind matricea Ak +α Bk și dezvoltând conform
definiției, constatăm că det ( Ak + α Bk ) este un polinom în α , în care termenul ce
conține pe α n are coeficientul det Bk ≠ 0

Așadar, acest polinom este nenul (are gradul n) și ca atare mulțimea rădăcinilor
reale ale acestui polinom este finită (eventual poate mulțimea vidă). Să notăm

X k = {α ∈ R | det (A k + α B k ) = 0 } , k =1,2,3,...

Mulțimea X = X k este o reuniune numărabilă de mulțimi finite, deci este

k∈ N *
nenumărabilă.

Deoarece R nu este nenumărabilp, rezultă că mulțimea R\X este infinită.

Dar pentru α ∈ R \X, avem α ∉ X k ,( ∀) k ∈ N * , deci det ( A + αk Bk ) ≠ 0 ,

adică Ak + α Bk este inversabilă, ( ∀) k ∈ N * . Cu acestea soluția se incheie.

64
7) Considerăm o mulțime A={ a o , a1 ,..., a n −1 } și legile de compoziție ∗ și  pe
acestă multime definită astfel
ai ∗ a =a
j i ⊗j și ao a o = ai•j

Unde i⊗ j este restul împărțirii lui i+j prin n, iar i• j este restul împărțirii lui ij prin n.

Ce structură algebrică este tripletul ( A,∗, )?

Soluție. ( A,∗, ) este inel izomorf cu inelul claselor de resturi modulo n, ceea ce se
poate verifica cu ușurință. Aplicația ϕ : ( A,∗, ) → ( Z n ,+,), ϕi = î este izomorf de
inele.

8) Există inele comutative unitare A astfel încât ineleul de polinoame într-o

nedeterminată A[X] să fie izomorf cu inelul (Z ,+,. ) ?
Soluție. Să presupunem că ar exista un inel comutativ unitar A astfel încât A[X] ≈ Z.
Cum A este subinel unitar al lui A[X], rezultă că A este izomorf cu un subinel unitar al
lui Z.
În particular, (A,+) va fi izomorf cu un sub grup nenul al grupului aidtiv (Z,+), deci
există n∈ Z \ {0} astfel încât A ≈ Z. Dar 1 ∈ A ≈ Z, ceea ce este o contradicție (căci inelul
Z nu este izomorf cu inelul de polinoame Z[X]. Deci nu există inele A cu
proprietatea din enunț.

9) Fie A uninel necomutativ unitar,iar a,b ∈ A . Să se arate că daca 1-ab este

inversabil, atunci 1-ba este inversabil.
Soluție. Fie u inversul elementului 1-ab. Vom arăta că elementul v=1+bua este
inversul lui 1-ba. Într-adevăr:
v(1-ba)=(1+bua)(1-ba)=1-ba+bua-buaba (1)
Dar u(1-ab=1, deci uab=u-1. Continuând în (1) rezultă:
v(1-ba)=1-ba+bua-b(u-1)a=1-ba+bua-bua+ba=1.
Analog se arată că (1-ba)v=1. Deci 1-ba este inversabil, inversul acestui element fiind
v.

10) Fie A un inel cu element unitate 1 ≠ 0 și M = { x ∈ A | x = x 2 } mulțimea elementelor

sale idempotente. Să se demonstreze că dacă M este mulțime finită, atunci M are un
număr par de elemente.
Soluție Să observăm că dacă x este element idempotent, atunci și 1-x este idempotent.
Într-adevăr,
(1-x) 2 =1-2x+x 2 =a-2x+x=1-x
Rezultă că elementele lui M se pot grupa în perechi de forma (x,1-x).
Elementele din oricare asemenea pereche sunt distincte. Într-adevăr dacă ar exista x 0
∈ M cu proprietatea că x 0 =1- x 0 , înmulțind cu x și ținând seama că x 0 = x 0 ,
2

obținem x 02 = x 0 - x 02 , adică x 0 = x 0 - x 0 deci x 0 =0.

În felul acesta egalitatea x 0 =1-x conduce la 0=1, contradicție.

65
Notând cu n numărul perechilor din M, de tipul descris mai sus, rezultă că M are 2n
elemente.

3.3. Strategii,moduri şi tipuri de evaluare

În literatura psihopedagogică sunt identificate mai multe forme de evaluare,

astfel încât există un consens în rândul specialiştilor care consideră că cele mai
importante dintre acestea sunt evaluarea iniţială, evaluarea continuă şi evaluarea
sumativă sau certificativă. În literatura psihopedagogică există o serie de comparatii
între formele evaluării în care se menţionează punctele tari şi punctele slabe ale
fiecărei modalităţi de evaluare:
Evaluarea sumativă se distinge de celelalte modalităţi de evaluare prin trei
aspecte, şi anume:
1) momentul când se realizează;
2) obiectivele pe care le vizează;
3) consecinţele pe care le determină.
În legătură cu momentul când se realizează, ea se distinge de alte modalităţi de
evaluare, pentru că operează la sfârşitul unor perioade mai lungi de instruire fie că este
vorba de sfârşitul unui trimestru/ semestru, de sfârşitul unui an şcolar sau chiar de
sfârşitul unui ciclu de şcolaritate având menirea să scoată în evidenţă progresele
realizate de elevi pe perioada când au făcut obiectul activităţii de instruire.
În privinţa obiectivelor pe care le vizează, trebuie făcută precizarea că această
modalitate se raportează în mod firesc la obiectivele educaţionale ale disciplinelor de
învăţământ ale căror conţinuturi fac obiectul evaluării la sfârşitul unei perioade mai
lungi de instruire, dar, la fel, ea se poate raporta şi la obiectivele educaţionale specifice
unui ciclu de învăţământ (primar, gimnazial, liceal) şi, nu în ultimul rând, la
obiectivele unui anumit tip sau profil de şcoală.
Referitor la ultimul aspect, şi anume la consecinţele sau urmările pe care le
generează evaluarea sumativă, se poate face aprecierea că prima şi cea mai importantă
dintre acestea se concretizează în validarea sau invalidarea instruirii, lucru relevat şi de
N. Lebrun şi S. Berthelot (1994, pag. 243), care notează: ,,În cadrul realizării
sistemului de instruire, evaluarea formativă vizează ameliorarea instruirii sau a
materialului didactic, în timp ce evaluarea sumativă are ca obiectiv să determine
eficacitatea instruirii. Datele (sau informaţiile) strânse în primul caz vor facilita
revizuirea şi modificarea instruirii; datele colectate în cel de-al doilea vor permite să se
valideze instruirea însăşi”.
O paralelă interesantă între evaluarea sumativă şi cea formativă face şi Y.
Abernot (1993, pag. 242), din care rezultă, la fel, unele caracteristici ale celei dintâi.

66
 Evaluarea formativă Evaluarea sumativă
• funcţie de formare • funcţie de certificare şi
selecţie
• intermediară • terminală unei
secvenţe pedagogice
• urmată de • urmată de o schimbare
aprofundarea a temei sau a ciclului
remedierii (remedierea (perioadei)
lacunelor)
Cu • nenotată (sau în alb) • notată şi contând
siguranţă, pentru medie şi pentru
evaluarea trecere sau promovare
sumativă • criterială (relativ • normativă,deci,
posedă şi o numai la elev însuşi) comparând elevii între
serie de ei
avantaje
pentru că, în lipsa lor, această modalitate nu s-ar mai utiliza în demersurile evaluative,
dar şi foarte multe neajunsuri pe care multe lucrări de psihopedagogie le semnalează
ori de câte ori această modalitate face obiectul unei analize mai detaliate.
În rândul celor care manifestă rezerve serioase faţă de evaluarea sumativă se
află şi B. Petit - Jean (apud M. Manolescu, 2002, p. 150-151) care îi identifică acesteia
critici de genul:
1) tehnicile şi instrumentele de evaluare folosite în examene cu miză mare sunt,
de cele mai multe ori, puţin valide, nereprezentative şi nu sunt totdeauna
justificate;
2) evaluările sumative rareori au caracter ameliorativ, deoarece, de puţine ori se
analizează critic rezultatele examenelor, fie din lipsă de timp, fie din lipsă de
mijloace;
3) este dificil, dacă nu chiar imposibil de precizat cu exactitate cât din ceea ce
au învăţat elevii pentru un examen important le-a fost util în cariera
profesională sau în viaţă;
4) se acordă o valoare absolută unor măsurători relative, ceea ce conduce
inevitabil la decizii arbitrare şi automate;
5) reuşita sau eşecul unui elev sunt legate mai degrabă de distribuţia unor note
decât de capacitatea lui de a opera cu cunoştinţele respective;
6) anxietatea provocată de orice examen şi de evaluări în general este un factor
important care diminuează considerabil obiectivitatea rezultatelor;
7) evaluările sumative nu permit identificarea dificultăţilor de învăţare ale
elevilor şi conţinuturile neasimilate decât la sfârşitul unei perioade de
instruire, când este foarte târziu, dacă nu imposibil, să se ia măsuri
ameliorative;

67
 8) elevul controlat, evaluat la finalul unei perioade de instruire, nu are
posibilitatea de a-şi dezvolta capacitatea de autoevaluare, nefiind pregătit
pentru acest exerciţiu.
Totdeauna va fi o mai mare diferenţă între judecata sa proprie (a elevului
examinat) şi rezultatul său la examen. De aici derivă opinia larg răspândită privind
arbitrariul examenelor şi al sistemului şcolar în ansamblul său.
Cu siguranţă, multe sunt limitele evaluării sumative, dar, dintre toate, două par
a-i mări inferioritatea faţă de celelalte modalităţi de evaluare, iar acestea sunt:
1) nu asigură evaluarea întregii materii predate elevilor, ci numai o evaluare
prin sondaj a acesteia, cu toate consecinţele negative care rezultă dintr-o
astfel de strategie;
2) nu are caracter ameliorativ şi nu poate conduce la corecţii ale procesului de
instruire-învăţare, pentru că ea operează după ce acesta deja s-a finalizat.
Analizându-i şi avantajele, dar şi limitele, concluzia care se poate detaşa este aceea că
în demersurile evaluative trebuie luate toate măsurile pentru a i se minimiza
neajunsurile, pe de o parte, iar pe de altă parte, trebuie concepută evaluarea formativă
într-o aşa manieră încât aceasta să debuşeze în finalul instruirii într-o evaluare
sumativă.

Evaluarea prin metodele cercetării pedagogice

Deşi fac parte din două categorii metodologice distincte, metodele de cercetare şi
metodele de evaluare au un punct de convergenţă, ca metode ce servesc şi studiului
fenomenelor educative şi evaluării şcolare. Prin urmare, verificarea beneficiază de
cercetarea pedagogică, împrumutând de la aceasta metode de cunoaştere şi apreciere a
subiecţilor.

Observaţia de evaluare

Metoda observaţiei constă în perceperea intenţionată, planificată şi sistematică a

manifestărilor comportamentale, individuale şi colective ale elevilor, în condiţii
naturale, în timpul desfăşurării lecţiei sau al altor activităţi realizate cu elevii.
Caracteristica principală a observaţiei este neintervenţia, faptul că profesorul nu
produce sau nu schimbă artificial comportamentele pe care la observă, acestea fiind
surprinse în desfăşurarea lor normală. De regulă, observaţia de evaluare nu este o
metodă folosită de sine stătător, ci însoţeşte celelalte metode de verificare şi evaluare.
Observaţia se efectuează concomitent cu conversaţia de evaluare, cu aplicarea unui
test, a unei lucrări scrise, având rolul de a oferi o informaţie complementară privind
reacţiile şi comportamentele elevilor pe parcursul evaluării.
Similar observaţiei ştiinţifice, observaţia de evaluare trebuie să fie planificată,
sistematică şi selectivă. Este evident că nu se poate observa totul deodată. De aceea,
profesorul trebuie să efectueze o anumită selecţie în câmpul perceptiv, ceea ce
presupune sistematizarea conduitelor ce vor fi supuse observaţiei, raportarea lor la
clase de comportament şi la tipologii, adică reducerea diversităţii la unităţi de
68
observaţiei accesibile şi semnificative, care să ofere o informaţie relevantă despre
elevi. De aceea, observaţia trebuie pregătită prin stabilirea indicatorilor observabili ce
vor fi urmăriţi, indicatori care să fie semnificativi şi pertinenţi, să "spună" ceva despre
caracteristicile evaluate. De exemplu, participarea elevului la lecţii, ca o caracteristică
semnificativă pentru actul evaluării, poate fi transpusă în următorii indicatori
observabili: participă la lecţii din proprie iniţiativă; participă numai la solicitarea
profesorului; participă la incitarea colegilor; nu participă prin indiferenţă (apatie);
refuză să participe (non-participare activă). După cum se constată, fiecare dintre aceşti
indicatori reflectă un anumit tip de comportament, iar în combinaţie cu alţi indicatori,
de pildă cu cei privind nivelul şi calitatea răspunsurilor date de elev, completează
informaţia necesară unei evaluări corecte. Observaţia poate oferi informaţii utile
despre stările emoţionale şi efectele acestora asupra prestaţiei elevilor, despre o seamă
de caracteristici care îşi pun amprenta asupra nivelului performanţei elevilor cum sunt:
încrederea în sine, siguranţa, neîncrederea în sine, timiditatea, anxietatea, mobilitatea
etc.
Cu toate că observaţia de evaluare nu poate fi transpusă nemijlocit în acordarea
notelor şcolare, ea poate fi folosită în evaluare prin aprecieri verbale adresate elevilor,
cu rol de încurajare, de recomandare sau de avertisment, precum şi ca o circumstanţă
luată în considerare şi comunicată elevilor, cu sens pozitiv sau negativ, la acordarea
notelor.

Chestionarul de evaluare

Chestionarul de evaluare constă într-o succesiune logică şi psihologică de

întrebări şi răspunsuri prin care se urmăreşte verificarea şi evaluarea nivelului şi
calităţii achiziţiilor elevilor pe o gamă largă de obiective şi conţinuturi. Spre deosebire
de testul de cunoştinţe, chestionarul de evaluare nu este o probă docimologică
standardizată, rolul lui este de a colecta informaţii şi nu de a măsura (în sensul în care
se face măsurarea prin testele de cunoştinţe). Acelaşi chestionar poate să cuprindă
întrebări de tipuri diferite, cu solicitări de naturi diferite, scopul lui fiind acela de a
oferi profesorului o informaţie bogată şi diversă.
În construirea chestionarului, mai importante decât standardizarea şi tipizarea
itemilor sunt fluenţa şi coerenţa internă a succesiunii de întrebări, legătura logică şi de
conţinut între o întrebare şi alta. Chiar dacă se prezintă ca un formular scris,
chestionarul păstrează în bună măsură caracterul unui dialog sau al unui discurs în care
întrebările nu sunt entităţi izolate, ci fac parte dintr-un demers cognitiv şi comunicativ
coerent, cu o anumită continuitate de conţinut şi înlănţuire logică. De aceea,
chestionarul de evaluare se elaborează în jurul unei anumite teme, la încheierea unui
anumit capitol din programă, când sunt necesare şi posibile sinteze, transferuri de
cunoştinţe, comparaţii, generalizări.
Chestionarul poate fi şi un bun instrument de autoevaluare pentru elevi. În acest
scop, profesorul poate da elevilor chestionare ca ghid în pregătirea lecţiilor de
recapitulare, a lucrărilor scrise semestriale sau a examenelor.

69
 Analiza produselor activităţii elevilor

Activitatea de învăţare desfăşurată de elevi se materializează deseori în produse,

în lucrări, în obiecte fizice care pot constitui un bun reper pentru verificarea şi
evaluarea cunoştinţelor, capacităţilor şi deprinderilor dobândite în procesul de
învăţământ. Produsul activităţii are avantajul că sintetizează foarte bine un complex de
caracteristici incluzând domeniul cognitiv (cunoştinţe, capacităţi), domeniul
motivaţional-atitudinal (motivaţii, interese, atitudini) şi domeniul psiho-motor, de
aplicare şi execuţie (deprinderi, abilităţi). într-o anumită măsură, se poate afirma că în
fiecare produs se reflectă întreaga personalitate a elevului.
În sens larg, prin produs se înţelege orice rezultat fizic al activităţii elevilor
realizat de ei în cadrul sau în legătură cu procesul de învăţământ. în acest sens, sunt
produse ale activităţii: lucrările scrise, referatele, desenele, obiectele de lucru manual,
lucrările de atelier etc. în practica evaluării, analiza produselor activităţii elevilor apare
în două ipostaze:
a) ca metodă specifică de evaluare, în cazul tipurilor de activitate didactică (ateliere,
lucrări practice, laboratoare) ce presupun prin obiectivele şi conţinutul lor realizarea
de produse. în acest caz, realizarea produsului reprezintă principala modalitate de
învăţare, iar caracteristicile produsului principalul criteriu de evaluare.
b) ca metodă complementară e evaluare, în cazul activităţilor didactice care nu
presupun realizarea unor produse de către elevi. în acest caz, o serie de lucrări
realizate de elevi, cu scop de învăţare sau de evaluare, sunt tratate şi ca produse. De
exemplu, o compunere, un referat sau, în general, o lucrare scrisă poate fi abordată şi
ca produs al activităţii şi analizată şi sub alte aspecte decât cele privind conţinutul ei:
aspectul estetic, plasarea în pagină, acurateţea, lizibilitatea ş.a.
Pentru a oferi o evaluare semnificativă, analiza produselor activităţii elevilor
trebuie să se întemeieze pe repere şi criterii clare şi pertinente. Desigur, acestea sunt în
bună măsură dependente de natura produsului şi a activităţii didactice în care produsul
a fost realizat. Dintre criteriile de evaluare cu o aplicabilitate mai generală se pot
menţiona:
- gradul de corespondenţă cu obiectivele sau cu parametrii proiectaţi, în baza
cărora produsul a fost realizat;
- aspectele tehnice sau procedurale ale realizării produsului: aplicarea tehnicilor şi
procedeelor recomandate, calitatea operaţiilor efectuate;
- aspectele estetice ale produsului;
- aspectele relevante pentru atitudinea elevului în procesul executării produsului,
cu referire la acurateţea execuţiei, atenţia acordată detaliilor aparente, temeinicia
realizării, exigenţa în autocontrolul calităţii etc.

În cadrul reformei educaţionale actuale a învăţământului românesc, un accent

deosebit se pune pe utilizarea unor metode şi tehnici de evaluare eficientă a elevilor,
aceasta presupunând şi o serie de metode alternative. Experienţa de la catedră ne-a
demonstrat că nu se poate renunţa definitiv la metodele tradiţionale de evaluare, în
favoarea celor alternative, dar se impune îmbinarea acestora în scopul optimizării
70
actului didactic. Spre deosebire de metodele tradiţionale, care realizează evaluarea
rezultatelor şcolare obţinute pe un timp limitat şi de regulă cu o arie mai mare sau mai
mică de conţinut, dar oricum definită – metodele alternative de evaluare prezintă cel
puţin două caracteristici:

- pe de o parte realizează evaluarea rezultatelor în strânsă legătură cu instruirea

învăţarea, de multe ori concomitent cu aceasta;
- pe de altă parte ele privesc rezultatele şcolare obţinute pe o perioadă mai
îndelungată, care vizează formarea unor capacităţi, dobândirea de competenţe şi
mai ales schimbări în planul intereselor, atitudinilor, corelate cu activitatea de
învăţare.
- principalele metode alternative de evaluare, al căror potenţial formativ susţine
individualizarea actului educaţional prin sprijinul acordat elevului sunt:

o observarea sistematică a activităţii şi a comportamentului elevului;

o investigaţia;
o portofoliul;
o proiectul;
o studiul de caz;
o interviul;
o referatul;
o autoevaluarea;
o hărţile conceptuale

Prin consecinţele ei, evaluarea depăşeşte graniţele sălii de clasă, ale şcolii şi
depăşesc cadrul strict al procesului de învăţământ; nu evaluăm doar elevii ci în acelaşi
timp, direct sau indirect, evaluăm cadrele didactice, calitatea actului de predare, a
procesului de învăţământ, a instituţiei şcolare şi, nu în ultimul rând, evaluarea
sistemului educativ cu componentele sale.

71
 Bibliografie

1. Ion D. Ion , R. Nicolae, Algebra, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1981.

2. Gheorghe Fărcaş, , Algebră, Editura universităţii “Petru Maior”, Târgu Mureş, 2001

3. M. Becheanu, C. Niţă, M. Ştefănescu, A. Dincă, I. Purdea, I. D. Ion, N. Radu, C.

Vraciu , Algebră Pentru Perfecţionarea Profesorilor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983

4. C. Năstăsescu, C. Niţă, C. Vraciu, Bazele Algebrei, vol.I , Editura Academiei

R.S.R. , Bucureşti, 1986

5. Atyiah M., Mac Donald I., Introduction to Communitative Algebra, Addison-

Wesley Publishing Company, 1969

6. Bourbaki N., Algebre commutative, Chap. 1-7 Act. Sci. Ind., Hermann, Paris, 1961-
1965.

7. Dixon J., Problems in Group Theory, Waltham, Massachusetts Toronto-London, 1967.

8. Niţă C., Spircu T., Probleme de structuri algebrice. Ed. tehnică, Bucureşti, 1974.

9. Ion, I., Ghioca, A., Nediţă, N., Algebră (manual pentru cl.XII), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980.

10. Manyoni, R., Presentation moderne de quelquea notions de mathematiques, Vuibert,

Paris, 1970.

11. Miron, R., Brânyei, D., Fundamentele aritmeticii şi geometriei, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1983.

12. Năstăsescu, C., Niţă , C., Popa , S., Algebră ( manual pentru cl.X), Editura Didactică şi
Pedagogică , Bucureşti, 1980.

13. Năstăsescu, C.,Nişă C., Stănescu, I., Elemente de algebră superioară ( manual pentru cl.
XI), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

14. Mică enciclopedie matematică după „ Kleine enzyklopadie der mathematik” – 1971 şi „
Mathematics at a glance”- 1975.

15 Cucoş C., 2002, Pedagogie, ed. a II-a, Ed. Polirom, Iaşi;

16. Cucoş C. (coord.), 2008, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade

didactice, Ed. Polirom, Iaşi;

17. Ionescu M., Radu I., 2001, Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca;

72
18. Moise C., 1996, Concepte didactice fundamentale, Ed. Ankarom, Iaşi;

19. Nicola I., 1996, Tratat de pedagogie şcolară, EDP, Bucureşti.

20. Postolache Mihai, Buican Cristian, 2008, Metodica predării matematicii în liceu , Ed.
Fair Partners;

21. Cerghit Ioan, 2006, Metode de învăţământ, Ed. Polirom;

22. Brânzei Dan, 2008, Metodica predării matematicii , Ed. Paralela 45;

23. Cucoş C., 2008, Teoria şi metodologia evaluării, Ed. Polirom:

24.Cerghit Ioan,2008, Sisteme de instruire alternative şi comparative, Ed. Polirom.

73