ANATOMIA TOPOGRAFICĂ A CAPULUI

Capul este segmentul cel mai înalt al corpului uman. El se sprijină prin intermediul gâtului pe trunchi.
Limita dintre cap și gât urmează marginea inferioară a corpului mandibulei și se continuă prin orizontala
convențională dusă până la marginea anterioară a mușchiului sternocleido-mastoidian; urcă apoi de-a
lungul acestei margini, trece prin baza procesului mastoidian și urmează linia nucală superioară,
terminându-se la protuberanța occipitală externă.
Din punct de vedere topografic capul se subdivide în etajul neural și etajul facial. Delimitarea lor o
face linia, care, pornind de la glabelă, urmează marginea supraorbitară a frontalului, arcada zigomatică,
trece pe sub porul acustic extern și ajunge la marginea anterioară a mușchiul sternocleidomastoidian.

I. ETAJUL NEURAL AL CAPULUI

Este situat în partea superioară și posterioară a capului, fiind constituit din cutia osoasă a neurocraniului
acoperită de o serie de planuri moi. Ea adăpostește encefalul învelit în meninge.
1. REGIUNILE PARIETALE
Regiunile paritale ale etajului neural sunt:
→ Regiunea fronto-parieto-occipitală;
→ Regiunea temporală;
→ Regiunea bazei craniului.

1.1. Regiunea fronto-parieto-occipitală

Este o regiune mediană ce corespunde celei mai mari părți a calvariei.
Limite:
➢ Anterior: glabela și marginile supraorbitare ale frontalului, pe care o separă de etajul facial al
capului;
➢ Posterior: protuberața occipitală externă și liniile nucale superioare, care o separă de regiunea
nuchală;
➢ Lateral: liniile temporale superioare, care o delimitează de regiunile temporale, apoi baza
procesului mastoidian care o separă de regiunea sternoclidomastoidiană.
Forma: boltită, dată de convexitatea calvariei.
Stratificare:
a. Pielea – este relativ groasă, glabră (lipsită de păr) la nivelul frunții și păroasă în rest. Calviția,
mai frecventă la bărbați, face ca pielea glabră să se extindă pe o suprafață mai mare sau să
curpindă chiar pielea întregii legiuni. Părul poate avea culori diferite și consistență variabilă,
imprimate de factori individuali, de sex, vârstă sau rasă.
Pielea frunții prezintă șanțuri verticale, mai ales în porțiunea glabelară sau transversale, cu
importanță pentru mimică: ele devin mai profunde și permanente la bătrâni. Regiunea este sediul
unor afecțiuni specifice pielii păroase a capului (eczeme, pediculoză, micozele pielii păroase a
capului).
b. Planul subcutanat conține foarte puțină grăsime, dar multe fibre conjunctive ce unesc strâns
pielea cu aponevroza epicraniană.
c. Planul musculo-aponevrotic format de aponevroza epicraniană cu mușchii ce se inseră pe ea,
occipitofrontali și temporoparietali. Acestea formează un „coif” ce acoperă calvaria.
Cele trei planuri enumerate constituie scalpul. El conține numeroase elemente vasculo-nervoase
superficiale, situate în special în planul subcutanat. Din această cauză plegile regiunii sunt foarte
hemoragice.
Arterele sunt:
➢ Supratrohleară și supraorbitară, ramuri din artera oftalmică destinate porțiunii frontale a
regiunii;
➢ Ramurile frontală și temporală ale arterei temporale superficiale, pentru porțiunea parietală;
➢ Ramurile occipitală și auriculară posterioară (din carotida externă), pentru porțiunea
occipitală a regiunii.
Toate aceste artere se anastomozează atât între ele, precum și cu cele din partea opusă.
Venele însoțesc arterele; ele formează o rețea bogată, drenată fie de către venele diploice și emisare în
direcția sinusurilor durei mater, fie spre venele extracraniene.
Limfaticele:
➢ anterioare coboară spre nodurile submandibulare:
➢ posterioare spre nodurile occipitale;
➢ mijlocii se îndreaptă spre nodurile mastoidiene și parțial spre cele parotidiene.
Nervii senzitivi sunt:
➢ supratrohlearul și supraorbitarul (din oftalmic) pentru porțiunea frontală;
➢ auriculotemporalul, ramuri din plexul cervical al doilea (C2) și al treilea (C3) pentru porțiunea
parietală și occipitală ale regiunii.
Nerv motor: facialul.
Scalpul poate fi smuls accidental, dezlipindu-se de pe planul subaponevrotic ce rămâne nedetașat; prin
„scalpare” se definește acest accident, mai frecvent în condiții industriale, la persoanele cu părul lung,
neprotejat.
a. Planul subaponevrotic – este constituit dintr-un țesut celular lax, care asigură o mare mobilitate
a planurilor supraiacente pe planul osteo-periostal. La noul născut pot apărea la acest nivel
bosele sero-sanguinolente, determinate de compresiunile exercitate în timpul trecerii capului
fetal prin filiera pelvi-genitală; uneori pot fi foarte întinse nerespectând limitele oaselor
calvariei.
b. Planul periostal (pericraniul) – este slab aderent la oasele calvariei, dar puternic aderent de
țesutul fibros al suturilor dintre acestea, ca și la membranele fontanelelor ale copilului. Din acest
motiv cefalhematomul (colecția sanguină subperiostală) este limitat, de conturul suturilor,
focalizându-se la nivelul câte unui singur os al calvariei.
c. Planul osos – este reprezentat de calvarie cu suturile sale. Între cele două oase parietale întâlnim
sutura sagitală, care se termină anterior, perpendicular pe sutura coronară, iar cel posterior pe
cea lambdoidă; uneori cele două jumătăți ale solzului frontal sunt separate prin sutura frontală
(metopică), prezentă constant la făt și la nou-născut. La nou născut, la întretăierea suturilor se
întâlnesc fontanelele.
Fontanela posterioară (mică) dispusă între cele două parietale și ooccipital, se osifică la
sfârșitul primului an de viață. La nivelul ei se face controlul palpator pentru diagnosticul precoce
al rahitismului.
Suprafața exocraniană prezintă în partea anterioară arcadele supraciliare, iar în partea
posterioară liniile nucale supreme. Pe partea endocraniană întâlnim:
 → pe linia mediană: gaura oarbă, creasta frontalului și șanțul sinusului sagital
superior;
→ pe părțile laterale: fosetele granulare, șanțuri arteriale, impresiuni digitiforme,
eminențe mamilare și cele fose cerebrale ale solzului occipitalului.
Cele două tăblii compacte și diploia oaselor sunt străbătute de venele diploice și cele emisare,
care leagă sinusurile durei mater cu venele extracraniene. Prezența acestora favorizează
propagarea infecțiilor exocraniene spre endocraniu, cu apariția meningo-encefalitelor, a
tromboflebitelor sinusurilor durei mater etc. Calvaria poate fi lezată în cazul traumatismelor
craniene, la nivelul ei putând apărea fracturi; tabla internă fracturată poate da eschile ascuțite,
care lezează deseori dura mater și substanța nervoasă. Sunt cunoscute cazuri de contuzii însoțite
doar de fisura tablei interne (fisură în „lemn verde”).
d. Ultimul plan – dura mater craniană: aderă puternic la nivelul suturilor, în rest este destul de
ușor decolabilă, ceea ce favorizează formarea hematoamelor extradurale în caz de leziune
tramatice ale unor ramuri ale arterelor meningeale, în special ale arterei meningee mijlocii (ram
al arterei maxilare). Aceste ramuri sunt conținute într-o dedublare a durei mater. Pe linia
mediană, dura mater este parcursă de sinusul longitudinal superior, care la nivelul protuberanței
occipitale interne se deschide în confluentul sinusurilor.
Pe lângă cele arătate mai sus, regiunea fronto-parieto-occipitală este destul de frecvent – sediul
unor plăgi foarte hemoragice ale părților moi. Trepanațiile în această regiune servesc drept cale
de acces asupra cavității craniene.

1.2. Regiunea temporală

Este o regiune bilaterală, simetrică, situată pe părțile laterale ale bolții craniene. Aici se poate lua pulsul
Arterei temporale superficiale; la aterosclerotici, artera poate fi proeminentă, sinuasă și rigidă (semnul
ateroscleroticilor).
Limite:
➢ Inferior: arcada zigomatică, în rest, regiunea este delimitată de linia temporală superioară,
orientată cu concavitatea în jos.
Stratificare:
a. Planul cutanat – pielea este subțire și mobilă, parțial glabră, parțial păroasă.
b. Planul subcutanat – este alcătuit din țesut celular subcutanat lax, în care sunt cuprinși:
- unii mușchi pieloși (temporo-parietali, auticulari anteriori și superiori);
- artera temporală superficială cu ramurile sale terminale (frontală și parietală);
- venele lor comitante, tributare venei retromandibulare;
- ramuri ale nervului auriculotemporal;
- vase limfatice care se îndreaptă către nodurile parotidiene și mastodiene.
c. Planul aponevrotic – este reprezentat de porțiunea laterală a aponevrozei epicraniene.
d. Planul fascial – este alcătuit din fascia temporală. Aceasta se inseră la limitele regiunii; în
partea inferioară se dedublează două lame, una superficială și alta profundă, între care se
interpune o masă adipoasă. La indivizii denutriți, această grăsime se resoarbe și regiunea se
deprimă, dând aspectul „scheletic” al capului.
e. Planul muscular – alcătuit din:
- mușchiul temporal, inserat în fosa temporală, este conținut într-o lojă osteofibroasă
(temporală), delimitată între planul osos și fascia temporală. Loja comunică în jos cu
regiunea infratemporală. Ea conține pe lângă mușchiul omonim și cele:
 - trei mănunchiuri vasculo-nervoase temporale profunde: arterele temporală profundă
anterioară și temporală profundă posterioară sunt ramuri ale maxilarei, iar temporală
medie a temporalei superficiale;
- venele comitante, tributare plexului pterigoidian și venei retromandibulare;
- limfaticele profunde însoțesc venele și sunt drenate de nodurile parotidiene superifiale;
- nervii sunt ramuri ale mandibularului.
f. Planul periostal – are aceleași caracteristici ca în regiunea precedentă.
g. Planul osos – este reprezentat de porțiunea laterală a calvariei, care alcătuiește fosa temporală.
Aici întâlnim porțiunea laterală a suturii coronare, precum și suturile sfeno-frontală, scuamoasă
și sfeno-scoamoasă. Suprafața endocraniană prezintă detalii asemănătoare cu cele ale regiunii
precedente: șanțuri vasculare, eminențe mamilare și impresiuni digitiforme. La noul-născut în
regiune întâlnim cele două fontanele perechi: fontanela sfenoidală (pterică) la întâlnirea cu
sfenoidul, frontalul, temporalul și parietalul; fontanela mastoidiană (asterică) la unirea
occipitalului, parietalului și mastoidei. Ambele se osifică la scut timp după naștere.
h. Dura mater craniană – ultimul plan al regiunii, este foarte ușor decolabilă în această regiune
( zona decolabilă a lui Gerard Marchant), favorizând apariția marilor hematoame extradurale
temporale. În grosimea durei mater urcă artera meningee mijlocie (care intră prin gaura
spinoasă) cu cele trei ramuri ale sale – anterioară, mijlocie și posterioară.
Și prin regiunea temporală se practică trepanații pentru abordarea conținutului neurocraniului.
2. REGIUNEA AURICULARĂ
Organul vestibulocohlear este situat în cea mai mare parte în grosimea porțiunilor pietroasă și
mastoidiană ale osului temporal, dar are și un segment superficial, situat pe partea laterală a capului.
Acest aparat este alcătuit din trei componente principale, fiecare având caractere distincte structurale și
funcționale: urechea externă, urechea medie și urechea internă. Primele două stau exclusiv în serviciul
organului auditiv; urechea internă conține însă formațiuni separate pentru cele două organe de simț,
formațiuni la nivelul celor două organe de simț, formațiuni la nivelul cărora sunt localizate, cele două
categorii de receptori.
Urechea externă – este alcătuită din pavilionul urechii și meatul acustic extern. Ea servește pentru
captarea și dirijarea undelor sonore spre urechea mijlocie.
Pavilionul urechii este o expansiune lameloasă pereche, cu suprafață neregulată, așezată înaintea
procesului mastoidian, înapoia articulației temporomandibulare și a regiunii maseterine, dedesubtul
regiunii temporale și deasupra regiunii parotidiene. Prezintă două fețe:
➢ Fața laterală, concavă, este caracterizată prin câteva proeminențe și șanțuri situate în jurul unei
depresiuni centrale numită concă, din care pornește meatul acustic extern. În jurul concii există
o proeminență, antehelixul circumscrisă la rândul ei de relieful helixului, care formează
conturul porțiunii superioare a pavilionului, determinată anterior de un tubercul numit tragus.
Partea inferioară a pavilionului este moale și formează lobul urechii.
➢ Fața medială, convexă, invers conformată decât precedenta, determină împreună cu perete
cranian un unghi de 20-30° deschis posterior, formând șanțul retro-auricular.
Pavilionul este acoperit de tegument fin, aderent de cartilajul subiacent. Tegumentul este prevăzut
cu peri rudimentari, glande sebacee și sudoripare foarte rare. Pe tragus firele de păr sunt mai mari și
mai groase, în special la bărbații în vârstă. Pielea se continuă cu cea a regiunii învecinate.
Componenta structurală principală este reprezentată de cartilajul pavilionului; aceasta lipsește la
nivelul lobulului urechii, unde este înlocuită cu un pachet adipos conținut într-o cută a pielii.
Cartilajul este fixat de oasele învecinate prin trei ligamente auriculare (anterior, superior și posterior)
 și prin mușchii extrinseci ai pavilionului, studiați cu regiunea topografică temporală. Există și
mușchi instrinseci, dar ei sunt nefuncționali la om.
Datorită situației sale expuse, pavilionul poate fi sefiul degerăturilor, arsurilor, al revărsatelor
sanguine (othematom) sau al pericondritelor traumatice care duc la deformarea lui.
Meatul sau conductul auditiv extern este un canal întins de la concă până la membrana timpanică.
În general direcția lui este oblică medial, antero-inferior, descriind în totalitate o curbă foarte
neregulată. Examinând meatul pe o secțiune frontală, se observă că în cele 2/3 laterale este orizontal,
pentru ca în segmentul medial să se încurbeze inferioar. Pe o secțiune orizontală, i se pot descrie
două curburi: una laterală cu convexitatea anterioară și alta medială cu concavitatea anterior.
Datorită acestei dispoziții, pentru explorarea în întregime a meatului și a membranei timpanice,
examinatorul trebuie să tragă pavilionul supero-posterior. Raporturi:
➢ Anterior: articulația temporomandibulară;
➢ Posteior: mastoida;
➢ Inferior: glanda parotidă;
➢ Superior: etajul mijliciu al bazei craniului.
Structural, meatul are:
→ O componentă osoasă: medial – reprezentată de porțiunile timpanică și solzoasă ale
temporalului;
→ O porțiune laterală fibro-cartilaginoasă – alcătuită din meatul cartilaginos, care constituie
pereții anterior și inferior al conductului și se continuă printr-un istm cu cartilajul pavilionului.
→ Partea fibroasă completează pereții superior și posterior ai porțiunii laterale a meatului acustic.
Meatul este căptușit cu piele, prevăzută în porțiunea cartilaginoasă cu peri fini, glande sebacee și
glandele sudoripare modificate, numite glande ceruminoase. Uneori, produsul lor de secreție,
cerumenul, nu se elimină, se acumulează în meat formând dopuri de cerumen, care trebuie îndepărtate
cu un jet de apă caldă. De asemena, pielea meatului este destul de frecvent sediul foliculitelor și
furuculilor, afecțiuni extrem de dureroase.
Irigația arterială a urechii externe este realizată de sistemul carotidei externe prin:
→ Ramuri auriculare anterioare, din temporala superficială;
→ Ramura arterioauriculare profundă din artera maxilară;
→ Artera auriculară posterioară, ramură directă din carotidă.
Venele sunt tributare jugularei externe și plexului pterogoidian.
Limfaticele se îndreaptă către nodurile mastoidiene, parotidiene și cervicale laterale profunde.
Inervația senzitivă este asigurată de auriculotemporal, ramuri auriculare din plexul cervical și din vag.
Urechea externă (împreună cu membrana timpanică ce aparține urechii mijlocii) este singurul segment
care poate fi explorat prin inspecție simplă și prin otoscopie.
a. Urechea mijlocie – este reprezentată de o cavitate principală (cavitatea timpanică-casa
timpanului) – cu conținutul ei, apoi de tuba auditivă și cavitățile mastoidiene. Servește pentru
transmiterea mecanică a undelor sonore la urechea internă și la adaptarea reflexă a receptorilor
acustici la intensitatea sunetelor.
 3. REGIUNEA MASTOIDIANĂ
Cavitățile mastoidiene – cavitatea timpanică comunică în partea posterioară cu o serie de cavități
pneumatice săpate în procesul mastoidian. Ele sunt căptușite de o mucoasă subțire, în continuitate cu o
tunică mucoasă a casei timpanice. Se pot subdiviza în două grupe mari:
➢ Antrul mastoidian cu canalul său de comunicare cu cavitatea timpanică;
➢ Celulele mastoidine.

a. Antrul mastoidian este cavitatea cea mai constantă, cu o dispoziție centrală între celelalte
cavități. Are următoarele raporturi:
→ Peretele lateral este cel chirurgical – aici se efectuează evidarea pietro-mastoidiană;
→ Peretele medial corespunde fosei cerebeloase și sinusului sigmoidian;
→ Peretele superior este format de tegmen timpani;
→ Peretele posterior vine în raport cu celulele mastoidiene posterioare și uneori cu sinusul
sigmoidian;
→ Peretele anterior prezintă în partea sa superioară, orificiul aditusului, iar sub aceasta este în
raport cu a treia porțiune a canalului nervului facial.
Aditus ad antrum – este un canal scurt și îngust; este limitat:
→ în jos, de masivul osos din jurul canalului facialului;
→ medial, de proieminența canalului semicircular lateral;
→ superior, de tegmen timpani;
→ lateral, de peretele posterior al meatului acustic extern.

b. Celulele mastoidiene au o dispoziție foarte variată. Sistematizarea lor topografică le-a împărțit
în blocuri mari, alcătuite din grupe de celule. În raport cu antrul, ele sunt denumite grupul
anterior și grupul posterior.

Grupul celulelor anteriore este subîmpărțit în felul următor:

→ Celulele antrale superficiale, situate în peretele lateral al antrului;
→ Celulele subantrale superficiale, așezate dedesubtul precedentelor;
→ Celulele subantrale profunde (intersinusofaciale), situate dedesubtul antrului mastoidian;
→ Celulele vârfului, care ocupă procesului mastoidian propriu-zis.

Grupul celulelor posterioare este subdivizat în:

→ Celulele sinusale superioare, așezate în dreptul extremității laterale a sinusului transvers;
→ Celulele sinusale mijlocii, ce corespund porțiunii descendente a sinusului sigmoidian;
→ Celulele sinusale inferioare, localizate spre porțiunea terminală a sinusului sigmoidian.
Procesul de pneumatizare poate învăța și o parte a solzului temporalului, mai ales procesul zigomatic și
rădăcinile sale, precum și stânca temporalului, uneori până spre vârful ei.