FORMAREA TRANSILVANIEI

1. Sedentarizarea maghiarilor
În secolul al VII-lea, maghiarii, ramură a triburilor fino-ugrice, originari din estul
MunŃilor Urali, au intrat în contact cu Bulgarii din bazinul mijlociu al fluviului Volga şi au
coborât fluviul în regiunea Başchiria, zona dominată de Hazari. Au coabitat cu populaŃii turanice
– bulgarii, başchirii, hazarii –, înfluenŃându-le organizarea socială şi politică, ocupaŃiile agricole
şi limba.
În secolul al IX-lea, maghiarii au staŃionat în nordul Mării Negre, între Don şi Siret, de
unde au desfăşurat expediŃii militare spre Imperiul Bizantin şi spre răsăritul Europei. La cererea
bulgarilor, în anul 837, maghiarii au intervenit în regiunea Dunării, pentru a-i opri pe deportaŃii
de la Adrianopol să se întoarcă în oraşul lor din regiunea nord-dunăreană în care fuseseră aşezaŃi.
Maghiarii au pătruns în centrul Europei în anul 862, implicându-se în războaiele dintre
moravi şi francii răsăriteni. Aşezările lor de pe Don au fost însă atacate de pecenegi, care căutau
teritorii, împinşi fiind de triburile uzilor. PresaŃi de pecenegi, maghiarii s-au stabilit în Câmpia
Panonică între anii 895-896, de unde au întreprins expediŃii în Europa Centrală şi Vestică.
De-a lungul secolului al X-lea, după multe expediŃii, maghiarii s-au sedentarizat şi au
adoptat practici agricole de la populaŃiile care convieŃuiau în Panonia. Sedentarizarea, evoluŃia
socială şi creştinarea au fost premisele înfiinŃării regatului maghiar în anul 1000, când Ştefan I al
Ungariei a fost încoronat ca rege.

2. Gesta Hungarorum şi formaŃiunile prestatale din teritoriul transilvănean

În cronica sa, Gesta Hungarorum (Faptele Ungurilor), notarul Anonymus, al regelui
maghiar Bela al III-lea (1173 – 1196)1, a relatat contactul maghiarilor cu spaŃiul Transilvaniei,
atestând structurile politice la momentul venirii acestora. Când maghiarii, conduşi de ducele
Almos au pătruns în Panonia, se relatează că între Dunăre şi Tisa stăpânea ducele Bulgariei,
Kean cel Mare (bunicul voievodului Salan), şi pământul era locuit de slavi şi de bulgari şi
blachii, adică păstorii romanilor2.
Cronica a consemnat existenŃa a trei formaŃiuni politice la sfârşitul secolului al IX-lea:
- prima, între Tisa şi pădurea Igfon, care se întindea între râurile Mureş şi
Someş, stăpânea ducele Morout, bunicul lui Menumorut, a cărui Ńară era locuită de
hazari, cu reşedinŃa la Biharia. În cronică este redat conflictul dintre ducele Arpad şi
ducele Menumorut, cu reşedinŃa la cetatea Biharia. Arpad i-a cerut prin doi soli
pământul său, invocând dreptul strămoşului său, Attila. Menumorut i-a respins
cererea, afirmând că el stăpânea Ńara prin graŃia stăpânului său, împăratul bizantin.
Cronicarul relatează apoi pierderile teritoriale ale lui Menumorut. Acesta a vrut să se
refugieze în BizanŃ. După alte bătălii ale ungurilor în Panonia, este redată asedierea
cetăŃii Biharea. Fiind cucerită, Menumorut a trimis o solie lui Arpad să-i transmită
supunerea şi a oferit-o pe fiica sa pentru a fi soŃia fiului său, Zoltan. După un an,
Menumorut a murit fără descendenŃi şi Ńara a rămas ocupată de ginerele său;
- a doua formaŃiune despre care face vorbire Gesta Hungarorum ocupa
pământurile situate între Mureş şi castrul de la Orşova, fiind condusă de ducele Glad
de la Vidin, al cărui urmaş, Ahtum, a fost ucis în timpul domniei regelui Ştefan cel

1
O nouă idee este emisă de Paul Lazăr Tonciulescu, autorul traducerii în limba română a fotocopiei originalului de
la Viena a Cronicii Notarului Anonymus – Faptele Ungurilor, Ed. Miracol, Bucureşti, 1996. Acesta, în prefaŃa
traducerii sale, afirmă faptul că notarul Anonymus ar fi trăit în perioada regelui Bela I al Ungariei (1061-1063).
2
I. Chiş, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 65.
 Sfânt. Glad a fost voievod (duce) al unei formaŃiuni prestatale medievale timpurii
localizată pe teritoriul Banatului istoric (teritoriul dintre Tisa, Mureş, Dunăre şi
CarpaŃi) în prima jumătate a secolului al X-lea. ReşedinŃa principală a ducelui era
Morisena (astăzi, Cenad). După relatările din Gesta Hungarorum, Glad s-a opus
năvălitorilor maghiare în mai multe bătălii. Ultimul urmaş al lui Glad, ducele Ahtum,
care s-a creştinat ortodox, este îndepărtat de la conducerea ducatului prin 1003-1004,
când oştile maghiare intră în Morisena. În timpul lui Ahtum s-a construit o mănăstire
ortodoxă la Morisena. În anul 1038 este înscăunat Gerard ca episcop de Cenad
(Morisena) după ridicarea unei mănăstiri catolice;
- a treia formaŃiune apare în relatarea victoriei maghiare de lângă Meseş
asupra forŃelor lui Menumorut, fiind descrisă Transilvania unde domnea Gelu, de
origine română, cu centrul la Dăbâca. Transilvania era renumită pentru bunătatea
locuitorilor români şi slavi precum şi pentru fertilitatea solului, salinele sau nisipurile
aurifere. Este descrisă ca fiind Ńara de peste păduri. Tuhutum, tatăl lui Horca3, a cerut
să fie trimis o iscoadă în Ńara lui Gelu. La întoarcere, iscoada a relatat detalii despre
bogăŃia Ńării blachului Gelu, locuită de blachi şi slavi, „care nu au alte arme decât
arcuri şi săgeŃi”4. Este relatată bătălia dintre trupele maghiare şi trupele lui Gelou,
unde acesta este ucis. După victorie, Tuhutum s-a stabilit în Ńara lui Gelu, iar cronica
îi menŃionează descendenŃii până la Gyula care a fost capturat de Ştefan, atunci când
Transilvania a fost ocupată. Gelu a fost urmat la conducerea Transilvaniei de
Tuhutum, Horca şi Iula (Geula sau Gyula). La aproape 70 de ani după moartea lui
Gelu, fostul voievodat al acestuia era condus de Iula, care era independent. Iula era
pomenit în Annales Hildesheimenses ca fiind rege şi duşman al regelui Ştefan al
Ungariei. Iula pierde Ńara după războiul cu Ştefan din anul 1003.
Cucerirea Transilvaniei de către maghiari s-a prelungit până către finalul secolului al XII-
lea. Pentru a-şi extinde şi păstra stăpânirea asupra centrului şi sudului Transilvaniei, între
secolele XI-XIII, regii Ungariei s-au văzut nevoiŃi să aducă colonişti din diverse colŃuri
europene, pe care să-i aşeze pe linia CarpaŃilor, pentru a putea apară trecătorile: saşii, secuii şi
cavalerii teutoni.
• Secuii, popor rezultat din elemente etnice diferite (turcice, orientale şi maghiare),
luptători de avangardă ai armatei ungare, au pătruns în łara Crişurilor şi, între
secolele XIII-XIV, au constituit o zonă autonomă în Transilvania.
• Saşii, populaŃie de origine germanică, care, la început, au sosit în număr mic sub
conducerea unui greavi-comites, selectat din rândurile micii nobilimi, cât şi din
rândurile meşteşugarilor şi Ńăranilor înstăriŃi, s-au instalat în regiunea Orăştiei,
Sibiului, Târnavelor, în łara Bârsei şi în BistriŃa Năsăud. Au întemeiat sate
prospere, au dezvoltat mineritul în zona şi au dezvoltat oraşe ca Sibiu
(Hermannstadt), Braşov (Kronstadt), Sighişoara (Schassburg), Mediaş
(Mediasch), BistriŃa (Bistritz).
În 1211, regele Andrei al II-lea a instalat în łara Bârsei Ordinul Cavalerilor Teutoni,
pentru a stopa invaziile cumanilor din Câmpia Dunării în Transilvania, deschizând expansiunea
regatului maghiar spre sudul şi estul CarpaŃilor. Cele mai importante cetăŃi au fost în jurul
Braşovului – Feldioara, Codlea, Prejmer şi Râşnov.

3
I. Chiş, op. cit., p. 66.
4
I. Chiş, op. cit., pp. 66-67, apud Anonymi Bele regis notarius, Gesta Hungarorum, ed. a 9-a, în G. Popa-Lisseanu,
Izvoarele istoriei românilor, Ed. Saeculum, Bucureşti, 1934.
 Primul voievod atestat al întregii Transilvanii a fost „Leustachius Voievoda
Transilvaniae” (1164-1176), puterea sa fiind echivalentă cu cea a unui domnitor independent.
FuncŃia de voievod echivala cu cea de guvernator sau vicerege, având şi calitatea de mare
judecător al Ńinutului, precum şi cea de comandant al armatelor celor şapte comitate ardeleneşti.
Prin bulele regale se stipula faptul că autoritatea voievodului nu se întindea asupra saşilor care
erau conduşi de un conte din Sibiu sau a secuilor, conduşi de un comite.

ÎNTEMEIEREA łĂRII ROMÂNEŞTI

Trei generaŃii, între mijlocul secolului al XIII-lea şi al celui de-al XIV-lea, au înfăptuit, în
linii generale, unificarea statală a łării Româneşti, încununată prin purtarea victorioasă a
războiului din 1330 cu Regatul Ungariei.
La 2 iunie 1247, Bela al IV-lea, regele Ungariei, DalmaŃiei, CroaŃiei, Ramei, Serbiei,
GalíŃiei, Lodomeriei şi Cumaniei, acorda Casei ospitalierilor din Ierusalim „întreaga Ńară a
Severinului împreună cu munŃii ce Ńin de ea, precum şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la râul
Olt, afară de pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l-au
stăpânit aceştia până acum”5. Alături de expresia geografică a daniei, Diploma relevă
organizarea politică a pământului acordat, îndeosebi existenŃa a doi voievozi români, Lython
(Litovoi), cu stăpânirea în dreapta Oltului, şi Seneslau, al cărui voievodat se afla la răsărit de râu.
Alte două cnezate, ale lui Ioan şi Farcaş, precum şi ,,terra Harszok” (HaŃeg), se aflau în aceeaşi
zonă cu posesiunile voievodului Litovoi.
IoaniŃii urmau să se bucure de jumătate din foloasele, veniturile şi slujbele teritoriilor
concedate, cealaltă parte rezervându-şi-o regele cu respectarea generală a drepturilor şi
beneficiilor cuvenite Bisericii. Enumerarea detaliată a drepturilor şi a jurisdicŃiei ioaniŃilor
admitea două excepŃii. În privinŃa voievodului Litovoi, excepŃia era condiŃionată de ajutorul pe
care era obligat să-l acorde în caz de război atât călugărilor, cât şi regelui. Un caz aparte îl
constituia şi Cumania, în afara voievodatului lui Seneslau, ale cărei venituri, după Diploma
regală din 1247, erau cedate pentru 25 de ani Casei ospitalierilor din Ierusalim.
Din cuprinsul Diplomei rezultă însă că regele Ungariei îşi putea aroga drepturi suzerane
asupra teritoriului până la Olt, asupra voievodatului lui Seneslau, emiŃând pretenŃii şi asupra
restului Cumaniei de la răsărit de CarpaŃii Curburii şi Orientali. Este evidentă, totodată, poziŃia
privilegiată a celor două voievodate teritoriale, ale lui Litovoi şi Seneslau, aflate într-un raport
vasalic determinat faŃă de coroana ungară, raport rămas neschimbat chiar şi în condiŃiile unei
suprapuneri de vasalităŃi prin dania regelui Bela al IV-lea către ioaniŃi. Titlul voievodal, superior
celui cnezial al lui Ioan şi Farcaş, aceştia din urmă amintiŃi fără vreun statut de excepŃie, precum
şi menŃinerea unei suveranităŃi fac dovada conturării unui proces de unificare politică, în care
unul dintre cnezate juca rolul domeniului monarhului, în jurul căruia erau adunate, treptat,
celelalte părŃi ale pământului românesc.
Simultan cu perioada de criză a Ungariei, dominaŃia tătarilor a slăbit în zonele situate la
răsărit de CarpaŃi şi Dunăre. Tătarii şi-au instaurat dominaŃia după perioada 1290-1291 între
Balcani şi CarpaŃi. łarii bulgari şi cneazul sârb erau supuşi de către hanul Nogai. Tătarii ar fi
unificat, prin cucerire, formaŃiunile politice româneşti. DominaŃia tătară a dispărut însă după
moartea hanului, iar Ńările balcanice, profitând de slăbiciunea tătarilor s-au debarasat de

5
„totam terram de Zeurino cum alpibus ad ipsam pertinentibus et aliis attinentiis omnibus pariter cum kenazatibus
Joannis et Farcasii usque ad fluvium Olth”, iar „a fluvio Oluh et alpibus Ultrasiluanis totam Oumaniam”. A se
vedea Diploma IoaniŃilor – Text latin, traducere din Documenta Romaniae Historica, vol I, Ed. Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977, p. 23.
suzeranitatea lor. Aceşti factori, precum criza politică internă a Ungariei şi slăbirea dominaŃiei
tătarilor a favorizat afirmarea tendinŃelor de autonomie ale formaŃiunilor statale româneşti.
În cronicile din łara Românească, începutul procesului de unificare este corelat cu
venirea din łara Făgăraşului a legendarului Negru Vodă (sau Radu Negru Vodă), care, prin anul
1290, a descălecat la Câmpulung, punând bazele łării Româneşti în stânga Oltului. Până atunci,
cetatea Câmpulungului a fost un avanpost al regatului maghiar, un important sediu al comunităŃii
catolice pentru saşi şi maghiari, situat pe drumul comercial ce lega Transilvania de Dunărea de
Jos şi de Marea Neagră. Această cetate a devenit prima reşedinŃă a łării Româneşti, locul unde
au fost îngropaŃi primii voievozi.
În acelaşi an a murit Ladislau al IV-lea, supranumit „Cumanul”, iar criza din Ungaria s-a
accentuat. Succesorul său, Andrei al III-lea al Ungariei, a încercat să restaureze autoritatea
regală, dar s-a ciocnit de interesele nobilimii maghiare care s-a opus cu forŃă. A convocat adunări
regionale – congregaŃiile nobiliare. În anul 1291, s-a dus în Transilvania unde a convocat o altă
congregaŃie, la care au participat nobilii, maghiarii, saşii, secuii şi românii. A încercat să
reglementeze problemele din Transilvania, fiind restaurată stăpânirea magistrului Ugrinus asupra
a două sate din łară Făgăraşului.
În anul 1301, moare regele Andrei III şi Dinastia Arpadiană se stinge. S-au declanşat
dispute pentru tronul Ungariei, criză internă prelugindu-se până în anul 1325. În cele din urmă,
Carol Robert de Anjou, sprijinit de papalitate, a câştigat coroana în 1308. Şi-a stabilit reşedinŃa la
Timişoara, în apropierea graniŃelor łării Româneşti. Unul dintre marii nobili oponenŃi, banul
Teodor, şi-a concentrat forŃele în cetatea Mehadiei, unde a fost asediat timp de câteva luni de
către trupele regale. Regele maghiar şi noul domnitor român din sudul CarpaŃilor după anul
1310, Basarab I (numit domnitor chiar de rege), au colaborat în asedierea cetăŃii banului Teodor.
Se spune că Basarab I ar avea origine cumană. În timpul domniei sale, procesul de
formare a łării Româneşti s-a finalizat. Într-o diplomă a regelui maghiar Carol Robert de Anjou,
din 1324, apare numele voievodului Basarab, denumit „voievodul nostru transalpin”, cu
reşedinŃa la Argeş. Documentul atestă schimburile de solii şi relaŃiile paşnice, dar şi pretenŃiile de
suzeranitate ale regelui maghiar. Domnitorul era popular în rândul nobilimii maghiare, astfel că
relaŃiile dintre domnitor şi regele maghiar s-au înrăutăŃit după anul 1325. Basarab dorea să
continue procesul de unificare a teritoriilor sud-carpatice, iar regele dorea să refacă autoritatea
anterioară anarhiei asupra acestei regiuni.
Legăturile cu regalitatea maghiară aveau să se înăsprească brusc, voievodul muntean
refuzând să mai plătească tribut şi ocupând Banatul de Severin şi cetatea Severinului. Conştient
de situaŃia internă nesigură, Carol Robert a trimis solii cu propuneri de pace, încercând să-l aducă
sub ascultare, însă a fost în zadar. Astfel, la începutul lui septembrie 1330, oastea maghiară a
pătruns în łara Românească prin zona PorŃilor de Fier, profitând de înfrângerea de la Velbužd a
românilor, tătarilor şi soldaŃilor Ńaratului bulgar.
Dorind să evite un război sângeros, Basarab a trimis o solie regelui ungar, prin care
renunŃa la Banatul Severinului şi se obliga să plătească o despăgubire de 7.000 de mărci de argint
– o sumă ce atestă starea înfloritoare a economiei łării Româneşti. Carol Robert de Anjou a
refuzat şi, atras de promisiunile şi intrigile curtenilor săi, a neglijat potenŃialul militar al
voievodului român. Oastea maghiară a pătruns în łara Românească prin regiunea Severinului, pe
care a ocupat-o, a numit în funcŃia de Ban o persoană din anturajul său , apoi a traversat Oltenia
şi a ajuns la cetatea Argeşului.
Între 9 şi 12 noiembrie 1330 s-a desfăşurat Bătălia de la o Posadă. Ghizii români puşi la
dispoziŃia regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le
pregătise o capcană. După trei zile, însuşi regele Carol Robert şi-a schimbat veşmintele cu ale
unui supus şi, deghizat, a reuşit să fugă, scăpând cu viaŃă. Drumul de întoarcere al armatei
maghiare a fost foarte probabil prin Culoarul Rucăr-Bran, cel mai important drum de comunicare
între cei două versanŃi ale CarpaŃilor în momentul respectiv. Drumul de-a lungul văii Oltului a
fost intens practicat abia în perioadele următoare. De aceea, Posada, locul unde Basarab a învins
armata regelui maghiar, trebuie plasată undeva pe acest traseu: de la cetatea Argeşului către
Bran. Vestea înfrângerii regelui maghiar a ajuns şi la urechile Papei Ioan al XXII-lea, care, într-o
scrisoare din august 1331, îl felicita pe Carol Robert că a scăpat teafăr din cursa ce i-a fost
pregătită.

DESCĂLECATUL MOLDOVEI
În nord-estul Moldovei, este atestată în perioada secolelor IX-X łara SipeniŃului.
Cronicarul Dimitrie Cantemir menŃionează prezenŃa altor Ńări, ale berladnicilor, în zona
Bârladului, ale brodnicilor, în sudul Moldovei, şi ale bolohovenilor, în nordul Basarabiei şi al
Transilvaniei. Au fost pomenite şi alte formaŃiuni prestatale – codrii (Codrii Cosminului, Codrii
Lapuşnei, Codrii HerŃei), câmpurile lui Dragoş şi Vlad, ocoalele, în zonele Câmpulung sau
Vrancea. Cel mai mare voievodat era Moldova, cu reşedinŃa la Baia, cetate semnalată de surse
încă din anul 1200.
Contextul extern al constituirii Moldovei ca stat feudal de sine stătător este legat de
politica regatului Ungariei, Poloniei, de cnezatele ruseşti de Kiev şi Halici, precum şi de invazia
mongolă şi cea tătară din această zonă. Un rol important în afirmarea independenŃei Moldovei l-a
avut şi ruptura dintre łara Românească, stat feudal independent la vremea respectivă şi regatul
Ungariei. Actul care a consacrat ruptura între Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I şi Ludovic de
Anjou a fost crearea, în acord cu Patriarhia din Constantinopol, a Mitropoliei łării Româneşti. În
temeiul acestui acord, „marele voievod”, titulatură care exprimă întâietatea voievodului de Argeş
faŃă de ceilalŃi voievozi – e investit şi cu titlul de ,,avthentis”, adică „autocrat”, „domn-de-sine-
stăpânitor”. Acest nou titlu exprimă nu numai o putere sporită înăuntru, în raport cu ceilalŃi
voievozi şi cu boierimea, ci şi o înălŃare a statutului Ńării pe plan extern; implicaŃia principală de
politică externă a noului titlu fiind revendicarea pentru domn a unei puteri de sine stătătoare,
derivată direct de la Dumnezeu, şi nu de la altă putere lumească. Dar această revendicare înfrunta
direct suzeranitatea lui Ludovic, pretenŃia acestuia de a avea dreptul să-l investească pe
voievodul „transalpin” în voievodatul Tării Româneşti. Actul din anul 1359 al lui Nicolae
Alexandru, înfăptuit în cooperare cu BizanŃul, reprezintă contestarea categorică a pretenŃiei lui
Ludovic de a exercita o autoritate superioară asupra łării Româneşti.
Pe de altă parte, cnezatele ruseşti de la Kiev şi Halici îşi exercitau autoritatea în spaŃiul
moldovean. Invazia mongolă a înlăturat stăpânirea rusă. Înainte de invazia mongolă, în sudul
Moldovei, s-a înfiinŃat în anul 1227 o episcopie a cumanilor, supusă arhiepiscopiei maghiare din
Esztergom, maghiarii exercitându-şi autoritatea prin intermediul Bisericii. După un secol de
stăpânire mongolă, au apărut factori care au favorizat întemeierea Ńării Moldovei.
Odată cu acŃiunea łării Româneşti s-a produs şi răscoala Moldovei împotriva dominaŃiei
ungare instaurate în anii precedenŃi. Singurele informaŃii provin din diploma acordată de rege la
20 martie 1360 lui Dragoş, fiul lui Jula, care a câştigat merite deosebite în „restaurarea”
dominaŃiei angevine în ceea ce regele numea „Ńara noastră a Moldovei” Campania din anul 1345
condusă de voievodul Transilvaniei, Dragoş, a determinat restrângerea ariei de dominaŃie tătară
la estul CarpaŃilor şi formarea unui pol de putere maghiară în regiune. Succesul maghiar a fost
revelat de încercarea de a restaura episcopia Milcoviei, ce a aparŃinut cumanilor. Din regiunea
sudică, maghiarii s-au extins către nord, cuprinzând formaŃiunile politice româneşti existente.
Dragoş de Maramureş a fost în mod cert numit de regele maghiar în fruntea teritoriilor
moldoveneşti cucerite de oastea maghiară în urmă campaniilor anti-mongole, înfiinŃând o marcă
de graniŃă, de apărare – unitate politico-teritorială şi militară condusă de Dragoş din Giuleşti,
voievod de Maramureş, cu capitala la Baia.
După doi ani de domnie, i-a urmat la conducerea mărcii fiu său, Sas, a cărui conducere a
durat patru ani. În anul 1359, pe tron a urcat unul dintre fii acestuia, Balc, care se confruntă cu un
fost voievod de Maramureş, Bogdan I de Cuhea şi cu o răscoala moldovenească împotriva
dominaŃiei maghiare, fiind necesară intervenŃia unei oaste din Transilvania, care să readucă
Moldova sub autoritatea regelui maghiar. Simultan, doi fraŃi, Petru şi Ştefan, şi-au disputat tronul
în nordul Moldovei, în conflictul lor intervenind trupele poloneze şi maghiare.
Fiind un „infidel notoriu”, Bogdan, în fruntea boierimii locale revoltate împotriva
coroanei maghiare, a părăsit Maramureşul, împreună cu familia şi acoliŃii săi şi, prin luptă, a
proclamat autonomia Moldovei, îndepărtându-l pe urmaşul lui Dragoş, Balc.
NemulŃumit, Ludovic de Anjou a întreprins, între anii 1359 şi 1365, o serie de expediŃii
de pedepsire a lui Bogdan, dar fără succes. ExpediŃia în Moldova, desfăşurată sub comanda lui
Ludovic, a debutat la sfârşitul anului 1359 şi la începutul anului 1360. Participarea cnezimii
maramureşene la expediŃia din Moldova şi locul deosebit care i-a fost rezervat au avut nu numai
însemnătate militară, dar şi politică. Ca urmare a înfrângerilor suferite de armata maghiară,
Ludovic de Anjou a devenit conştient de imposibilitatea de a stăpâni direct Moldova şi de a
menŃine sub controlul său Ńara românească de la răsărit de CarpaŃi, cu concursul cnezilor
maramureşeni.
La 2 februarie 1365, regele Ungariei, Ludovic, recunoaşte eşecul oamenilor săi în
Ungaria şi acceptă succesul lui Bogdan printr-un document ce poate fi considerat un act de
naştere a noului stat, recunoscut de puterile străine.
Formula mărcii regale sub un voievod român, de strictă fidelitate faŃă de rege, eşuase.
Succesul lui Bogdan se explică prin ajutorul diplomatic şi, probabil, militar pe care l-a primit din
partea lituanienilor şi tătarilor. Descoperiri arheologice recente indică chiar o posibilă relaŃie de
vasalitate faŃă de Hoarda de Aur. Procesul de unificare a teritoriilor de la est de CarpaŃi a
continuat până în timpul lui Roman I, care a reuşit să adauge şi regiunile sudice, până la mare.
Cel de al doilea stat român îşi găsise, la rândul său, drumul spre existenŃa de sine stătătoare, care
avea să fie consolidată, precum cea a łării Româneşti, printr-un şir de lupte împotriva tendinŃelor
restauratoare ale regalităŃii angevine.

5. FORMAREA DOBROGEI
În regiunea Dunării de Jos, unde condiŃiile de locuire erau prielnice, populaŃia era
numeroasă şi comerŃul înfloritor. PrezenŃa unor formaŃiuni politice proprii în Dobrogea este
atestată încă din secolele IX-X. Ele dispuneau de o situaŃie economică destul de înfloritoare, cu o
însemnată producŃie meşteşugărească şi cu negoŃ, iar căpeteniile lor politice aveau aşezări
întărite, dintre care unele au fost ocupate de bizantini, iar altele, care s-au împotrivit acestora, au
fost distruse. DominaŃia politică a BizanŃului nu s-au putut consolida îndeajuns, deoarece
înŃelegerea dintre noii stăpânitori şi feudalii locali nu a dăinuit mult. Când împrejurările externe
îi favorizează – atacuri ale bulgarilor, pecenegilor etc. –, feudalii locali, căutând să-şi
redobândească autonomia pierdută, se răscoală, punând în primejdie stăpânirea bizantină în
aceste părŃi.
 Conform cronicii lui Nestor, cronicar rus din secolul al XII-lea, cneazul de Kiev, chemat
de bizantini să lupte împotriva bulgarilor, a descoperit în acele zone dobrogene nu mai puŃin de
80 de goroduri-cetăŃi şi locuri întărite. În jurul celor mai importante goroduri au apărut şi primele
formaŃiuni prestatale, având în frunte diverşi conducători locali. O inscripŃie slavonă, datată din
anul 943 şi descoperită lângă comuna Mircea Vodă (ConstanŃa), îl menŃionează pe jupanul
Dimitrie. O altă inscripŃie târzie, datată din anul 992, descoperită la mănăstirea rupestră de la
Basarabi-Murfatlar din ConstanŃa, îl pomeneşte pe jupanul Gheorghe.
Scriitoarea bizantină Ana Comnena, în lucrarea sa Alexiada, scrisă între anii 1137 şi 1148
în cinstea tatălui său, împăratul Alexios I, arată faptul că pe malul drept al Dunării, începând cu
Dârstor, existau, spre sfârşitul secolului al XI-lea (1086-1091), trei formaŃiuni teritoriale,
cârmuite de feudali locali: Tatos, Sestlav şi Satza. Împotriva lor se organizează o expediŃie
militară condusă de Alexios Comnenul, în anii 1091-1092. Dar asediul Dârstorului eşuează şi,
lângă Preslavul Mare, bizantinii sunt zdrobiŃi într-o mare bătălie. ForŃele dobrogene, dintre care o
parte se aflau sub conducerea lui Tatos, pătrund adânc în Balcani şi numai după un timp armata
bizantină izbuteşte să le învingă în lupta de la Lebunion (anul 1091).
Autonomia locală s-a menŃinut în tot timpul stăpânirii bizantine, fiind mai accentuată in
secolul al XII-lea, când, în cadrul sistemului inaugurat de Comneni pentru întreg teritoriul
statului bizantin, se constată şi la Dunărea de Jos dezvoltarea autonomiilor orăşeneşti, a
imunităŃilor de caracter feudal acordate căpeteniilor şi o lărgire a autorităŃii bisericeşti.
În secolul al XIV-lea, s-a format şi în Dobrogea o entitate statală de sine stătătoare, care a
jucat un rol politic important în viaŃa politică a Peninsulei Balcanice. În urma fărâmiŃării
stăpânirilor lui Sviatoslav, imediat după perioada 1320-1322, fosta „Ńară a Cavarnei” (Ńinutul
dintre Varna şi Caliacra) se constituie într-o formaŃiune politică proprie, care, în anul 1325,
apare, sub raport bisericesc, legată de autoritatea ecleziastică a BizanŃului şi este pomenită într-o
diplomă a łarului Ioan Asan al II-lea, ca parte componentă a Ńaratului bulgar.
În anii următori, slăbirea celui de-al doilea łarat Bulgar şi frământările din BizanŃ
favorizează afirmarea noului stat autohton la Dunărea de Jos, iniŃial sub conducerea lui BaliŃă
(Balika) şi apoi sub conducerea urmaşului acestuia, despotul Dobrotici (DobrotiŃă). În anul 1354,
împăratul bizantin Ioan Paleologul recunoaşte autonomia despotului Dobrotici care stăpânea
teritoriul Dobrogei. La conducerea noii formaŃiuni statale independente, lui Dobrotici îi urmează,
în anul 1386, fiul său, Ivancu, care poartă şi el titlul de „despot”. Acesta, deşi aflat, din punct de
vedere politic şi militar, între presiunea a două forŃe duşmane superioare, hotărâte să distrugă
statul dobrogean – la nord, genovezii şi la sud, turcii – reuşeşte să păstreze stăpânirile
înaintaşului său, bate monedă proprie de aramă cu inscripŃie în limba greacă şi încheie un tratat
de comerŃ cu genovezii. Abia sub conducerea lui Mircea cel Bătrân Dobrogea este alipită łării
Româneşti, în anul 1388, pentru ca, în anul 1420, Dobrogea să fie anexată Imperiului Otoman.