Retorica aristoteliana

Domeniul retoricii s-a dezvoltat mereu intr-o, ambivalenta atat fata de relatia cu sfera chestiunilor
politice, cat si fata de raportul cu filosofia. In Atena secolului al V-lea i.Hr., aceste raporturi apar evidente:
desi omniprezenta in viata cetatii, retorica era instrumentalizata, pe de o parte, in relatia cu politica, iar pe
de alta parte, in cadrul legaturii ei speciale cu filosofia.

Practic, condiția aparent instabila a retoricii porneste de la o cerinta a statutului ei teoretic;

fundamentata pe un ansamblu de tehnici comunicative, retorica nu poate actiona pe deplin decat in
anumite conditii:

1) daca structurile societatii permit comunicarea între indivizi sau intre indivizi si institutii;

2) daca structura internă a retoricii nu se fundamenteaza numai pe constructia unor forme

argumentative prestabilite sau pe cercetarea figurilor limbajului, ci scopul ei are în vedere si dezbaterea
libera a opiniilor, a tezelor, a ipotezelor etc. Fără aceste două conditii, retorica, inteleasa ca teorie a
comunicarii, si-ar pierde caracterul sau argumentativ si ar fi redusa fie la un formalism in cadrul limbajului,
fie la o suma de clisee comunicative.

În acest context, retorica aristoteliană apare în primul rând ca o atitudine împotriva sofiștilor
care confundau retorica cu știința politică și în al doilea rand Aristotel reabilitează Retorica din punct de
vedere gnoseologic, prezentțn-o ca o artă a vorbirii și a convingerii despre adevăr.

Teza fundamental a Retoricii, din punct de vedere a posibilității cunoașterii, este relația de
corespondență dintre retorică și dialectic, prin care discursul capătă eficiență logică argumentativă.

Eficiența retoricii aristoteliene în plan social-politic a făcut ca de-a lungul timpului ea sa intre și
în atenția predicatorilor creștini, care erau dispuși să să se ”înarmeze” cu toate mijloacele vremii pentru
a convinge poporul de Adevărul-Hristos. Instruirea predicatrilor creștini la scolile de retorică ale vremii,
le-a conferit acestora nu numai avantajul elocinței, ci și statutul de oratori prin care erau mai credibili și
în fața neamurilor păgâne.

Pe acest fundal, retorica aristoteliană devine necesară oricărui orator care vrea sa vorbeasca cu
autoritate, oferind o posibilitate decisiva de a prezenta adevarul intr-o forma deosebit de
convingătoare.