EFECTELE OBLIGAȚIILOR

În dreptul roman, ca și în dreptul modern, obligațiile generează efecte normale și

efecte accidentale.
Efectele normale ale obligației constau în executarea ei, astfel încât creditorul să-și
poată valorifica dreptul de creanță. Dar în legătură cu executarea obligațiilor, trebuie să facem
distincție între obligațiile contractuale și obligațiile delictuale, deoarece obligațiile contractuale
sunt guvernate de principiul relativității efectelor contractului.
Potrivit acestui principiu “RES INTER ALIOS ACTA, ALIIS NEQUE
NOCERE NEQUE PRODESSE POTEST” (contractele încheiate între unii nici nu vatămă,
nici nu profită altora), astfel că orice contract produce efecte numai între părți.
Prin conceptul de părți trebuie să înțelegem persoanele care au încheiat contractul,
moștenitorii acelor persoane și creditorii chirografari (simplii creditori) ai persoanelor care au
încheiat contractele.
Din principiul general al relativității efectelor contractului se desprind alte 3
principii cu aplicațiune specială:
1. Principiul nulității stipulațiunii pentru altul
2. Principiul nulității promisiunii pentru altul
3. Principiul nereprezentării în contracte

1. Principiul nulității stipulațiunii pentru altul s-a impus în legătură cu funcțiile pe care le-a
îndeplinit stipulațiunea în dreptul roman, căci stipulațiunea este un contract solemn în formă
verbală, încheiat prin întrebare și răspuns și îmbracă 2 forme:
 stipulațiunea obișnuită – Gaius - Primus îl întreabă pe Secundus: "Promiți să-mi dai
100?", iar Secundus spune "Promit!". Această stipulațiune este valabilă întrucât
urmează să-și producă efectele între părți.
 stipulațiunea pentru altul – Gaius - Primus îl întreabă pe Secundus: "Promiți să-i dai
100 lui Tertius?", iar Secundus răspunde "Promit!". Această stipulațiune este nulă și
față de Primus pentru că Primus nu are interes în contract și față de Teritus, deoarece
el nu a participat la contract.
 Stipulațiunea pentru altul prezintă utilitate practică. Spre exemplu, Primus are o
creanță de 200 față Secundus și o datorie de 100 față de Tertius. În acest caz, prin plata făcută de
Secundus lui Tertius se vor stinge două datorii, adică datoria lui Secundus față de Primus și
datoria lui Primus față de Tertius.
De aceea, romanii au creat un procedeu juridic prin care stipulațiunea pentru altul,
deși rămânea nulă, devenea totuși executorie. Acest mecanism este denumit stipulatio poene
(penalitate) sau stipulația unei penalități. Potrivit acestui sistem, după ce se încheia stipulațiunea
pentru altul, se mai încheia o stipulație, cea a penalității, ocazie cu care Primus îl întreabă pe
Secundus: "Dacă nu-i vei plati 100 lui Tertius, promiți să-mi platești mie 500?", iar Secundus
răspunde "Promit!". Aceasta stipulațiune a penalității este valabilă, astfel încât dacă Secundus nu
executa stipulațiunea nevalabilă, va trebui s-o execute pe cea valabilă și să plătească de 5 ori mai
mult (în exemplul nostru). De aceea, Secundus are tot interesul să execute stipulațiunea
nevalabilă și astfel, ea devine executorie, deși rămâne tot nevalabilă.

2. Principiul nulității promisiunii pentru altul

Gaius - Primus îi promite lui Secundus că Tertius îi va da 100. Această promisiune
este nulă și față de Primus, și față de Tertius. Față de Primus, ea este nulă întrucât Primus nu a
promis fapta sa or, obiectul obligației trebuie să constea într-o prestațiune pe care debitorul o
face creditorului său. Ea este nulă și față de Tertius, întrucât neparticipând la încheierea
contractului, Tertius nu a promis nimic.
Și promisiunea pentru altul, ca și stipulațiunea pentru altul, prezintă interes practic și
de aceea jurisconsulții i-au modificat forma de așa manieră încât promisiunea pentru altul să
devină valabilă. Potrivit formei modificate, Primus îi promite lui Secundus că va proceda de așa
manieră încât să-l determine pe Tertius să-i dea 100. Această promisiune este valabilă. Iar dacă
Tertius nu-i va plăti lui Secundus ceea ce i-a promis Primus, atunci Secundus va intenta acțiunea
împotriva lui Primus și o va intenta cu succes.

3. Principiul nereprezentării in contracte

Prin reprezentare în contracte înțelegem sistemul potrivit căruia un pater familias
denumit reprezentat se obligă prin contractul încheiat de un alt pater familias denumit
reprezentant.
 Multă vreme, aproximativ 5 secole, romanii nu au admis reprezentarea în contracte,
deoarece se opunea principiul relativității. Pe de altă parte, în epoca foarte veche, în condițiile
economiei naturale, contractele se încheiau foarte rar, erau adevărate evenimente în viața
cetățeanului și de aceea problema reprezentării în contracte nu se punea în practică. Către
sfârșitul Republicii însă, odată cu dezvoltarea comerțului, a afacerilor, în mod frecvent cetățenii
romani erau interesați să încheie contracte în același moment în locuri diferite și de aceea
reprezentarea în contracte a devenit o necesitate juridică pe care o impunea practica socială. Așa
se face că s-au inițiat o serie de reforme prin care s-a admis, mai întâi, repezentarea imperfectă în
contracte, iar mai târziu, a fost admisă în anumite cazuri chiar și reprezentarea perfectă.
 În cazul reprezentării perfecte, persoana reprezentantului dispare, iar efectele contractului
se produc direct asupra reprezentatului, în sensul că, deși contractul a fost încheiat de
reprezentant, reprezentatul este acela care devine creditor sau debitor.
 În cazul reprezentarii imperfecte, reprezentatul se obligă alături de reprezentant, astfel
încât creditorul are 2 debitori: și pe reprezentant și pe reprezentat.
o dacă intenționează să-l urmărească în justiție pe reprezentant, creditorul va intenta
împotriva lui acțiunea directă izvorâtă din contractul pe care l-a încheiat cu
reprezentantul.
o dacă intenționează să-l urmărească în justiție pe reprezentat, creditorul va intenta
împotriva lui o acțiune utilă, care va avea formula redactată cu transpozițiune, căci
în intentio a formulei va figura numele reprezentantului, pentru că el a încheiat
contractul, iar în condemnatio va figura numele reprezentatului, pentru că el
participă la dezbaterile procesului și urmează să suporte efectele sentinței.
Însă creditorul nu poate intenta ambele acțiuni, iar în funcție de calitatea
reprezentantului, reprezentarea în contracte poate fi activă (atunci când reprezentantul are
calitatea de creditor) și pasivă (atunci când reprezentantul are calitatea de debitor).

Primul pas în direcția repezentării în contracte s-a făcut prin sistemul acțiunilor cu
caracter alăturat, sistem care a fost creat în legătură cu sporirea capacității de a se obliga a
fiului de familie căci, în epoca veche, fiul de familie nu putea încheia contracte în nume propriu,
ci numai împrumutând capacitatea lui pater familias și cu condiția ca prin efectul acelor
contracte, pater familias să devină creditor.
 Însă acest sistem s-a putut aplica numai câtă vreme contractele au fost unilaterale,
deoarece numai la contractele unilaterale o parte are calitatea de creditor, iar cealaltă calitatea de
debitor. Spre sfârșitul epocii vechi (Republicii) au apărut contractele bilaterale, în cazul cărora
ambele părți au în același timp și calitatea de creditor și calitatea de debitor, iar din acel moment,
fiul de familie nu-l mai putea face pe pater familias creditor, fără să-l faca și debitor. Astfel, fiul
de familie nu mai putea contracta.
De aceea, pretorul a inițiat o reformă prin care a admis că în 5 cazuri determinate
fiul de familie să se poată obliga în nume propriu, obligându-l în același timp, cu caracter
alăturat, și pe pater familias, astfel încât creditorul avea 2 debitori: și pe fiul de familie și pe pater
familias. Dacă intenționa să îl cheme în justiție pe fiul de familie, creditorul intenta împotriva lui
acțiunea directă izvorâtă din contractul pe care îl încheiase cu fiul de familie, iar dacă intenționa
să-l urmărească în justiție pe pater familias, intenta împotriva lui acțiunea cu caracter alăturat,
care avea o formulă redactată cu transpozițiune, deci în intentio trebuia să apară numele fiului,
iar în condemnatio numele lui pater.
Aceste 5 acțiuni cu caracter alăturat sunt denumite:
1. Actio quod iussu - era acordată de pretor împotriva lui pater familias atunci când îl
împuternicise pe fiu să încheie un anumit contract (ex: vânzare, închiriere).
2. Actio exercitoria - era dată împotriva lui pater familias atunci când îl împuternicise pe
fiu să exercite un comerț pe mare.
3. Actio institoria - se dădea împotriva lui pater familias atunci când îl împuternicea pe fiu
să exercite un comerț pe uscat.
4. Actio de peculio et de in rem verso (acțiune cu privire la peculiu și la câștig) - se dădea
împotriva lui pater familias atunci când fiul făcea acte de comerț cu bunurile din peculiul
său fără știrea și fără aprobarea lui pater familias.
5. Actio tributoria - se dădea împotriva lui pater familias atunci când fiul făcea acte de
comerț cu bunurile din peculiul său fără aprobarea expresă a lui pater familias, cu toate că
pater familias cunoscuse și tolerase acele acte de comerț.

Analizând mecanismul acestor acțiuni, constatăm că sistemul acțiunilor cu caracter

alăturat întrunește unele din condițiile necesare repezentării în contracte, de vreme ce pater
familias se obligă printr-un contract pe care nu l-a încheiat el însuși. Cu toate acestea, sistemul
nu întrunește toate condițiile necesare reprezentării în contracte, deoarece el nu funcționează în
relațiile dintre doi paters familias, ci numai în relațiile dintre pater familias și fiu.
De aceea, pretorul a mai inițiat o reformă prin care a acordat actio exercitoria și
actio institoria împotriva acelui pater familias care l-a împuternicit pe un alt pater familias să
exercite un comerț pe mare sau pe uscat. În acest stadiu, mecanismul reprezentării în contracte
este gata elaborat, dar el nu funcționează pe scară generală (nu se aplică la toate contractele), ci
se aplică numai la contractele încheiate în legătura cu ce se întâmplă pe mare sau pe uscat.
De aceea, jurisconsuțtii au intervenit și au creat o nouă acțiune denumită actio quasi
institoria, care era dată împotriva acelui pater familias care l-a împuternicit pe un alt pater
familias să încheie un contract indiferent în ce domeniu. Ceea ce înseamnă că reprezentarea în
contracte s-a extins la toate contractele și funcționa pe scară generală, dar numai în formă
imperfectă, întrucât și reprezentantul și reprezentatul erau debitori. Dacă creditorul intenționa să-
l cheme în justiție pe reprezentant, intenta împotriva lui acțiunea directă, iar dacă îl chema în
justiție pe reprezentat, intenta acțiunea quasi institoria.

Cu timpul însă, romanii au admis și reprezentarea perfectă în contracte, dar nu pe

scară generală, ci numai în anumite cazuri, astfel ei au admis 1 caz de reprezentare perfectă
activă și 2 cazuri de reprezentare perfectă activă și pasivă (la tutelă se acordă și pupilului acțiune
împotriva terțului cu care a contractat tutorele; mutuum și plata lucrului nedatorat).
Reprezentarea perfectă activă a fost admisă numai în cazul reprezentantului
insolvabil, deoarece în sistemul nereprezentării, dacă reprezentantul dobândea calitatea de
creditor prin contractul pe care l-a încheiat din împuternicirea reprezentatului, acel drept de
creanță intra în patrimoniul reprezentantului, urmând ca prin alte acte distincte, repezentantul să
transmită valoarea creanței asupra repezentatului. Dacă repezentantul devine insolvabil, el este
supus executării silite, iar bunurile sale sunt puse în vânzare de către creditorii săi, printre care și
reprezentatul. Întrucât reprezentantul este insolvabil, reprezentatul va veni în concurs cu ceilalți
creditori ai reprezentantului și nu va putea să-și valorifice dreptul de creanță integral, ci numai în
parte. De aceea, s-a stabilit că ori de câte ori reprezentantul devine insolvabil, dreptul de creanță
să nu mai intre în patrimoniul său, ci să treacă direct în patrimoniul reprezentatului și astfel,
reprezentatul nu mai vine în concurs cu creditorii reprezentantului, ci își valorifică dreptul de
creanță integral.
 În materie contractuală, fiul de familie are o capacitate limitată de a se obliga în nume
propriu, pe când, în materie delictuală, fiul de familie are o deplină capacitate de a se obliga în
nume propriu, ceea ce înseamnă că răspunde în nume propriu pentru delictul pe care l-a comis.
Însă, deși răspunderea fiului de familie era proprie, ea avea loc în condiții speciale, deoarece fiul
de familie nu avea patrimoniu propriu, iar această răspundere specială a funcționat în 2 sisteme
pe care le denumim sistemul noxalității ("noxa" = delict) și sistemul acțiunilor noxale.
În sistemul noxalității, dacă fiul de familie comitea un delict, pater familias avea 2
posibilități:
 fie să-l abandoneze pe fiul delincvent în mâinile victimei delictului, pentru ca victima să-
și exercite dreptul de răzbunare, dovadă că răspunderea fiului pentru delictul comis era
proprie;
 fie să-i plătească victimei o sumă de bani cu scopul de a răscumpăra dreptul de răzbunare
al victimei, ipoteză în care fiul de familie era exonerat de răspundere și rămânea sub
puterea lui pater familias.
Cu timpul însă, s-a constatat că pater familias nu are și a treia posibilitate, aceea de a
face dovada nevinovației presupusului delincvent și de aceea, au fost create acțiunile noxale.

Acțiunea noxală era pusă la dispoziția victimei delictului pentru a o intenta împotriva
lui pater familias al presupusului delincvent cu scopul de a verifica dacă pater familias
intenționează sau nu să facă dovada nevinovației presupusului delicvent.
Așadar, pater familias nu era obligat să se judece, iar dacă pater familias nu accepta să
se judece, atunci se aplica sistemul noxalității. Dacă pater familias accepta să se judece și pierdea
procesul, în sensul că nu putea face dovada nevinovăției presupusului delincvent, atunci iarăși se
aplica sistemul noxalității. Dacă accepta să se judece și câștiga procesul, făcând dovada
nevinovației presupusului delincvent, atunci fiul de familie era exonerat de răspundere și
rămânea sub puterea lui pater familias.
Însă, pentru intentarea acțiunilor noxale erau necesare anumite condiții:
 era necesar să fie vorba despre un delict privat, întrucât numai delictele private puteau fi
răscumpărate prin plata unei sume de bani;
 acțiunea noxală era intentată cu succes numai împotriva acelui pater familias care l-a avut
pe presupusul delincvent sub puterea sa întregul interval de timp cuprins între momentul
intentării acțiunii și momentul lui litis contestatio, căci dacă în acel interval de timp
presupusul delincvent trecea sub puterea altui pater familias, era necesar ca victima să
intenteze o nouă acțiune împotriva noului pater familias, potrivit adagiului autentic roman
NOXA CAPUT SEQUITUR, adică delictul îl urmează pe delincvent;
 era necesar ca victima delictului să nu-l fi avut sub puterea sa pe presupusul delincvent
niciun moment în intervalul de timp cuprins între momentul comiterii delictictului și
momentul intentării acțiunii, întrucât dacă victima l-ar fi avut sub puterea sa pe
presupusul delincvent un singur moment în acel interval de timp, și-ar fi putut exercita
dreptul de răzbunare, iar dacă nu și-a exercitat dreptul de răzbunare înseamnă că a
renunțat la acel drept, iar dacă a renunțat la dreptul de răzbunare, înseamnă că a renunțat
și la acțiunea noxală, deoarece acțiunea noxală nu este altceva decât reflexul pe plan
juridic al dreptului de răzbunare. Cu alte cuvinte, cine renunță la dreptul de răzbunare,
renunță și la actiunea noxală.