PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

CAPITOLUL 1

La sfârșitul acestui capitol studenții vor fi capabili să:

- definească și caracterizeze grupul
- identifice principalele caracteristici ale grupurilor sociale
- înțeleagă specificul grupului în psihologia socială
- cunoască procesele de grup

GRUPUL ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

1.Conceptul de grup, definiția grupului în psihologia socială

Studierea sistematică a diverselor grupuri sociale constituie obiectul de

studiu pentru mai multe discipline, dar, de analiza legităților mai generale ale
existenței, a structurii și procesualității lor, se ocupă în special sociologia și
psihologia socială.
Grupul uman reprezintă o realitate inevitabilă pentru individ și societate,
individul uman nu poate trăi înafara grupului decât temporar și nu poate ajunge
ființă umană propriu-zisă. Procesul de socializare se desfășoară în grupuri și
colectivități umane-familie, școală etc., iar ființele care sunt lipsite de acest proces
nu numai că nu devin ființe sociale complexe, dar nu au nici caracteristicile
fundamentale ale omului: vorbire, gândire abstractă, mers biped. Pe de altă parte,
societățile nu există și nu funcționează în afara indivizilor, ele sunt compuse din
grupuri, comunități, instituții. Astfel, grupurile sunt realitatea necesar intermediară
dintre individ și societate, ele sunt necesare atât pentru funcționarea societății ca
întreg, cât și pentru existența și împlinirea personalității umane.
Grupul joacă un rol decisiv în evoluția persoanei, ca și principalul mijloc de
socializare și integrare socială, contribuie decisiv la transmiterea valorilor unei
societăți, oferă securitate și mijloace de afirmare pentru individ și răspunde
nevoilor de asociere și de apartenență ale ființei umane. Grupul este și un mediu și
mijloc de învățare a unor roluri sociale, formează competențe de evaluare a altora
și poate contribui la dezvoltarea conștiinței de sine a membrilor săi.
 Noțiunea de ,,grup” își are originea în limba italiană (groppo sau gruppo) sau
în limba franceză -groupe-, reprezentând o reuniune de persoane. Referiri la
fenomene colective se găsesc și în dialogul ,,Republica`` al lui Platon și în
,,Politica`` lui Aristotel. Teoria grupurilor, care a cunoscut o dezvoltare accelerată
în Statele Unite, pătrunde în științele sociale pe la mijlocul secolului trecut,
perioadă în care se manifestă un proces rapid de restructurare în organizarea și
stilul vieții cotidiene, precum și a sistemului de valori.
În sociologie, grupul social are un sens mai larg, semnificând o relație
socială sau interindividuală, o unitate socială, o legătură, o clasă de indivizi cu
caracteristici comparabile și care întrețin unele relații. În sensul cel mai larg,
grupurile sociale sunt ansambluri de persoane diferite ca mărime, care au un grad
mai înalt sau mai redus de structurare și o durată mai mare sau mai mică a
interacțiunii și influenței interpersonale. Psihologia socială este preocupată
îndeosebi de grupul de dimensiuni reduse, numit și grup mic sau grup restrâns.
Aceste grupuri au fost descrise pentru prima dată de către C. Cooley, în lucrarea
Social Organization (1909), numindu-se grupuri primare, caracteristica lor fiind
asociația intimă a membrilor, cooperarea și interacțiunea directă, față în față.
Cooley a descris patru tipuri de grupuri primare: familia, grupul de joc al copiilor,
grupul de vecinătate, comunitatea de bătrâni.
Caracteristicile principale ale grupului primar sunt: scop comun, urmărit
într-un mod activ, relații afective între membri, interdependență, solidaritate,
uniune morală, constituirea de norme, credințe, coduri, ritualuri, echilibru intern și
un sistem constant de relații cu exteriorul.
Chantal Leclerc (1999) a inventariat cele mai cunoscute grupuri restrânse:
-grupul de sarcină (îndatorire comună);
-grupul de formare psihosocială (creșterea sau formarea personală); -grupul
de acțiune comunitară;
-grupul format la sfârșitul unei cercetări;
-grupul de învățare;
-grupul de loisir;
-grupul de persoane dintr-o rezidență;
-familia.
Pentru realizarea unei definiții a grupului mic, pot fi identificate câteva
elemente (Neculau,2004):
-un ansamblu de persoane;
-aflate în interacțiune;
-în vederea atingerii unui scop;
-diferențiindu-se după funcții și sarcini.
Pierre De Visscher (1996) definește grupul restrâns ca:
 -o unitate de timp și spațiu comportând o anumită proximitate, dar și o
distanță interindividuală minimă;
-o semnificație: o rațiune de a fi și de a rămâne în ansamblu, fără a se
impune obiective identice sau experiențe comune;
-mod de a fi comun;
-posibilitatea percepției sau reprezentării fiecărui membru de către toți
ceilalți;
-un aer de entativitate și de grupalitate a membrilor față de exterior;
-o durată suficientă de funcționare, permițând un proces de instituționalizare.
,,Grupul constă din două sau mai multe persoane care interacționează și
urmăresc scopuri comune, au relații stabile, sunt oarecum interdependente și își
dau seama că sunt în fapt parte a grupului”(Robert A. Baron și Donn Byrne,
1997/2001, apud Chelcea, 2008, p.184).

2.Tipuri de grupuri sociale

Grupurile se diferențiază (Iluț,2009):

a) după ordinul de mărime: grupuri mici (până la 25-30 de persoane-familia,
echipele sportive, grupele de studenți); grupuri mijlocii (zeci sau sute de persoane-
întreprinderile mici și mijlocii, cartiere);grupuri mari (etnii, națiuni, clase sociale,
profesiuni);
b) după natura relațiilor dintre membrii componenți: grupuri primare,
caracterizate prin relații nemijlocite, față în față; grupuri secundare, unde nu există
astfel de relații, indivizii necunoscându-se în mod direct;
c) după funcția lor normativ-axiologică în raport cu individul concret:grupuri
de apartenență, din care individul face parte actualmente; grupul de referință, care
constituie repere normative și din care individul aspiră să facă parte;
d) după statutul acordat legal: grupuri formale, unde există organigramă și
reguli de funcționare scrise și grupuri informale, unde legile sunt nescrise, dar nu
mai puțin importante;
e) după gradul de integralitate și stabilitate temporară a intereselor: grupuri
naturale, cu interese și scopuri comune de lungă durată și grupuri ocazionale, unde
există minime interese și scopuri comune, de foarte scurtă durată;
f) după statutul ontic: grupuri reale, în care membrii, chiar dacă nu se
cunosc, au trăsături comune și grupuri nominale, unde indivizii sunt adunați doar
pe hârtie, cu numele.

3.Structura și funcțiile grupului:

 Fiecare grup are o structură a sa, un sistem de poziții ierarhice în virtutea
cărora membrii grupului se raportează unii la ceilalți:
a) sarcina, o caracteristică a grupului, pe lângă mărime și compoziție, care
angrenează fenomene și procese psihosociale, reprezintă factorul principal care
generează multiple feluri de legături, dependențe reciproce, schimburi de
informații și activități între membrii grupului;
b) procesele de interacțiune cuprind o gamă largă de relații intergrupale:
raporturi ierarhice și de conducere, comunicare verbală și nonverbală, atracții și
respingeri socioafective. În funcție de natura sarcinii și activității, iau naștere sau
primează interacțiuni și raporturi funcționale, se conturează sau este validat un
lider. În cadrul grupurilor mici se produc o serie de fenomene psihosociale, precum
sugestia și contagiunea afectivă, gândirea de grup, polarizări și conflicte (dinamica
de grup);
c) structura grupului reprezintă configurația de raporturi între membri,
diferențierea acestora în funcție de rol-status. Dacă ne referim la grupurile mici, în
care relațiile sunt față în față, aici oamenii își ajustează comportamentul după
poziția socială, după statusul social al persoanei cu care interacționează, în
conformitate cu modelul cultural împărtășit în societate la un moment dat, în
funcție de status așteptăm, în mod legitim, anumite comportamente din partea
celorlalți. La modul general, fiecărui status îi corespunde un rol social, un sistem
de așteptări legitime din partea celorlalți. Unele statusuri sunt prescrise, alte
statusuri sunt dobândite. În societățile moderne, democratice, statusurile dobândite
se bucură de un prestigiu deosebit: în primul rând, nu vârsta, sexul sau originea
socială a familiei conferă valoare persoanei, ci competența sa, adică statusul
dobândit prin efort susținut în vederea desăvârșirii profesionale și morale;
d) conștiința colectivă coagulează în jurul sentimentului de ,,noi”, de
identitate de grup, cuprinde idei-forță ale grupului, norme, valori, reprezentări,
tradiții și obiceiuri care dau grupului coerență și stabilitate;
e) eficiența grupului privește performanțele în cadrul sarcinii, precum și
viabilitatea colectivului, gradul de satisfacție sufletească a membrilor;
f) coeziunea, o rezultantă globală a relațiilor interne și a succesului comun, a
cunoașterii reciproce, a însușirii regulilor și normelor. Coeziunea unui grup poate fi
influențată de mai mulți factori: dimensiunea sarcină-social, individ-sarcină-social,
atracție depersonalizată (nu atât atracțiile afective bazate pe caracteristicile de
personalitate sunt importante, cât nevoia de a face parte din grup).Alți factori:
volumul efortului depus pentru a intra în grup-cu cât sunt mai mari, cu atât
atractivitatea față de grup este mai mare; amenințările externe-coeziunea crește cu
cât aceste amenințări sunt mai puternice; mărimea grupului-în general invers
proporțională cu coeziunea acestuia.
 Funcțiile grupurilor:

-funcția de integrare socială a individului, a nevoilor și aspirațiilor sale.

Fiecare individ parcurge un proces adaptativ, realizând un dublu efort:de învățare a
semnificațiilor și regulilor grupului și de transformare a acestui mediu pentru a-l
apropia de scala sa de valori. Individul este supus unui proces de socializare până
la dobândirea statutului de ,,sociabil”. El suportă întâi influențele normative și
referențiale ale sistemului grup, începând cu familia, apoi mediul educativ, unde el
învață valori, i se dezvoltă capacitățile intelectuale, afective, morale, roluri și
deprinderea de a interacționa. Învățarea socială conduce la dezvoltarea dimensiunii
interindividuale prin participarea la diferitele tipuri de grupuri;
-funcția de diferențiere se manifestă prin posibilitatea pe care grupul o oferă
membrilor de a beneficia de imaginea grupului, dar și de a se manifesta personal.
Diferențierea socială este modalitatea de a căuta identitatea, ocazia de a se
valoriza, de a dezvolta strategii inovatoare. Grupul se prezintă și ca un mijloc și loc
al schimbării. În grup, schimbarea poate fi opera unor actori sociali minoritari, care
pot angaja o mișcare impunând un nou mod de a gândi și acționa, antrenând o
spargere a vechilor stereotipuri și o schimbare către propriile convingeri. Grupul
este un producător de idei, un mediu creativ privilegiat.
Se poate distinge și între funcțiile pentru indivizi și pentru societate. Din
perspectiva individului, grupurile sunt importante pentru că:
-pot fi satisfăcute nevoi psihosociale precum cele de a primi și oferi atenție
și afectivitate, sentimentul de ,,a aparține”;
-pot fi atinse scopuri;
-ne furnizează cunoștințe și informații altfel inaccesibile;
-oferă siguranță și protecție;
-oferă o identitate socială în general pozitivă, care constituie componenta
principală a imaginii și concepției de sine.
Formațiunile grupale îndeplinesc funcții și din perspectiva societății de
ansamblu, mai ales pe linia controlului social, a formării și comportării indivizilor
în acord cu dezirabilul social.

4.Performanța de grup
 Valoarea performanței și factorii ce o explică depind de raportul individ-
grup în efectuarea de sarcini și acțiuni. Principalele tipuri de situații acționale pot fi
considerate (Montmollin, 1969; Radu, 1994a):
-situații de interacțiune fără reciprocitate, unde subiectul care realizează
sarcini se află în prezența unei colecții de persoane cu care nu are nicio legătură
sau interes comun;
-situațiile de coacțiune, în care, între participanți pot apărea reacții reciproce,
activitatea dată este o activitate comună, dar nu colectivă în sensul că subiecții
efectuează munci care se desfășoară în același perimetru, în condiții identice;
-performanța colectivă, situație în care grupul ca întreg devine subiectul
acțiunii, membrii săi fiind angajați într-o sarcină unică și colectivă, produsul final
fiind rezultatul interacțiunii reciproce și colaborării participanților.
În ceea ce privește tipul de sarcină (Taylor et al., 1994), se distinge:
-sarcina aditivă-în care productivitatea de grup este suma eforturilor fiecărui
membru în parte, factorul decisiv fiind coordonarea eforturilor;
-sarcina conjunctivă-productivitatea de grup depinde de performanța celor
mai ,,slabi” din grup, pentru realizarea sarcinii grupului trebuie ca toți membri să o
îndeplinească;
-sarcinile de tip disjunctiv-este suficient ca doar unul din grup să realizeze
sarcina pentru ca succesul să fie considerat al grupului.
O problemă importantă în ceea ce privește performanța de grup este, în ce
condiții și pentru ce gen de sarcini și activități prestațiile grupale sunt superioare
celor individuale. Principalele strategii de comparare a performanțelor individuale
cu cele de grup, luându-se în calcul volumul și calitatea soluțiilor alese în procesul
de rezolvare de probleme, numărul de încercări și erori, tipul de rezolvare a probei,
sunt (Radu, 1994a):
-prima strategie de comparare pune în paralel performanța unui grup,
exprimată prin cota sa totală, cu media performanțelor membrilor săi în situație
individuală. În general, performanța de grup este superioară celei individuale, dar
reușita sa necesită, de regulă, un timp mai îndelungat, un grup este semnificativ
mai bun decât individul mediu pentru că adună resurse și capacități multiple și
diverse;
-cea de-a doua strategie presupune compararea performanței grupului în
raport cu performanța celui mai bun dintre membrii săi în situație individuală.
Rezultatele experimentelor nu sunt univoce, din cauza faptului că în situații de
grup, de regulă, nu sunt utilizate pe deplin resursele individuale, în destul de multe
cazuri, mai ales în sarcinile disjunctive, grupul nu egalează performanța celui mai
bun component al său;
-a treia strategie, considerată cea mai adecvată, presupune punerea în paralel
a performanței grupului real cu suma prestațiilor individuale a componenților
grupului. Diferența dintre performanțele grupurilor reale și a celor nominale sunt
în general nesemnificative, grupul real egalează în anumite condiții performanța
prezumtivă a grupului sumativ (nominal), iar uneori ea este chiar peste suma
aporturilor individuale. Alteori, scorurile în grupul real sunt mai mici, din mai
multe cauze, printre care și aceea că grupul induce și un efect de ,,nivelare”;
-a patra strategie compară grupul real cu modele matematice în care se
calculează resursele și capacitățile teoretice ale membrilor, posibilele procese și
acțiuni implicate. De regulă, grupul real nu utilizează pe deplin resursele ipotetice
ale membrilor săi și nu fructifică interacțiunile la nivel optim.
În grup are loc compensarea competențelor (Roșca, 1981), este favorizat
fluxul asociațiilor; unul și același fenomen inclus în relații diferite își dezvăluie
laturi și valențe diferite. Funcționează și o dinamică afectivă de grup, situația
colectivă devine o sursă potențială de activare, de mobilizare energetică, de
fenomene de contagiune a pasiunii.

5.Procese și fenomene de grup

Cele mai importante fenomene ce marchează performanța în condiții grupale

sunt: a) facilitarea socială și b) eschivarea de la efort atunci când se lucrează în
colectiv sau lenevirea socială.
a) O întrebare esențială în sfera comportamentului social se referă la felul în
care celălalt îl influențează pe individ, dacă simpla prezență a celuilalt conduce la
efecte detectabile, dacă simpla prezență a celuilalt îl inhibă sau stimulează pe
individ. Floyd Allport, în anii 20, denumește acest fenomen facilitarea socială, care
se referă la ameliorarea performanței subiectului atunci când ceilalți sunt de față în
raport cu situația când individul este singur.
Robert Zajonc (1965) pornește de la ideea că activarea (excitația fiziologică)
întărește răspunsul dominant - teoria impulsului. Tendința de a da un răspuns crește
direct proporțional cu puterea obișnuinței de a-l emite și cu nivelul impulsului.
Creșterea activării îmbunătățește performanța în activitățile simple, bine învățate
iar răspunsul dominant este cel corect; în sarcinile complexe, răspunsul dominant
nu mai corespunde celui corect, iar activarea duce la o performanță slabă sau chiar
eșec.
Prezența celorlalți determină creșterea activării, compania celorlalți
provoacă răspunsurile dominante, făcând ca individul să se depășească pe sine în
sarcinile simple și o evoluție nemulțumitoare în cele complicate, de rezolvare de
probleme sau de creativitate.
Facilitarea socială, deci ameliorarea performanței subiectului în sarcinile
simple și deteriorarea performanței lui în cele complexe, are la bază simpla
prezență a celorlalți-ceea ce implică un public total inactiv, ce nu oferă niciun feed-
back. Zajonc susține că fenomenul de facilitare socială are loc indiferent de ceea ce
fac membrii publicului și indiferent de ceea ce gândește subiectul despre prezența
lor.
Teoria fricii de evaluare: Nicolas Cottrell (1972, apud Chelcea, 2008) a
elaborat teoria fricii de evaluare, susținând faptul că publicul, ca și co-actorii,
înseamnă pentru individ posibilitatea de a fi evaluat. Propune o modificare a teoriei
simplei prezențe, considerând că celălalt provoacă o creștere a activării numai dacă
este privit ca potențial evaluator, arătând că activarea nu este produsă de simpla
prezență a celorlalți. Facilitatea socială are la bază evaluarea pe care ceilalți o fac
asupra subiectului și nu simpla lor prezență. Indivizii cu scoruri înalte la anxietate
devin mai anxioși în situația de evaluare de către public decât cei care au această
trăsătură mai puțin pronunțată, ceea ce confirmă teoria fricii de evaluare.
Capacitatea instanței evaluatoare de a induce frică se explică prin anticiparea de
către actor a rezultatelor negative ale evaluării; provocând frică, aceste expectanțe
produc implicit o creștere a activării, iar, pe de altă parte, expectanțele cu privire la
urmările pozitive ale evaluării implică și ele o activare, încât ambele tipuri de
expectanțe sfârșesc prin a produce efecte de facilitare socială.
b) La sfârșitul secolului al XIX-lea, Max Ringelmann (apud Neculau, 2004),
pe baza unor experimente, a constatat reducerea efortului individual ca urmare a
creșterii numerice a grupului, fenomen denumit ulterior ,,efectul Ringelmann”
sau ,,lenea socială”. Ringelmann are două explicații posibile:
-lipsa de coordonare-în condițiile de grup, subiecții se pot încurca unii pe
ceilalți;
-pierderea motivației-subiecții sunt mai puțin motivați în acțiune, grupul
determină o diminuare a motivației.
Studii ulterioare au accentuat pe scăderea motivației în condițiile de grup, ca
și explicație a lenei sociale. Lenea socială reprezintă o scădere a efortului
individual atunci când se lucrează în grup și eforturile fiecăruia se confundă cu
eforturile celorlalți, comparativ cu situația în care subiectul lucrează singur,
aspecte care se manifestă în cazul sarcinilor colective. Nu există o relație de
proporționalitate directă între lenea socială și numărul indivizilor din grup.
Ca și mediator al lenei sociale a fost evidențiată ideea identificabilității,
pornind de la considerarea că, atunci când evoluează în grup, subiecții au
convingerea că eforturile lor nu pot fi măsurate cu exactitate, ei percep o mare
diferență între situația individuală și cea colectivă. Cu greu pot fi aplicate sancțiuni
pentru reducerea efortului în grup: nimeni nu-și poate da seama cu exactitate de
faptul că o persoană este realmente implicată în totalitate în sarcină, adică
identificabilitatea corectă a nivelului efortului fiecărui membru al grupului.
Subiecții își ajustează eforturile la ceea ce ei percep a fi nivelul eforturilor
altora în grup și încearcă să atingă un nivel de echitate, aspect întemeiat pe
presupunerea că subiecții se așteaptă ca partenerii lor să lenevească, astfel încât
mai bine lenevesc ei decât să depună un efort mai mare decât ceilalți. Este
implicată aici comparația socială: prin comportamentul lor, partenerii oferă
informații despre nivelul de efort normal într-un context dat, precum și existența
,,efectului fraierului”: subiectul poate crede că se păcălește depunând un efort
considerabil, în timp ce celălalt ,,lenevește”, ca atare, de teamă de a nu pica de
fraier, subiectul își reduce efortul până la nivelul la care apreciază că evoluează
ceilalți.
O altă explicație a lenei sociale face apel la conceptul de standard: lenea
socială intervine atunci când standardul de performanță este necunoscut
subiecților. Furnizarea unui standard bazat pe performanța trecută a altora induce
două motivații diferite: dorința de a afla ce rezultat pot obține - motivația de
autocunoaștere și dorința de a obține un rezultat mai bun decât au obținut alții în
sarcina respectivă-autovalidarea. Comparațiile și apropierea de standard se pot
produce atât la nivel individual, cât și la nivel de grup. Grupurile care obțin
rezultate mai bune decât alte grupuri, conferă membrilor săi o identitate socială
pozitivă, indivizii sunt motivați să caute informații despre performanțele grupului
tocmai pentru a stabili dacă grupul lor este superior altor grupuri. Deci, formularea
explicită a unui standard de performanță poate elimina lenea socială.
,,Starea caracterizată prin scăderea activității de autoevaluare și diminuarea
fricii de evaluare, stare psihologică ce produce comportamente antinormative și
dezinhibate”(Neculau, 2004, p. 235), se numește deindividualizare. Teoriile
moderne asupra deindividualizării își au originea în opera lui Gustave Le Bon
,,Psihologia mulțimilor”, care susținea faptul că, în anumite contexte de grup
individul își pierde sentimentul de responsabilitate socială, regresând spre o formă
inferioară de evoluție, iar anonimatul, combinat cu sugestibilitatea și contagiunea
rapidă a ideilor și emoțiilor, duce la comportamente antisociale, violente și
instinctive. Experimentele realizate au considerat ca definitorie pentru starea de
deindividualizare sentimentul de pierdere a identității, în contexte sociale specifice,
în care anonimatul devine posibil, individul nu mai dorește să fie un stimul distinct
în câmpul social, să-și definească eul ca unic ci, dimpotrivă, el se caracterizează
printr-o conștiință de sine scăzută, ceea ce descătușează comportamentele inhibate
de normele sociale. Individul deindividualizat, care nu se mai simte unic, reperabil
și responsabil, desfășoară comportamente impulsive și necontrolate. Fenomenul
deindividualizării în grup este însoțit de o reducere a constrângerilor interioare,
membrii se simt mai atrași de grupul care le-a favorizat deindividualizarea
(Festinger, Pepitone, Newcomb, 1952). Deindividualizarea apare deoarece grupul
captează întreaga atenție a membrilor, grupul constituie un mediu în care
evoluează indivizii anonimi.
 Printre variabilele care produc deindividualizarea (Zimbardo, 1969, apud
Iluț, 2009)) sunt:
-anonimatul, scăderea responsabilității, activitatea în grup, mărimea
grupului, perspectiva temporală modificată (accent exagerat pe prezent), excitarea
fiziologică, input-ul senzorial supradimensionat (muzică foarte puternică),
implicarea fizică în act, stări modificate de conștiință (ex. consum de alcool,
droguri), care pot determina comportamente deindividualizate: impulsive,
emoționale, iraționale, regresive, scăpate de sub controlul stimulilor externi.
Pentru Zimbardo factorul cel mai semnificativ ce poate conduce la
deindividualizare este considerat anonimatul, care este corelat cu un comportament
antisocial, deoarece conduce la o dezinhibare a comportamentelor inhibate
anterior. Trebuie subliniat faptul că nu în orice situație anonimatul determină
agresivitate și comportament antisocial.
Non-identificabilitatea este condiția cea mai însemnată a deindividualizării,
iar individualizarea, ca proces de diferențiere ce are drept scop dezvoltarea
personalității individuale, este un element care ar putea reduce fenomenul
deindividualizării, cu toate consecințele pe care le presupune.

6.Gândirea de grup

Gândirea de grup se referă la acel mod de gândire în care persoanele se

angajează când sunt puternic implicate într-un ingroup coeziv, când dorința lor de
unanimitate depășește motivația de a cerceta realist modurile de acțiune alternative.
Ea se referă la deteriorarea eficienței gândirii, testată în realitate, și la judecata
morală ce rezultă din presiunea ingroup-ului (Janis, 1972). Gândirea de grup apare
atunci când în grupurile de decizie menținerea coeziunii este considerată mai
importantă decât luarea celei mai bune decizii.
Simptomele gândirii de grup:
-iluzia invulnerabilității-încrederea nelimitată în forța pe care o reprezintă
grupul;
-iluzia unanimității-când membrii grupului de decizie ajung la același punct
de vedere, ei cred că au și dreptate, nu conștientizează că unanimitatea este
determinată de presiunea spre conformism și autocenzura;
-presiunea asupra dubiilor: autocenzurarea ideilor deviante, ideile critice nu
mai sunt exprimate;
-prezența ,,paznicilor minții”: oprirea informației care ar diminua încrederea
în personalitatea șefului și ar pune la îndoială moralitatea deciziei colective;
-docilitatea întreținută de un lider agreabil;
-tabuul asupra evaluărilor antagonice ale noilor membri. Un factor
responsabil de instaurarea gândirii de grup este reprezentat de stilul de conducere,
respectiv de liderul directiv care, atunci când își anunță preferința pentru o anumită
alternativă, membrii grupului coeziv vor avea tendința de a accepta această alegere
fără să o examineze critic, ca și cum ea ar echivala cu norma de grup.
Contracararea gândirii de grup poate fi realizată prin dezvoltarea unei
,,gândiri de echipă”, care se caracterizează prin efortul fiecăruia de a examina
realist toate alternativele înainte ca grupul să ia o decizie.

7.Leadershipul în grupurile mici

Leadershipul poate fi definit din perspectivă funcțională, când accentul se

pune pe interacțiune și este un proces reciproc tranzacțional și transformațional
prin care indivizilor li se permite să-i influențeze și să-i motiveze pe ceilalți pentru
promovarea scopurilor individuale și de grup (Forsyte, 1990/2001).
Notele definitorii ale leadershipului sunt:
-este un proces reciproc-membrii grupului și liderul interacționează, se
ajustează reciproc;
-este un proces tranzacțional-are loc un schimb social între membrii grupului
și lider;
-adesea este și un proces transformațional-liderul sporește motivația,
încrederea și satisfacția membrilor grupului, determină schimbarea valorilor,
opiniilor și nevoilor grupului;
-este un proces de cooperare-caracterizat printr-o influență legitimă, nu prin
putere absolută;
-este un proces de urmărire a scopurilor individuale și de grup.
Definiția comportamentală a leadershipului ia în considerare tipurile-cheie
de comportament pe care liderii le adoptă indiferent de tipul de grup pe care îl
conduc. Comportamentele pot fi:
-de relație, care vizează atitudinile, sentimentele, satisfacția membrilor
grupului și
-comportamentele de lucru, care au ca finalitate îndeplinirea cu succes a
scopurilor grupului.
Liderul este persoana care exercită cea mai mare influență în grup, care
direcționează și dinamizează activitățile grupului.
Psihosociologia a formulat de timpuriu teorii cu privire la conducerea
grupurilor,teorii implicite și explicite despre lideri. În timp, au fost formulate atât
pseudoteorii cu privire la lideri, cât și teorii cu o consistentă justificare științifică.
Cele mai cunoscute pseudoteorii referitoare la lideri sunt:
-pseudoteoria ,,liderului înnăscut”, în cadrul căreia punctul central era
reprezentat de ideea că a fi lider înseamnă a manipula masele, a controla acțiunile
oamenilor, a-i determina să facă ceea ce nu vor, poate chiar să le placă acest lucru.
Astfel, unii conducători s-au considerat providențiali (Hitler, Stalin, Mao,
Ceaușescu) și că au menirea să modeleze personalitatea celor pe care îi conduc.
Ceaușescu ar fi afirmat că un conducător ca și el nu se naște decât o dată la 500 de
ani și că poporul român nu-l merită (Chelcea, 2008). Falsitatea teoriei este
determinată de importanța exagerată a relației dintre calitățile individuale și
împrejurarea de a fi lider.
-o altă pseudoteorie este cea a ,,liderului ideal”, falsitatea derivă din faptul că
nu poate exista decât, eventual, un lider de mare succes, dar nu ideal;
-pseudoteoria ,,liderului providențial” care apare în situații de criză este
eronată, nu se poate vorbi despre un lider care ar vindeca lumea de toate
neajunsurile, teoria este considerată un mit.
Teoria stilurilor de conducere a grupurilor - autoritar, democratic și liberal:
-autoritar: ordonă ceea ce trebuie să facă fiecare membru al grupului, îi
împarte arbitrar pe subgrupe de lucru, nu cere părerea membrilor grupului în
legătură cu deciziile luate, nu pune în discuție obiectivele pe termen lung;
-democratic:discută cu membrii grupului activitățile ce urmează a fi
realizate, permite fiecărui participant să-și planifice activitățile, încurajează
instituirea unui climat de egalitate;
-liberal: intervine rar în activitățile grupului, lasă libertate totală grupului de
a lua decizii, nu supraveghează activitățile, dând doar informații de ordin tehnic
(Chelcea, 2008).
Teoria trăsăturilor de personalitate: unele cercetări au stabilit o corelație
între trăsăturile fizice și psihologice ale persoanelor și faptul de a fi sau a deveni
lider (ex. corelație între înălțime, greutate corporală, vârstă și leadership).Legătura
dintre abilitățile intelectuale și leadership a condus la concluzia că liderii nu
depășesc cu mult pe ceilalți membri ai grupului în ceea ce privește calitatea
proceselor intelectuale. O discrepanță prea mare poate conduce la eșec; uneori,
decât să fie conduse de persoane foarte inteligente, dar pe care nu le înțeleg,
grupurile preferă să aibă lideri cu puțin mai deștepți decât membrii obișnuiți ai
grupului.
Modelul grilei manageriale presupune diferențierea liderilor astfel: lider
orientat spre sarcină și lider orientat spre relații. Dimensiunea focalizării pe relații
cuprinde relațiile socioafective ale liderului cu membrii grupului și relațiile dintre
acești membri. Un lider poate fi orientat și spre sarcină și spre relații, sau poate fi
neglijent din ambele perspective. În discuția despre eficiența celor două stiluri, se
poate analiza și gradul de control al situației de către lider. Când acesta are o înaltă
putere legitimată și un prestigiu de netăgăduit în fața membrilor și când sarcina
este bine definită și structurată, gradul de control este ridicat, în caz contrar acesta
este scăzut. Liderul orientat spre sarcină este mai eficient deopotrivă în situațiile de
control ridicat și scăzut, iar cel orientat relațional apare mai productiv când
controlul este moderat.
Teoria ,,leadershipului situațional” insistă asupra faptului că acesta nu
trebuie privit ca un proces încremenit în tiparele ,,relație” și ,,lucru”, ci drept ceva
flexibil, în funcție de situație, de stadiul de maturizare a grupului.
În teoriile moderne se manifestă o centrare asupra caracteristicilor liderilor
transformaționali și asupra relației dintre gender și stilul de leadership. Liderii
transformaționali (charismatici) au abilitatea de a schimba caracteristicile grupului
pe care îl conduc. Leadershipul transformațional presupune:
-abilitatea de a comunica o viziune, un ideal, un sistem de valori morale
înalte și tăria de a convinge mase mari de oameni că idealul poate fi atins;
-abilitatea de a implementa viziunea pe care o au;
-utilizarea unui stil charismatic de comunicare verbală și nonverbală.
Privind diferențele de gen și leadershipul, prejudecata că bărbații sunt mai
eficienți în leadership decât femeile este foarte adânc înrădăcinată. Cu toate
schimbările din ultima perioadă, preferința din vechime de a avea șefi bărbați se
menține și astăzi.

Cine devine și cum se menține lider:

-se impune un răspuns la întrebarea dacă există trăsături de personalitate sau

o configurație unică a acestora care să diferențieze liderii de oamenii obișnuiți. De
fapt, aceste aspecte depind de natura grupului și a activității, precum și de
împrejurările concrete, în sensul că în anumite situații contează trăsăturile fizice, în
altele, cele intelectuale, alteori originea socială etc. O parte dintre specialiștii în
domeniu consideră că putem vorbi și de un set de trăsături specifice conducătorului
de grupuri și colectivități, care au un caracter general, transgrupal și
transsituațional. Teoria ,,marii personalități” afirmă că liderii puternici au calități
similare, ce îi deosebesc de oamenii de rând. Printre aceste caracteristici se pot
enumera: energia și capacitatea de muncă, percepția rapidă și exactă a datelor,
inteligența, competența profesională, fluența verbală, sesizarea corectă a relațiilor
interpersonale, controlul personal și autocontrolul (Radu, 1994a).Conform lui R.
Baron et al.,1998, cele mai relevante caracteristici ar fi:
a) de ordin motivațional și volitiv: dorința de realizare (afirmare) și de
evitare a autorității asupra altora, asociate cu înalt dinamism, putere de muncă și
fermitate, încredere în sine și autocontrol;
b) de ordin moral-axiologic: onestitatea, fidelitatea, integritatea,
sensibilitatea și deschiderea către ceilalți din grup;
c) de ordin cognitiv: inteligența, creativitatea și originalitatea. Flexibilitatea,
respectiv capacitatea de a sesiza ce acțiuni și abordări sunt centrate pe o anumită
situație și de a urmări atent îndeplinirea lor, schimbând, dacă se impune, din mers,
tactici și mijloace pentru atingerea scopului propus, poate fi considerată conceptul-
cheie al lumii postmoderne, abilitatea cea mai importantă a unui lider. Se poate
consideră faptul că un set de însușiri și abilități pe care un individ le posedă face în
așa fel încât el să devină lider, iar odată devenit lider, conform nevoilor și
caracteristicilor grupului, toate sau unele dintre însușiri și abilități se accentuează
sau pot ieși la iveală altele latente.
Privind menținerea în funcția de conducător, acest lucru impune câteva
observații: o menținere pe o perioadă lungă de timp, de ordinul anilor, manifestarea
dorinței conducătorilor de a-și menține funcția, respectiv a unui nou mandat, uneori
mergându-se până la tentativa de modificare a legislației în vigoare în favoarea sa
și faptul că, a te menține în funcția de lider este, pe de o parte, mai greu decât a fi
desemnat iar, pe de altă parte, mai ușor.
În societățile democratice atributele de putere ale conducătorului sunt
limitate și controlate, iar comportamentul lui atent monitorizat și interpretat de
membrii grupurilor și organizațiilor. În majoritatea situațiilor, conducerea este o
permanentă tranzacție între lider și colectiv-modelul tranzacțional. Liderul, din
perspectiva rolului propriu conducătorului, se poate afla în mai multe situații:
-nepotrivirea evidentă dintre așteptările de rol și comportamentul efectiv, caz
în care grupul relevă decalajul, eventual sancționează și cere ajustare;
-suprapunerea cvasitotală între așteptările grupului și conduitele liderului,
ceea ce poate conduce la rigiditate, rutină, stereotipizare și incapacitatea de a face
față unor noi împrejurări, dacă liderul face un scop în sine din respectarea
cerințelor și prescripțiilor;
-situația cea mai frecventă este cea în care individul răspunde cerințelor
funcției, rolului prescris de colectiv, dar încearcă, în același timp, să îmbogățească
conținutul și forma lor, cerințele fiind redimensionate prin prestația sa ( Neculau,
1983).
Grupul însuși concede liderului latitudinea de a schimba și inova,
acordându-i creditul de a avea inițiativă personală, creditul este însă acordat numai
liderului care și-a dovedit fidelitatea și eficiența, iar schimbările sunt acceptate cu
condiția să fie în interesul colectiv, orice acțiuni ce contravin acestui interes fiind
prompt sancționate.
Un credit aproape absolut este acordat liderilor charismatici, care se mai
numesc și transformaționali, pentru că ei nu doar inovează în anumite limite, ci
transformă radical realități sociale, politice, economice -,,personalități istorice”.
Charisma, considerată multă vreme un dar divin, este mai ales o problemă de
relație dintre lideri și membrii unei colectivități, nu o calitate intrinsecă a unei
persoane. Reacțiile tipice ale mulțimii față de un conducător considerat
charismatic, sunt (Baron et al., 1998):
 -loialitate, devoțiune și ascultare, dar mai ales, un mare entuziasm față de
lider și ideile sale, dorința arzătoare de realizare a scopurilor și idealurilor grupului,
mergând până la sacrificarea celor mai acute interese personale, deci, performanțe
ce se situează cu mult deasupra nivelului normal.
Liderul charismatic face ca oamenii obișnuiți să realizeze lucruri
neobișnuite. Puterea charismatică înseamnă faptul că acțiunile și chemările
liderului răspund orizontului de așteptări al unei mulțimi de oameni și capacitatea
acestuia de a propune scopuri înalte și de a convinge că ele se pot îndeplini prin
efort colectiv. Liderii charismatici sunt maeștri în managementul impresiilor, arta
de a obține de la ceilalți imaginea pe care o doresc. Relația de charismă, însuflețită
de masă, percepția liderului ca vizionar, credibilitatea lui nelimitată conțin și riscul
ca deciziile și acțiunile acestuia să fie nocive chiar pentru cei care l-au admirat.
Consecințele sociale ale liderului charismatic, atât cele pozitive cât și cele
negative, se accentuează atunci când puterea charismatică se asociază cu cea
autoritară.

Bibliografie selectivă

Baron, R., Byrne,D., 1997/2000, Social Psychology, Understanding Human

Interaction, Boston:Allyn and Bacon
Chelcea,S., 2008, Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Polirom, Iași
Cooley,C.H., 1909, Social organization, New York:Scribner’ s
De Vissher, P., Neculau, A., coord.,2001, Dinamica grupurilor, texte de bază,
Polirom, Iași
Festinger, L., 1957, A Theory of Cognitive Disonance, Stanford University
Press
Forsyte, D.R., 1990/2000, Leadeschip, în P. De Visscher și A. Neculau (coord.),
Dinamica grupurilor, texte de bază, Polirom, Iași
Leclerc, Ch., 1999, Comprendre et construire les groupes, Quebec:Les Presses
de L’ Universite Laval, ,,Chronique sociale”
Iluț, P., 2009,Psihologie socială și sociopsihologie, Polirom, Iași
Janis,I. L., 1972, Victims of Grouphink. A Psychological Study of Foreign-
Policy Decisions and Fiascoes, Boston:Houghton Miffin Company
Montmollin, G., 1969, L’ interaction sociale dans les petits groupes, în
F.Fraisse, J. Piajet (eds.), Traite de psychologie experimentale, ediția a II-a,
PUF Paris
Neculau, A., 2004, Manual de psihologie socială, Polirom, Iași
Radu, I., Iluț, P., Matei, L., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca:Exe
Roșca, Al., 1981, Creativitatea generală și specifică, Editura Academiei,
București
Taylor,S. et. al., 1994, Social Psychology, Prentice Hall, Englewood Cliffs, NJ
Zajonc, R.B., 1968, Attitudinal effects of mere exposure, Journal of
Personality and Social psichology

CAPITOLUL 2

La sfârșitul acestui capitol studenții vor fi capabili să:

- definească și înțeleagă specificul conceptului de atitudine
- caracterizeze atitudinile
- identifice trăsăturile atitudinilor
- înțeleagă relația dintre atitudine și comportament

ATITUDINE ȘI COMPORTAMENT

1.Definiție, concepte

Atitudinea reprezintă o anumită reacție specifică unui individ sau grup față
de un obiect, o idee, o persoană și este omniprezentă în comportament. Ca și
concept, apare la începutul secolului XX în lucrările de psihologie experimentală
germane, cu sensul de postură. În acest caz, atitudinea ar avea rolul de explicare a
relațiilor care există între stimuli și răspunsul subiectului.
Prin atitudine se înțelege o dispoziție internă a individului, care subîntinde
percepția sa și reacțiile sale față de un obiect sau stimul. Prima definiție riguroasă a
conceptului de atitudine aparține lui Gordon W. Allport (1935, p.4): ,,O atitudine
este o stare mentală și neuropsihologică de pregătire a răspunsului, organizată prin
experiență de către subiect, exercitând o influență directivă sau dinamică asupra
răspunsului său față de toate obiectele și toate situațiile la care se raportează”.
Sociologul american William I. Thomas și filosoful și sociologul polonez
Florian Znaniecki au făcut din atitudine un concept central în știința despre om și
societate, definind atitudinea ca ,,o stare mintală a individului orientată de o
valoare”(apud Chelcea, 2008, p. 300). Atitudinea este ,,poziția unei persoane sau a
unui grup de acceptare sau de respingere cu o intensitate mai mare sau mai mică a
obiectelor, fenomenelor, persoanelor, grupurilor sau instituțiilor”(Chelcea, 2003a,
p.46).
Atitudinile se constituie prin experiență, se achiziționează în cursul vieții
prin experiențe unice sau multiple, directe sau indirecte, se formează printr-un
proces de învățare socială, deși se consideră că în formarea atitudinilor intervin și
factorii genetici. Atitudinea este o dispoziție psihică dobândită și are caracter
social; chiar dacă nu înseamnă luare de poziție numai față de obiectele sociale, în
ea se exprimă în mod manifest influența mediului sociocultural; coloratura socială
este proprie atât atitudinilor de grup, cât și celor individuale.
Atitudinile implică atât procese cognitive, afective sau conative: evaluarea,
aprobarea sau dezaprobarea obiectului atitudinii noastre (componenta afectivă), se
bazează întotdeauna pe informații despre acel obiect, care pot fi mai mult sau mai
puțin ample și corecte (componenta cognitivă) și este o predispoziție de a acționa,
un impuls motivațional (componenta conativă).
În timp, atitudinea are un caracter stabil, atitudinile sunt mult mai rezistente
la schimbări în raport cu cunoștințele pure, tocmai pentru că în ele este prezent
elementul afectiv-axiologic. Se consideră că nota diferențiatoare a atitudinii față de
alte manifestări psihice orientate spre un obiect este bipolaritatea sa,
alternativitatea, ce arată că subiectul este pentru sau contra unui obiect.
Atitudinile exercită o influență asupra răspunsurilor individului la toate
obiectele și situațiile cu care intră în relație, ceea ce permite anticiparea acțiunilor,
predicția modului de raportare la diferite obiecte, persoane sau instituții. Nu există
atitudini fără obiect, ci doar atitudini raportate la ceva bine definit, cu care
persoanele sau grupurile se află în relație.

2.Funcțiile atitudinilor

Din perspectiva lui Daniel Katz (1960), se disting patru funcții: cognitivă,
instrumentală, expresivă și de apărare a eului.
- Funcția cognitivă: exprimă faptul că atitudinea determină o atenție și o
procesare diferențiate a informațiilor care vin din lumea exterioară sau din cea
interioară a indivizilor. În cazul expunerii selective, se exprimă căutarea
informațiilor care sunt consonante cu o anumită atitudine și evitarea celor în
disonanță. Argumentele sursei consonante cu atitudinea noastră sunt resimțite ca
fiind mai puternice, credibilitatea ei generală este mai mare, în timp ce pentru
presupuneri persuasive contraatitudinale, situația este inversă. În cazul funcției
cognitive trebuie luat în calcul și ordonarea și evaluarea ca atare, diferențierile de
tipul favorabil/defavorabil, bun/rău, determină un tratament diferit în privința
memoriei, atenției, accesibilității și gândirii în general.
- Funcția instrumentală: exprimă acordul sau dezacordul cu anumite
persoane, grupuri, instituții, idei și evenimente pe baza intereselor personale. Prin
afișarea și concretizarea unei atitudini în opinie sau comportament se obțin
recompense sau sunt evitate pedepse, vorbim despre o funcție utilitară propriu-zisă,
iar atunci când beneficiile nu sunt neapărat materiale și directe, ci simbolice și
difuze, se manifestă funcția de adaptare socială și identitate socială.
- Funcția expresiv-valorică: arată faptul că, prin atitudine ne exprimăm pe
noi înșine, exteriorizăm pentru ceilalți și pentru noi înșine convingerile și trăirile
noastre, mai ales valorile în care credem cu tărie.
- Funcția de apărare a eului: se susține că practicăm o asemenea politică
atitudinală încât să ne protejăm propriul eu, concepția și stima de sine. Se pare că,
împreună cu stima de sine, multe atitudini servesc unui scop mai general al ființei
umane, respectiv cel de minimizare a fricii de moarte.
Din perspectiva lui R. Baron și colaboratorii săi, se consideră faptul că ar
trebui pusă în evidență și funcția motivării prin impresii, care presupune că, cu cât
este mai puternică dorința (motivația) noastră de a produce impresii bune celorlalți,
cu atât vom produce argumente mai multe și mai puternice în favoarea atitudinii pe
care o avem. R. Fazio și M. Olson (2007) afirmă că cea mai importantă funcție a
atitudinilor este cea de estimare a obiectului , deoarece, existând o atitudine
prealabilă în legătură cu un obiect, noi îl categorizăm imediat în bun sau rău, ca
urmare, ne apropiem de el sau îl evităm. Ca urmare, reacțiile noastre sunt mai
rapide, efortul de cogniție este mai redus, luarea deciziilor poate deveni mai
ușoară.

3.Formarea atitudinilor

În formarea atitudinilor intervin atât factori afectivi și comportamentali, cât

și factori cognitivi. Evaluările pe care le facem sunt determinate de modul în care
apar simțămintele persoanei despre obiectul atitudinii, credințele pe care le au
oamenii despre respectivele obiecte, experiențele din trecut cu privire la aceste
obiecte.
Se consideră că atitudinile sunt învățate social, dar, un mare număr dintre
specialiști susțin că atitudinile au și un caracter genetic. Atitudinile sunt
achiziționate prin variate mecanisme ce se întind de la simpla asociere sau
expunere a stimulilor până la comparații și judecăți sociale complexe:
- Învățarea socială reprezintă mecanismul fundamental al socializării și
resocializării și presupune nu doar dobândirea de cunoștințe, ci și achiziția unor
moduri de raportare evaluativă la lume, deci, atitudini. O primă formă a învățării
sociale este condiționarea clasică, prin asocierea stimulilor. Învățarea socială
observațională (A. Bandura,1977) se referă în sens strict la comportamente și
consecințe ale acestora percepute direct. Prin condiționarea clasică, dacă un obiect
sau o recomandare verbală apar în repetate rânduri în asociere cu ceva care
provoacă o emoție pozitivă sau negativă, respectiva emoție va produce aceeași
stare emoțională și în absența stimulilor necondiționați. Condiționarea operantă
numită și ,,condiționare instrumentală” ( Miller, Konorski) constă din asocierea
unui comportament cu un eveniment pozitiv (întărire pozitivă). O operație
întâmplătoare care conduce la rezolvarea unor ,,probleme” va fi fixată primind
întăriri pozitive, iar când evenimentul este negativ și este consecutiv în repetate
rânduri unui anumit comportament, e posibil ca respectivul comportament să nu
mai apară.
În procesul de formare a atitudinilor, simpla expunere (R. Zajonc) poate
constitui un factor explicativ, precum și compararea socială (Festinger, 1954), în
cadrul căreia, mai ales în formele de condiționare, spre deosebire de învățarea
socială, mecanismul deliberativ este central. Ne comparăm cu ceilalți pentru a
vedea dacă punctele noastre de vedere privind realitatea socială sunt corecte sau
nu. Prin comparație, adoptăm atitudini identice cu persoanele sau grupurile pe care
le prețuim.
Dimensiunea deliberativă este prezentă în procesul de reflexivitate și
autoanaliză, aspecte evidențiate în teoria autopercepției (Bem,1970): așa cum
deducem atitudinile altora din manifestările comportamentale ale acestora, tot la fel
conceptualizăm ce atitudini avem prin percepția propriului comportament.
- În constituirea atitudinilor contează și factorul genetic:înnăscutul este mai
prezent în atitudinile față de lucruri mai concrete decât față de cele mai abstracte.
Atitudinile cu mare pondere genetică sunt mai greu de schimbat și determină mai
îndeaproape comportamentul efectiv. Cercetările în această direcție sunt încă la
început.
Diferitele surse și mecanisme ale achizițiilor evaluative sunt strâns legate
între ele, interferează, uneori se includ: compararea socială presupune învățarea
cognitiv-complexă și autoanaliza. Formarea atitudinilor este asociată cu procesul
de schimbare a acestora, implicând analiza unor concepte precum persuasiunea,
credibilul, sugestibilitatea, influența socială, reporturile intergrupale etc.

4.Schimbarea atitudinilor

Individul trăiește într-un câmp valoric și atitudinal încă din primii ani de
viață, fiind supus determinărilor din partea instanțelor socializatoare, determinări
ce pot fi difuze și spontane, sau specifice sau intenționate. Când instanța inițiatoare
urmărește deliberat schimbări de atitudini, prin mijloace mai mult sau mai puțin
insidioase, se manifestă persuasiunea. Când este asociată și o notă de ,,înșelare” a
publicului vizat, urmărirea unor scopuri avantajoase pentru cel care exercită
respectiva acțiune, se manifestă fenomenul de manipulare. Aici apare oarecum și
ideea că ținta nu este conștientă doar de intențiile sursei, dar nici de faptul că este
influențată.
Persuasiunea se definește ca un act de comunicare având ca scop
modificarea setului mintal al individului (Corneille, 1992), presupunând: persoana-
țintă are impresia că dispune de libertate totală; persuasiunea are ca scop
modificarea comportamentelor persoanei-țintă câștigând acordul ei și interiorizarea
acestui acord.
Problema efectelor persuasive prin mass-media a fost studiată prima dată în
mod sistematic de către C. Hovland, I. Janis și H. Kelley (1953), constituind un
model în analiza și prezentarea persuasiunii.
În prezent, nu există o teorie generală a schimbării atitudinilor ci, un număr
mereu crescând de teorii parțiale care explică doar unele aspecte ale proceselor de
schimbare a atitudinilor. În cadrul acestor teorii se accentuează importanța calității
stimulilor pentru schimbarea atitudinală. Conform abordării S=R, comportamentul
social ar putea fi înțeles prin analiza caracteristicilor stimulilor și răspunsurilor, dar
și a recompenselor specifice pentru anumite răspunsuri comportamentale. Aceste
teorii de orientare behavioristă văd ființa umană ca răspunzând la stimuli în mod
pasiv, ca și roboții, considerând că atitudinile se schimbă numai dacă stimulul
pentru un nou răspuns este mai puternic decât stimulul pentru vechiul răspuns. În
timp, această teorie a inclus și factorul personalitate, recunoscându-se că
schimbarea atitudinală este influențată și de anumite caracteristici ale
personalității. Astfel, teoria devine S=O=R, pe baza căreia, alături de teoria
întăririi, s-a considerat că principiile învățării se aplică proceselor de schimbare a
atitudinilor. În învățarea noilor atitudini, conform modelului Hovland-Janis-
Kelley,1953 (apud Chelcea, 2008), au importanță cinci variabile: atenția,
înțelegerea, acceptarea, memorarea, acțiunea. De aici decurg câteva reguli ale
schimbării de atitudine în condițiile expunerii la mesaje persuasive:
-primul pas în schimbarea atitudinală îl constituie captarea atenției asupra
mesajului;
-trebuie ca mesajul să fie înțeles;
-acceptarea conținutului respectivului mesaj, un rol important îl joacă
stimularea, fie ca recompensă morală, fie materială.
Schimbarea de atitudine este determinată prin procesul comunicării. În
analiza unei comunicări, se pune problema cine, cui și cum spune ceva.
Comunicarea se poate descrie printr-o schemă care face distincția dintre sursă,
mesaj, canal de comunicare și receptor. Mc Guire adaugă acestor elemente și
atitudinea țintă pe care o vizează mesajul și care poate fi mai mult sau mai puțin
importantă, centrală, stabilă, accesibilă cognitiv, în funcție de modul în care
subiectul se definește pe sine. Poate fi adăugată și distincția dintre receptor și
persoana-țintă a mesajului. Intenționalitatea mesajului pune în discuție aspectele
pragmatice și sociale ale discursului. Un mesaj care trebuie să persuadeze indică
existența unor relații sociale sursă-țintă, diferite de cele implicate de un mesaj care
urmărește să seducă, să descrie sau care are un caracter conflictual.
Schema de comunicare cu o largă acceptare în rândul specialiștilor în
domeniu cuprinde relația dintre elementele care au drept efect schimbarea de
atitudine.

Variabile independente Procese interne care mediază Efecte ale

comportamentul comunicării

sursa atenție schimbarea credințelor

mesajul înțelegere schimbarea atitudinilor
receptorul acceptare schimbarea comportamentului
canalul reținere

Sursa: Neculau, 2004, p. 137

- Caracteristicile sursei: modul în care este perceput comunicatorul, ce

caracteristici și motivații îi sunt atribuite de către receptori, contează în succesul
schimbării de atitudine. Credibilitatea sursei este caracteristica cea mai importantă
și se referă la cât de expert este considerat cel care propune o idee și o atitudine și
ce încredere se poate avea în el. Viteza cu care comunicatorul vorbește și intențiile
ce i se atribuie constituie cei mai specifici indicatori ai credibilității. Rapiditatea și
fluența în exprimare sporesc gradul de competență perceput, iar când
comunicatorul pare că susține o idee în dezacord cu statutul și interesele sale,
credibilitatea este mai ridicată. Asemănarea sursei cu receptorul are capacitatea de
a spori influența persuasiunii; asemănarea presupune similaritate, reciprocitatea și
grupul de referință. Similaritatea duce la o atractivitate mai mare a sursei pentru
receptor, iar conform reciprocității, atractivitatea crește și în cazul în care atribuim
sursei o prețuire față de noi: ne place de cei despre care știm că le plăcem.
Atractivitatea fizică în sine a comunicatorului, indiferent de similaritate sau
reciprocitate, mărește efectul persuasiunii. Indivizii sunt atenți și la asemănarea sau
discrepanța dintre comunicator și grupul de referință, care poate coincide sau nu cu
cel de apartenență, în special este vorba despre normele din cadrul acestuia.
Tendința indivizilor de a se conforma la normele grupului acționează ca un factor
important în schimbarea atitudinilor: dacă sursa și mesajul sunt în discordanță cu
valorile și normele grupului de referință, e puțin probabil ca persuasiunea să aibă
loc.
- Conținutul și forma mesajului: efectul persuasiunii depinde de forța, tăria
argumentelor, dar trebuie precizat faptul că pentru segmentul de populație mai
educat, poziția propusă nu trebuie prezentată închisă, cu concluzii definitive, ci
deschisă, problematizată. În ceea ce privește repetarea argumentelor, acest lucru
este eficient până la un punct, dincolo de care intervine saturația, în special pentru
argumentele slabe. Inducerea prin mesaj a unor reacții emoționale și a fricii
sporește efectul persuasiv, dar și aici, numai dacă nu depășește o anumită valoare,
caz în care poate interveni demobilizarea indivizilor de a fi atenți la argumentarea
logică și de a acționa, simțindu-se amenințați, ei pot respinge apelul.
Canalele și formele distincte de transmitere a ideilor și conținuturilor au
influențe diferențiate asupra audienței, ordinea în care sunt prezentate ideile,
inserarea mesajelor într-un anumit context sonor sau vizual măresc eficiența
comunicării.
- Subiectul-receptor și caracteristicile sale: acesta nu este un receptor pasiv,
ideile și propunerile comunicatorului nu se imprimă automat în mintea indivizilor
și nu sunt acceptate necondiționat. În ceea ce privește implicarea eului ca factor
esențial în eficiența persuasiunii, contează atașamentul eului față de atitudinile
prealabile ale subiectului și importanța problemei în discuție, implicațiile sale
asupra persoanei-țintă. Atașamentul se diferențiază în funcție de măsura în care
atitudinea prealabilă a fost transpusă în acte comportamentale, dacă este produsul
unei experiențe directe sau e achiziționată prin învățare socială indirectă. Prezența
atașamentului public, a legăturii puternice dintre atitudine și comportament și a
experienței directe, scade probabilitatea ca atitudinea respectivă să fie schimbată.
Implicațiile poziției propuse de sursă asupra subiectului-receptor, cum și cât
afectează interesele și valorile de bază ale individului problema discutată, sunt
decisive în schimbarea de atitudine. Pozițiile care contravin acestor interese sunt
mai greu acceptabile, ele determină o mai mare concentrare a indivizilor-țintă
asupra argumentării logice și produc contraargumente mai multe și mai puternice.
Subiecții expuși informațiilor persuasive procesează informația și elaborează
răspunsuri cognitive în funcție de interesele lor, de atitudinile prealabile, de
grupurile de referință și contextul concret în care receptează mesajul, de
capacitățile și preocupările intelectuale, precum și de alte caracteristici și
împrejurări.
Cât durează influența mesajelor provenite de la surse cu o credibilitate
înaltă? Hovland și Weiss (1951) constataseră că după patru săptămâni, mesajele de
la surse cu credibilitate înaltă produseră o schimbare a atitudinilor asemănătoare cu
cea indusă de mesaje emise de o sursă cu o credibilitate redusă: acesta este efectul
de ațipire, datorat disocierii în timp dintre sursă și mesaj. Dacă se reinstituie
credibilitatea, influența mesajului sporește. O altă explicație consideră că atât
argumentele, cât și mesajul, se păstrează în memorie dacă se produce un ,,declin
diferențiat” (Pratkanis și colaboratorii, 1988); sursa se șterge din memorie mai
rapid decât argumentele. Pentru a se produce efectul de ațipire, subiecții persuadați
trebuie să analizeze cu atenție argumentele, să construiască un indice negativ care
să stimuleze reactanța (ex. nici o persoană inteligentă nu ar accepta ceea ce nu
crede), să evalueze credibilitatea sursei imediat după construirea acestui indice
(Chelcea, 2008).
-Teoria procesului dual grupează un ansamblu de abordări privind
mecanismul persuasiunii. Modelul probabilității de elaborare (Petty, Cacciopo,
1986), are în vedere două modalități de persuadare, după felul în care este
procesată informația utilizându-se calea centrală sau calea periferică. Persoanele
foarte implicate și care examinează analitic argumentele pro sau contra din
mesajele persuasive, evaluând consistența lor, utilizând calea centrală, creează
argumente noi, pe care le integrează cu cele deja existente în structuri cognitive
relativ stabile. Cei neinteresați de mesajele persuasive fac apel la calea periferică,
iau în calcul factorii contingenți și numărul argumentelor, nu calitatea acestora.
-Teoria judecății sociale a fost elaborată de Sherif și Hovland (1961) și
revizuită ulterior, apare ca o generalizare a rezultatelor experimentale generate de
psihofizică, valoarea teoriei fiind ilustrată de abordarea ,,asimilare/contrast”în
înțelegerea și explicarea schimbării de atitudine. În aprecierea obiectelor sau în
ierarhizarea persoanelor, oamenii își formează scale de referință, aprecierea socială
se face după anumite criterii, care se constituie în astfel de scale. Dar aprecierea nu
poate fi realizată după un singur criteriu, sunt necesare mai multe, în aprecierea
socială nu trebuie să lipsească moralitatea. Judecățile sociale sunt influențate de
punctele de referință pe care le luăm. Luarea în considerare a punctelor de referință
este esențială pentru explicarea procesului de schimbare de atitudine, pentru că
însăși atitudinea este considerată un punct de referință interior, iar mesajul
persuasiv un punct de referință exterior. Contrastul exprimă îndepărtarea atitudinii
sau judecății de punctul de referință, iar asimilarea semnifică apropierea de punctul
de referință. Când punctul de referință se află dincolo de limita seriei de stimuli,
apare efectul de contrast; efectul de asimilare se manifestă când punctul de
referință este plasat în interiorul seriei de stimuli, spre extremitatea seriei.
-Teoria echilibrului face parte din teoriile ,,consistenței”, care explică
schimbarea atitudinii, deci și persuasiunea, ca pe un proces rațional, oamenii fiind
motivați să fie și să apară în ochii celorlalți consecvenți în ceea ce spun și în ceea
ce fac. Persoanele încearcă să mențină consistența dintre atitudinea față de alte
persoane cu care sunt în relație și atitudinea lor față de evenimentele și obiectele
din lumea înconjurătoare. Situația de dezechilibru tinde să fie echilibrată prin
schimbarea atitudinii fie față de obiecte, fie față de persoane.
-Teoria disonanței cognitive (Festinger, 1957) presupune faptul că, dacă o
persoană primește informații contradictorii despre o altă persoană sau referitor la
propria persoană, sau despre situații și evenimente, apare o stare de tensiune
psihică din care indivizii încearcă să iasă fie prin reducerea în plan psihic a
importanței elementului disonant, fie prin căutarea unor informații concordante cu
credința inițială. Teoria disonanței cognitive permite prognozarea schimbării
opiniilor, atitudinilor și comportamentelor.
-Teoria reactanței (Brehm, 1966) explică schimbarea atitudinală ca rezultat
al restricției impuse în alegerile individului. Dacă libertatea de alegere a unei
persoane este limitată, atunci persoana va fi motivată să acționeze pentru
restabilirea libertății sale, acțiunile interzise devin mai dezirabile, iar atitudinile
față de obiectele ce-i sunt refuzate, mai favorabile.
-Teoria contextualizării situației aduce o noutate în ceea ce privește
perspectiva asupra comunicării, pe care nu o mai consideră ca pe o simplă
transmitere de mesaj, ci mai ales ca o construire de sens pe care lucrurile îl capătă
pentru oameni (Mucchielli, 2000/2002). Se identifică mai multe forme de
manipulări: a pozițiilor, normelor, relației, dar și a contextului normelor,
contextului relației, contextelor fizice, spațiale și temporale.
-Rezistența la schimbare: datorită faptului că indivizii cărora li se adresează
sursa prelucrează informația și o însușesc diferențiat și dezvoltă mecanisme
specifice de apărare, se explică fenomenul de rezistență la persuasiune. Un astfel
de mecanism este expunerea selectivă, prin care, conștient sau nu, oamenii evită
expunerea la acele informații care sunt în dezacord cu valorile, normele, atitudinile
și opiniile lor și caută preferențial informațiile ce susțin propriile convingeri.
Astfel, în multe cazuri mesajul nici nu ajunge la receptor sau, odată ajuns,
persoanele-țintă pot rezista persuasiunii prin deprecierea credibilității sursei, care
nu este considerată de încredere, sau prin distorsionarea mesajului, respectiv,
reținerea doar a informațiilor ce convin. Rezistența la schimbare intervine atunci
când poziția propusă de sursă e în discrepanță cu o poziție a subiectului-țintă la
care acesta ține foarte mult, de multe ori, pentru oameni, modul cel mai simplu de
apărare față de persuasiune este respingerea în bloc a comunicării, fără să mai
recurgă la procesele de minimalizare a sursei sau mesajului. Uneori, indivizii
predispuși la rezistență la persuasiune aduc contraargumente, prin care să-și
consolideze propria poziție și să o slăbească pe cea propusă.
Rezistența la schimbare crește prin mecanismul inoculării (McGuire,1985),
atacul mesajului persuasiv (virtual) poate fi respins fie prin asimilarea de către
persoana-țintă a unor argumente suplimentare poziției proprii, fie prin însușirea
unor argumente, mai slabe, ale poziției sursei, care îl imunizează față de atacul
ulterior masiv al acesteia. Mecanismul prevenirii și întâmpinării argumentelor
funcționează în cazul în care indivizii știu dinainte care este intenția
comunicatorului și ce poziție va adopta el, vor rezista mei bine la persuasiune.
Alături de fenomenul de asimilare distorsionată, respectiv, considerarea
informațiilor care contravin atitudinii noastre ca fiind mai puțin valide și credibile
și supralicitarea celor concordante, apare și polarizarea atitudinală. Argumentele
pro sau contra unei atitudini pe care o avem sunt astfel evaluate și manipulate de
mintea noastră încât, în loc să slăbească forța atitudinii, o fac mai extremă.
Se poate manifesta și schimbarea de atitudine negativă în cazul în care
mesajul este promovat cu insistență de comunicator, dezvoltând mai degrabă un
punct de vedere opus, deci o reacție negativă.
Persuasiunea trebuie văzută ca o interacțiune sursă-mesaj-receptor, care se
desfășoară în mai multe faze ( Hovland, Janis, Kelly,1953):
-expunerea la mesaj
-comunicatorul trebuie să capteze atenția țintei vizate
-faza comprehensivă, înțelegerea mesajului, desprinderea sensului
-receptorul acceptă sau nu ideea propusă de comunicator
-persistența în timp a părerii despre o anumită idee, dincolo de acceptarea
inițială
-obținerea de comportamente efective din partea oamenilor, traducerea
atitudinilor în conduite

5.Structura și procesualitatea relațiilor valori-atitudini-comportament

Cercetările din domeniu au evidențiat existența cazurilor de corelație foarte

ridicată între răspunsurile atitudinale și cele comportamentale, cât și corelații slabe
sau chiar cazuri de comportamente contraatitudinale, conduite opuse, în
contradicție cu atitudinile exprimate.
Convergența atitudine-comportament: atitudinea este o forță motivațională,
generând o acțiune specifică, pare și o cauză comportamentală. Atitudinile se
constituie în procesul socializării, se inoculează principiul că ele trebuie respectate,
ca urmare se consideră că, dacă schimbăm mentalitatea oamenilor, se va schimba
și comportamentul lor. Dar, atitudinea poate apărea ca ,,autojustificare”
(raționalizare) a acțiunilor noastre, în acord cu teoria disonanței cognitive de a
realiza o convergență între evaluările și comportamentul nostru, în acest caz
comportamentul este cauza, iar atitudinea este efectul. Din perspectiva lui Bem, nu
trebuie invocată teoria disonanței cognitive în explicarea concordanței atitudine-
comportament, pentru că atitudinile sunt rezultatul autopercepției, așa cum
deducem de regulă atitudinile celorlalți din ceea ce fac, tot așa se întâmplă și în
cazul atitudinilor proprii: ne definim și ne autoatribuim o atitudine oarecare din
constatarea felului în care ne-am comportat.
Divergența atitudine-comportament: concordanța slabă sau discrepanța
atitudine-comportament poate fi interpretată pornind de la constatarea că există o
atitudine adevărată ce determină reacții comportamentale identice sau foarte
asemănătoare în situații diferite, lucru care nu poate fi surprins prin instrumentele
metodologice. O sursă importantă de abateri de la atitudinea adevărată o constituie
dezirabilitatea socială, tendința subiecților de a da răspunsuri în concordanță cu
ceea ce e de dorit din punct de vedere social. Important este și gradul de specificare
a răspunsurilor-atitudine și a celor comportamentale, această relație depinde de
felul în care a fost respectat gradul de corespondență dintre elementele atitudinii și
cele ale comportamentului. Lipsa corelației dintre atitudine și comportament se
poate explica și prin faptul că un anumit comportament depinde de mai multe
atitudini, iar noi luăm în considerare doar una singură, nu întotdeauna pe cea
relevantă.
Convergența sau divergența dintre atitudine și comportament depinde în
mare măsură de tăria atitudinilor respective care dă și gradul de accesibilitate, de
preeminență a ei, respectiv, accesibilitatea exprimă ușurința cu care indivizii își
reamintesc diferitele atitudini și pot opera cu ele cognitiv. Factorii de personalitate
contează în realizarea sau nu a concordanței dintre atitudine și comportament și
prin faptul că, datorită unei constelații atitudinale specifice, nu toți oamenii au
abilitatea de a traduce atitudinile lor în acte efective. Nivelul general de activism al
persoanei poate fi relevant privind acțiunea conform atitudinilor. Obișnuințele sunt
în multe cazuri predictori mai puternici decât atitudinile.
Cunoașterea situației determină realizarea de predicții comportamentale cu
mai mare acuratețe, dar, divergența dintre atitudine și comportament este mult
sporită atunci când cerințele situaționale sunt strict definite, iar încălcarea lor este
prompt și destul de sever sancționată. Prezența celorlalți, care pretind un anumit
gen de comportament, este un factor ce determină abateri de la atitudinea reală a
indivizilor, mergând până la comportamente contraatitudinale, deși oamenii diferă
semnificativ între ei și prin cât le pasă de părerea celorlalți și cât de atent își
supraveghează reacțiile verbale, gesturile și comportamentele. Dar, neconcordanța
dintre atitudine și comportament poate apărea din faptul că subiectului îi este dată
o singură alternativă acțională, chiar dacă nu are față de ea o atitudine pozitivă.

Bibliografie selectivă

Bandura, A., 1977, Social Learning Theory, Englewood Cliffs, NJ: Prentice
Hall
Bandura, A., 1973, Aggression: A social learning analysis, Prentince Hall,
Englewood Cliffs, NJ:
Baron, R., Byrne,D., 1991, Social Psychology, Understanding Human
Interaction, Boston:Allyn and Bacon
Bem, J., 1970, Beliefs, Atitudes and Human Affairs, Brooks/Cole, Belmont
Brehm, S.S., Kassin, S.M., 1996, Social Psichology, New Jersey: Houghton
Miffin Co.
Caccioppo, J., Petty,R., 1985, central and Peripheral routs to persuasion, în L.
Atwitt, A. Mitchell, Psychological processes and adverstising effects, Erlbaum,
Hillsdale
Chelcea,S., 2008, Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Polirom, Iași
Fazio, R.H., Olson,M.A., 2007, Atitudes: Foundations, Functions, and
Consequences, în M.A. Hogg, J. Cooper, The Sage Handbook of Social
Psychology, Sage Publications, Thousand oaks, Califoria
Festinger, L., 1957, A Theory of Cognitive Disonance, Stanford University
Press
Hovland, C.I., Janis,I.L., Kelley, H.H., 1953, Communication and Persuasion,
Psychological Studies of Opinion Change, New Haven, CT:Yale University
Press
Katz, D., 1960, The functional approach to the study of attitudes,Public
Opinion Quarterly,24
Iluț, P., 2009,Psihologie socială și sociopsihologie, Polirom, Iași
Malim,T., 2003, Psihologie socială, Editura Tehnică, București
McGuire, W., 1985, Atitudes and atitude change, în G: Lindzey și E.Aronson,
The Handboock of Social Psychology , New York:Random Hause
Neculau, A., 2004, Manual de psihologie socială, Polirom, Iași
Olson, J.M., et.al., 1993, Atitudes and attitude change, Annual Review of
Psychology, 44
Pratkanis, A., et. al., 1989, A sociocognitive model of atitude structure and
function, în L. Berkowitz, Advances in Experimental, Social Psychology, New
York:Academic Press
Radu, I., Iluț, P., Matei, L., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca:Exe
Sherif,M., 1936, The Psychology of Social norm, Harper&Row, New York
Zajonc, R.B., 1968, Attitudinal effects of mere exposure, Journal of
Personality and Social psichology
 CAPITOLUL 3

La sfârșitul acestui capitol studenții vor fi capabili să:

-definescă principalele concepte
-explice stereotipurile și prejudecățile
-înțeleagă modul de constituire a stereotipurilor și prejudecăților
-susțină o conduită nediscriminatorie

STEREOTIPURI, PREJUDECĂȚI, DISCRIMINARE SOCIALĂ

1.Definiții, concepte

Abordarea problemelor privind stereotipurile, prejudecățile și discriminarea,

se înscrie în aria problematică a dezbaterilor despre atitudinea indivizilor privind
obiectele, fenomenele și procesele sociale, atitudinile interpersonale sau cele
intergrupuri. De altfel, stereotipurile, prejudecățile și discriminarea socială pot fi
considerate fațete diferite ale atitudinilor intergrupuri. Și în cazul acestora se
exprimă clasica diferențiere între elementele cognitive, afective și
comportamentale/conative ale atitudinilor, exprimând reacțiile individului
confruntat cu grupuri sociale sau indivizi aparținând acestor grupuri.
Stereotipul (greacă: stereos=rigid, tupos=urmă) exprimă repetarea frecventă
și aproape mecanică a unor gesturi, posturi sau expresii verbale. Primul care a
utilizat conceptul de ,,stereotip” în sensul specific psihologiei sociale a fost
celebrul ziarist american Walter Lippman (1922). Stereotipul se referă la
dimensiunea cognitivă sau raportarea preponderent cognitivă la un grup sau
reprezentanți ai acestuia. Prejudecata exprimă dimensiunea afectivă, raportarea
preponderent afectivă, iar discriminarea presupune componenta comportamentală
sau consecințele comportamentale determinate de stereotipuri sau prejudecăți
(Fiske,1998, Brewer și Crano, 1994, apud Nastas, 2004).
Conceptual, în explicitarea specificului stereotipurilor, prejudecăților și
discriminării, este eficientă utilizarea conceptului de schemă, respectiv schemă de
grup. Stereotipul reprezintă conținutul declarativ al unei scheme de grup, iar
prejudecata este engrama afectivă care se presupune că ar fi corelată cu stereotipul
și care se activează împreună cu conținutul cognitiv al acestuia.
De cele mai multe ori, stereotipul, prejudecata și discriminarea presupun o
conotație negativă, exprimă o imagine negativă față de un anumit grup, o judecată
nefavorabilă despre un grup, un comportament cu consecințe negative pentru
cineva. Cercetările mai recente iau în calcul faptul că stereotipul, prejudecata sau
discriminarea pot fi atât negative, cât și pozitive, de multe ori sunt chiar
complementare, pentru că, a discrimina negativ un grup poate însemna o
discriminare pozitivă a altui grup. De aceea, unii cercetători consideră necesară
luarea în calcul și a mecanismelor asociate stereotipurilor sau prejudecăților,
precum și a contextelor în care acestea devin funcționale.
Perceperea preponderent negativă a stereotipurilor, prejudecăților și
discriminării poate fi legată de saliența mai mare a relațiilor intergrupuri
conflictuale care pot determina elaborarea și împărtășirea unor stereotipuri
universale despre relațiile intergrupuri ca fiind esențialmente conflictuale.
Cercetătorii din domeniul psihologiei sociale au analizat apariția
stereotipurilor, respectiv proporția în care acestea au sau nu acoperire în realitate,
sau sunt doar generalizări foarte simplificate ale acesteia. Se pune problema dacă
anumite cogniții ale actorilor sociali sunt sau nu conforme cu realitatea, precum și
impactul stereotipurilor asupra construirii realității înconjurătoare -,,pericolul
stereotipizării”(Seibt și Forster, 2004, apud Ivan, 2004).Efectul amenințării
stereotipurilor a fost semnalat în legătură cu performanțele intelectuale ale unor
subiecți de culoare din America care au obținut performanțe semnificativ mai slabe
când se măsurau strict abilități intelectuale, în raport cu rezultatele la teste de tip
rezolvare de probleme, rezultate care nu se observau la subiecții albi testați.
Cercetători americani au considerat că subiecții de culoare performează suboptimal
tocmai pentru că sunt ,,sub amenințarea stereotipului” (fiind etichetați ca
superstițioși, leneși, nepăsători, iar albii americani, ca fiind muncitori, inteligenți),
sunt presați social, se tem să nu performeze, în conformitate cu stereotipul sau să
fie evaluați în conformitate cu stereotipul. Prezența celorlalți, imaginari sau reali,
alături de stereotip, îi determină pe subiecți să performeze inferior situației în care
activitatea stereotipului nu s-ar fi produs. Dacă stereotipurile sunt confirmate de
evoluția evenimentelor, se pot transforma în tipuri ideale și sunt reactivate în
situații similare, definind expectațiile noastre față de mediul în care trăim
(Lippmann, 1922).
Efectul ,,pericolul stereotipizării” a fost pus în evidență prin cercetări
experimentale, nu numai în situația cu caracter rasial, ci și în cele de gen, etnice.
Activarea stereotipului duce la adoptarea unei strategii de prevenție, la teama
de a nu face erori și, ca urmare, la o atenție sporită la eventualele greșeli sau la
eventuala lipsă de acuratețe a celor transmise (Seibt, Forster, 2004). Ca urmare,
viteza de rezolvare a unor sarcini scade chiar dacă acestea sunt simple, rutiniere, se
poate înregistra însă și o scădere a erorilor comise. În cazul stereotipurilor pozitive,
mecanismul cognitiv este unul de urmărire a succesului, urmat de o creștere a
vitezei de lucru, dar ea poate fi însoțită de o creștere a erorilor. În această situație,
strategia de promovare a sinelui se bazează mai mult pe exploatare și pe modalități
creative de prelucrare a informațiilor.
Din perspectiva teoriei identității sociale (Tajfel, 1974), în distincția dintre
ingroup și outgroup există întotdeauna o eroare a individului în favoarea ingroup-
ului. Urmărind o identitate socială pozitivă, indivizii dezvoltă, mai probabil,
stereotipuri pozitive despre propriul grup și stereotipuri negative despre outgroup,
luând în calcul și teoria comparării sociale.
Din perspectivă cognitivă, valoarea funcțională a stereotipurilor constă în
reducerea cantității de informații pe care o procesăm când întâlnim noi stimuli
sociali, stereotipul se activează automat atunci când întâlnim un anumit membru al
unui grup social, sau activându-se stereotipuri dominante și inhibându-se activarea
celor mai puțin dominante. Avem tendința de a activa stereotipurile pozitive și de a
le inhiba pe cele negative, sau invers, în funcție de tipul de motivație, scopuri,
situații. Se poate diferenția modul de activare a stereotipurilor în funcție de mediul
public sau privat (teoria managementului impresiilor).
Când suntem confruntați cu membrii contrastereotipi (teoria încălcării
așteptărilor), cu cei care au trăsături neconforme cu imaginea pe care o avem
despre grupul lor de apartenență, vom căuta să filtrăm informațiile disonante cu
propriile cogniții și să le păstrăm pe cele consonante, tratând membrii
contrastereotipi ca pe niște excepții. Uneori se produce fenomenul de ,,contrast
social”, dacă actorii sociali au caracteristici care contravin stereotipului, probabil
se va exagera importanța caracteristicilor respective, în această situație intervine
nivelul așteptărilor sociale:cu cât este mai ridicat, cu atât un contrast negativ va
afecta și mai mult conținutul stereotipului față de grupul social respectiv,
conferindu-i o orientare negativă. Dacă nivelul așteptărilor este modest, un contrast
social pozitiv poate determina o pozitivare a stereotipului inițial.
Prejudecățile, ca reacție afectivă cu privire la indivizii aparținând altor
grupuri decât noi, sunt opinii pe care indivizii și le formează despre un anume grup
social, fără o examinare atentă a acestuia, expresii ale unei atitudini sociale sau ale
unor credințe defavorabile, ale unor sentimente negative , un comportament ostil și
discriminatoriu față de membrii unui grup (Brown, 1995). Prejudecata este o
atitudine față de un set particular de oameni, obiecte sau evenimente. Se referă la
răspunsurile emoționale negative față de anumite persoane și la atitudinile
intolerante, nedrepte și nefavorabile față de acestea.
Ca și forme, prejudecățile pot fi:sexismul, rasismul, xenofobia. Rasismul
este un tip de prejudecată negativă despre persoane de rasă sau etnie diferite și este
un tip de atitudine puternic sancționată social. Se vorbește și despre ,,rasismul
ambivalent”:pe de o parte, promovarea egalității, iar pe de altă parte, reacții
emoționale negative care generează evitarea membrilor grupului supus
prejudecății. Rasismul ambivalent include simpatia față de cei aflați în nevoie din
grupul respectiv, dar și disprețul, dacă aceștia sunt considerați vinovați pentru
situația în care se află. ,,Rasismul simbolic” sau rasismul modern se caracterizează
prin manifestări subtile ale prejudecăților și respingerea totală a discriminării
directe sau ale unor exprimări stereotipe vizibile. Sexismul presupune prejudecăți
despre indivizii care aparțin unor categorii diferite de gen (ex: bărbații sunt
preferați femeilor pentru funcțiile de conducere). O formă subtilă de sexism se
manifestă în mass-media,,faceism”:prim-cadrul în cazul unui bărbat se centrează
pe fizionomie, iar în cazul unei femei, pe partea superioară a corpului. Apoi, atunci
când se fac referiri generale despre oameni, există tendința de utilizare a
pronumelor masculine.
Ageismul- prejudecată față de persoanele bătrâne, exprimă tendința tot mai
evidentă de a considera persoanele vârstnice ca fiind fără valoare și putere în
comunitate (mai ales în ultima perioada, în contextul impunerii familiilor nucleare,
competiția pentru ocuparea locurilor de muncă).
Cauzele prejudecăților trebuie analizate din perspectivă istorică,
economică(abordarea istorică/economică); teoria structurii comunității expune
situația unor state între care s-au format rețele de ostilități pe fondul ocupării unor
teritorii; abordarea socioculturală evidențiază o serie de factori cauzali:urbanizarea,
mecanizarea și creșterea complexității vieții, materialismul din oraș, mobilizarea
ascendentă a unor grupuri, creșterea populației asociată cu limitarea spațiilor de
locuit, incapacitatea unor persoane de a-și dezvolta standardele personale,
schimbarea rolului și funcțiilor familiei și schimbarea standardului de moralitate;
abordarea situațională se centrează pe ideea conform căreia cei din jur constituie o
influență puternică asupra dezvoltării prejudecăților, se pune accent pe importanța
atmosferei la nivelul comunităților după ce a fost înlăturat elementul istoric și
sociocultural, se susține ageismul din perspectiva angajării, se subliniază factorii
de mobilitate socială ascendentă sau descendentă, tipurile de contacte între grupuri,
densitatea grupurilor; abordarea psihodinamică se axează pe aspecte precum
stresul, domină teoria frustrării, care intensifică prejudecata.
Teoria frustrării poartă numele de ,,teoria țapului ispășitor”(ex: frustrarea de
a nu fi apt de muncă intensifică prejudecata). Structura de caracter a individului
supus prejudecății implică faptul că anumite tipuri de oameni dezvoltă prejudecăți,
ca o trăsătură importantă a vieții lor. Se avansează astfel ideea unei ,,personalități
autoritare”(Adorno, 1950), ca având drept caracteristici: respect și considerație
pentru autoritate și personalitățile care reprezintă autoritatea, obsesie pentru rang și
status social, tendința de a-și deplasa furia și resentimentele către cei mai slabi,
intoleranță la ambiguitate și incertitudine, nevoia de a menține o lume definită în
mod rigid, probleme în stabilirea intimității cu ceilalți oameni; orientarea
fenomenologică cu privire la prejudecăți este o abordare de tip holistic, impresia
generală creată de obiectul stimul sau de persoană este tot ce contează. Atenția se
pune pe grupurile minoritare, se sugerează că anumite caracteristici ale unor astfel
de grupuri ar fi putut provoca acea ostilitate, trăsăturile cu care se identifică un
grup particular tind să fie recunoscute unanim de persoane diferite.
Discriminarea exprimă comportamentele cu caracter negativ în raport cu
anumite grupuri sociale, normele sociale sancționează puternic discriminarea, sunt
mai flexibile în ce privește prejudecata. Eysenck (2004) evidențiază ca stadii ale
discriminării: atacul verbal, evitarea, discriminarea, exterminarea. Consecințele
discriminării se manifestă direct asupra relațiilor interumane și intergrupale, nu
apare numai ca rezultat al stereotipurilor, ci și a prejudecăților și legitimează
gândirea stereotipă. Foarte frecventă, inclusiv în mass-media, este discriminarea
rasială, dar este vorba și de rasism instituțional, declarat.

2.Măsurarea atitudinilor intergrupuri

Stereotipurile au intrat în sfera de interes a psihologilor sociali, au fost

identificate o serie de metode de măsurare a acestora: metoda identificării vizuale
(Rice, 1926), respectiv a recunoașterii vizuale (a unor fotografii ale unor persoane
aparținând diferitelor grupuri sociale), dar ea nu poate oferi explicații certe ce
anume din imagine conduce la formarea unui stereotip. Metoda listei de trăsături
(Katz, Braly, 1933) este metoda listei trăsăturilor de personalitate și urmărește în
mod direct identificarea stereotipurilor consensuale sau sociale (identificarea
trăsăturilor tipice). Metoda estimării procentuale (Brigham, 1971) consideră că este
importantă percepția omogenității membrilor unui grup, fiecare trăsătură
descriptivă identificată să fie apreciată în sensul procentului de persoane dintr-un
grup pentru care este considerată a fi valabilă. Se utilizează metoda scalelor
(Likert) pentru a se putea estima procentul de persoane din grupul-țintă care
posedă o anumită caracteristică. Metoda ratei diagnostice (McCauley, Stitt, 1978)
pornește de la considerarea ca stereotip a atributelor distinctive și pentru
identificarea acestora se realizează două estimări: procentul de persoane din
grupul-țintă care posedă o anumită caracteristică și procentul de persoane din
populația globului care posedă respectiva caracteristică, raportul dintre cele două
estimări se numește rata diagnostică (RD), și sunt considerate distinctive sau
stereotipice acele atribute sau caracteristici care diferă considerabil de unitate.
Metoda diferențialului semantic (Gardner, 1973) propune utilizarea unor scale
bipolare pentru identificarea universului semantic/conotativ al cuvintelor sau
conceptelor.
Prejudecățile pot fi deduse implicit din conținutul cognitiv al stereotipului.
Ca și metode de măsurare amintim: scala distanței sociale (Bogardus, 1925), care
presupune evaluarea unei serii de afirmații ce vizează gradul în care cineva este
dispus să accepte în preajma sa persoane din alte grupuri sociale. Scala rasismului
modern (McConahay,1986) conține o serie de afirmații care nu abordează
problemele atât de deschis precum în cazul scalei distanței sociale, subiecții trebuie
să răspundă prin acord sau dezacord cu aceste afirmații.
În ceea ce privește discriminarea, nu există modalități de identificare
specifice, ci mai ales generice. Comportamentul de discriminare se poate exprima
verbal, non-verbal, fiziologic, iar pentru detectarea acestora se utilizează observația
sistematică, chestionarul, a reacțiilor precum rata pulsului, ciclul bătăii inimii,
micromișcări ale mușchilor faciali, dilatarea pupilei etc.
Influența gândirii stereotipice și manifestarea discriminării sunt determinate
de o serie de factori explicativi: faptul că reținem mai ușor, stocăm timp mai
îndelungat și reactualizăm mai rapid informații concordante cu stereotipurile
noastre, comparativ cu cele neconcordante. Auzim sau vedem în mod frecvent
(efectul priming) informații stereotipe, ceea ce ne face să ne comportăm și să
gândim în mod stereotip (rolul mass-media în controlul gândirii stereotipe).
Stereotipurile sunt ușor de conservat pentru că ele sunt menținute în procesul
atribuirii, când nu știm cum să atribuim o cauză a unui comportament apelăm la
stereotipuri.
Confruntarea actorilor sociali cu membrii contrastereotipi reprezintă, din
perspectiva teoriei încălcării așteptărilor și a teoriei contrastului social, o
modalitate de combatere a stereotipurilor. Cererile explicite de a evita
stereotipurile pot avea efecte perverse, activând stereotipul și conducând la
discriminare din cauza creșterii anxietății sociale.
Stereotipurile fac parte din viața zilnică, poate interveni eroarea loialistă:
orice individ care încalcă stereotipurile grupului său de apartenență poate dovedi
lipsă de loialitate și poate fi sancționat prin respingere sau slabă integrare.
Fenomenul diluției (Kahneman,Tversky, 1973, apud Iluț, 2009): activarea
stereotipurilor este inhibată dacă sunt oferite informații suplimentare despre
membrii grupului vulnerabil, care nu sunt legate de conținutul stereotipului. Astfel,
nuanțarea informației poate inhiba activarea stereotipului.

Bibliografie selectivă

Allport, F., 1924, Social Psichology, Houghton Mifflin, Boston

Allport, G.W.,1991, Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică
și Pedagogică, București
Bogardus, E.S., 1925, Measuring social distance, Journal of Applied
Sociology, 9
Brown, R., 1995, Prejudice. Its Social Psychology, Cambridge: Blackwell
Publichers
Chelcea,S., 2008, Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Polirom, Iași
Eysenck, M., 2004, Psychology, New York:Psichology Press
Gardner,R.C., 1973, etnic stereotypes:The traditional approacht, a new look,
The Canadian Psychologist, 14
Katz, D., 1933, Racial stereotypes of 100 college students, Journal of
Abnormal and Social Psychology, 28
Iluț, P., 2009,Psihologie socială și sociopsihologie, Polirom, Iași
Ivan, L.,2008, Stereotipuri, prejudecăți, discriminare socială, în S.Chelcea,
2008, Psihosociologie, Polirom, Iași
Lippman, W., 1922, Public Opinion, New York:Harcourt&Brace
Malim,T., 2003, Psihologie socială, Editura Tehnică, București
McConahay, J.B., 1986, Modern racism, ambivalence, and the modern racism
scale, în J.F. Dovidio, S.L. Gaertner (eds.), prejudice, Discrimination,and
Racism, Orlando, FL:Academic Press
McCouley, Stitt, C.L., 1978, An individual and quantitative measure of
stereotypes, Jounal of Personality and Social Psichology, 39
Nastas,D., 2004,Stereotipuri, prejudecăți și discriminare socială,în A.Neculau
(coord.),2004,Manual de psihologie socială, Polirom, Iași
Neculau, A., 2004, Manual de psihologie socială, Polirom, Iași
Rice,S.A., 1926/1927, Stereotypes, a source of error in judging human
character, Journal of Personnel Research, 5
Schachter, S., 1959, The psichology of affiliation, Standford, University press
Tajfel, H., 1974, Social identityand intergroup behavior, Social Science
Information, 13,2
 CAPITOLUL 4

La sfârșitul acestui capitol studenții vor fi capabili să:

-definească și înțeleagă specificul comportamentului agresiv
-diferențieze teoriile explicative
-cunoască factorii care conduc spre comportament agresiv
-înțeleagă și explice atitudinile agresive și violente

COMPORTAMENTUL AGRESIV

1.Ce este agresivitatea?

Ea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament

orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale,
moral-psihologice sau mixte. Termenul agresivitate are o puternică încărcătură
afectivă, majoritatea oamenilor au în minte, în legătură cu acest termen, ideea
utilizării forței fizice de către persoana care ar manifesta un astfel de
comportament. Agresivitatea poate fi privită ca ,,un răspuns care distribuie stimulii
dăunători unui alt organism” (Buss, 1961, p.1), este un act al cărui scop este de a
produce un prejudiciu unui alt organism (Dollard, et. al. 1939), este orice ,,formă
de comportament direct orientat pentru a răni sau insulta o altă ființă care este
motivată să evite un astfel de comportament”(Baron, Richardson, 1974,p.7).
Chelcea (2003, p.25) consideră că agresivitatea este ,,comportamentul verbal sau
acțional ofensiv care are ca scop umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea altor
persoane, care sunt motivate să evite acest tratament”.
Se pot distinge ca și caracteristici definitorii ale agresivității:
-este un comportament intenționat, de tip acțional sau verbal
-este un comportament ofensiv și nu unul defensiv
-scopul comportamentului agresiv este de a produce daune, prejudicii fizice,
psihologice, morale sau materiale unei persoane sau unei alte ființe
-este un comportament orientat spre o persoană sau o ființă motivată să evite
acest comportament
 Se poate face distincție între tipul de agresivitate instrumentală și
agresivitatea emoțională (Buss,1971): cea de tip instrumental se referă la acele acte
comportamentale săvârșite cu scop, în vederea obținerii unor avantaje;
agresivitatea emoțională se referă la comportamentele care permit descărcarea
emoțională, determinând reducerea tensiunii psihice. Tipuri pure de comportament
agresiv nu există, de fapt, agresivitatea instrumentală permițând și descărcare
emoțională, iar agresivitatea emoțională poate avea și o orientare finalistă.
Trebuie realizată și distincția dintre agresivitate și violență sau dintre
comportamentul agresiv și comportamentul antisocial. Nu toate comportamentele
agresive sunt și comportamente violente, nu toate comportamentele agresive sunt și
antisociale (exemplu, un luptător de box). Mai discutabil este faptul dacă
expunerea oamenilor la astfel de comportamente, care se desfășoară pe baza unor
reglementări legale, nu contribuie totuși la dezvoltarea unor comportamente
antisociale în viața cotidiană.
În definirea unui comportament ca fiind agresiv, cel mai relevant reper este
intenția faptei comportamentale, chiar dacă definirea intenției nu întrunește
unanimitatea cercetătorilor, există dilema referitoare la ceea ce este înnăscut sau
dobândit în comportamentele umane, în general, și în manifestările
comportamentale agresive la om, în mod special. Comportamentul agresiv uman
are atât un caracter înnăscut, conferit de originile noastre animale și de evoluția
filogenetică, dar și un caracter dobândit pe parcursul evoluției ontogenetice,
complexitatea naturii umane determinând ca analiza comportamentului uman în
general, și analiza comportamentului agresiv la om, în special, să se facă pe mai
multe coordonate.
Agresivitatea este deci orice formă de conduită orientată cu intenție către
obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor
răniri, distrugeri sau daune (Neculau, 2004).

2.Forme ale agresivității

-în funcție de agresor sau de cel care adoptă o conduită agresivă, distingem
agresivitatea tânărului și a adultului; agresivitatea masculină sau feminină;
individuală sau colectivă; spontană sau premeditată
-în funcție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive:
agresivitate fizică sau verbală; directă sau indirectă
-în funcție de obiectivele urmărite: obținerea unor beneficii, câștig material
sau rănirea sau distrugerea unei persoane
În acest sens, se face distincție între agresivitatea datorată supărării sau
mâniei și agresivitatea instrumentală, orientată în primul rând spre obținerea unui
câștig material.
 -în funcție de forma de manifestare a agresivității: violentă sau non-violentă
și agresivitatea latentă sau manifestă.
Pentru analiza fenomenului agresivității, trebuie luat în calcul și cuplul
penologic infractor-victimă: dacă la prima privire, infractorul este clar cel vinovat
iar victima inocentă, realitatea demonstrează că în multe cazuri, vina se împarte
între cei doi, culminând cu situația în care victima pare să fie mai vinovată decât
infractorul. Există astfel:
-victime provocatoare, care, anterior victimizării lor au comis ceva față de
infractor, conștient sau nu (aroganță, nerespectarea unei promisiuni)
-victime care precipită declanșarea acțiunii răufăcătoare, persoane care
realizează provocarea infractorului prin conduita lor (Neculau, 2004).

3.Modele explicative ale comportamentului agresiv

Pot fi distinse mai multe tipuri de ipoteze explicative ale comportamentului

agresiv:biologic-etologice, psihosociologice, socioculturologice.
Modelele teoretice biologic-etologice pornesc de la premisa originii
biologice a comportamentului agresiv uman, omul posedă, ca ființă, o serie de
condiționări comportamentale spre manifestări agresive, similare cu cele care se
regăsesc la animale. Konrad Lorenz (1963/2005) consideră faptul că omul ca ființă
pur rațională, dezgolit de tot ce înseamnă aspect așa-zis animal, nu este nicidecum
un înger, mai degrabă opusul lui.
Privind ipoteza caracterului înnăscut al comportamentului agresiv uman, s-
au desprins mai multe explicații: explicația etologică (Lorenz, Irenaus Eibl-
Eibesfeldt) privește agresivitatea ca pe un instinct declanșat de nevoia de teritoriu,
de nevoia de dominare în cadrul ierarhiei sociale sau de nevoia de reproducere;
explicația psihanalitică ( Freud) pune accentul pe existența unui instinct
autodistructiv (Thanatos); explicația sociobiologică (Wilson).
Explicația etologică (Lorenz) analizează comportamentul agresiv al omului
pornind de la ideea originii animale a acestuia, având la bază existența instinctului
de luptă, susținând existența, în cazul omului, a unui instinct al luptei care este
răspunzător de apariția comportamentului agresiv. Există o programare genetică a
comportamentului agresiv al omului, consideră că agresivitatea interspecii nu este
doar distructivă, ea poate avea o valoare adaptativă și este esențială pentru
supraviețuire. Moștenirea genetică se poate modifica prin mecanismele învățării.
Agresivitatea este determinată de o serie de stimuli declanșatori, anihilarea
acestora nu implică eliminarea comportamentelor pe care le declanșează, pentru că
respectivul tip de comportament are o natură instinctuală, organismul orientându-
se spre căutarea acestor stimuli -,,comportament de apetență” sau spre
comportamentul numit ,, mișcare reorientată” care constă în redirecționarea
manifestărilor agresive.
Explicațiile etologice au o slabă putere predictivă, se pot explica ceea ce
este, dar nu pot previziona, cu un nivel de certitudine acceptabil, ceea ce va fi, nu
se poate determina în ce direcții se vor reorienta instinctele umane, în general, și
instinctul agresiv, în particular, sub presiunile adaptative ca reacție la schimbările
mediului social.
Explicația psihanalitică (Freud) pornește de la existența unui instinct al
morții. Freud consideră că există două instincte înnăscute aflate în contradicție,
instinctul vieții (Eros) și instinctul morții (Thanatos), agresivitatea umană fiind
declanșată de thanatos, care funcționează ca un instinct de autodistrugere a cărui
orientare este exterioară, spre ceilalți.
Lorenz consideră că Freud este primul autor care a pus în evidență caracterul
autonom al agresiunii, arătând că lipsa contactului social reprezintă unul dintre
factorii puternic favorabili agresiunii.
Teoriile lui Lorenz și Freud pot fi considerate teorii instinctuale ale
agresivității și au fost supuse, în timp, unor multiple critici. Privitor la agresivitatea
umană, dacă ea ar fi de natură instinctuală, ar fi de așteptat să existe foarte multe
asemănări între oameni legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv,
în timp ce realitatea a demonstrat existența unor mari diferențe individuale în
manifestarea agresivității. Dar respingerea aproape unanimă a naturii instinctuale a
agresivității nu înseamnă și ignorarea unor influențe biologice asupra ei: influențe
neuronale, existând anumite zone ale cortexului care, în urma stimulării electrice,
facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv; influențe
hormonale, masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită unor diferențe
de natură hormonală; influențe biochimice (creșterea alcoolului în sânge, scăderea
glicemiei pot intensifica agresivitatea).
Explicația sociobiologică (Wilson) este de inspirație darwinistă și pornește
de la supoziția evoluționistă că orice comportament care este menținut de către
membrii unei specii se justifică prin valoarea sa adaptativă. Comportamentele
agresive umane sunt interesante în măsura în care sunt considerate comportamente
sociale cu rol adaptativ. Este mai puțin important dacă agresivitatea are caracter
înnăscut complet sau parțial, sau dacă este total ori parțial dobândită, deoarece
acum se cunoaște faptul că disponibilitatea de învățare a comportamentelor este
condiționată genetic, fiind supusă unui proces de evoluție. Prin caracterul adaptativ
al unui comportament social Wilson înțelegea faptul că acesta este programat să
sporească performanța de supraviețuire și reproductivă a indivizilor puși în situații
stresante.
 Modelul psihosociologic cuprinde mai multe teorii: teoria frustrare-
agresivitate, teoria neoasociaționistă a comportamentului agresiv, teoria
influențelor dispoziționale , teoria evitării afectelor negative.
Teoria frustrare-agresivitate susține că agresivitatea este un răspuns la
frustrare, că ea este determinată de condițiile externe. Cercetările experimentale
sugerează că trăirea de către individ a unor experiențe frustrante poate conduce la
creșterea probabilității de manifestare a unor comportamente agresive ca răspuns la
aceste stări psihice cu valență negativă. Cea mai cunoscută teorie de tipul frustrare-
agresivitate a fost formulată de către John Dollard, ,,Frustration and Aggression”
(1939), care susține două postulate: agresivitatea este întotdeauna o consecință a
frustrării și frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de agresivitate.
Frustrarea a fost definită ca o stare afectivă negativă provocată de privarea
individului de bunurile sau drepturile cuvenite, precum și de apariția neașteptată a
unor obstacole reale sau imaginare în calea atingerii scopurilor, aspirațiilor sau
dorințelor. Agresivitatea este răspunsul dominant față de stările de frustrare,
producerea unui anumit tip de comportament fiind influențată și de alți factori ce
aparțin situației.
Ulterior, Berkowitz (1978, 1988) consideră că teoria lui Dollard exagerează
legătura dintre frustrare și agresivitate, și susține că frustrarea produce supărare, o
stare de pregătire emoțională pentru a agresa. O persoană frustrată poate da curs
furiei atunci când există și anumite semne ale agresivității sau, uneori, lipsa lor. În
cazul în care aceste semne există, stimulii asociați pot amplifica agresivitatea.
Frustrarea este doar una dintre cauzele manifestării comportamentelor
agresive, pe de altă parte, nu întotdeauna frustrarea determină agresivitate.
Teoria neoasociaționistă a comportamentului agresiv a fost aplicată de către
Leonard Berkowitz (1990) cu referire la studierea fricii și a comportamentului
agresiv, considerându-se că reacțiile emoționale (în particular, frica) sunt elemente
într-o rețea de stări psihice (idei, memorie, emoții), iar activarea oricărei
componente a rețelei conduce la activarea celorlalte elemente. Pornind de aici,
Eysenck (2004) ia în calcul două consecințe principale ale acestui model:
comportamentul agresiv poate fi declanșat de o serie de condiții care determină un
nivel înalt al stărilor afective negative, iar în al doilea rând, faptul că emoțiile
negative, ca mânia, pot fi determinate de cogniții despre agresivitate sau de
agresivitate, la fel cum agresivitatea determină apariția unor afecte negative.
Teoria evitării afectelor negative propusă de către A. Baron (1977), conform
căreia, creșterea în intensitate a unor stimuli trăiți din punct de vedere afectiv ca
neplăcuți (sunetul puternic, căldura intensă) determină o creștere a probabilității de
apariție a unor comportamente agresive.
Teoria influențelor dispoziționale asupra agresivității are la bază procesul
psihologic de condiționare. Este o îmbunătățire a primei variante a teoriei frustrare-
agresivitate, iar Berkowitz consideră că starea de frustrare determină apariția
mâniei, ceea ce nu conduce în mod automat la agresivitate. Un factor important
care mediază apariția comportamentului agresiv ca efect al stării de mânie este
prezența unor indicii agresive, cum ar fi prezența unui pistol sau a altor tipuri de
arme. Stimulii se pot transforma în indicii agresive ca efect al unui proces de
condiționare în care stimulul este asociat cu agresivitatea. În urma unor
experimente în această direcție, cercetătorii au concluzionat că armele nu numai că
dau posibilitatea generării unor manifestări violente, dar pot și stimula apariția
agresivității.
Modelul socioculturalist: pune accentul pe condiționarea culturală a
comportamentului agresiv, normele culturale se fac responsabile de reglementarea
masculinității și feminității din societate, și nu moștenirea biologică, fapt ce explică
lipsa diferențelor în ceea ce privește comportamentul agresiv dintre femei și bărbați
la nivelul unor comunități umane (triburi din Noua Guinee, analizate de către
Margaret Mead, 1935).
Teoria învățării sociale: a fost propusă de către Albert Bandura (1961/1963),
considerând că agresivitatea este rezultatul unui proces de învățare socială care se
realizează direct, prin învățare directă (recompensarea sau pedepsirea unor
comportamente) sau prin observarea sau imitarea unor modele de conduită ale
altora, mai ales ale adulților. Acest model pune accentul pe achiziția și menținerea
comportamentelor agresive. Se recunoaște importanța factorilor biologici, fără a-i
considera cauze directe ale comportamentului agresiv.
Modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite cel mai frecvent: în familie,
adesea părinții copiilor violenți și ai celor abuzați și maltratați provin ei înșiși din
familii în care s-a folosit pedeapsa, ca mijloc de disciplinare a conduitei; în mediul
social, în comunitățile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate și
admirate, agresivitatea se transmite ușor noilor generații; în mass-media, în special
televiziunea, care oferă aproape zilnic modele de conduită agresivă fizică sau
verbală.
Cea mai consistentă critică pe care au adus-o unii cercetători teoriei învățării
sociale a agresivității dezvoltată de către Bandura a fost supraestimarea importanței
învățării sociale în ce privește achiziționarea comportamentelor agresive,
neținându-se cont de diferențele individuale în legătură cu tendința de manifestare
a unor comportamente agresive. Nu s-a luat în calcul nici influența proceselor
cognitive (interpretarea situației în determinarea comportamentului agresiv), iar
factorii biologici au fost ignorați.

4.Factori care influențează agresivitatea

 Pot fi distinse mai multe surse ale agresivității:
1.Surse ce țin mai mult de individ, de conduita și de reactivitatea lui
comportamentală. Un prim element este reprezentat de tipul de personalitate, de tip
A sau B. Cel de tip A este extrem de competitiv, tot timpul grăbit, în special iritabil
și agresiv, care tinde, în opoziție cu tipul B, să fie agresiv într-o gamă mult mai
largă de situații, el este în mod real mai ostil și mult mai probabil să fie angajat în
ostilitatea agresivă, la locul de muncă creează și întreține conflicte.
Tendințele atribuționale ostile au fost evidențiate printr-o serie de
experimente, studiindu-se posibilitatea ca diferențele individuale legate de
tendințele atribuționale ostile să afecteze probabilitatea sau intensitatea agresivității
reactive-agresivitatea ca răspuns la provocarea anterioară. Tendințele atribuționale
ostile corelează pozitiv cu o rată înaltă a agresivității suprareactive, respectiv
tendințele de angajare în relații puternic conflictuale ca răspuns chiar la o
provocare ușoară.
Diferențele de sex vizează considerarea bărbaților ca fiind mai agresivi decât
femeile, în special în ceea ce privește agresivitatea deschisă. Dimensiunea acestei
diferențe însă pare să fie mult mai mică, diferă în funcție de context. Diferențele de
sex privind adoptarea conduitei agresive sunt mai mari în ceea ce privește formele
non-fizice ale agresivității, sau când agresivitatea pare să fie solicitată. Bărbații și
femeile par să difere mai mult în privința atitudinilor lor împotriva agresivității, iar
ambele sexe se adresează mult mai agresiv împotriva țintelor masculine decât
împotriva celor feminine.
Frustrarea se menține ca una dintre cele mai importante cauze ale
agresivității.
Atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală, atrage de cele mai multe
ori răspunsul agresiv al celui vizat.
Durerea fizică și morală poate duce la creșterea agresivității, stimularea
aversivă poate determina agresivitatea ostilă într-o măsură mult mai mare chiar
decât frustrarea.
Căldura poate conduce la manifestarea unor conduite agresive.
Aglomerația apare ca un factor stresor și poate accentua agresivitatea.
Alcoolul și drogurile se constituie într-un important factor de risc în
comiterea unor acte antisociale bazate pe violență. Alcoolul, consumat în cantități
mari, reduce luciditatea și realismul perceptiv, contribuind la accentuarea
agresivității prin potențarea ei directă, cât și prin neluarea în considerare a
caracteristicilor agresorului. Drogurile pot afecta comportamentul agresiv, în
funcție de tipul de drog, dimensiunea dozei și dacă subiectul este realmente
amenințat și pus în pericol.
 Materialul sexy și pornografic a determinat realizarea unor serii de cercetări,
Dolf Zillmann (1971,1977) a formulat ,,teoria transferului excitației”: nu este
importantă sursa reală a provocării, ci percepțiile pe care le are individul privitor la
această provocare. Alți cercetători au demonstrat că sexualitatea și agresivitatea
sunt incompatibile, trăirile emoționale ca efect al provocării sexuale inhibă
tendințele agresive. Ca urmare, Zillmann și colaboratorii au propus (1981) modelul
excitație-valență, privind efectele pornografiei asupra agresivității, evidențiindu-se
faptul că filmele erotice neplăcute pot duce la creșterea agresivității. Pornografia
violentă produce efecte clare de ordin fiziologic și cognitiv, ar exista chiar o
legătură direct cauzală între expunerea la scene erotice de mare agresivitate și
violența îndreptată împotriva femeilor.
2. Surse ale agresivității în cadrul familiei: cele mai grave forme de
manifestare a agresivității în cadrul familiei sunt bătaia și incestul, cu consecințe
grave asupra procesului de dezvoltare și maturizare a copilului. Bătaia, după unii
cercetători, are o dublă valoare: retroactivă, ca durere fizică și morală resimțită
pentru o conduită greșită și proactivă, adică inhibarea pe viitor a unor asemenea
comportamente. Din nefericire, bătaia este foarte frecvent folosită, uneori în forme
deosebit de violente, provocând copiilor leziuni corporale și uneori chiar decesul.
O serie de cercetători (Spineta, Riegler, 1972, Gelles, 1973) au stabilit câteva
tipuri de caracteristici ale grupurilor de părinți care folosesc bătaia ca mijloc de
puternică agresare fizică a copiilor (apud Neculau, 2004):
- caracteristici demografice-părinți cu un mariaj instabil, care au divorțat și
cei care s-au separat în fapt; copilul bătut este rezultatul unei nașteri nedorite;
-,,istoria” propriei vieți a părinților-cei mai mulți dintre acești părinți au fost,
la rândul lor, maltratați în propria familie sau au fost neglijați emoțional de către
părinți;
- atitudini parentale în raport cu creșterea copiilor-această categorie de
părinți privește copilul ca pe o modalitate de a-și satisface propriile nevoi,
solicitându-l să realizeze acțiuni care depășesc posibilitățile și abilitățile psihice și
fizice ale copilului. Părinții au mari dificultăți în a stabili legături emoționale cu
propriii copii;
- tulburări psihologice și psihiatrice-pot constitui aspecte explicative ale
maltratării copiilor.
3.Surse ce țin de mijloacele de informare în masă: în special violența expusă
prin intermediul televizorului și presei. Unii autori consideră că expunerea la
violență ar avea efecte cathartice, reducându-se astfel propriile nevoi de a acționa
agresiv, alții, bazându-se pe teoriile învățării sociale, consideră că expunerea la
violență conduce în mai mare măsură la creșterea agresivității decât la catharsis.
Expunerea la violență prin mass-media (Baron, Byrne, 1991) slăbește inhibițiile
privind angajarea în asemenea comportamente, expunerea la violență oferă noi
tehnici de a-i ataca și vătăma pe alții, urmărirea unor persoane angajate în acțiuni
agresive poate influența cognițiile în sensul activării gândurilor și imaginilor
agresive, pot întări și activa scenariile referitoare la agresivitate. Expunerea
continuă la violență poate reduce sensibilitatea emoțională la violență și la
consecințele sale, privitorii pot deveni desensibilizați la asemenea materiale,
adoptând reacții diminuate față de ele. Pot apoi considera agresivitatea în viața
reală mai puțin descurajantă, manifestând o empatie redusă față de victimele lor,
chiar și în fața durerii și a unei suferințe considerabile.

5.Modalități de reducere și prevenire a agresivității

Pornindu-se de la considerațiile conform cărora agresivitatea este rezultatul

unor multiple influențe, ea nu este un răspuns automat, programat, atunci aceasta
poate fi ca urmare prevenită sau cel puțin redusă.
Printre căile de reducere a agresivității este catharsisul, legat de ,,modelul
hidraulic” (energia agresivă acumulată ca urmare a impulsurilor instinctuale sau a
frustrării resimte nevoia descărcării). Din perspectiva unor cercetători ( Iluț (1994),
cele mai importante căi ar fi: vizionarea de materiale cu multe scene violente,
precum piese de teatru, filme, spectacole sportive; consumarea tendinței agresive la
nivelul imaginarului,al fanteziilor; angajarea în acțiuni violente efective, dar fără
tendințe antisociale (sporturi diverse).Dar, în urma cercetărilor realizate, concluzia
este aceea că modalitățile de substituire a comportamentului agresiv nu conduc la o
reducere a violenței, ci, dimpotrivă, la o potențare a ei. Agresivitatea deschisă nu
este redusă prin vizionarea de scene violente din filme sau emisiuni de televiziune,
de atacarea obiectivelor sau de agresivitatea verbală împotriva altora.
A fost considerată ca o altă cale de reducere a violenței pedeapsa, care se
aplică de cele mai multe ori în urma unui comportament agresiv, în scopul
sancționării acestuia și pentru prevenirea repetării actelor de violență. Pedepsele
pot fi instituționalizate sau neinstituționalizate, dar, în oricare situație, nu se poate
răspunde cu precizie în ce măsură pedeapsa constituie un real mijloc de reducere a
comportamentelor agresive, mai ales dacă luăm în calcul situațiile de recidivă.
Totuși, pentru ca pedeapsa să fie eficientă, se consideră că ea trebuie să fie
promptă, intensă și probabilă (să urmeze acțiunilor agresive cu mare probabilitate).
Ca modalitate de reducere a agresivității este luată în calcul reducerea
efectelor învățării sociale, pornindu-se de la teoria învățării sociale a lui Bandura
care considera că un comportament agresiv se învață. Astfel, în primul rând trebuie
evitat contactul copilului cu modelele de conduită agresivă, trebuie realizate, în
cadrul procesului educativ ,,frânele agresivo-inhibitive” (Neculau, 2004) care pot
să-l ferească pe individ, din interior, de angajarea în confruntări agresive, formarea
unui model de ,,conduită amânată”care, după raționalizarea situației conflictuale, a
efectelor și consecințelor posibile, îl ajută pe subiect să nu dea curs imediat oricărei
provocări de natură agresivă. Trebuie să se formeze deprinderi și abilități de
raportare și comunicare interpersonală și socială, a unor capacități empatice și a
unor aptitudini pentru parteneriat.
Alte tehnici pentru reducerea agresivității (Baron, 1983) sunt considerate:
expunerea la modele nonagresive; formarea deprinderilor sociale, având în vedere
faptul că există persoane care nu știu să-și exprime dorințele față de alții, au un stil
brutal de autoexprimare și sunt insensibili față de stările emoționale ale altora;
răspunsuri incompatibile-starea afectivă pozitivă ca mijloc de reducere a supărării,
care se întemeiază pe considerentul că este imposibil să te angajezi în două
răspunsuri incompatibile sau să trăiești simultan două stări emoționale
incompatibile. Ca urmare, stări precum empatia, aflată în opoziție cu supărarea sau
agresivitatea va induce niveluri scăzute ale agresivității. Emoțiile pozitive reduc
intensitatea emoțiilor negative care provin din frustrare sau enervare, reducându-se
nivelurile foarte înalte ale provocării asociate cu supărarea extremă.
Uneori este posibil să refuzăm răzbunarea și să reducem șansa unei agresiuni
ca răspuns la atac, explicându-ne de ce atacul a scăpat de sub controlul agresorului,
asigurându-ne deci condiții de calmare. Este eficientă ca modalitate de reducere a
agresivității dacă informația a fost disponibilă înainte de actul agresiunii și dacă a
fost acceptată ca rezonabilă.
Când se formează o legătură între agresivitate și sentimentele de mânie sau
furie, agresivitatea devine mai posibilă, iar dacă poate fi stabilită o legătură
cognitivă între răspunsurile non-violente și activarea emoțională, atunci
răspunsurile agresive au o probabilitate redusă de apariție. Prezentarea unor
răspunsuri non-agresive la filme poate servi la facilitarea comportamentelor non-
agresive. Berkowitz (1989) subliniază necesitatea măsurilor care să reducă stimulii
aversivi, care întăresc normele sociale față de agresivitate, prin recompensarea
răspunsurilor non-agresive și nerecompensarea celor agresive, care reduc
accesibilitatea la nivel mnezic a acțiunilor agresive prin reducerea expunerii de
ansamblu la modele agresive, ca urmare, sentimentele de mânie și supărare nu vor
putea facilita acțiunea agresivă.

Bibliografie selectivă

Allport, F., 1924, Social Psichology, Houghton Mifflin, Boston

Allport, G.W.,1991, Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică
și Pedagogică, București
Bandura, A., 1977, Social Learning Theory, Englewood Cliffs, NJ: Prentice
Hall
Bandura, A., 1973, Aggression: A social learning analysis, Prentince Hall,
Englewood Cliffs, NJ:
Baron, R.A., 1977, Human Aggression, New York:Plenum
Baron, R., Byrne,D., 1991, Social Psychology, Understanding Human
Interaction, Boston:Allyn and Bacon
Berkowitz, L., 1962, Agression: A Social Psichological Analysis, New
York:McGraw-Hill
Buss, A.H., 1961, The Psychology of Aggression, New York:Wiley
Buss,J., Schmith, D., 1993, Sexual strategies theory:An Evolutionary
perspective on human matting, Psichological Review,100
Byrne, D., 1971, The Atraction Paradigm, Academic press, new York
Caccioppo, J., Petty,R., 1985, central and Peripheral routs to persuasion, în L.
Atwitt, A. Mitchell, Psychological processes and adverstising effects, Erlbaum,
Hillsdale
Chelcea, S., 2003,Comportament prosocial, în A:Neculau, 2004, Manual de
psihologie socială, Iași, Polirom
Chelcea,S., 2008, Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Polirom, Iași
Dollard, J., et. al., 1939, Frustration and Aggression, New Haven, CT:Yale
University Press
Eibl-Eibesfeldt, I., 1970/1995, Agresivitatea umană, studiu etologic, București,
Trei
Eysenck, H., Eysenck, M., 2000, Descifrarea comportamentului uman, Teora,
București
Iluț, P., 2009,Psihologie socială și sociopsihologie, Polirom, Iași
Malim,T., 2003, Psihologie socială, Editura Tehnică, București
Mead, M., 1935,Sex and Temperament in Tree Primitive Societies, Morrow
New York
Neculau, A., 2004, Manual de psihologie socială, Polirom, Iași
Spineta,J., et. al., 1972, The child abusing parent, Psychological Bulletin, 77
Zillmann, D., 1984, Connections Between and Agression, Hillsdale,
NJ:Eribaum
Wilson,E.O., 191975/2003, Sociobiologia, Trei, București
 CAPITOLUL 5

La sfârșitul acestui capitol studenții vor fi capabili să:

-definească principalele concepte
- identifice corect situațiile de întrajutorare
-înțeleagă esența teoriilor explicative privind comportamentul prosocial
-pledeze pentru o conduită prosocială

COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

1. Ce este comportamentul prosocial

Comportamentul prosocial are consecințe sociale ce contribuie în mod

pozitiv la bunăstarea psihologică sau fizică a unei persoane. Uneori se utilizează
termenul de altruism pentru comportamentul prosocial, este un comportament de
întrajutorare, este îndreptat spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea
celorlalte persoane, fără așteptarea unei recompense externe (Reykowski, 1976,
apud Chelcea, 2008). Reprezintă acte intenționate care ar putea avea consecințe
pozitive pentru alții. Din perspectiva lui Bierhoff (1987), sunt necesare două
condiții pentru a se identifica un comportament prosocial: intenția de a ajuta alte
persoane și libertatea alegerii, la care se mai poate adăuga faptul ca acel
comportament să fie realizat fără așteptarea recompenselor externe. Este deci o
acțiune care nu aduce beneficii decât celui ce primește ajutor și poate să implice
chiar un risc pentru cel care acordă ajutorul. Comportamentul prosocial este acel
comportament realizat intenționat, în afara obligațiilor profesionale și orientat spre
susținerea, conservarea și promovarea valorilor sociale.

2.Teorii explicative ale comportamentului prosocial

În explicarea comportamentului prosocial se manifestă trei tipuri de teorii:

sociologice (teorii normative), psihologice (teoriile învățării, cost-beneficiu, a
afectelor, a stimei de sine), biologice (sociobiologia).
 Teoriile sociologice: este de natura evidenței că oamenii, ca rezultat al
procesului socializării, se comportă acordându-și reciproc ajutor, de multe ori, fără
a urmări vreo recompensă exterioară.
Norma responsabilității exprimă faptul că omul, pur și simplu, simte că nu
poate să nu acorde ajutor semenilor săi atunci când situația o impune. Ajutorul
acordat celor din familie, rudelor sau prietenilor, colegilor dar și persoanelor
necunoscute în măsura în care percepem dependența lor de noi, presupune
funcționarea normei responsabilității, căreia ne subordonăm nu pentru a fi
recompensați, ci pentru că ne simțim satisfăcuți când atingem standardele morale
interne (Berkowitz, 1973). În cazul în care, din diferite motive, nu reușim să
satisfacem cerințele normei responsabilității, simțim tristețe și un puternic
sentiment de vinovăție, iar acest tip de experiențe ne va determina ulterior să
acordăm ajutor celor dependenți de noi și celor similari nouă. O condiție trebuie să
fie prezentă, și anume, să fim convinși de faptul că persoana respectivă este
dependentă de noi. Norma responsabilității se aplică însă în mod diferențiat,
înclinăm să ajutăm în mod deosebit persoanele dependente de noi despre care
avem o părere bună, pe cele care au ajuns într-o situație critică fără a se face
vinovate în vreun fel de acest lucru.
Alături de norma responsabilității funcționează în sfera socială și norma
reciprocității, care presupune faptul că, dacă cineva te-a ajutat, trebuie să răspunzi
în același fel -,,a plăti cu aceeași monedă”. Să-l ajuți pe cel care te-a ajutat cândva
este o adevărată regulă de aur în orice relație interpersonală și se regăsește în toate
societățile. Norma reciprocității funcționează în special în grupurile mici, în
colectivitățile izolate, este corelată cu principiul echității: în relațiile interpersonale,
fiecare așteaptă să primească beneficii proporțional cu ceea ce a investit. Se aplică
în funcție de circumstanțe: dacă cel ce primește ajutorul percepe intenționalitatea
actului, dacă evaluează corect proporționalitatea dintre costul ajutorului oferit și
resursele persoanei, atunci probabilitatea de a apela la norma reciprocității crește.
Norma reciprocității se aplică în mod frecvent între persoane care au același status
socioeconomic, iar persoanele cu stimă de sine mai redusă nu urmăresc
reciprocitatea.
Teoria învățării sociale: explică emergența comportamentului prosocial atât
prin persuasiune, cât și prin învățare observațională. Cererea ajutorului este foarte
relevantă din perspectiva mesajului, a modului în care se solicită ajutorul. S-a
constatat, în urma cercetărilor, că o solicitare prea insistentă a ajutorului conduce la
întârzierea sau neacordarea acestuia, moderația fiind mult mai indicată în raport cu
insistența solicitării ajutorului. În cazul insistenței agresive intervine reactanța
psihică, o inducere a unei rezistențe la nivel psihic, în sensul că, atunci când ni se
solicită prea insistent ajutorul, se limitează libertatea de acțiune și resimțim o stare
emoțională negativă ce declanșează dorința de a acționa în conformitate cu
opțiunile proprii, iar solicitarea insistentă a ajutorului amenință libertatea opțiunii,
iar indivizii evită acordarea ajutorului. În altă ordine de idei, expunerea la modele
prosociale crește probabilitatea producerii lor la persoanele care le observă.
Teoriile psihologice: în prim plan, teoria cost-beneficiu este concordantă cu
teoria echității și se întemeiază pe faptul că oamenii tind să mențină echitatea în
relațiile interpersonale, pentru că cele inechitabile produc disconfort psihic, iar
gradul de inechitate în relația dintre două persoane se exprimă sub forma unui
raport dintre ceea ce dă și ceea ce primește persoana A, versus ceea ce dă și ceea ce
primește persoana B. Gradul de inechitate este cu atât mai mare cu cât este mai
favorabil raportul primei persoane față de raportul celei de-a doua. În funcție de
modul de comparare și de obișnuințe, oamenii răspund în mod diferit unui anumit
nivel de inechitate, cei deprinși cu interacțiuni corecte vor reacționa mai puternic
decât dacă au fost obișnuiți cu inechitatea, oamenii vor încerca să elimine stresul
negativ (distresul) provocat de relațiile interpersonale inechitabile, restabilind
echitatea. Analiza cost-beneficiu se axează pe raportul dintre ceea ce dă (cost) și
ceea ce primește (beneficiu) o anumită persoană, costul reprezentând o gamă largă
de factori de natură materială, financiară, dar și psihică. Beneficiul include atât
recompense externe cât și interne (sporirea stimei de sine, satisfacție etc.). Din
perspectiva teoriei cost-beneficiu, îi vom ajuta pe alții dacă apreciem că beneficiul
va depăși costul implicat de ajutorul dat, ajutăm mai ales cu vorba decât cu fapta.
Cu cât costul este mai ridicat, cu atât probabilitatea de a-i ajuta pe alții scade.
Există o diferență între costul real și cel antecalculat (perceput), uneori anticipăm
un cost disproporționat de ridicat față de costul real. Cu cât individul este mai
competent și are mai mult control asupra situației, cu atât mai probabil că va
acorda ajutor. Competența în acordarea ajutorului crește și în funcție de
familiarizarea cu mediul natural și social în care se desfășoară acțiunea. Apoi, dacă
anterior am fost răsplătiți pentru comportamentul nostru prosocial, foarte probabil
că acesta se va manifesta din nou. Este de natura evidenței că se acordă ajutor când
beneficiul scontat este sporit, aprobarea socială mărește probabilitatea
comportamentelor prosociale. Obținerea unei creșteri a stimei de sine va determina
acordarea ajutorului, recompensa materială, fără sporirea stimei de sine are o forță
motivatoare scăzută, în schimb, recompensele emoționale pozitive și negative
conduc la acțiune în favoarea celorlalți. Astfel, îi ajutăm mai mult pe prieteni
pentru că recompensa emoțională obținută de la ei ni se pare mai mare.
Vorbim despre explicația afectivă, bazată pe emoții și sentimente în
producerea comportamentelor prosociale care completează explicațiile de tip
cognitivist, există o corelație directă între stările afective pozitive și frecvența
comportamentelor prosociale. Starea afectivă pozitivă determină o evaluare mai
generoasă a resurselor de care dispunem, ne determină să fim mai atenți la tot ceea
ce ne înconjoară, ne sporește încrederea în noi înșine și în capacitatea noastră de a-i
ajuta pe ceilalți. Chiar și emoțiile negative conduc la acte prosociale, iar persoanele
care se simt vinovate au tendința de a-i ajuta pe alții din dorința de a se reabilita
față de ele însele.
Teoriile biologice explică manifestarea comportamentelor prosociale prin
factori genetici, sociobiologia încearcă să studieze comportamentele sociale, la om
și la animale, din perspectivă evoluționistă. Abordează comportamentul uman din
punct de vedere al supraviețuirii genetice și evolutive. Consideră că altruismul are
o bază genetică, astfel, pentru a asigura ameliorarea reprezentării genelor sale,
individul se identifică apartenenței proprii și este obligat să acorde ajutor altora, în
funcție de gradul de rudenie.

3.Influențe asupra comportamentului prosocial

Înfluențele situaționale: Interesul pentru studierea emergenței

comportamentului prosocial a fost determinat de o situație șocantă a unei tinere din
New York, 13 martie 1964, Kitty Genovese, care se întorcea acasă pe drumul
obișnuit, seara târziu și atacată pe neașteptate de un bărbat înarmat cu un cuțit.
Acesta s-a speriat și a fugit la primul țipăt, dar, văzând că nimeni nu a intervenit a
revenit, a abuzat-o sexual și a înjunghiat-o de opt ori, totul s-a derulat într-un
interval de 30 minute. După acest timp, un tânăr a sunat la poliție, anonim. A doua
zi, poliția a interogat pe toți cei care locuiau în zonă, 38 de oameni au recunoscut
că au auzit țipete. Acest caz a devenit o situație celebră, motiv de interes pentru
mass-media și psihologii sociali.
Latane și Darley (1970) au elaborat un model cognitiv pentru a determina
dacă observatorii (martorii) decid sau nu să ajute în situație de urgență, identificând
cinci stadii (Malim, 2003):
- observarea evenimentului și conștientizarea faptului că este nevoie de
ajutor
- interpretarea-este sau nu o urgență? există indicii care atestă suferința?
- responsabilitatea: pot eu să ajut? Observatorul acceptă responsabilitatea?
- decizia, care poate include intervenția directă, indirectă sau nicio
intervenție
- acțiunea, care va depinde de natura situației, de ceea ce trebuie făcut, de
comportamentul celorlalți oameni
În astfel de situații, prezența celorlalți oameni exercită o influență majoră
asupra deciziilor luate, prezența acestora inhibă acțiunea, cu cât sunt mai mulți
oameni, cu atât este mai mare inhibiția. Actul decizional pare să fie influențat de
trei aspecte: difuzarea responsabilității, inhibiția audienței, influența socială
(căutarea modelelor de conduită).
 Teoria difuzării responsabilității: oamenii nu-și asumă responsabilitatea față
de ceilalți membri ai grupului, în situații de urgență, faptul că există și alții care
privesc asigură o posibilitate ideală pentru indiferența socială. Ei nici nu trebuie să
privească sau să fie vizibili, cunoașterea faptului că sunt și alții în jur este
suficientă. Teoria difuzării responsabilității explică ,,inexplicabilul” faptei din 13
martie 1964 prin ceea ce a fost denumit paradoxul lui Orlson: lasă-l mai bine pe
celălalt să intervină! Dacă toți spectatorii gândesc așa, nimeni nu va interveni.
Inhibiția audienței se datorează faptului că prezența altor oameni conduce la
teama indivizilor de ridicol, ei devin timizi și înspăimântați că ar putea face o
greșeală. Apatia spectatorilor poate fi diminuată dacă martorii oculari comunică
între ei, dacă situația nu este ambiguă și dacă este permis accesul la informația
socială. Intervenția de ajutorare propriu-zisă se produce cu atât mai probabil cu cât
se consideră că persoana care solicită ajutor nu este responsabilă de situația în care
se află. În modelul deciziei de întrajutorare (Weiner, 1982) este subliniat faptul că
evaluarea controlabilității de către victimă a factorilor care au condus la starea de
necesitate nu influențează direct decizia de întrajutorare, ci prin intermediul
afectivității, simpatia față de victimă are un rol important, modifică percepția
controlabilității factorilor cauzali.
Modele ale ajutorării (Brickman, 1982):
- modelul moral-în cazul responsabilității ridicate atât în ceea ce privește
situația, cât și găsirea soluțiilor
- modelul iluminist–cine se află într-o situație critică are responsabilitate
ridicată pentru situația în care a ajuns, dar nu are nicio responsabilitate sau are o
responsabilitate scăzută în imaginarea soluției pentru ieșirea din criză
- modelul compensator –responsabilitate scăzută pentru poziția critică în
care te găsești, dar înaltă responsabilitate pentru soluționarea problemei
- modelul medical –individul are responsabilitate scăzută atât în legătură cu
situația problematică, cât și cu depășirea ei
Este considerat cel mai bun modelul compensator, cine primește ajutorul se
manifestă ca un agent social activ, este ajutat cel care se ajută singur.
Teoria acțiunii sociale, fundamentată de Parsons (1951) permite o explicare
integralistă a comportamentului prosocial, care constituie, în esență, un
comportament cu scop (Chelcea, 1996). Persoanele pot avea mai multe scopuri,
între care se stabilesc relații complexe, valorile fiind cele care stabilesc o ierarhie a
scopurilor. Pornind de aici, se poate generaliza analiza ajutorării și nonajutorării
sub forma comparării beneficiilor comportamentelor orientate spre diferite scopuri.
Analiza comparativă a costurilor diferitelor comportamente ajută predicția
acțiunilor. Când costul comportamentului prosociale este prea ridicat, intervin
mecanismele de apărare a eului, raționalizarea acțiunii ne îndeamnă, în
circumstanțele date, să evităm comportamentul de întrajutorare.
 Teoria acțiunii sociale arată că circumstanțele influențează realizarea
comportamentului cu scop. Prezența și a altor persoane reduce rata
comportamentelor prosociale, distanța fizică față de persoana care trebuie ajutată
influențează intervenția socială, întrajutorarea este mai frecventă și se realizează cu
mai multă dăruire când situația victimelor este mai vizibilă. Acțiunea socială
depinde însă nu doar de circumstanțe, ci și de percepția situației reale, de modul de
cunoaștere a ei de către actorii sociali. Imaginea de sine, imaginea pe care ne-o
facem despre cel care solicită ajutor, percepția compatibilității dintre noi și cei care
au nevoie de ajutor, evaluarea modului în care se cere ajutor, au o pondere
însemnată în declanșarea comportamentului prosocial.
Modul concret de acțiune este foarte diferențiat în funcție de tipul de
personalitate, modelele de cunoaștere, de acțiune, imaginea proprie despre bine și
rău. În urma cercetărilor s-a considerat că nu există un tip de personalitate altruistă,
altruiștii nu sunt un alt fel de oameni, ci oameni altfel socializați. Se poate
considera că persoanele care percep că au mai mult control asupra evenimentelor,
care își dau seama că pot influența situația, persoanele internaliste, cele cu stimă de
sine ridicată, nivel ridicat de autoacceptare, sensibilitate și acuratețe sporită în
perceperea problemelor celorlalți, persoane care manifestă credința într-o lume
dreaptă, pot fi considerate câteva aspecte care ar contura o personalitate orientată
spre un comportament prosocial.
Comportamentul prosocial este un comportament învățat, iar expunerea la
modele prosociale sporește probabilitatea de întrajutorare umană.

Bibliografie selectivă

Allport, F., 1924, Social Psichology, Houghton Mifflin, Boston

Allport, G.W.,1991, Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică
și Pedagogică, București
Bandura, A., 1977, Social Learning Theory, Englewood Cliffs, NJ: Prentice
Hall
Bandura, A., 1973, Aggression: A social learning analysis, Prentince Hall,
Englewood Cliffs, NJ:
Berkowitz, L., 1962, Agression: A Social Psichological Analysis, New
York:McGraw-Hill
Bierhoff, H.W., 1987,Donor and recipient:Social Development, social
interaction, and evolutionary processes, European Journal of Psychology, 17
Brikmann, P., et.al., 1982, Models of Helping and coping, American
Psychologist, 37
Chelcea,S., 2008, Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Polirom, Iași
Dollard, J., et. al., 1939, Frustration and Aggression, New Haven, CT:Yale
University Press
Festinger, L., 1957, A Theory of Cognitive Disonance, Stanford University
Press
Iluț, P., 2009,Psihologie socială și sociopsihologie, Polirom, Iași
Latane, B., Darley, J.M., 1970, The Unresponsive Bystander:Why Doesn’t He
Help? New York:Appleton-Century-Crofts
Malim,T., 2003, Psihologie socială, Editura Tehnică, București
Neculau, A., 2004, Manual de psihologie socială, Polirom, Iași
Radu, I., Iluț, P., Matei, L., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca:Exe