importanţei stabilirii unor ataşamente stabile pentru individ: nu în ultimul rând, stabilitatea

respectivă
ajută în mod esenţial la constituirea unui sine adult autonom şi coerent, şi la înţelegerea celorlalţi
indivizi,
în mod analog, ca persoane dispunând de o intenţionalitate proprie (adică persoane al căror
comportament
e organizat de credinţe, sentimente, gânduri, stări mentale, etc. care le sunt proprii).
Mary Main87 şi colaboratorii săi au pus la punct în 1984 aşa-numitul „interviu despre ataşamentul la
adulţi” (Adult Attachment Interview - AAI), un set de 20 de întrebări cu răspunsuri libere (analistul e
atent
nu doar la conţinutul răspunsurilor, ci şi la coerenţa lor internă, atitudinea adultului atunci când e
confruntat cu unele întrebări, etc.) prin care erau evaluate o serie de aspecte (atât generale cât şi
specifice)
legate de ataşamentele din copilăria adultului respectiv, şi influenţa respectivelor relaţii asupra
dezvoltării
şi comportamentului propriu. Ideea din spatele interviului era identificarea unor posibile corelaţii
între
raportările indivizilor adulţi la propriile lor relaţii din copilărie şi clasificarea comportamentului
copiilor
lor în cadrul unor testări de genul celor operate de Ainsworth (altfel spus, examinarea raporturilor cu
generaţia dinainte, pentru a lumina raporturile cu generaţia de după). E important deci de subliniat
că e
vorba de evaluarea unor tipuri de ataşamente intergeneraţionale, şi prin urmare că tipurile de
legături între
parteneri nu sunt analizate astfel. Adulţii intervievaţi sunt examinaţi ca părinţi, dar exclusiv în
calitatea lor
de fii/fiice.
Pe baza datelor oferite prin interviuri, s-au putut identifica patru categorii ale stării adultului care se
raportează la relaţiile lui de ataşament din copilărie88:
a) stabil (autonomous-secure): adultul preţuieşte relaţiile respective de ataşament (fie că le
consideră
satisfăcătoare sau nu), le descrie ca fiind importante ca influenţă în viaţa lui, şi le prezintă echilibrat.
Conform răspunsurilor, pare capabil să observe semne de suferinţă la copilul său, fără ca asta să îi
activeze (conştient sau inconştient) propriile amintiri despre trăiri analoage din copilărie, legate de
propriile sale legături de ataşament; astfel, devine capabil să reacţioneze în mod adecvat şi flexibil la
circumstanţele prezente, şi să lucreze la repararea legăturii de ataşament într-un mod netraumatic.
Discursul lui are coerenţă internă, şi adultul nu se manifestă defensiv, ci dă răspunsuri deschise şi
neezitante la întrebări.
b) minimizator-negator (dismissive): adultul manifestă goluri de memorie, sau chiar susţine că îşi
aminteşte puţine lucruri despre legăturile de ataşament din copilărie; minimizează aspectele
negative (în
unele interviuri, părinţii sunt idealizaţi, dar la un nivel general, fără a intra în detalii), dar adesea, se
contrazice în cadrul descrierilor lor pozitive, sau nu e capabil de a aduce exemple convingătoare;
detaliile,
când sunt furnizate, sugerează adesea existenţa unor episoade de respingere. Pare să deţină un
registru
relativ restrâns de emoţii (supra-regulare a afectului) pe care e capabil să le transmită celorlalţi, şi de
care
e el însuşi conştient (notă: asta nu înseamnă că impulsurile / resorturile emotive sunt diferite / mai
reduse
decât la alţii, ci că modalităţile sale de expresie sunt mai restrânse; astfel, tristeţea se poate exprima
ca
87 MAIN, M., KAPLAN, N., CASSIDY, J., “Security in infancy, childhood and adulthood: A move to the level of
representation”, in BRETHERTON, I, WATERS, E., (ed.), Growing Points in Attachment, Monograph of the
Society for
Research in Child Development, vol. 50(1-2), 1985, pp. 66-104; HESSE, E., "The Adult Attachment Interview:
Historical and Current Perspectives", in CASSIDY, J., SHAVER, P.R., Attachment Theory, Research and Clinical
Applications, New York, Guilford Press, 2008. Pentru o bibliografie a articolelor lui Mary MAIN (mult mai
numeroase), v. http://www.psychology.sunysb.edu/attachment/vitae/main_cv2007.pdf.
88 Tradus/adaptat după RENN, P., The Intergenerational Transmission of Affect, (2009), URL:
http://www.traumaregister.co.uk/Articles/The_Intergenerational_Transmission_of_Affect.htm.
33
furie, etc.) Suferinţa/ necazul (distress) copilului pare să activeze persoanelor din categoria asta o
reacţie
emoţională aversivă; prin urmare, vor încerca, în general, să ignore sau să evite regularea stresului
copiilor lor, deoarece vor fi prea preocupaţi de administrarea propriilor lor conflicte emoţionale
(asta nu
înseamnă, de exemplu, că se dezinteresează de copil, îl neglijează, etc., ci că nu răspund semnalelor
reale
ale copilului). Ca o consecinţă, pentru a evita respingerea de către adult, copilul acestui tip de adult
îşi va
reduce la minimum expresia nevoilor sale, îşi va masca vulnerabilităţile, şi se va deconecta de la
stările
sale emoţionale (cu alte cuvinte, va nega existenţa stărilor sale emoţionale susceptibile de a trezi
stări
emoţionale aversive la adult). În modul ăsta, copilul însuşi ajunge să se adapteze modelului
minimizator
(dismissive) urmat de adult, şi poate să dezvolte un model de ataşament anxios-evitant, însoţit de un
stil
minimizator de regulare a emoţiilor; copii clasificaţi ca evitanţi (avoiding) pot să manifeste o lipsă
marcată de empatie faţă de cei de aceeaşi vârstă cu ei, sau să se comporte ostil sau agresiv (pentru
că nu a
fost cultivată/ încurajată capacitatea de modulare a emoţiilor)
La nivelul discursului despre amintiri, persoanele din categoria asta sunt în general defensive.
c) preocupat (preoccupied): adultul descrie o serie de amintiri relativ contradictorii despre propria
copilărie şi relaţiile sale de ataşament, dar fără să le fi adunat într-un tot organizat şi coerent;
manifestă
preocupare privitor la proprii săi părinţi.
Se consideră că adulţii care se încadrează în tiparul „preocupat” în relaţiile lor de ataşament au un
sistem de regulare a emoţiilor insuficient de eficace (sub-regulare a afectului), şi încearcă să
maximizeze,
sau să intensifice experienţele lor emoţionale. Din cauză că au nevoie să-şi ştie copilul dependent
emoţional de ei înşişi, părinţii preocupaţi îşi focalizează atenţia pe emoţiile negative ale copilului, şi
neglijează să-l ajute pe copil să îşi reguleze restul spectrului emoţiilor. Astfel, deşi părinţii preocupaţi
par
să răspundă într-un mod empatic, nu acţionează suficient de adecvat pentru a pune capăt suferinţei/
necazului copilului (cu alte cuvinte, este vorba, în cazul ăsta, de un răspuns emoţional şi empatic –
chiar
hiperemoţional – care nu e ajustat la necesităţile reale ale copilului). În mod analog părinţilor
minimizatori, nu permit nevoilor emoţionale ale copilului să capete prioritate în raport cu nevoile
proprii;
deoarece consolarea pe care o furnizează nu e ajustată în mod adecvat, răspunsul reduce şansele
copilului
de a deveni autonom din punct de vedere emoţional de persoana care îl îngrijeşte. În astfel de relaţii
copilîngrijitor,
devine posibil ca respectivul copil să dezvolte un tipar de ataşament ambivalent-rezistent, şi un
stil de regulare a emoţiilor care e „preocupat”, şi sub-regulat, în special în ce priveşte manifestarea
mâniei.
În ce priveşte discursul părintelui din categoria asta, poate fi relativ lipsit de coerenţă internă, iar
reprezentările sale asupra trecutului pot să fie ambivalente.
d) nerezolvat (unresolved): răspunsurile adulţilor cu ataşamente de tip nerezolvat/ dezorganizat fac
dovadă de goluri în firul raţional al discursului, mai ales în ce priveşte discutarea unor evenimente
traumatice, cum ar fi pierderea a cuiva drag, abuzul fizic sau sexual, etc. Persoana intervievată poate
vorbi,
de exemplu, ca şi cum o persoană decedată ar mai fi vie (pentru că lipsa de rezolvare a relaţionării cu
ea o
păstrează extrem de vie în memoria adultului). Individul se poate cufunda în tăceri prelungite, poate
să
înceapă să laude excesiv o persoană de care s-a ataşat, sau să intre într-o stare de disociere
asemănătoare
cu transa, atunci când se confruntă cu anumite întrebări.
Clasificarea de tip „ataşament nerezolvat” e făcută doar în cazul în care sunt evidente urme ale unei
traume, ale unui abuz, sau ale pierderii unei persoane apropiate, şi se suprapune uneia dintre cele
trei
clasificări principale ale ataşamentului adult.
S-a constatat că tipologia propusă de Mary Main pentru ataşamentele adulte (încă o dată, e vorba
de
raportarea adultului la experienţa ataşamentului din copilărie) putea fi suprapusă pe tipologia
propusă de
Ainsworth (ceea ce, în fond, nu e prea surprinzător – există un continuum între psihologia copilului şi
34
psihologia adultului), dar, mult mai important: 1) o serie de studii longitudinale89 (în timp) au arătat
că
există o continuitate remarcabilă (între 64 şi 75%) între clasificările din copilărie şi reclasificările
făcute
la vârsta adultă; 2) rezultatele puteau fi corelate în mod relativ consistent cu rezultatele copiilor
respectivilor adulţi/ părinţi90 (un părinte minimizator va tinde să aibe un copil evitant, un părinte cu
ataşament stabil un copil cu ataşament stabil, etc). Probabilitatea ca un părinte cu ataşament stabil
să aibe
un copil care să manifeste comportamente corespunzând unui model stabil e de 3-4 ori mai mare
decât la
celelalte grupuri (cu alte cuvinte, probabilitatea ca copilul să aibe comportamente caracteristice
ataşamentului stabil e considerabil redusă în cazul în care părintele însuşi nu a dispus de un
ataşament
stabil). Astfel de constatări au fost confirmate inclusiv de studii prenatale (i-s-a administrat interviul
despre ataşament viitorului părinte înainte de naşterea copilului).
Un model general bidimensional al relaţiilor de ataşament.
Sursa : articolul Attachment measures, Wikipedia.
Există, după cum spuneam, o serie de nuanţări/ transformări care i-au fost aduse teoriei
ataşamentului,
în urma experimentelor, testărilor, interviurilor – şi observaţiei directe a copiilor. Bowlby insistase
asupra
legăturii între mamă şi copilul mic, şi afirmase că e tipul paradigmatic de legătură; de asemenea,
delimitase intervale relativ stricte (până la vârsta de 3 ani) în care trebuie să se stabilească
ataşamentul
copilului, astfel încât copilul să nu rămână cu sechele. În realitate – din fericire – creierul uman e
mult
89 WATERS, E. et al., “Attachment security in infancy and early adulthood: a twenty-year longitudinal study”, in
Child development, vol. 71(3), mai-jun. 2000, pp. 684-9; cf. CROWELL, J.A., TREBOUX, D., “A review of adult
attachment measures: Implications for theory and research”, in Social Development, nr. 4/ 199, p. 9.
90 FONAGY, P., ”Transgenerational Consistencies of Attachment: A New Theory”, conferinţă la American
Psychoanalytic Association Meeting, Washington DC, 13 mai 1999; FONAGY, P, STEELE, H, STEELE, M,
“Maternal
representations of attachment during pregnancy predict the organization of infant-mother attachment at one
year
of age”, Child development nr. 62/ 1991, pp. 891-905; FONAGY, P., et al., “The capacity for understanding
mental
states: the reflective self in parent and child and its significance for security of attachment”, in Infant Mental
Health Journal, vol. 12(3), 1991, pp. 200-217; alte articole de Peter FONAGY sunt accesibile la :
http://mentalizacion.com.ar/images/notas/.
Evitare scăzută
Evitare marcată
Anxietate Anxietate
scăzută marcată
Stabil Preocupat
Minimizator Manifestând
frică
35
mai plastic, şi perioada de ataşament mai fluidă. Un studiu91 asupra unui grup de copii care fuseseră
adoptaţi sau redaţi familiilor lor după ce fuseseră crescuţi în orfelinate o durată mai lungă de timp
(unii
până la vârsta de 7 ani), şi care nu avuseseră ocazia să stabilească legături reale de ataşament cu
adulţii
din cauza schimbărilor dese de personal şi unor politici explicite care limitau apropierea prea mare
între
personalul îngrijitor şi copii, a urmărit situaţia copiilor respectivi din perspectiva ataşamentului, la 8
ani,
şi apoi la 16 ani (s-a folosit ca grup de control un număr de copii de aceeaşi vârstă / sex, care
fuseseră
crescuţi în aceeaşi familie tot timpul). La vârsta de 16 ani, majoritatea mamelor adoptive considerau
copii
lor respectivi ca fiind profund ataşaţi de ele – dar un număr considerau că între tatăl adoptiv şi copil
există
legături mai puternice de ataşament. Legăturile de ataşament erau mai puternice şi mai frecvente la
copii
adoptaţi decât la copii restituiţi părinţilor lor biologici (ceea ce a fost explicat de autorii studiului prin
dorinţa mai mare de a avea copii a cuplurilor care adoptaseră, şi condiţiile social-economice în
general
mai bune în familiile adoptive); părinţii biologici păreau, în general, să aibe o atitudine ambivalentă
în
legătură cu prezenţa copilului din nou în familie.
Dar dacă studiul a demonstrat posibilitatea stabilirii unor legături puternice de ataşament mult după
perioada estimată de Bowlby, asta nu înseamnă că experienţa deprivării de ataşament la vârste mici
nu a
lăsat urme: copii din ambele grupuri (adoptaţi şi înapoiaţi familiilor) păreau să aibe dificultăţi
marcate de
relaţionare cu copii de aceeaşi vârstă cu ei, având un grup mai restrâns de prieteni / cunoştinţe
decât
adolescenţii de aceeaşi vârstă, şi preferau în general compania adulţilor.
O altă ocazie de a verifica empiric situaţia ataşamentului pe termen lung, a fost dată de unul din cele
mai cunoscute experimente naturale din istoria recentă: deschiderea orfelinatelor din România,
după
revoluţie, şi posibilitatea dată respectivilor copii de a fi adoptaţi. Un studiu canadian92 făcut asupra
unor
copii din orfelinatele româneşti (crescuţi deci în condiţii fizice dificile), adoptaţi la diverse vârste
(între 8
luni şi 5 ani) a arătat că aproape toţi au fost capabili să dezvolte legături emoţionale cu părinţii lor
adoptivi, chiar dacă aproape nici unul nu a manifestat comportamentele caracteristice unei legături
stabile,
şi, ca regulă generală, timpul necesar pentru consolarea lor era în mod marcat mai lung; de
asemenea – şi
mai îngrijorător, pentru regularea lor emoţională – s-a constatat că mulţi dintre copii nu marcau clar
distincţia între cei apropiaţi lor şi străini, tinzând să fie prietenoşi în mod nediscriminat cu
persoanele
necunoscute. Per ansamblu, se pare că, în condiţii care fac imposibilă apariţia ataşamentului în
primele
luni/ ani, există o capacitate de recuperare emoţională la copil, dar că aceasta are unele limite, şi că
unele
sechele sunt permanente.
Jerome Kagan93 a subliniat multiplele posibilităţi de interpretare a experimentului lui Ainsworth;
pentru el, distribuţia copiilor în diferitele tipologii comportamentale poate fi la fel de bine – sau chiar
mai
bine – atribuită unor diferenţe de temperament (unii copii sunt în mod natural mai sfioşi/ timizi
decât alţii,
de exemplu), mai degrabă decât influenţei raportului cu îngrijitorul lor. Argumentul lui era că
distribuţia
lui Ainsworth părea să se suprapună îndeaproape distribuţiei şi tipologiei (temperamentale) a
copilului
91 TIZARD, B., Adoption: A Second Chance, London, Open Books, 1977; HODGES, J., TIZARD, B., “Social and
family
relationships of ex-institutional adolescents”, in Journal of Child Psychology and Psychiatry, vol. 30(1), 1989, p.
77-
97.
92 CHISHOLM, K., “A three year follow-up of attachment and indiscriminate friendliness in children adopted
from
Romanian orphanages”, in Child Development, vol. 69(4), 1998, pp. 1092 -1106.
93 KAGAN, J., The nature of the child, New York, Basic Books, 1984, p. 57 et sqq.;

36
mic stabilită de Alexander Thomas şi Stella Chess94, care împărţiseră copii mici în trei categorii: i.
copii
uşor de crescut (easy): copilul se adaptează uşor la experienţe noi, manifestă în general emoţii
pozitive, şi
are un orar de somn şi alăptare regulat; ii. „greu de încălzit” (slow to warm up): au un nivel relativ
scăzut
de activitate, sunt reticenţi în compania străinilor, dar se adaptează până la urmă situaţiilor/
persoanelor
noi, în urma unui proces de obişnuire mai lung; iii. copiii mici „dificili” (difficult) tind să se manifeste
emotiv mai mult decât ceilalţi (plâng mult, etc.), să fie iritabili şi pretenţioşi (în engleză se folosesc de
obicei pentru astfel de comportamente termenii termenii neediness şi clingingness), şi să aibe un
program
de hrană şi de somn relativ neregulat. Distribuţia descoperită de Thomas şi Chess – conform cărora
65%
din copii mici pot fi încadraţi într-una din tipologii; 40% sunt uşor de crescut, 15% sunt „greu de
încălzit”,
iar 10% dificili – comporta oarecari asemănări cu distribuţia observată de Ainsworth şi colegii ei.
Cu siguranţă, este o doză notabilă de adevăr în critica lui Kagan. Pe de altă parte, după cum a
remarcat Van Ijzendoorn95, un mare număr de copii se ataşează stabil de un părinte, şi instabil de
celălalt
– lucru care nu poate fi explicat doar prin caracteristici temperamentale ale copilului; de asemenea,
un
studiu olandez din 199496 a arătat că în cazul femeilor provenite din medii sărace şi needucate, cu
copii
mici care dovedeau o iritabilitate extremă, ajutarea mamelor să-şi ajusteze comportamentul la
necesităţile
copilului lor respectiv duce la rezultate spectaculoase: la vârsta de 12 luni, 63% din copii mamelor
care
fuseseră instruite/ ajutate manifestau, la testări, ataşamente stabile (în comparaţie cu 22% în grupul
de
control); la 18 luni, proporţia era de 74% (şi 26% în grupul de control). Prin urmare, temperamentul
joacă,
foarte probabil, un rol în tendinţele copiilor mici de a avea anumite tipuri de reacţii – dar acelaşi
temperament e în permanenţă, în cazul copiilor, acordat la mediu.
Am vorbit de posibilitatea existenţei unor tipuri de ataşamente diferite faţă de cei doi părinţi, iar
Schaffer şi Emerson vorbeau de „ierarhii” de ataşamente, care se stabilesc la copii mici dincolo de o
anumită vârstă. Shaffer97 rezumă o serie de studii şi experimente care, per ansamblu, sugerează că a)
copilul mic cunoaşte o interacţiune socială crescută (cu alte cuvinte, copii sunt mai puţin inhibaţi,
mai
siguri pe ei, comunicativi, etc.) atunci când s-a stabilit un tipar de ataşament stabil atât cu mama, cât
şi cu
tatăl lui; b) în cazul în care relaţia cu mama urmează un tipar instabil, o relaţie stabilă cu tatăl poate
compensa potenţialele efecte negative ale primei relaţii: J. Rosenberg menţionează de exemplu un
studiu
efectuat asupra copiilor de vârstă şcolară, care a arătat că în cazul copiilor care aveau o relaţie bună
cu
taţii lor „scădea probabilitatea ca aceştia să sufere de depresie, să manifeste comportamente
turbulente,
sau să mintă, şi creştea probabilitatea de manifestare a unui comportament pro-social”.98
94 THOMAS, A, CHESS, S., Temperament and development, New York, Brunner/Mazel, 1977. Pentru o vedere
de
ansamblu a studiilor temperamentului la copii, v. ZENTNER, M., BATES, J., “Child Temperament: An Integrative
Review of Concepts, Research Programs, and Measures”, in European Journal of Developmental Science
[EJDS]. vol.
2 (1/2), 2008, pp. 7–37.
95 GOOSENS, F., IJZENDOORN, M., “Quality of Infants' Attachments to Professional Caregivers: Relation to
Infant-
Parent Attachment and Day-Care Characteristics”, in Child Development, vol. 61(3), pp. 832-837;
96 VAN DEN BOOM, D., “The influence of temperament and mothering on attachment and exploration: an
experimental manipulation of sensitive responsiveness among lower-class mothers with irritable infants”, in
Child
Development, nr. 65/ 1994, pp. 1457-1477.
97 SHAFFER, D.R., KIPP, K., Developmental psychology: Childhood and adolescence, Belmont, Wadsworth/
Cengage
Learning, 2009, p. 459.
98 ROSENBERG, J., WILCOX, W., The Importance of Fathers in the Healthy Development of Children, U.S.