Mariana

Badulescu
 A fost odată ca nicio-dată… a fost
odată o iarnă albă şi strălucitoare, cu
puf mult aşternut pe crengi, pe pământ
şi pe case. Puful era moale şi când
sclipea în bătaia soarelui, îţi părea că
zăreşti arzănd focuri mărunte.
Doar când luai puful în mană
simţeai cât e de rece. Iar dacă suflai
asupra lui cu căldură, atunci se
topea incetişor, şi-ndurerat ca
piere, îţi lăsa în palmă o lacrimă…
 Era un ger năpraznic în zilele
acelea. Copacii abia îndrăzneau să
mai traiască. Iarba pierise, frunzele
se duseseră. Plecară din sat şi
multe vietăţi mici: păsărele, fluturi,
mulţi prieteni de-ai copiilor.
 Atunci au răsărit în curtea şcolii
nişte omulei de zăpadă. Câţi să fi
fost? Staţi că-mi aduc bine aminte:
da, da ,erau cinci… Cinci oameni
nemaipomenit de hazlii.
 Unul, înalt şi voinic, purta o pălărie
de paie şi – daca nu ma însel – cineva îi
înfipsese în gura de cărbune o pipă
groasă; altul, ceva mai mărunt, mândru
din pricină că avea pe cap o oală veche
de supă, ca un coif ;....
 …al treilea, îmbrăcase clopul vechi
al tatei; al patrulea avea şort, mătura
şi semăna leit cu ţaţa Floarea; iar al
cincilea, cel mai mititel, strângea în
mâini plasa mea de fluturi.
 Cine-i făcuse? De unde răsăriseră?
Sst! Nu pot să vă spun. E o taină pe
care noi cinci, eu şi prietenii mei,
Costel, Maricica, Dutu şi Gheorghiniţa,
am jurat să n-o trădăm nimănui.
 Pot doar să vă destăinui atât: cei
care plămă-diseră oamenii de zăpadă nu
s-au mai îndurat să-i strice, pentru că
într-adevăr, când le zăreai nasurile de
mor-covi şi caraghioasele de pălării, îţi
venea să râzi, dar când îi priveai în ochii
de chiparuşi îti deveneau grozav de
dragi.
 Aşa încât meşterii făuritori au
vorbit între ei şi şi-au zis: ”Ce ar fi
dacă i-am lăsa? Hai, să trăiască şi ei!
… Măcar până la primăvară. Că
atunci tot o să vină soarele cald şi o
să-i topească…”
Au rămas deci omuleţii în curtea şcolii.
şi s-a făcut seară. Pe urmă a venit
noaptea. Toţi din sat s-au culcat. Ne-am
culcat şi noi… Iar peste noapte, s-a
lăsat un asemenea frig, încât parcă
îngheţase şi vântul, ba şi fumul
coşurilor.
 Iar inimile copacilor, sub scoar-
ţele îngheţate, de-abia mai ticăiau.
Atunci, deodată, momâile cele albe
din curtea şcolii au prins să se
mişte.
 Păsămite, fusese un asemenea ger
năpraznic încât, deh, şi oamenilor de
zăpadă le venise chef să ţopăie din
picioare, şi aşa, pesemne, au înviat.
Cât de veseli erau omuleţii noştri!
 Săreau încoace şi încolo; priveau
de jur împrejur şi li se părea lumea
minu-nată. Ba, baieţelul cu plasă, a
început să alerge după fluturaşii de
zăpadă. Cel cu oala pe-o ureche s-a
apucat să marşăluiască precum
ostaşii, iar femeia de nea a prins să
deretice prin curte cu mătura.
 Dar pe când toţi îşi găsiseră câte o
îndeletnicire, unul singur, cel voinic şi
cu pălăria de paie, rămăsese pe
gânduri, sprijinit de-o ulucă a gardului.
Când bagară de seamă, ceilalţi se
adunară în jurul lui:
 – Ce-ai, moşule? întrebă soldatul de
nea.
– Ce să am, oftă voinicosul! Ia, mi-am
adus şi eu aminte de ceva…
– De ce?
 – Mi-am adus aminte că, în timp ce
dormeam, am auzit nişte voci de copii
spunând: „Omuleţii aştia nu vor trăi
mult. O să vină soarele cald şi o să-i
topeasca!”
 O vreme au rămas toţi nemişcaţi. De
spaimă nici nu mai îndrăzneau să
vorbească.
– Ce-i de făcut? A şoptit, în sfârşit,
femeia de nea. Moşul a ridicat din umeri.
– Păi ştiu eu?
 – Dar cum arată soarele acesta
cald? a întrebat curios băieţelul.
– Nu te pot lămuri. A oftat moşul, nici
eu nu l-am văzut.
– Frumos îi şade, strigă femeia,
punându-şi mâinile în şold. Să se
lege, aşa, de oameni, tam-nisam! Ce
are cu noi, de vreme ce nici nu ne
cunoaşte? De ce să ne topească?
– Nu l-am putea ruga să nu mai
vină? – întrebă iaraşi mărunţelul.
– Nu ştim unde şade, clătina din cap
moşul.
– L-am putea căuta, îşi dădu cu
părerea cel cu clopul tatei.
Ceilalţi încuviinţară:
– Da, da, să-l căutăm, să-l căutăm!
De ce să ne pierdem nădejdea? O să
înţeleagă şi o să se ducă în altă
parte. Să ne lase şi pe noi să trăim!
Şi aşa au purces la drum. Dar oricât
au căutat pe uliţele satului nu au
găsit soarele.
 De aceea au mers mai departe şi
au ajuns pe câmp. Dar câmpul era
pustiu. Atunci au pornit şi mai zoriţi
şi mergând fară răgaz, s-au văzut
deodată înconjuraţi de o mulţime de
copaci.
 Erau în pădure, şi, pe când
străbăteau cărările argintate de raza
verzuie şi rece a lunii, iată că le-au
ajuns la ureche niste tainice şi
ciudate ciocănituri.
 – Nu cumva o fi soarele? a întrebat
băieţelul de omăt şi toţi s-au oprit
speriaţi. Dar nu. Era o pasăre, cu o
scufiţă roşie şi cu o scurteică împestri-
ţată. Avea un cioc lung şi ascuţit şi
lovea de zor în scoarţa copacilor.
 – Cum te numeşti, frumoasă
zburătoare? o întrebară prietenii noştri.
– Eu mi-am zis Ciocănitoarea-harnică,
răspunse ea. Dar încotro, oameni buni?
– Mergem şi noi…vrem să căutăm
soarele cald.
 – O, că bine faceţi, dragii mei.
Mergeţi cât mai degrabă şi spuneţi-i să
vină neîntârziat.
De uimire, moşului de omăt îi scapă
luleaua din gură:
– Cum aşa, păi nu te temi de el?
 – Ba, mă tem de ger, zise
ciocănitoarea. Că din pricina lui,
micile vietăţi de sub coaja copacului
stau amorţite şi nu mai ies la lumină.
Nici nu mai ţin minte de când n-am
mai pus pe limbă.
-Duceţi-vă, duceţi-vă, oameni buni şi
spuneţi-i soarelui cald aşa: că de nu
se grăbeşte, că de nu vine, mâine în
zori moare ciocănitoarea!
 Au plecat prietenii noştri şi s-au
afundat mai adânc în pădure. Se simţeau
mâhniţi de soarta tristă a ciocănitoarei. I-a
înveselit niţel un pui de animal, sprinten.
Părea un ghemuleţ roşcat, cu coadă lungă
şi sărea uşor, fie de pe-o creangă pe alta,
fie din vârful unui copac, la poalele lui.
 Şi era atât de zglobiu, năzdrăvanul, încât
cel mai marunţel dintre oamenii noştri de
zăpadă s-a luat după el. A alergat ce-a
alergat şi apoi buf, s-a trezit cu nasul în
nămeţi. Ceilalţi l-au întrebat pe roşcovan:
– Cum te cheamă şi de ce sari atât de
voios?
– Sunt Veveriţa-pui şi sar de nerabdare
în aşteptarea soarelui celui cald.
– Cum aşa, nu te temi de el? întreabă
mirat cel ce purta clopul tatei.
 – Să mă tem? zise Veveriţa-pui.
Dimpo-trivă. Cămara maică-mi e goală
şi în zadar căutăm cu toţii ghinde şi
cucuruzi de brad, totul e acoperit de
zăpadă. Numai soarele cald ne poate
scăpa. Dacă daţi cumva de el, spuneţi-i
să nu zăbovească, altminteri pierim
până mâine la amiază!
 Cei cinci oameni de zăpadă s-au
aşternut la drum. Mergeau greoi şi
supăraţi. Iată că de după o moviliţă,
zăriră răsărind două urechi. Două
urechi lungi şi ciudat de
tremuratoare.
– Văleu, să ştii că ăcesta e soarele!
zise băieţelul de nea şi ceilalţi se
opriră înspăimăntaţi.
– Nu vă apropiaţi de el rosti soldatul
de nea. Să nu vi se întâmple vreun
rău! Lăsaţi-mă pe mine…
 – Măria ta, rosti el cu băgare de
seamă. Suntem o familie de oameni de
zăpadă. Ieşi, rogu-te, de după moviliţă
că avem să-ţi spunem ceva…
– Dacă aveţi să-mi spuneţi ceva, veniţi
voi încoace, se auzi o voce slabă. Cel
cu cască pe-o ureche începu să
tremure…
 –Nu putem, că ne e frică de matale.
– Păi şi mie mi-e frică de voi.
– Aşa, zise moşul către ceilalţi, apăi
atunci să ştiţi că acesta nu e
soarele, acesta trebuie să fie
Iepuraşul-spăimântici, căci numai el
e atât de fricos. Dar de ce te-ai pitit
pe după deal?
– Nu m-am pitit, răspunse Iepuraşul-
spăimântici. Scormonesc zăpada cu
labuţele. Caut rădăcini vechi de iarbă,
căci nu mai pot de foame. Puieţii cei
tineri i-am ros de mult. Of, dacă nu vine
soarele cald mă prăpădesc până mâine
în amurg…
 Oamenii noştri de zăpadă au mai
mers oleacă. Atunci au auzit glasul
arbori-lor. Erau niste voci, unele
subţiri, altele groase şi se văitau
care mai de care:
– Uf, rău mă mai dor braţele!
Crengile mele sunt prea împovărâte
de zăpadă. Or să se rupă! O să
pierim cu toţii! Primăvara, soare
cald, nu vii, nu vii?
 Prietenii noştri s-au oprit câteva
clipe din drum. Erau tare îngânduraţi.
Tocmai ieşiseră din pădure şi s-au
pomenit tot la marginea câmpului celui
întins.
 Apoi s-au pus din nou în mişcare
şi… Fără să mai spună nimic, au
luat-o înapoi, de-a curmezişul
ogoarelor înzăpezite, spre satul
nostru. Gata să intre pe uliţă când i-a
zărit o pasăre neagră.
 – Ia te uită cine umblă haihui prin sat! a
cârâit ea. Dar de unde veniţi oameni
buni, de la crâşmă?
– De unde venim, de unde nu venim, ce-
ţi pasă dumitale? A mormăit morocănos
moşul. Nu ne mai supăra şi mata; în
primul rând că nici nu te cunoastem !
– Şi în al doilea rând, nici nu vrem să-
ţi spunem că am fost să cautăm
soarele cald, ţipă obraznic băieţelul.
– Cârr, cârr, cârrnule, aţi fost să
căutaţi soarele cald? şi l-aţi găsit?
– Vezi bine că nu! Nu l-am găsit
nicăieri.
– Aşa? Ei, aflaţi ca eu sunt Cioara
cea bătrână şi învăţată, care-şi are
cuibul într-un horn de pe acoperişul
şcolii. Eu ştiu tare multe, ştiu şi
unde-i locuinţa soarelui. Stă tocmai
acolo, după vârful acela de munte
înalt.
– Zău? şi cum se ajunge până la el?

45
– Nu poţi ajunge decât în zbor.
– Cioară dragă, se ruga atunci
femeia. Fii bună şi du-te matale până
la dânsul, că ţi-e mai uşor. Zboară de
grabă şi du-i veste din partea
oamenilor de zăpadă!
 -Spune-i că moare pădurea dacă
nu vine, pier veveriţele cele
roşcovane, se prăpă-desc iepuraşii
urecheaţi, se sting ciocăni-toarele
cele frumoase şi harnice, îngheată
de tot mândrii copaci… Aşa să-i
spui, auzi?
– Bine, mă duc, încuviinţă cioara.
Iar prietenii noştri îi făcură semn cu
capul. Ca şi cum soarele cald ar fi
fost undeva pe-aproape, din ochii
femeii căzură lacrimi de zăpadă…

48
 Dimineaţa, când m-am trezit, era
soare afară şi bătea parcă un vânt
caldut. Zăpada începu să se topeasca.
Plângeau streşinile şi nu peste mult
timp a bătut la geamul meu o cioară.
Ea mi-a povestit toate câte s-au
întâmplat. Apoi au venit prietenii mei:
Costel, Maricica, Dutu şi Gheorghiniţa.
 Unul era mare, doi erau mai scunzi,
al treilea avea frunzele verzi răsucite
ca nişte braţe proptite în şolduri, iar
cel din urmă era mărunţel de tot. Nu
păreau trişti. Sunau din clopoţel: „A
venit primăvara!”

51
– Vino să vezi, mi-au spus, în
curtea şcolii au răsărit ghiocei.
Am
alergat cu ei într-acolo. Şi-ntr-
adevar, ici-colo se zăreau tulpiniţe
verzi cu capete albe. Iar într-un loc
am găsit cinci ghiocei laolaltă.

52
 RĂSPUNDE LA ÎNTREBĂRI:

METODA HEXAGONULUI
1-Când se întâmplă?
2-Unde se întâmplă?
CÂND?
3-Ce hotărâre au luat
1,
oamenii de zăpadă?
4-Cine avea
DE CE? CE?
nevoie de ajutor?
CINE? CUM?
5. 3. 4 6.
5-De ce au renunțat?
6-Cum au fost găsiți
UNDE?
2. a doua zi?
53
 ADEVĂRAT SAU FALS?
Au plecat
Era iarna ADEVĂRAT în căutarea
ADEVĂRAT
soarelui

Au întâlnit
Era vara
un elefant

FALS FALS

Au renunțat
în favoarea Au plecat ERAU
ADEVĂRAT
viețuitoarelor
ADEVĂRAT la mare IUBITORI

FALS
 Cu cine s-au întâlnit oamenii de
ADEVĂRAT zăpadă în drumul lor? ADEVĂRAT

ADEVĂRAT FALS

FALS

ADEVĂRAT
ADEVĂRAT FALS FALS
Dând click pe căsuța potrivită descoperim
ordinea de întâlnire cu viețuitoarele
 Mariana
Badulescu