Noţiunile de structură şi compoziţie se studiază aprofundat în clasele de liceu.

Cu toate acestea, în
gimnaziu, elevii operează cu o serie întreagă de concepte care se referă la structura textului literar, cum
ar fi: acţiune, elemente ale acţiunii, personaje, viziuni narative (autor-narator, personaj-narator), timp şi
spaţiu, moduri de expunere. Conform normelor curriculare la literatura română, prin studierea acestor
noţiuni în cauză se urmăreşte realizarea mai multor obiective: definirea şi delimitarea componentelor
structurale ale operei literare atât la nivelul organizării textului, cât şi la cel al universului ficţional,
comentarea textelor din perspectiva fabulei şi a discursului, identificarea procedeelor de compoziţie şi
precizarea funcţiilor acestora în organizarea părţilor constitutive ale operei şi în transmiterea mesajului.
Definită ca „un tot închegat (coerent la suprafaţa textului, ori numai în profunzimea lui, în cazul poeziei
avangardiste), ca un sistem al relaţiilor dintre părţi ce depăşeşte, printr-o sinteză superioară, elementara
însumare a componentelor” (E.Simion), structura operei literare este subordonată unui scop artistic şi
are ca dominantă valoarea estetică. Conceptul de structură are în domeniul artei mai multe interpretări.
Esteticianul român Ion Pascadi, în lucrarea Nivele estetice, propune următoarea definiţie: „Structura
artistică este sistemul relaţiilor esenţiale ale unei opere, alcătuind o totalitate care-şi subordonează
părţile, cu o pronunţată coeziune interioară, cu un limbaj conotativ, cu o funcţionalitate şi o finalitate
relativ autonome, reprezentând atât un scop în sine, cât şi un mijloc de comunicare de natură
polisemică, reprezentativă, model de analiză ideală şi construcţie reală în acelaşi timp, definind opera
individuală sau tipologia configuraţională a unui ansamblu, cu un caracter de simbol ilimitat şi imutabil,
presupunând identitatea substanţială a unităţilor compuse într-o armonie tensională, indisolubil legată
de expresie, cu o individualitate şi originalitate marcate, reunind elemente invariante cu un profil
variabil, distingându-se de formă prin aceea că include şi conţinutul, fiind rezidenţa valorii şi punctul de
plecare al procesului de valorizare” (Nivele estetice, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 124).
Ansamblu de relaţii existente între toate componentele scrierii artistice, structura se manifestă atât la
nivelul organizării textului ( volum,