Universitatea din Piteşti

Facultatea de TLIA
Departamentul LLIA

NOTE DE CURS
EVOLUŢIA SISTEMULUI CONSTITUŢIONAL ROMÂNESC
 EVOLUTIA SISTEMULUI CONSTITUTIONAL ROMANESC
BIBLIOGRAFIE CURS SI SEMINAR

1. Focseneanu Eleodor, Istoria constitutionala a Romaniei (1859-1991), Ed.

Humanitas, Bucuresti, 1991
2. Banciu Angela, Istoria constitutionala a Romaniei. Deziderate nationale si
realitati sociale, Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 2001
3. Berceanu Barbu B., Istoria constitutionala a Romaniei in context
international, Comentata Juridic, Ed.Rosetti, Bucuresti, 2003
4. Muraru Ioan, Iancu Gheorghe, Constitutiile Romane. Texte, note, prezentare
comparativa, Regia Autonoma ,,Monitorul Oficial’’, Bucuresti, 1995
5. Stanomir Ioan, Nasterea constitutiei. Limbaj si drept in Principate pana la
1866, Ed.Nemira, Bucuresti, 2004
6. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Drept constitutional si institutii politice,
Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 2004
7. Andreescu Marius, Puran Andra, Drept Constitutional, Ed.C.H.Beck,
Bucuresti, 2016
8. Cristian Ionescu, Drept constitutional comparat, Ed.C.H.Beck, Bucuresti,
2008
9. Constant Benjamin, Despre libertate. La Antici si la Moderni, Ed.Institutul
European, Iasi, 1996
10. Ionescu C., Regimul politic in Romania, Ed.All Beck, Bucuresti, 2002
11. Rousseau j.j., Contractul social, Ed.Antet, Bucuresti, 2006
12. Duculescu V., Calinoiu C.,Duculescu G., Drept constitutional comparat,
Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 1996
13. Ionescu C., Principii fundamentale ale democratiei constitutionale,
Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 1997
14. Micu D., Garantarea drepturilor omului, Ed.All Beck, Bucuresti, 1998
15. Lijphart A., Modele ale democratiei. Forme de guvernamant si
functionare in treizeci si sase de tari, Ed.Polirom, Iasi, 2000
16. Trasnea Ovidiu, Doctrine politice ale capitalismului contemporan,
Ed.Politica, Bucuresti, 1997
17. Actele constitutionale ale Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de
Nord, Ed.All Beck, Bucuresti, 2003
18. Maurois A., Istoria Angliei, Ed.Politica, vol.I, Bucuresti, 1970
19. Scurtu Ioan, Structuri politice in Europa Centrala si de sud-est (1918-
2001), vol.I, Ed.Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2003
20. Furet F., Reflectii asupra revolutiti franceze, Ed. Humanitas,Bucuresti,
1992
21. Buse C., Zamfir Z., Japonia, un secol de istorie, 1853-1945,
Ed.Humanitas, Bucuresti, 1990
22. Robson, M., Italia, liberalism si fascism, 1870-1945, Ed.All, Bucuresti,
1997

CURSUL I
PERIODIZAREA DEZVOLTĂRII CONSTITUŢIONALE
 A STATULUI ROMÂN

1. CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL CONSTITUTIONAL

Experienţa istorică relevă faptul că in mod necesar fiecare stat are o Constituţie, dacă ţinem
seama de faptul că în orice sistem de guvernare trebuie sa se ia deciyii obligatorii pentru întreaga
societate.

Apariţia Constitutiei a fost generată de o anumită evoluţie a societăţii, de creşterea ariei

reglementărilor juridice care au impus o aşezare coerentă, armonioasă şi stabilă sistemului politic
din fiecare stat. Ca lege fundamentală, denumită uneori,, lege a legilor’’, Constituţia s-a impus în
secolul al XVIII- lea. În doctrina şi practica constituţională americană, Constituţia era definită
astfel: forma de guvernamânt izvorâtă din forţa poporului, în care sunt stabilite o serie de
principii fundamentale de drept. Hegel, în lucrarea ,,Principii de filosofie a dreptului’’, arăta
că ,,poporul trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului şi al stării lui de fapt’’.

Făcând aceeaşi constatare, sociologul român Dimitriue Gusti spunea că ,, o Constituţie este
conştiinţa naţională codificată......nu poate fi deci împrumutată şi nici nu poate fi opera unui
legislator inspirat’’. La rândul său, istoricul Nicolae Iorga ne îndeamnă ,, să căutăm o Constituţie
nouă în cele două mari izvoare, la care ne putem adresa totdeauna cu siguranţă, la trecutul nostru,
care este experienţa umană verificată şi la sufletul maselor adânci ale poporului nostru’’.

Etimologic, cuvântul Constituţie, provine din latinescul constitutio care înseamnă aşezare
cu temei, stare a unui lucru, stabilitate. În perioada Imperiului Roman, între Constituţie şi lege se
punea semnul egalităţii, însă putem afirma că în fapt nu era vorba de Constituţie în sensul
modern al noţiunii ci mai degrabă de o clasificare a unora dintre legile imperiale. În Evul Mediu,
noţiunea desemna legi cu caracter de bază, legi de referinţă, de care organele legiuitoare şi
administrative trebuiau să ţină cont.

Constituţiile au apărut mai întâi sub forma unor reguli cutumiare, alcătuind constituţia
cutumiară şi reguli codificate într-un document oficial şi solemn, formând ceea ce se numeşte
constituţia scrisă.
 Prima constituţie cutumiară care s-a impus în viaţa unei societăţi, a fost Magna Charta
Libertatum elaborată în Anglia la 1215 şi având un conţinut mai mult contractual, negociat, decât
unul impus de stat. În timp s-au adăugat şi norme scrise cuprinse în dreptul statutar (statute law)
şi dreptul judiciar, jurisprudenţial (common law). În concret, Constituţia engleză cuprinde acum
Magna Charta Libertatum, Petition of Right din 1628, Habeas Corpus din 1679, Bill of Rights
din 1689, Actul de stabilire a succesiunii la tron din 1701, Actul Parlamentului din 1911 şi 1949,
Actul referitor la reprezentare din 1949 ăn care se consolidează sistemul electoral, Actul
referitor la drepturile omului din 1998 care codifică în dreptul britanic Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, Actele de descentralizare a puterii de stat din acelaşi an 1998 prin care se
autorizează crearea de Parlamente locale în Scoţia, Irlanda de Nord şi Ţara Galilor. Aceeaşi
Constituţie cutumiară o regăsim şi în Israel, Noua Zeelandă fiind expresia unor uzanţe sau
precedente cristalizate de-a lungul timpului în practica statală.

În epoca modernă, prima Constituţie scrisă este Constutiţia americanădin anul 1787, şi azi în
vigoare, urmată de Constituţia Poloniei din 3 mai 1791 şi cea a Franţei din 3 septembrie 1791. În
secolul al XIX+-lea aproape toate satele europene îşi vor elabora Constituţii, Suedia în 1809,
Norvegia în 1814, Olanda în 1815.

Constituţia scrisă este aceea materializată într-un act normativ adoptat după proceduri
solemne, derogatorii, cu o forţă juridică supremă şi care îşi propune să substitue unor simple
fapte istorice o ordine juridică clară, sistematică, raţională şi voluntară, având unele
caracteristici:

- este de regulă rigidă, necesitând proceduri specifice de adoptare şi modificare;

- se caracterizează prin stabilitate;

- consacră şi garantează mai eficient drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

- stabileşte reguli clare de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii politice;

- are ca fundament filosofic principiile superiorităţii legii scrise asupra cutumei şi teoria
contractelor scrise, precum şi teoria contractului social a lui J.J.Rousseau.

2. GENEZA SISTEMULUI CINSTITUȚIONAL ROMÂNESC

 Evoluţia constituţională a României reflectă tradiţiile culturale, realităţile sociale, gradul de
dezvoltare precum şi gradul de democratizare. Evoluţia nu a fost simplă, ea are o dimensiune
complexă ce implică multitudinea de factori constitutivi ai societăţii. Prin urmare, este marcată
de acte normative cu valoare constituţională prin care, în decursul timpului au fost reglementate
relaţiile sociale privind puterea şi drepturile fundamentale ale omului. În România, ca şi în alte
state europene, evoluţia constituţională semnifică democratizarea exercitării puterii, limitarea
puterilor discreţionare ale statului, afirmarea principiului democraţiei privind organizarea
socială, politică, juridică, în stat şi consacrarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Ţările
Române, deşi despărţite din punct de vedere politic şi administrativ au avut strânse legaturi în
planul dezvoltarii politice, al organizării societăţii, fiind adoptate o serie de acte normative cu
caracter constituţional, declaraţii de drepturi semnificative pe care le vom exemplifica.

În doctrină nu există un punct de vedere unitar privind actele normative cu valoare

constituţională care au fost adoptate pentru întâia dată în statul român. Astfel, unii autori
consideră că primele constituţii române sunt Regulamentele Organice din 1831, 1832, în timp ce
alţii consideră că Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, adoptat de Cuza în 1864 este o
veritabilă constituţie. Constatin Mavrocordat, domn fanariot, cu preocupări deosebite pentru
dezvoltarea Ţării Româneşti, emite la 7 februarie 1741 o lege numită ,,Aşezământul pentru
Muntenia’’,considerat de unii autori un veritabil act constituţional, prin care reglementează
instituţiile reprezentative, adunarea obştească, dar şi o serie de principii democratice. Acest act
normativ a constituit doi ani mai târziu subiect de preocupare pentru revista franceză ,,Mercure
de France’’ care a publicat actul în cauză sub denumirea de ,, Constituţia lui Mavrocordat’’.

Memoriul boierilor munteni din 10 mai 1791 din timpul războiului Rusiei şi Austriei
împotriva Imperiului Otoman, reprezintă o nouă manifestare de constituţionalism, în sensul în
care la 1791 boierii munteni în frunte cu Mitropolitul Filaret şi marele spătar Ion Cantacuzino, au
elaborat un Memoriu cu conţinut constituţional pe cale l-au trimis Curţii Imperiale de la
Petersburg şi Viena în vederea obţinerii unor drepturi cum ar fi:

 alegerea Domnului dintre dregători de către cele trei stări sociale ale Ţării Româneşti;
 crearea Armatei naţionale;
 stabilirea hotarului cu Imperiul Otoman pe Dunăre şi desfiinţarea raialelor turceşti
Brăila, Giurgiu şi Turnu;
  în caz de conflict armat între vecini, Ţara Românească să fie pusă sub protecţia Austriei.

Şcoala Ardeleană, la finele secolului al XVIII-lea, afirma dezvoltarea respectării drepturilor

fundamentale ale omului, ale poporului român din Transilvania. Prin Supplex Liberrus
Valachorum se consacra echilibrul ce trebuie să existe între interesele fiecărui cetăţean-
comunitate-stat, dreptul la viaţă, libertate, unitate pentru tot poporul român.

Primul document ce se află la originea organizării moderne a statului este un proiect cu

caracter constituţional al lui Dimitrie Sturdza din 1802.Documentul puncta cu precădere
principiul separarea puterilor în stat, Divanul cel mare -Guvernul, Divanul pravilnicesc-
Parlamentul, Divanul de jos- mica boierime. Doctrina liberală şi teoria drepturilor fundamentale
ale omului pătrund în Principatele Române după 1821. Proclamaţia de la Padeş a lui Tudor
Vladimirescu sau Constituţia Cărvunarilor din 1822, consacră valori importante pentru individ
ca:

libertatea individuală a persoanei,a întrunirilor, a comerţului, egalitatea în faţa legii, respectarea

proprietăţii, principiul unei ordini financiare echitabile, organizarea învăţământului, organizarea
statului, restrângerea puterii domneşti. Constituţia proclama principiul guvernării naţionale prin
ea însăşi, dar, deşi nu a primit o valoare oficială, a reprezentat un document important exprimând
în esesnţă voinţa boierimii de a reforma drepturile şi libertăţile statale şi drepturile şi libertăţile
fundamentale. Un moment istoric hotărâtor în dezvoltarea sistemului constituţional românesc la
reprezentat Revoluţia de la 1848-1849, în cadrul căreia sunt elaborate mai multe documente
politice prin care erau consacrate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului şi principiul
statului modern. Astfel, unul dintre punctele Proclamaţiei de la Islaz era adoptarea unei
constituţii a statului.

Un moment de referinţă şi cu semnificaţii în evoluţia constituţională a Ţărilor Române rămân

cele două Regulamente Organice din 1831, 1832 opera marilor boieri munteni şi moldoveni.
Nicolae Iorga afirma că Regulamentele Organice sunt adevărate constituţii, fiind în cea mai mare
parte o creaţie a românilor. Acestea conţin dispoziţii care privesc organizarea parlamentară,
guvernamental-administrativă şi judecătorească, avnd la bază principiul politic separaţia
puterilor în stat.După naşterea statului român modern, în urma Unirii celor două Principate la
1959, începe o nouă etapă în dezvoltarea sistemului constituţional, care a culminat cu adoptarea
de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din
1864. În acest context, Convenţia de la Paris a reprezentat actul internaţional prin care s-au
stabilit normele fundamentale referitoare la situaţia juridică şi politică a Principatelor Române:

 consacra principiul separaţiei puterilor în stat

 puterea executivă aparţinea domnului, acesta era ales pe viaţă
 adunarea electivă era organul reprezentativ unicameral ales pe un mandat de şapte ani
 se atribuie adoptarea legilor domnului.

Convenţia de la Paris prevedea existenţa unei Comisii Legislative ce avea ca principal rol
acela de a pregăti proiectele de legi. Prin urmare, scopul este acela de a unifica legislativ
cele două Principate. Ceastă comisie a elaborat un proiect de constituţie ce avea ca
principale caracteristici: afirmarea clară a dezideratului unirii Principatelor, dorinţa de a se
apropia de valorile occidentale, democratizarea reală a societăţii prin afirmarea principiului
pluralismului politic.

Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, primul act considerat ca fiind o

constituţie în România este aprobat ca urmare a plebiscitului din 10 mai 1864. De altfel
însuşi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în jurământul depus în faţa corpurilor legiuitoare
ale Ţării face referire la ,,Constituţie’’. În acest document cu valoare politică şi juridică sunt
consacrate primele reguli constituţionale privind organizarea statului. Astfel puterea statală
aparţine naţiunii şi era încredinţată spre exercitare domnului şi reprezentanţei naţionale.

Puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de către domn şi Repreyentanţa

Naţională, care avea o structură bicamerală, respectiv Corpul Ponderator şi Adunarea
Electivă. Cele două camere erau formate din membrii aleşi şi membrii de drept.

Puterea executivă era exercitată de către domn, cu toate că acest act constituţional nu
face referire expres la acest lucru. Prin statut se organiza pentru prima dată Consiliul de
Miniştri şi Consiliul de Stat, ambele fiind organisme executive, ce puteau face propuneri
legislative şi să analizeze stadiul actual al legislaţiei. Iniţiativa legislativă aparţinea exclusiv
domnului, care putea să sancţioneze legile prin promulgare. De asemenea, prin atribuţiile
sale, Corpul Ponderator, care avea un caracter conservator, verifica şi corespondenţa dintre
proiectele de legi şi dispoziţiile Convenţiei de la Paris şi ale Statutului Dezvoltător. Prin
urmare, Corpul Ponderator realiza ,,un control de constituţionalitate prealabil’’ al legilor.
 Statutul cuprindea şi reguli privind structura şi organizarea guvernului, funcţionarea
parlamentului, a armatei şi a administraţiei locale. Drepturile electorale erau stipulate într-o
lege separată. Astfe, erau menţionate modul de desfăşurare a alegerilor, precum şi drepturile
electorale, în sensul în care sistemul de vot nu era universal, era organizat pe baze censitare,
în funcţie de avere, iar femeile nu aveau drept de vot şi nu puteau fi alese.Unii autori
contestă faptul că Statutul Dezvoltător ar fi o veritabilă constituţie, deoarecenu cuprinde nici
un capitol privitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Însă acest aspect nu este de natură să
nege caracterul de constituţie deoarece legea electorală, anexa statutului, face referire la
drepturile politice. De altfel, există Constituţii în vigoare care nu cuprind capitole dedicate
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, de exemplu, Constituţia Franţei din 1958.
 CURSUL II

CONSTITUŢIA DIN 1866

ŞI REVIZUIREA ACESTEIA

Constituţia din 1866 a fost promulgată la 1 iulie 1866, fiind adoptată de către Adunarea
Electivă la 29 iunie acelaşi an. Aceasta nu s-a supus votului Corpurilor Ponderatoare prevăzut în
Statutul dezvoltător al lui Cuza de teama ca acestea să nu fie ostile noului rege şi să nu fie
respinsă.

Constituţia din 1866 era considerată a fi una dintre cele mai democratice legi fundamentale
din perioada respectivă şi era inspirată după constituţia Belgiei din 1831. Cuprindea 133 de
articole, grupate în 8 titluri, care se refereau la puterile statului, organizarea şi funcţionarea
instituţiilor statale, caracterele statului, drepturile cetăţeneşti, principiile de organizare a
activităţilor economico-sociale. Constituţia consacra o serie de principii cum ar fi: principiul
suveranităţii naţionale, principiul guvernământului repreyentativ, principiul separaţiei puterilor,
al monarhiei ereditare, în persoana Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmarigen şi a
moştenitorolor săi, principiul irevocabilităţii monarhului, al responsabilităţii ministeriale,
Supremaţia Constituţiei asupra legilor, principiul proclamării drepturilor publice şi libertăţilor
civile înscrise în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa, din 23 august 1789.

Constituţia de la 1866 a fost supusă unor critici dure după intrarea ei în vigoare chiar de
către Domnitorul Carol I pe motiv că are în conţinutul său o serie de prevederi fără aplicabilitate,
străine de spiritul românilor.

Constituţia din 1866, va fi modificată în mai multe rânduri:

 în 1879 sunt făcute unele modificări în planul drepturilor civile şi politice;

În februarie 1879 Guvernul condus de Ion C.Brătianu depune proiectul de modificare a
art.7 din Constituţie ce face referire la ,,încetăţenirea iydraeliţilor,, şi după lungi dispute,
la 13 octombrie 1879 va fi promulgat în Parlament. Se îndeplinea una din condiţiile
 Tratatului de la Berlin privind recunoaşterea independenţei României de către puterile
europene.
 în 1884 sunt modificate dispoziţiile privitoare la regimul electoral, la titlul ,,Capul
Statului”, la întinderea teritorială, regimul presei şi altele; La 9-21 iunie 1884, Camera
a votat o nouă lege electorală, cu 63 de voturi pentru, 11 contra, şi o abţinere iar o
zi mai târziu a fost votată şi în Senat. În esenţă se unificau Colegiile I şi II ale
Adunării Deputaţilor, iar la Senat rămâneau două colegii din trei. Caracterul
repreyentativ al noii legi electorale era destul de redus, creşterea nr. alegătorilor a
fost foarte mică. În acelaşi timp s-a votat şi Legea privind crearea Domeniului
Coroanei.
Cum Carol I nu avea copii, principesa Maria, singurul copil, a murit la vârsta de 4
ani, în 1874, la 9-21 noiem. 1880 şi 17 decem. 1886, principele Leopold de
Hohenzollern, fratele lui Carol, şi Wilhelm, fratele său mai mare au renunţat la
calitatea de moştenitori preyumtivi, la 14 martie 1889, al doilea fiu al lui Leopold,
principele Ferdinand, a fost declarat oficial mostenitor al Coroanei României. În
acelaşi timp, pentru a lega cât mai strâns familia domnitoare de ,,solul ţării’’
guvernanţii i-au creat o situaţie materială mai bună, astfel, la 4-16 iunie 1884, pe
lângă lista civilă prevayută pentru fiecare domnie şi care era fixată de Constituţia
din 1866, s-a instituit şi Domeniul Coroanei, alcătuit din 12 moşii, cu o suprafaţă de
132 110 ha. Monarhul devenea astfel, unul din marii agricultori ai ţării. Carol I se
va implica în activităţi industriale, ajungând acţionar la fabrici de postav, bere,
conserve, ciment, brânzeturi, la diverse rafinării sau bănci. Atribuţiile monarhului
şi sub noua sa titulatură de rege au rămas cele stabilite anterior de Constituţie.
Art.93 făcea referire la politica externă şi la faptul că regele nu putea incheia conventii
cu statele străine ,, necesare pentru comerţ, navigaţie şi alte asemenea, până nu erau
supuse puterii legislative şi aprobate de ea. Nu era prevăyute convenţiile politico-
militare, si prin urmare erau contrasemnate de ministrul de resort, adică ministrul de
externe, P.P.Carp.
 la 14/29 iunie 1917, intervine o nouă modificare cu privire la problema rurală şi cea a
votului făcându-se posibilă exproprierea terenurilor rurale pentru împroprietărirea
ţăranilor cu pământ şi se acorda votul universal;
 Astfel, prin modificarea art.19,57 şi 67 ale Constituţiei se prevedea exproprierea
pentru cauyă de utilitate naţională, a unor terenuri în întregime, precum şi a 2
milioane ha din domeniile proprietăţii particulare, în total aproximativ 2 326 000
ha, faţă de exproprierea a unui milion ha, pentru care se pronunţase P.N.L. în
ajunul izbucnirii războiului. D e asemenea se prevedea, comunerea Adunării
Deputaţilor din deputaţi aleşi de către cetăţeni majori, prin vot universal, egal,
direct, obligatoriu şi cu scrutin secret, pe baza reprezentării proporţionale, faţă de
formula vagă a colegiului unic, din 1913. În ceea ce priveşte Senatul, se menţiona
doar că se va compune din senatori aleşi şi senatori de drept. O lege de expropriere
şi una electorală urmau să concretizeze aceste prevederi înscrise în Constituţie.
 în 1918, se extind dispoziţiile Constituţiei şi în teritoriile româneşti ce au revenit la
Patria-mamă: Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Părţile Ungureşti, Banat, Crişana,
Maramureş, Sătmarul, iar din 1913 dispoziţiile Constituţiei au fost extinse şi asupra
Cadrilaterului.
 Începând cu 10 mai 1881 România devine Regat.
Concluzionând putem spune că legea fundamentală din 1866 a condus la
modificarea formei de guvernământ, în sensul că România se transforma dintr-o
monarhie electivă într-o monarhie ereditară. Termenii de ,,ereditară’’ şi ,,străină’’
erau consideraţi a fi condiţiile necesare şi suficiente care să evite declanşarea în
viitor, a unor posibile dispute politice şi dinastice la succesiunea tronului. Noua
formă de guvernământ se fundamenta pe principiul că toate puterile statului
emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât prin ,,delegaţiune,, în
conformitate cu principiile şi regulile preciyate în Constituţie. Totodată, acest
aşeyământ constituţional se întemeia pe principiul separaţiei puterilor în stat, în
sensul că puterea legislativă era exercitată colectiv de către ,,domn,, şi de către
,,repreyentanţa naţională,, cea executivă fiind încredinţată Domnului, în timp ce
puterea judecătorească era exercitată de către curţi şi tribunale.
Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare, specificându-se totodată,
faptul că acesta nu putea exercita alte atribuţii decât acelea date de Constituţie. Se
introducea, de asemenea, răspunderea ministerială, cu interdicţia ca Domnul să
poată apăra şi exonera de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris.
 Este important de subliniat că într-o societate în care, la nivelul deceniului
şapte al secolului al XIX-lea, sistemul partidelor politice se afla abia la începutul
închegării sale, formal, cele două partide liberal şi conservator nefiind încă
constituite, monarhul ocupa o poziţie importantă în acţiunea de ,,temperare’’ a
disputelor politice, având în practica politică posibilităţi de intervenţie majoră. Este
incontestabil că liberalii şi conservatorii, deschizând o luptă acerbă pentru putere,
au urmărit să atragă de partea lor instituţia monarhului.
Preconizând o monarhie cu puteri limitate, după modelul englez, liberalii
radicali au încercat, fără rezultat, să voteze Constituţia înaintea venirii lui Carol I.
În ideea limitării puterii Domnului, proiectul de constituţie prevedea că acesta să
aibă numai ,, dreptul suspensiv’’ în materie legislativă, pe când Constituţia a
prevazut ,,dreptul de veto absolut’’ al monarhului. Pentru înscrierea în Constituţie
a acestei atribuţii, Carol I a intervenit personal, fiind sprijinit de conservatori,
interesaţi în întărirea atribuţiilor Domnului pentru ca prin intermediul instituţiei
monarhice să poată să temporizeze ritmul accelerat al reformelor ce se impuneau
pentru modernizarea societăţii româneşti.
Încercarea de a defini forma de autoritate reprezentată de monarhia
constituţională prin Legea fundamentală din 1866 ne conduce la constatarea că ea
se poate încadra într-unul din cele trei tipuri ideale de autoritate identificate de
istoricul şi sociologul german Max Weber, şi anume cel de ,,autoritate
tradiţională’’. Acest tip s-a bazat în principal pe convingerea şi credinţa românilor
în validitatea conducerii statului de către un rege constituţional ereditar şi pe
competenţa legitimă a acestuia de a aplica legile în mod echitabil faţă de toţi
supuşii, fiind echidistant în disputele politice interne. Practic, pentru români
tradiţia a fost cea care a conferit legitimitate monarhului, fundamentându-se pe o
relaţie personalizată, în cadrul căreia ascultarea faţă de rege a fost principala
datorie a cetăţenilor.
 CURSUL III

CONSTITUȚIA DIN 1923

După 1918 s-a simțit nevoia adoptării unei noi Constituții, ca urmare a unirii Basarabiei,
Bucovinei, transilvaniei și Ținuturilor Ungurești, precum și a mutațiilor survenite în societatea
românească după 1866. Toate forțele politice din țară au recunoscut necesitatea unei noi
constituții, disputele vizând doar unele elemente oarecum particulare și partidul îndreptățit să
inițieze și să adopte un act de o asemenea importanță. Constituția va fi votată în martie 1923,
când la guvernare se afla Partidul Național-Liberal condus de Ion.I.C.Brătianu.

Constituția din 1923 a fost controversată sub aspectul modului ei de adoptare, în sensul în
care mulți teoreticieni în drept constituțional, P.Negulescu, C.Dissescu, nu au recunoscut
valoarea de constituție a acestui act normativ, deoarece nu a fost adoptat după regulile și
procedeele prevăzute de Constituția din 1866. Cu toate acestea, constituționaliștii moderniști, îl
consideră a fi una dintre cele mai democratice din perioada respectivă. Constituția cuprindea 138
de articole grupate în 8 titluri.( este publicată în Monitorul Oficial nr.282 din 29 martie 1923).

Constutiția consacra existența statului național unitar român și caracterul său

indivizibil. În acest sens, articolul 1 prevedea ,,regatul României este un stat național unitar și
indivizibil”, în timp ce articolul 2 avea următoarea formulare ,, teritoriul României este
inalienabil, hotarele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”.
Articolul 4 din Titlul 1-Despre teritoriul României-face referire la organizarea teritorial-
administrativă a țării, care se împarte în județe, județele în comune.

În Titlul 2- Despre drepturile românilor-erau prevăzute drepturi și libertăți cetățenești

specifice unui stat democratic, articolele 5 și 7 facând referire la prevederi ce aveau în vedere,
libertatea individuală a cetățenilor, inviolabilitatea domiciliului, libertatea conștiinței,
libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile prin viu grai,prin scris și prin presă,
libertatea muncii, secretul scrisorilor, telegramelor și convorbirilor telefonice.
Constituția din 1923 avea inserate articole referitoare la proprietate. Spre deosebire de
Constituția din 1866, care prevedea că proprietatea de orice natură, precum și toate creanțele
asupra statului ,,sunt sacre și inviolabile”-art. 19,noua lege fundamentală stabilea:,,Proprietatea
de orice natură, precum și creanțele asupra statului sunt garantate-art.17- iar articolul 19
prevedea ,,zacamintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt
proprietatea statului’’. Se menționa că o ,,lege specială a minelor va determina normala și
condițiile de punere în valoare a acestor bunuri”. Totodată, Constituția stabilea că spațiul
atmosferic, căile de comunicație, apele navigabile și flotabile ,,sunt de domeniul public”. În
acest sens, statul putea interveni, prin legi, în raporturile dintre factorii de producție, adică patron
și lucrători, pentru a preveni conflictele economice sau sociale.

Constituția din 1923, care de fapt prelua textul legii fundamentale din 1866, prevedea, la
art.33: ,,Toate puterile emană de la națiune, care nu le poate exercita decât numai prin
delegațiune și după principiile și regulile așezate în Constituțiunea de față’’. Ea avea la bază
principiul separării puterilor în stat: puterea legislativă, puterea executivă, puterea
judecătorească. Prerogativele instituționale aferente celor trei puteri în stat sunt stabilite prin
Constituția din 1923. Astfel, după 1918 s-a menținut Parlamentul bicameral, dar au survenit
importante modificări în privința modului de alegere a acestuia, ca urmare a introducerii votului
universal. Prin urmare, constituția din 1923 prevedea ,, puterea legislativă se exercita în colectiv
de rege și Reprezentațiunea națională, care se împarte în două Adunări:Senat și Adunarea
Deputaților-art.34. Se făcea precizarea că ,,membrii Adunărilor reprezintă națiunea-art.42, fapt
ce le conferea calitatea de exponenți ai puterilor statului. Adunarea deputaților se compunea din
deputați aleși de cetățenii români majori, prin vot universal, egal, direct, obligatoriu și secret.
Legislația electorală prevedea că dreptul de vot, ca și drepturile politice în general, era acordat
numai pentru bărbații majori, de la 21 de ani. În privința femeilor, se stabilea că ,, legi speciale,
votate cu majoritate de două treimi, vor determina condițiunile sub care femeile pot evea
exercițiul drepturilor politice’’. În acest context, drepturile civile ale femeilor se stabileau pe
baza deplinei egalități a celor două sexe.
 Pentru a fi eligibil în Adunarea Deputaților, potrivit Constituției din 1923, se cerea: a fi
cetățean român, a avea exercițiul drepturilor civile și politice, a avea vârsta de 25 de ani
împliniți, a avea domiciliul în România.

Senatul se compunea din senatori aleși și senatori de drept. Prima categorie era aleasă de
cetățenii români care aveau vârsta de 40 de ani împliniți, precum și de membrii consiliilor
județene și de membrii consiliilor comunale și urbane, câte unul din fiecare județ, de membrii
camerelor de comerț , de industrie, de muncă și de agricultură, câte unul din fiecare
circumscripție și pentru fiecare categorie, de fiecare universitate, câte un senator, ales prin votul
profesorilor. Erau membrii de drept ai Senatului, în virtutea înaltei situații deținute în statși în
biserică:mostenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniți, el avea drept de vot deliberativ de
la vîrsta de 25 de ani, mitropoliții țării, episcopii Bisericii Ortodoxe Române, capii confesiunilor
recunoscute de stat, precum si reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat,
președintele Academiei Române. Mandatul acestor senatori înceta odată cu calitatea sau
demnitatea ce le atribuia dreptul. Deveneau senatori de drept foștii președinți ai Consiliului de
Miniștri, dacă aveau o vechime de patru ani în această funcție, foștrii miniștrii având o vechime
de cel puțin șase ani, foștii președunți ai Corpurilor Legiuitoare, care au exercitat această funcție
cel puțin în cursul a opt sesiuni ordinare, foștii prim președinți ai Înaltei Curți de Casație și
Justiție, generalii în rezervă și în retragere. Legea electorală din 27 martie 1926 a sporit nr.
Senatorilor de drept, adăugând și pe președintele Consiliului Dirigent din Ardeal, înființat pe
baza hotărârii de la Alba Iulia din 2 decembrie 1918.

Inițiativa legislativă aparțines executivului, regelui, prin intermediul guvernului și

parlamentarilor. Parlamentul avea drept de control asupra puterii executive, fiecare membru al
Adunării avea drept de a adresa miniștrilor întrebări și interpelări, la care aceștia se obligau să
răspundă. Deputații și senatorii se bucurau de imunitate parlamentară.

Conducerea puterii executive era asigurată de guvern, care potrivit art.92 ,, o exercita în
numele regelui’’. Modul de alcătuire a guvernului nu era foarte clar stabilit prin Constituție,
legea fundamentală prevedea că ,, miniștrii întruniți alcătuiesc Comsiliul de Miniștri, care este
prezidat, cu titlul de președinte al Consiliului, de acela care a fost însărcinat de rege cu
formarea guvernului’’. În legătură cu persoana pe care regele o putea desemna pentru
constituirea guvernului nu existau decât două restricții: ,, nu putea fi ministru decât cel care era
român sau cel puțin care a dobândit naturalizarea’’.- art. 94

Articolul 95 stabilea următoarele ,, nici un membru al familiei regale nu poate fi ministru’’.

Legea pentru organizarea ministerelor a fost publicată abia la 2 august 1929 și potrivit acesteia
serviciile statului erau grupate pe ministere, iar ministrul era șeful administrației ministerului său.
Erau stabilite prin lege zece ministere: Ministerul de Interne, cel de Externe, Ministerul de
Finanțe, cel al Justiției, Ministerul Instucțiunii Publice și al Cultelor, cel al Armatei, Ministerul
Agriculturii și Domeniilor, Ministerul Industriilor și Comerțului, Ministerul Muncii, cel al
Sănătății și Ocrotirii Sociale.

Cea de a treia putere de stat era justiția, potrivit art. 40 din Constituție, ,,puterea
judecătorească se exercita de organele ei, hotărârile ei se pronunță în virtutea legii și se
execută în numele regelui’’. Curtea de Casație și Justiție avea drept să judece
constituționalitatea legilor și să le declare inaplicabile pe cele care erau contrare Constituției.
Judecătorii erau inamovibili. În iunie 1924 a fost adoptată legea de organizare judecătorească și
conform acesteia, organele puterii judecătorești erau următoarele: judecătoriile, tribunalele,
curțile de apel, curțile de jurați, inalta curte de casație. Se prevedea că judecătoriile erau de trei
categorii, urbane, rurale și mixte., iar judecata se făcea la reședința judecătoriei.

După 1918, România a continuat să fie un stat cu regim monarhic-constituțional. Astfel, în

sistemul politic al țării, regele ocupa un loc central. Potrivit legii fundamentale din 1923, ,,
Puterile constituționale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă și legitimă a
Majestății Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin
ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor.-art.77’’
La urcarea pe tron, regele depunea în fața Parlamentului următorul jurământ: ,,Jur a păzi
Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile lui naționale și integritatea
teritoriului’’.-art.82

Articolul 88 din Constituție stabilea prerogativele suveranului:,,numește și revocă

miniștri, sancționează și promulgă legile, drept de amnistie în materie politică, de a ierta și
micșora pedepsele în materii criminale, numește sau confirmă în funcțiunile publice potrivit
legii, este capul puterii armate, conferă gradele militare, conferă decorații, avea drept de a
bate monedă, încheie cu statele străine convențiunile necesare pentru comerț, navigațiune,
însă pentru a avea autoritate îndatoritoare, trebuie mai întâi să fie supuse spre aprobare
puterii legislative’’. Potrivit articolului 90 ,, regele deschide sesiunea printr-un Mesaj, la care
Adunarea și Senatul adoptă răspunsurile la Mesaj’’.

Regele avea inițiativa, alături de Adunările Legiuitoare, de a revizui Constituția în

totalitate sau în parte, iar revizuirea se făcea de Adunări ,, în acord cu Regele’’.- art.130. Legea
fundamentală avea la bază principiul potrivit căruia ,, regele domnește, dar nu guvernează’’, însă
prevederile concrete erau susceptibile de interpretări diferite. În fond, nu exista ramură a
activității de stat în care monarhul să nu fie implicat. Regele României era din 1914, Ferdinand I,
iar moștenitor , fiul său cel mare principele Carol. În 1918, 1919 și 1925 principele Carol a
renunțat la calitatea sa de moștenitor al tronului. La 31 decembrie 1925, Consiliul de Coroană a
acceptat renunțarea lui Carol, pentru ca la 4 ianuarie 1926Adunarea Națională Constituantă a
primit renunțarea lui Carol și proclamarea ca succesor pe Mihai., deoarece acesta era minor, s-a
hotărât instituirea unei Regențe.( s-a apelat la art.83 din Constituție) La 20 iulie 1927 a încetat
din viață regele Ferdinand, astfel că a intrat în funcțiune Regența, deoarece Mihai i era minor,
avea doar 6 ani. După trei ani, la 6 iunie 1930, principele Carol sosește în țară, pentru ca la 8
iunie 1930 parlamentul anulează legile din 4 iulie 1926, astfel că primul fiu al lui Ferdinanda
devenit rege sub numele de Carol al II-lea. Fostul suveran a devenit moștenitorul tronului și a
primit titlul de ,,Mare Voievod de Alba-Iulia’’.

Constituția din 1923 avea un titlu special, intitulat ,, Despre puterea armată’’.Sensul nu
era acela că armata ar constitui o putere în exercitarea funcțiilor publice, deoarece militarii nu
puteau participa la viața politică. Ei nu puteau alege, nu aveau drept de vot și nu puteau fi aleși
în Parlament sau în alte instituții cu caracter politic. Cei care s-au angajat în viața politică au
demisionat din armată, trecând în rezervă sau în retragere. Dar armata în sine era o putere, adică
o forță menită să apere integritatea teritorială a României. În acest sens, Constituția prevedea,
,,tot românul, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, face parte din unul din
elemntele puterii armate conform legilor speciale’’.

Biserica și învățământul au fost și ele reglementate prin Constituția din 1923. Potrivit
acesteia, în România libertatea de conștiință era ,, absoluta’’. Articolul 22 prevedea faptul că, ,,
statul garantează tuturor cultelor, libertatea și protecțiune, întrucât exercițiul lor nu aduce
atingere ordinei publice, bunelor moravuri, legilor de organizare ale statului. Biserica
ortodoxă și cea greco-catolică sunt biserici românești, prima fiind religia marei majorități a
românilor, este biserica dominantă în statul român, iar cea greco-catolică are întâietate față
de celelalte culte’’.Alături de biserică, școala era o instituție cu un larg impact asupra întregii
societăți, astfel, Constituția din 1923 prevedea: ,,învățământul liber în condițiile stabilite prin
legile speciale, învățământul primar era obligatoriu și gratuit’’. Legea învățământului primar
al statului și învățământului primar-normal din 26 iulie 1924, preciza că acesta cuprinde, școala
de copii mici, adică, grădinițele, școala primară, școlile și cursurile de adulți, școlile și clasele
speciale pentru copii debili și anormali educabili. Legea privind învățământul secundar,
promulgată la 15 mai 1928, stabilea că acesta era al doilea grad de învățământ și cuprindea,
învățământul secundar teoretic, cel normal, seminariile teologice, cel industrial, comercial,
învățământul agricol și cel militar. Legea pentru organizarea învățământului universitar, adoptată
în aprilie 1932, preciza că acesta se predă în patru centre universitare, la București, Iași, Cluj și
Cernăuți.
 CURSUL IV

CONSTITUTIA DIN 1938

Situaţia politică generală, premergătoare declanşării celui de-al doilea război mondial,
l-a silit pe Regele Carol al II-lea să încerce o nouă aşeyare constituţională a statului, prin
creşterea puterilor Regelui şi o restrângere a atribuţiilor legiuitoare care nu se comporta
democratic şi eficient.

În acest sens s-a adoptat o nouă Constituţie care a fost aprobată prin plebiscit la 24
februarie 1938, promulgată la 27 februarie 1938 şi publicată în Monitorul Oficial a doua zi
după promulgare. Modul de elaborare şi de adoptare se asemăna cu cel folosit de Cuza în
privinţa Statutului Dezvoltător din 1864.

Premisele istorice ale adoptarii acestei constituţii sunt exprimate prin noile orientări
politice intervenite în România după 1935. Cel mai important aspect îl reprezintă instaurarea
la 10 februarie 1938 a dictaturii personale a regelui Carol alII-lea. Acest eveniment a
însemnat şi o transformare radicală a democratismului tradiţional instaurat în baza
constituţiei din 1923, în sensul că regimul politic existent în acel moment a impus renunţarea
la unele drepturi şi libertăţi fundamentale, a consacrat puterea politică la nivelul instituţiei
şefului de stat, a limitat prerogativele Parlamentului şi practic, s-a eliminat din viaţa statală
pluralismul politic, limitându-se activitatea partidelor politice.

Constituţia din 1939 dispunea de 100 de articole grupate în 8 titluri.

 Puterile statului erau coordonate de către rege, care avea atribuţii sporite, aproape
discreţionare. Astfel, regele avea putere legislativă, fiind abilitat să emită decrete cu putere
de lege, care nu erau supuse controlului parlamentului.

Puterea executivă era încredinţată regelui, care o exercita prin Guvern. Totodată,
regele avea şi importante atribuţii statale, respectiv: era comandantul armatei, numea şi
revoca miniştri, putea dizolva parlamentul, avea drept de graţiere a pedepselor.

Parlamentul avea o structură bicamerală, desemnarea deputaţilor se realiza prin vot

secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin uninominal, dar cu anumite limitări, în sensul că
trebuia să reprezinte alegătorii după profesiunea lor. Durata mandatului pentru deputaţi era
de 6 ani. Senatul era compus din membri aleşi şi membri numiţi, respectiv senatori de drept.
Durata mandatului era de 9 ani. Puterea judecătorească era exercitată de către Curtea de
Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti. Constituţia consacra principiul legalităţii
privind organizarea instanţelor judecătoreşti şi faptul că se conferea puterii judecătoreşti,
potrivit legii speciale, funcţia de a controla actele administrative, respectiv de a exercita
atribuţii de contencios administrativ.

Constituţia din 1938 cuprindea şi reglementări de principiu cu privire la puterile statale,

respectiv naţiunea putea să-şi exercite atribuţiile numai prin reprezentare. De asemenea,
erau consacrate principalele caractere şi atribute ale statului român, respectiv: statul national
unitar, indivizibil precum inalienabilitatea teritoriului.

Drepturile fundamentale erau reglementate restrictiv în raport cu dispoziţiile

Constituţiei din 1923. Erau consacrate drepturi precum:

 Libertatea individuală
 Inviolabilitatea domiciliului
 Libertatea de conştiinţă
 Secretul corespondenţei
 Libertatea de întrunire şi asociere

Tot astfel, erau cosacrate şi alte drepturi care puteau fi limitate dacă prin exercitarea lor se
considera că se aduce atingere principiilor ideologice impuse de dictatura personală a regelui
Carol al II-lea. Dreptul de proprietate era de asemenea reglementat, în sensul că proprietatea de
orice natură, precum şi creanţele asupra particularilor şi asupra statului erau considerate
inviolabile şi garantate. Existau dispiziţii în legătură cu procedura de expropriere, numai pentru
cayuri de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Era interzisă pedeapsa
confiscării averilor, cu excepţia unor cazuri expres prevăzute de lege.

CURSUL V

ORGANIZAREA CONSTITUŢIONALĂ ÎN

PERIOADA 1940-1948

Pierderea unei mari părţi a teritoriului naţional din vara anului 1940, a condus la o
serie de măsuri în plan constituţional din partea Capului Statului-regele Carol al II-lea care
prin Decretul-lege nr. 3052 din 5 septembrie 1940 a suspendat Constituţia din 1938 şi a
diyolvat Parlamentul. În aceeaşi zi, prin Decretul-lege nr. 3053, Generalul Ion Antonescu
este investit ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi primeşte puteri deosebite pentru
conducerea statului român, reducându-se prerogativele regelui.

Preşedintele Consiliului de Miniştri devine astfel Conducătorul Statului. La 6

septembrie 1940, Regele Carol al II-lea abdică de la Tronul României, fiind urmat la tron de
către fiul său, cunoscut ca Regele Mihai I. Acesta reconfirmă actele regale ale tatălui său în
privinţa puterilor încredinţate Generalului Antonescu şi restrânge încă din puterile regelui.

Pe aceste realităţi politico-juridice se va desfăşura viaţa politică a Statului Român

până la 23 august 1944 când este demis şi arestat întreg Guvernul Antonescu. Au fost
adoptate totuşi acte juridice normative prin care se reglementau instaurarea şi exercitarea
puterii în stat, precum şi drepturi fundamentale ale cetăţenilor. Aceste acte juridice pot fi
considerate acte normative cu valoare constituţională. Astfel, Decretul nr. 1626 din 1944+
privind drepturile românilor în conformitate cu dispoyiţiile Constituţiei din 1866 şi
modificările Constituţiei din 28 martie 1923. Prin acest act se repune ăn vigoare Constituţia
din 1923, existând însă şi unele limitări.

Prin urmare, se stabileşte reorganizarea reprezentanţei naţionale şi până în momentul

constituirii viitorului parlament, puterea legislativă era exercitată de către rege la propunerea
Consiliului de Miniştrii. Puterea judecătorească era infaptuita de către instanţele tradiţionale,
dar se desfiinţa juriul. Acest act constituţional este important şi pentru faptul că se revine la
principiile democraţiei tradiţionale constituţionale, în special prin recunoaşterea
pluralismului politic, a unor drepturi fundamentale şi se creează premisele reafirmării
principiului separaţiei puterilor în stat.

Decretul nr. 1849 din 1944dispunea înfiinţarea unor tribunale speciale pentru
judecarea criminalilor de război. Totodată, s-au instituit măsuri excepţionale, respectiv a fost
introdusă pedeapsa cu moartea şi pedeapsa confiscării averilor. Prin urmare, acest act
constituţional a avut o influenţă negativă, deoarece a permis puterii politice să creeze
numeroase abuzuri.

Legea nr. 86 din 1945 privind statutul minorităţilor naţionale, cu toate limitările sale,
a reprezentat un moment de progres pentru afirmarea drepturilor specifice unor categorii
sociale. În acest sens, se consacra egalitatea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, fapt ce
reprezintă un veritabil principiu constituţional. În acelaşi timp, se garanta folosirea liberă a
limbii materne şi libertatea cultelor religioase, recunoscute de stat şi se interzicea cercetarea
originii etnice cu scopul de a stabili situaţia juridică a unei persoane.

De o importanţă majoră a fost Legea nr. 187 din 23 martie 1945 prin care s-a realizat
reforma agrară şi au fost impuse unele reguli privind proprietatea funciară, punându-se
bazele viitoarei proprietăţi funciare de grup. Actul normativ a stabilit reguli privind
exproprierea, astfel, terenurile puteau fi expropriate de către autorităţile administrative, fără
nici o despăgubire, dacă acestea aparţineau persoanelor considerate a fi colaboratori ai
armatei şi puterii germane, dezertori sau criminali de război. Proprietatea privată asupra
terenurilor era limitată la 50 ha, iar suprafeţele care depăşeau această cifră puteau fi
expropriate. În acelaşi timp au fost stabilite reguli privind împroprietărirea persoanelor fără
pământ.
 Un act normativ deosebit de important l-a reprezentat Decretul nr. 2218 din 13 iulie
1946 deoarece prevedea dispoziţii privind reorganizarea Reprezentanţei Naţionale, care se
reducea la o singură cameră, respectiv, Adunarea Deputaţilor. Puterea legislativă urma să fie
exercitată de către rege şi Reprezentanta Naţională. Se menţine principiul separaţiei puterilor
în stat şi sunt perfecţionate formele de exercitare a puterii executive şi legislative. Prin acest
act normativ, dar şi prin Legea nr. 560/1946, sunt stabilite reguli privind exercitarea
drepturilor electorale. Astfel, era consacrat votul universal, egal, direct şi secret, iar femeile
aveau drept de vot. În acelaşi timp se stabilea şi procedura electorală. Legea nr. 363 din 30
decembrie 1947, este , de asemenea, un important act cu valoare constituţională deoarece
aduce modificări substanţiale privind forma de guvernământ, precum şi regimului politic.
Totodată, se abrogă Constituţiile din 1866 şi 1923. Se stabilea ca formă de stat pentru
România republica populară şi este abrogată monarhia. Puterea legislativă urma să fie
exercitată de către Adunarea Deputaţilor, organ unicameral. Se înfiinţează prezidiul
Republicii Populare Române, organ care exercita puterea executivă, dar şi atribuţiile
instituţiei şefului statului.

Acest act constituţional, practic, înlătură principiul separaţiei puterilor în stat,

deoarece creează raporturi de subordonare ale autorităţilor statului faţă de prezidiul
Republicii Populare Române, acesta fiind organul suprem al statului.

CURSUL VI

CONSTITUŢIILE SOCIALISTE DIN

1948, 1952 ŞI 1965

Trăsaturile generale ale realităţii constituţionale a statului român în această perioadă sunt
orientate înspre afirmarea din ce în ce mai puternică a rolului conducător al unui singur partid,
renunţarea la principiile tradiţionale ale democraţiei constituţionale, cum ar fi: pluralismul politic
şi instituţional, principiul separaţiei puterilor în stat, garantarea unor drepturi şi libertăţi
fundamentale, cum ar fi, spre exemplificare, dreptul la proprietate. Constituţiilea mai sus
amintite consacrau caractere şi atribute esenţiale ale statului român, respectiv, stat unitar,
suveran, independent, indivizibil.

După schimbarea formei de guvernământ la 30 decembrie 1947, noul regim politic de

sorginte marxistă a procedat la adoptarea unei noi constituţii care să consacre realitatea din
România de la acea dată. Prin această Constituţie se întrerupe istoria constituţional-democratică
a statului român. Din punct de vedere al conţinutului, această constituţie se remarcă prin
instituirea unui control total al statului asupra individului, restrângerea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, instituirea principiului unicităţii puterii, desfiinţarea controlului judecătoresc asupra
actelor administrative, adică contenciosul administrativ, dispare pluripartidismul politic, iar
funcţionarii publici devin funcţionari de stat, toţi fiind supuşi normelor dreptului muncii.

Deşi nu trecuseră decât 4 ani de la prima Constituţie republicană, din 13 aprilie 1948, în
1952 va fi adoptată o nouă Constituţie care consacra rolul fundamental al partidului unic, impune
în organizarea administrativă a teritoriului sistemul sovietic al regiunilor şi raioanelor, cel al
sfaturilor populare ca organe ale puterii de stat în plan teritorial, cărora li se recunoaşte
personalitatea juridică. Această Constituţie consacra formal o serie de drepturi şi libertăţi
fundamentale, dar modul în care ele puteau fi efectiv exercitate era unul restrictiv. Spre exemplu,
dreptul de asociere al cetăţenilor era recunoscut dacă ,, scopul urmărit nu este îndreptat în contra
ordinii democratice stabilite prin Constituţie. Orice asociaţie cu caracter fascist sau
antidemocratic este interzisă şi pedepsită prin lege”. Dacă o persoană exprima opinii împotriva
ordinii ,,democratice,, asociaţia putea fi considerată ca fascistă şi împotriva ordinii sociale.

În acest sens, se poate observa că nu statul era cel considerat ca fiind în pericol, ci ordinea
internă, clasa conducătoare, partidul unic, ceea ce pune în lumină o evidentă limitare a
drepturilor fundamentale.

Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965, continuă tradiţia celor două
adoptate după schimbarea formei de guvernământ, în sensul că menţine consacrarea rolului
fundamental al Partidului Comunist, partid unic, stabileşte formal unele drepturi şi libertăţi
fundamentale, menţine sistemul unicităţii puterii şi al aşezării pe principiul subordonării ierarhice
a tuturor organelor statului, în vârful acestei piramide a sistemului statal aflându-se Marea
Adunare Naţională.

Instanţele judecătoreşti sunt formate din judecători numiţi de organele puterii de stat, şi
au obligaţia să apere orânduirea socialistă, în fapt judecătorii nu erau inamovibili-din care nu
poate fi destituit cineva-. Un progres de remarcat al Constituţiei din 1965constă în aceea că,
formal, li se dă posibilitatea cetăţenilor să se plângă autorităţilor de justiţie împotriva actelor
abuzive ale organelor statului, principiu consacrat prin art.35 din Constituţie.

De remarcat că după 30 decembrie 1947 în structura puterii de stat a apărut o instituţie

nouă ,, prezidiul republicii”, apoi ,,prezidiul marii adunări naţionale”, care se va menţine
până în 1961 când s-a transformat în Consiliul de Stat după modelul celorlalte state socialiste
europene. Consiliul de Stat era format din parlamentari, deputaţi, fiind un miniparlament ce
putea emite decrete cu putere de lege. Consiliul de Stat şi automat Prezidiul, au jucat rolul
instituţiei şefului de stat- organ colegial care emitea decrete. Consiliul de Stat continuă să existe
şi după 1974 când a fost instituită funcţia de Preşedinte al Republicii. Acesta, pe fondul
sistemului dictatorial, era şi preşedintele Consiliului de Stat, şi emitea decrete preyidenţiale, ca
Şef al Statului şi semna Decrete adoptate de Consiliul de Stat.

În concluzie, Constituţiile aferente perioadei menţionate se caracterizau prin următoarele

elemente:

 Puterea legislativă era exercitată de către repreyentanţa naţională, organizată

unicameral, respectiv Marea Adunare Naţională
 Puterea executivă subordonată celei legislative şi instituţiei şefului de stat era
exercitată de către consiliul de miniştri, precum şi de autorităţile administrative
centrale şi locale, organizate în baza subordonării politice a statului
 Se institue un regim ideologic unic și se impune principiul centralismului în
organizarea și funcționarea autorității statului
 Activitatea economico-socială a statului este organizată în baza principiului
planificării, desființându-se practic, după 1952 proprietatea privată în domeniul
economic. Se renunță la regula valorii și la principiile concurențiale
 Proprietatea este ierarhizată juridic, pe primul loc este proprietatea de stat, urmând
proprietatea cooperatistă și pe ultimul loc, ca importanță juridică, proprietatea
personală, care este limitată în ceea ce privește conținutul său
 Autonomia organelor administrației locale era mult limitată datorită organizării în
baza centralismului și a unei subordonări stricte