Universitatea “Dunarea de Jos” Galați

Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice

Disciplina:Drept European General

Tema: N.A.T.O.

Student:Niculescu Cosmina-Florina Prof. Îndrumător:Niculescu Liliana

Anul I, Grupa III Floroiu Mihai

2017
 Cuprins

I. Definirea conceptului NATO.

II. Istoria NATO.
III. Formarea NATO.
IV. Scopuri, promisiuni, sarcini NATO.
V. Structura NATO
VI. Aderarea României la NATO. Scurt istoric al aderarii.
VII. Bibliografie.
 CAPITOLUL I

Definirea conceptului NATO

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN

în franceză și spaniolă) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de
Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 28 de state
din Europa și America de Nord

Alianța s-a format din state independente, interesate în menținerea păcii și apărarea propriei
independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă
să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată
împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au
fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda și SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la
tratat Grecia și Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a devenit membră NATO.

La constituirea ei, ideea de bază a alianței, menținută timp de peste 50 de ani, era aceea a
realizării unei apărări comune, credibile și eficiente. „Părțile convin ca un atac armat împotriva
uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac
impotriva tuturor și în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele,
exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei
Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și
concertat cu celelalte părți, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței
armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice.”
 CAPITOLUL II

Istoria N.A.T.O.

 O succesiune de evenimente periculoase au accelerat luarea unor masuri politice si militare. Printre
aceste evenimente au fost amenintarile directe la adresa suveranitatii Norvegiei, Greciei, Turciei,
lovitura de stat pro-comunista din 1948 din Cehoslovacia, blocada ilegala a Berlinului, inceputa in
aprilie acelasi an de catre U.R.S.S.. 
    In martie 1948, cinci state din Europa occidentala: Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea
Britanie au semnat Tratatul de la Bruxelles, prin care au decis sa-si constituie un sistem comun de
aparare si sa-si intareasca relatiile, astfel incât sa poata rezista unor primejdii de natura ideologica,
politica si militara, care ar fi putut fi operationalizate sub forma unor amenintari directe la adresa
securitatii lor. 
    In perioada imediat urmatoare au urmat negocieri cu S.U.A. si Canada cu scopul de a crea o
alianta unica a Atlanticului de Nord, fondata pe garantii de securitate si angajamente mutuale intre
Europa si America de Nord. Alte state europene, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia
au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles sa participe la acest proces.
Negocierile s-au finalizat in aprilie 1949, prin semnarea tratatului de la Washington, care instituia un
regim de securitate comun, bazat pe un parteneriat intre cele 12 tari. Grecia si Turcia au aderat la
tratat in anul 1952, Republica Federala Germania in 1955, Spania in 1982, iar Republica Ceha,
Polonia si Ungaria in 1999. 
    Alianta Atlanticului de Nord a fost intemeiata pe baza unui tratat la care statele au aderat in mod
liber, dupa dezbatere publica si ratificare de catre parlamentele nationale. Tratatul precizeaza
drepturile acestor state, precum si obligatiile lor internationale, conform Cartei O.N.U.. Tarile
membre se angajeaza sa imparta atât riscurile si responsabilitatile, cât si avantajele ce decurg din
securitatea colectiva, si sa nu incheie nici o intelegere internationala care sa fie incompatibila cu
Tratatul. 
    Caderea zidului Berlinului, in noiembrie 1989, reunificarea Germaniei in octombrie 1990,
dezintegrarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991 si schimbarile spectaculoase survenite in Europa
Centrala si de Est au marcat sfârsitul razboiului rece, ce a modificat situatia politica din Europa si a
schimbat fundamental imperativele de securitate ale membrilor Aliantei. Evenimentele ce au avut
loc ulterior au dovedit ca pericolele si amenintarile la adresa pacii si stabilitatii se mentin. In urma
hotarârilor luate de catre sefii de stat si de guvern ai tarilor aliantei in cadrul reuniunilor la vârf de la
Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) si
Washington (aprilie 1999), Alianta Atlanticului de Nord si-a adaptat strategia sa globala, in raport cu
schimbarile produse in contextul strategic si politic. In urma deciziilor luate la Madrid trei state
central europene, Polonia, Cehia si Ungaria au fost invitate oficial sa se alature aliantei, fapt finalizat
prin deciziile luate la Summit-ul de la Washington care, nu numai ca a marcat aniversarea a cincizeci
de ani de la crearea Aliantei Nord-Atlantice, dar pentru prima data in istoria acesteia a admis
includerea de noi membri din rândul statelor ce in urma cu nu mai mult de zece ani erau considerate
adversare ale acesteia. 
    Conceptul strategic adoptat la Roma a propus o viziune larga asupra securitatii, bazata pe dialog si
cooperare si pe mentinerea unui potential de aparare colectiva. Conceptul a integrat intr-un ansamblu
coerent, aspectele politice si militare ale doctrinei N.A.T.O. in materie de securitate, cooperarea cu
statele din Europa Centrala si de Est, devenite noi parteneri, devenind un punct de referinta in
strategia Aliantei. Acest concept a adus ca elemente noi o mai mica dependenta fata de armele
nucleare si efectuarea unor schimbari esentiale la nivelul fortelor armate intrunite ale N.A.T.O.,
incluzând reduceri substantiale sub raport numeric, al gradului de pregatire pentru lupta si a propus
modificari in privinta mobilitatii, flexibilitatii si capacitatii de adaptare a acestor forte armate la
diferite situatii, precum si utilizarea mai larga a fortelor multinationale. Au mai fost luate masuri si
in ceea ce priveste fluidizarea structurii militare de comanda a N.A.T.O. si pentru adaptarea
aranjamentelor si procedurilor aliantei in ce priveste planificarea apararii in functie de evolutia
climatului de securitate in Europa si de cerintele procesului de gestionare a crizelor si de mentinere a
pacii. şefii de state si de guverne din tarile membre N.A.T.O. au dat publicitatii la Roma si o
declaratie importanta, privind pacea si cooperarea, in care au precizat contextul in care trebuia sa se
inscrie noul concept strategic al aliantei. In aceasta Declaratie ei au definit misiunile si orientarile
viitoare ale aliantei, pe de o parte, in raport cu ansamblul institutiilor active in domeniul securitatii
viitoare a Europei, iar pe de alta parte cu dezvoltarea parteneriatului si cooperarii cu tarile din
Europa Centrala si de Est. De asemenea, s-a afirmat hotarârea intaririi rolului Conferintei pentru
Securitate si Cooperare Europeana (ulterior transformata in Organizatia pentru Securitate si
Cooperare Europeana – O.S.C.E.), intarind consensul existent intre tarile aliate asupra dezvoltarii
Identitatii europene de securitate si aparare. 
    O hotarâre cruciala pentru dezvoltarea increderii si cooperarii Vest-Est a constituit-o crearea
Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic-N.A.C.C. (transformat in 1997 in Consiliul Parteneriatului
Euro Atlantic-E.A.P.C.), având drept scop consultarea si cooperarea politica, militara, economica si
stiintifica dintre tarile membre N.A.T.O. si noile democratii emergente din Europa Centrala si de
Est. 
    Dupa publicarea Declaratiei de la Roma au mai fost luate si alte masuri cu prilejul reuniunilor
ministrilor Afacerilor Externe si ai Apararii si la Sesiunea permanenta a Consiliului Atlanticului de
Nord, toate cu scopul de a continua adaptarea si transformarea Aliantei. 
    Trei sunt domeniile de activitate carora li s-a acordat o atentie deosebita: cadrul politic
institutional creat pentru a favoriza aprofundarea relatiilor intre N.A.T.O. si partenerii de cooperare
din Europa Centrala si de Est, dezvoltarea cooperarii in sectorul apararii si in domeniul militar si in
fine, rolul N.A.T.O. in gestionarea crizelor si in mentinerea pacii. 
    Evenimentul cel mai important survenit in acest context a fost reuniunea inaugurala a Consiliului
de Cooperare Nord Atlantic (N.A.C.C.) din 20 decembrie 1991, cu participarea ministrilor
Afacerilor Externe, sau a reprezentantilor tarilor N.A.T.O. si a 6 tari din Europa Centrala si de Est,
(printre care si România) precum si a 3 tari baltice. 
    Rolul N.A.C.C. a fost acela de a facilita cooperarea intre toate tarile, la toate nivelurile, privind
securitatea si cheltuielile legate de acest domeniu, de a supraveghea procesul de dezvoltare a unor
legaturi institutionale mai strânse, precum si a unor legaturi neoficiale. Cele 11 state succesoare ale
Uniunii Sovietice, ce au constituit Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) s-au alaturat acestui
proces in martie 1992. 
    Li s-au adaugat apoi Georgia si Albania in aprilie si iunie 1992, astfel incât in 1993, existau 22 de
parteneri de cooperare, membri ai N.A.C.C.. Cooperarea in cadrul acestui organism a fost inceputa
pe baza programelor de lucru stabilite initial pe un an. Incepând cu anul 1995, acestea au fost
elaborate pentru doi ani. 
    Procesul ulterior de consultare si cooperare din cadrul N.A.C.C. s-a concentrat asupra unor
subiecte foarte diverse dar, in mod deosebit, a avut in vedere problemele politice si de securitate:
mentinerea pacii, definirea la nivel conceptual a controlului armamentelor si a dezarmarii,
planificarea apararii si probleme militare, conceptele democratice asupra relatiei dintre civili si
militari, conversia productiei industriei de aparare in scopuri civile, cheltuielile si bugetele pentru
aparare, cooperarea stiintifica si problemele de mediu legate de domeniul apararii, difuzarea de
informatii despre N.A.T.O. in tarile partenere, planificarea politica si controlul traficului aerian civil
si militar. 
    Pe fundalul crizelor din zona fostei Iugoslavii cât si din alte zone, a fost acordata o atentie sporita
rolului pe care Alianta Nord Atlantica le-ar putea avea in gestionarea crizelor si in mentinerea pacii,
si in special sprijinului pe care alianta l-ar putea acorda activitatilor de mentinere a pacii pe care
O.N.U. le-a desfasurat si inca le desfasoara in fosta Iugoslavie. 
    In 1992 si 1993 initiativele Aliantei din anii precedenti au fost consolidate si dezvoltate de catre
statele N.A.T.O., de multe ori in cooperare cu membrii N.A.C.C. si cu alte state cu care s-au stabilit
relatii de cooperare si dialog. 
    O noua reuniune la nivel inalt a sefilor de stat si de guvern din tarile membre N.A.T.O. a avut loc
la Bruxelles, in ianuarie 1994. La aceasta reuniune s-a confirmat faptul ca Alianta Atlanticului de
Nord si-a dovedit forta si ca ea ramâne indispensabila, reinnoindu-se atasamentul pentru un
parteneriat transatlantic puternic intre America de Nord si o Europa ce-si construieste o politica
externa si de securitate comuna, pentru a avea o responsabilitate sporita in probleme de aparare. A
fost reafirmata valabilitatea functiilor principale ale Aliantei si a fost exprimat sprijinul deplin pentru
edificarea unei identitati europene de securitate si aparare. 
    Au mai fost adoptate si alte decizii de mare importanta, printre care masuri privind continua
adaptare a structurilor politice si militare ale aliantei, de natura sa reflecte atât ansamblul misiunilor
sale, cât si aparitia unei identitati europene de securitate si aparare, cum ar fi conceptul de „forte
multinationale de interventie combinata", reafirmarea faptului ca alianta ramâne deschisa pentru
celelalte tari europene, lansarea initiativei Parteneriatului pentru Pace (P.f.P.), adoptarea masurilor
privind intensificarea eforturilor aliantei pentru a impiedica proliferarea armelor de distrugere in
masa si a vectorilor acestora, examinarea masurilor destinate sa promoveze securitatea in regiunea
mediteraneana. 
    Sefii de stat si de guvern prezenti la Bruxelles au adoptat o declaratie conform careia Alianta Nord
Atlantica era considerata deschisa si altor state europene in masura sa promoveze principiile
Tratatului si sa contribuie la Securitatea din zona Atlanticului de Nord. S-a hotarât initierea unui
studiu detaliat asupra oportunitatii si criteriilor de eligibilitate pentru statele ce si-ar manifesta
dorinta de a adera la Alianta. 
    Totodata s-a hotarât studierea modului in care Parteneriatul pentru Pace poate contribui la
procesul extinderii N.A.T.O.. 
    Desi aliatii au cazut de acord ca era prematur sa fie discutat calendarul extinderii N.A.T.O. sau sa
se decida ce tari vor fi invitate sa devina membre ale aliantei, ei au convenit asupra faptului ca
extinderea ar trebui sa contribuie la intarirea eficientei aliantei, la stabilitatea si la securitatea intregii
regiuni euro-atlantice si la favorizarea obiectivului mentinerii unei Europe nedivizate. 
    Operatia de extindere ar trebui facuta intr-un mod care sa nu afecteze capacitatea N.A.T.O. de a-si
indeplini functiile esentiale de aparare comuna, de a intreprinde misiuni de mentinere a pacii, cât si
alte noi misiuni, in acord cu principiile si obiectivele Tratatului de la Washington. Consiliul
Atlanticului de Nord a declarat ca toti viitorii noi membri ai N.A.T.O. vor fi membri de drept ai
Aliantei, bucurându-se de toate drepturile si asumându-si toate obligatiile pe care le implica acest
statut, adaugând ca atunci când extinderea N.A.T.O. va avea loc, hotarârea va fi luata in urma
studierii fiecarui caz in parte, unele tari putând fi acceptate inaintea altora. Aliatii si-au reafirmat
vointa de a intari structurile de cooperare care sa se poata extinde asupra tarilor de pe intreg
continentul european, notând faptul ca largirea N.A.T.O. trebuie inteleasa si in acest context. 
    Ministrii de externe ai tarilor N.A.T.O. si ai partenerilor de cooperare din Consiliul de Cooperare
Nord Atlantica reuniti la Sintra, in Portugalia la 30 mai 1997 au stabilit transformarea N.A.C.C. in
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, ca urmare a succesului activitatii desfasurate de la infiintare
in 1991 si in scopul intaririi si largirii cooperarii politice si militare intre statele N.A.T.O. si statele
partenere de cooperare. 
    Tot in primavara anului 1997 s-a hotarât optimizarea Parteneriatului pentru Pace cu N.A.T.O.,
pentru a creste rolul operational al parteneriatului, a da un rol mai important consultarilor politice
dintre N.A.T.O. si statele partenere si de a da posibilitatea statelor partenere de cooperare sa
participe intr-o masura mai mare la procesul de luare a deciziilor si de planificare a activitatilor din
cadrul Parteneriatului pentru Pace. 
    La 27 mai 1997 Consiliul Atlanticului de Nord a aprobat Actul de Fundamentare a Relatiilor
Mutuale, Cooperare si Securitate dintre N.A.T.O. si Federatia Rusa, ce fusese negociat in prima
parte a anului 1997 intre primul ministru rus Evgheni Primakov si secretarul general al N.A.T.O.
Javier Solana. Semnarea acestui document creeaza cadrul necesar pentru stabilirea unui context
stabil de parteneriat intre Alianta Nord Atlantica si Federatia Rusa, urmarind atingerea unor interese
comune vizând cresterea stabilitatii europene si realizarea unei Europe Unite. 
    Documentul se compune din patru sectiuni. In prima sectiune se detaliaza principiile pe baza
carora se fundamenteaza parteneriatul dintre N.A.T.O. si Rusia. Printre acestea se afla hotarârea
ambelor parti de a respecta normele de drept international, asa cum sunt reflectate in Carta O.N.U. si
in documentele O.S.C.E.. Ambele parti au cazut de acord sa intareasca Organizatia pentru Securitate
si Cooperare in Europa in scopul crearii unei zone de securitate si stabilitate pe continentul nostru.
Sectiunea a doua se refera la crearea unui nou forum: Consiliul Permanent Intrunit N.A.T.O. – Rusia
având drept scop consultarea si cooperarea dintre cele doua parti. Sectiunea a treia stabileste
domeniile de consultare si cooperare, incluzând prevenirea si solutionarea conflictelor, actiunile de
mentinere a pacii, prevenirea proliferarii armelor de distrugere in masa, schimbul de informatii in
probleme de securitate si aparare si de constructie a fortelor armate, reconversia industriei de aparare
spre productia civila, protectia mediului in activitatile militare, pregatirea pentru limitarea urmarilor
unor dezastre. Ultima sectiune, a patra este consacrata unor probleme strict militare. Statele membre
N.A.T.O. reafirma decizia lor de a nu planifica si desfasura armament nuclear pe teritoriile statelor
ce vor fi primite in alianta ca noi membri si de a nu modifica in nici un fel politica nucleara a
N.A.T.O. sau de a opera modificari in sensul intaririi capabilitatii nucleare a N.A.T.O.. 
    Ambele parti au cazut de acord ca nici semnarea acestui act si nici continutul acestuia nu afecteaza
in nici un fel capacitatea N.A.T.O. si a Rusiei de a lua decizii in mod independent. 
    Un document similar a fost semnat de N.A.T.O. cu Ucraina imediat dupa semnarea celui cu
RusiA(Carta N.A.T.O.-Ucraina). 
    Semnarea ambelor tratate a avut rolul de a pregati desfasurarea reuniunii la vârf de la Madrid
din iulie 1997, urmarindu-se in special obtinerea acordului de principiu al Rusiei (ori cel putin
obtinerea acesteia de a se opune formal) fata de largirea aliantei si obtinerea de garantii din partea
Ucrainei ca isi va pastra statutul de putere neposesoare de arme nucleare, iar pe de alta parte relatia
stabilita intre N.A.T.O. si Ucraina va consolida de curând câstigata independenta a Ucrainei fata de
Rusia. 
    Summit-ul de la Madrid a consacrat principalele schimbari ce au avut loc in perioada scursa de la
incetarea razboiului rece in Europa: angajamentul statelor N.A.T.O. de a-si asigura securitatea si
apararea; stabilirea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.) care reuneste impreuna toate
statele membre ale O.S.C.E. capabile si doritoare de a actiona impreuna in cadrul unui proces de
cooperare in domeniul cresterii securitatii continentale; dezvoltarea Parteneriatului pentru Pace, ca
un program de cooperare militara, destinat sa perfectioneze abilitatea aliatilor si partenerilor acestora
de a actiona impreuna in situatii de criza; introducerea unor noi mecanisme pentru realizarea unor
relatii mai strânse si permanente cu Rusia; aplicarea unei Carte pentru un parteneriat distinct cu
Ucraina; primirea de noi membri si largirea aliantei; optimizarea structurii de comanda a aliantei
astfel incât aceasta sa poata performa toate atributele managementului crizelor si conducerea
actiunilor de pace inclusiv cu participarea tarilor partenere; dezvoltarea unei Identitati de Securitate
Europeana in cadrul N.A.T.O. si asigurarea capabilitatii Uniunii Europei Occidentale (U.E.O.) de a
conduce operatii militare utilizând, pe baza de imprumut, infrastructura, mijloacele si capacitatile
militare ale N.A.T.O.; stabilirea unui dialog cu tarile din bazinul mediteranean, destinat sa contribuie
la cresterea securitatii si stabilitatii in aceasta zona si sa promoveze intelegerea intre statele din
regiune. 
    In zilele de 23 si 24 aprilie 1999 la Washington a avut loc o noua reuniune la vârf a sefilor de stat
si de guverne ai tarilor N.A.T.O.. Semnificatia acestei reuniuni este cu totul deosebita, ea marcând
aniversarea (la 4 aprilie) a cincizeci de ani de la constituirea N.A.T.O.. 
    Totodata a fost aprobat noul concept strategic al aliantei, iar trei state foste membre ale Tratatului
de la Varsovia, Cehia, Polonia si Ungaria au fost admise oficial ca membre ale Aliantei.

    La data de 21 noiembrie 2002, are loc la Praga un nou summit în cadrul caruia se afirmă: “Noi,
sefii de stat si de guvern ai tarilor membre NATO, intalniti pentru a extinde si intari Alianta, pentru a
face fata noilor amenintari si serioaselor provocari la adresa securitatii, uniti prin spiritul comun al
Tratatului de la Washington, ne angajam sa transformam Alianta intarind-o cu noi capacitati si noi
relatii cu partenerii nostri”. Conform acestei noi strategii, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,
Romania, Slovacia si Slovenia sunt invitate sa inceapa procesul de aderare la Alianta. Ca urmare a
acestui fapt la data de 26 martie 2003 la Bruxelles, are loc semnarea Protocoalelor de Accedere în
structurile Alianţei a acestor ţări. Romania încheie procesul politic de aderare la Alianta Nord-
Atlantică la 5 februarie 2004 în urma aprobării de catre Franta a documentelor de ratificare şi
prin legea nr. 22 din 1 martie 2004 aderară la Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la
4 aprilie 1949.

N.A.T.O. a reusit sa asigure libertatea membrilor sai si sa previna razboiul in Europa timp de 40
de ani de razboi rece. Combinând apararea prin mijloace militare cu dialogul, Alianta a jucat un rol
indispensabil in efortul de a pune capat in mod pasnic confruntarii Est-Vest. Schimbarile
spectaculoase aduse de sfârsitul razboiului rece in peisajul euroatlantic s-au reflectat in conceptul
strategic adoptat de Alianta in 1991. 
    De atunci s-au produs insa unele modificari profunde ale situatiei politice si de securitate.
Pericolelor razboiului rece i-au urmat perspective mai promitatoare, dar nu lipsite de provocari,
oportunitati si riscuri noi. O noua Europa beneficiind de o integrare politica se naste concomitent cu
o noua structura de securitate euroatlantica, in care N.A.T.O. joaca rolul central. Alianta se afla in
centrul eforturilor intreprinse pentru a stabili noi forme de cooperare si de intelegere reciproca in
regiunea euroatlantica si s-a angajat in desfasurarea unor noi activitati, favorizând instaurarea unei
stabilitati mai mari. 
    Rolul Aliantei in aceste evolutii pozitive s-a sprijinit pe adaptarea totala a activitatii sale la
problematica securitatii structurilor si procedurilor sale. In ultimii zece ani s-a constatat totusi
aparitia de noi riscuri complexe pentru pacea si securitatea euroatlantica, riscuri legate de noile
politici de oprimare, de conflictele etnice, de marasmul economic, de prabusirea ordinii politice si de
proliferarea armelor de distrugere in masa.

 Alianta joaca un rol indispensabil in consolidarea si pastrarea schimbarilor pozitive aparute

recent, si in confruntarea cu provocarile la adresa securitatii actuale si viitoare. Alianta trebuie sa
apere interesele comune de securitate intr-un cadru care continua sa evolueze, adesea intr-un mod
imprevizibil. N.A.T.O. trebuie sa pastreze apararea colectiva si sa intareasca legatura transatlantica,
sa asigure un echilibru care sa permita aliatilor europeni sa-si asume o mai mare responsabilitate.
Alianta trebuie sa-si intareasca relatiile cu partenerii si sa se pregateasca pentru atragerea de noi
membri. N.A.T.O. trebuie inainte de toate sa mentina vointa politica si mijloacele militare cerute de
ansamblul diferitelor sale misiuni.
 CAPITOLUL IV

Scopuri, promisiuni, sarcini NATO.

Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor

membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu
principiile Cartei Naţiunilor Unite.Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la data de 4 aprilie 1949.
Acesta reprezintă baza legală şi contractuală a Alianţei şi a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al
Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea
individuală sau colectivă.

Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste şi
durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei,drepturilor omului şi în
conformitate cu litera legii.

Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de
cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora.

Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei susţin faptul că nici o ţară membră nu poate
fi forţată să se bazeze doar pe propriile eforturi naţionale în cazul apariţiei unor ameninţări
asupra securităţii sale. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma
responsabilităţile suverane în domeniul apărării, Alianţa le ajută să-şi atingă obiectivele de
securitate naţională în urma unui efort colectiv.

Pe scurt, Alianţa este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-şi menţine
securitatea prin garanţii comune şi prin relaţii stabile cu alte ţări.
 CAPITOLUL V

Structura N.A.T.O.

Sediul Central NATO se afla in Brussels si este Cartierul general politic al Conciliului
Nord Atlantic . Aici lucrează aproximativ 3150 de angajaţi , din care 1400 sunt membrii ai
delegaţiilor naţionale reprezentative pentru NATO . Sunt de asemenea aproximativ 1300 de
membrii civili ai grupului internaţional NATO ,  si peste 350 de membrii ai grupului
internaţional militar .

Oficialii diplomatici ai tarilor partenere lucrează tot la Brussels . Fiecare tara membra a
NATO este reprezentata printr-un Ambasador sau un Reprezentant Permanent , susţinut de o
Delegaţie Naţionala compusa din oficiali care reprezintă tara in diferite comitete NATO . Avand
acelaşi loc de activitate , delegaţii tarilor partenere la alianţa pot menţine intre ei un contact
informaţional optim si fara intarzieri .

Conciliul Nord Atlantic ( N.A.C. ) are autoritate politica efectiva si putere de decizie ,
fiind alcătuit din Reprezentantii Permanenţi ai tarilor partenere la alianţa. El se intruneste o data
pe saptamina si are ca activitate intalniri de rang înalt. Conciliul are un profil public important si
poate emite declaraţii sau comunicate către Guvernele tarilor nemembre, in care explica politica
si deciziile Alianţei. Conciliul a primit autoritate explicita si putere de decizie, doar in limitele
tratatului act ce sta la baza Alianţei Nord Atlantice, lucrand cu  Comisii si Comitete, pentru a
putea pune in practica hotararile si deciziile Alianţei.  Multe dintre aceste  Comitete si  Grupuri
de planificare  au fost create pentru a uşura munca  Conciliului, prin  asumarea  de 
responsabilitati in domeniile aferente zonei lor de activitate ( ex.planificare apărării, probleme
nucleare ).  Astfel, Conciliul se identifica cu un Forum de deschidere larga, realizand consultanta
pentru toate tarile partenere la Alianţa in toate problemele si conflictele ce le afectează 
securitatea .

Conciliul este cel mai important organism decizional al Alianţei Nord Atlantice. Toţi
membrii alianţei au dreptul de a-si exprima liber punctul de vedere la masa discuţiilor . Deciziile
sunt expresia dorinţei colective ale  guvernelor  membre ale Alianţei, exprimate in directia 
consensului, element primordial pe care se bazează luarea deciziilor. Fiecare Guvern are in
Conciliu un Reprezentant Permanent cu rang de Ambasador.     Reprezentanţii sunt sustinuti de
un grup de delegaţi politici si militari care diferă ca număr de la o tara la alta.
 Cand Conciliul se intalneste in aceasta componenta, se face referire la el cu cuvintele de
Conciliul Permanent. Cel puţin de doua ori pe an , Conciliul are intalniri la nivel înalt
( ministerial ) cand fiecare tara este reprezentata de Ministrul de Afaceri Externe. Mai exista si
sesiuni de intalniri cu Miniştrii ai Apărării. Intalnirile Conciliului sunt patronate de către
Secretarul General sau, in lipsa acestuia, de Deputatul, Ambasadorul sau Reprezentatul
Permanent cu  activitatea cea mai lunga care primeşte titlul de Paroh al Conciliului, el fiind
invitat la intalnirile ceremoniale ale Conciliului, sau cele ce au rolul de a alege Secretarul
General,  pentru a le prezida .  La intalnirile ministeriale, unul din Miniştri isi asuma rolul de
Preşedinte de Onoare. Poziţiile importante din Alianţa sunt ocupate de unul din Reprezentanţii
Permanenţi ai tarilor membre, in ordinea alfabetului Englez prin rotaţie anuala. La intalnirile
Conciliului, participanţii sunt asezati la masa rotunda in ordine alfabetica, pe naţiuni, urmand
ordinea alfabetului Englez. Aceleaşi reguli se aplica si in structurile comitetoriale .

             Temele discutate si deciziile luate la intalnirile Conciliului acoperă toate aspectele

activitatilor organizaţiei si se bazează de obicei pe rapoarte pregătite la cererea Conciliului de
Comitetele subordonate. Subiectele abordate pot fi indicate in mod egal de oricare dintre
naţiunile reprezentative sau de Secretarul General. La discuţii, Reprezentanţii Permanenţi expun
punctul de vedere al guvernului pe care il reprezintă, explicand astfel colegilor lor de la masa
rotunda liniile politice adoptate. După incheierea lucrărilor, aceştia alcătuiesc un raport adresat
autoritatilor naţionale in care fac o informare asupra cursului pe care l-a luat problema sau
problemele discutate si poziţiile divergente ( după caz ), pastrand astfel o legătura reala cu
naţiunea pe care o reprezintă.

       Cind decizia a fost luata , acţiunea se bazeza pe unanimitate si acord comun. Nu se iau
decizii prin vot sau pe baza majoritarii. Fiecare Reprezentant Permanent al unei tari membre a
Conciliului are responsabilitate completa asupra deciziilor pe care le ia .

        Lucrările Conciliului sunt pregătite de comitetele subordonate pe arii specifice din punct
de vedere politic. Multe dintre aceste lucrări implica si Comitetele Politice Senatoriale constituite
din Deputaţi  Permanenţi care sunt cateodata sustinuti ( după caz ) de experţi naţionali.
Comitetele Politice Senatoriale au in responsabilitatea lor redactarea declaraţiilor si
comunicatelor ce urmeaza a fi emise de către Conciliu si se intilnesc in avans cu Miniştri pentru
a creiona textele ce vor fi aprobate de către Conciliu. Alte aspecte ale activitatilor politice sunt
rezolvate de către Comitetele Politice, care sunt alcătuite din consilieri politici ai delegaţiilor
naţionale .
      Cand Conciliul are intalniri la nivel  Ministerial ( Ministerul Apărării ) sau se confrunta cu
probleme legate de strategii de apărare ,  alte Comitete Senatoriale ( ex. Grupul de lucru
Executorial ) pot fi implicate in discuţii, avand rolul de organisme de consiliere. Daca pe agenda
de lucru a Conciliului se afla probleme financiare Comitetul Senatorial al Resurselor sau cel
Bugetorial Civil , Militar sau alt organism care este cu o activitate apropiata de cea dezbătuta,
face pregătirea datelor pentru teme de discuţii.

       Secretariatul Conciliului este alcătuit din membrii ai Grupului Internaţional de delegaţi sau
din Secretariatul Executiv care are rolul de a coordona si a asigura rolul de mandatar executiv al
Conciliului .

    Biroul Executiv General este alcătuit din Secretarul General, Deputaţii Secretarului
General, un Consilier Legal si un Cosilier Special pentru problemele din Europa Centrala si
Estica.

    Biroul NATO pentru Securitate coordonează, monitorizează si implementează politica

privitoare la securitate a NATO. Conducătorul biroului este Secretarul General, Consilierul
Principal pentru securitate si Preşedintele Comitetului pentu Securitate al NATO.

             Comitetele Speciale sunt alcătuite din membrii Delegaţiilor tarilor participante la
Alianţa.  Preşedintele este ales prin rotaţie dintre membrii comitetelor. Ele au rolul de organisme
de consiliere pentru Conciliu in probleme de spionaj, terorism sau alte probleme inrudite cu cele
menţionate, ce pot afecta stabilitatea Alianţei .
 CAPITOLUL VI

Aderarea României la NATO

   Unul dintre obiectivele prioritare ale politicii externe si interne a României dupa prabusirea
comunismului l-a constituit aderarea la NATO.

         Primele relatii ale României cu NATO dateaza din anul 1990, când, printr-o scrisoare
oficiala, secretarul general al NATO (pe atunci Manfred Worner) era invitat sa viziteze România
si în care se sugera, de asemenea, ideea acreditarii unui ambasador român la NATO. România a
adresat formal cererea de aderare la Alianta Nord-Atlantica în 1993. De atunci si pâna în prezent,
România a participat la diferite programe, initiative si actiuni ale Organizatiei. Primul pas
concret în acest sens a fost participarea României la Parteneriatul pentru Pace, înca din 1994.

         În plan intern, România a demarat procesul de reforma a sistemului de aparare, a lansat
Planul anual de pregatire pentru aderare (în cadrul mai larg definit de Planul de actiune în
vederea admiterii de noi membri, elaborat de NATO în 1999) si, în urma Summit-ului de la
Praga (21-22 noiembrie 2002), a elaborat un calendar pentru finalizarea reformelor.

         Dupa cum am aratat, România a fost invitata sa adere la NATO în noiembrie 2002. Dupa
încheierea procedurii de ratificare, în tarile membre ale NATO, a Protocolului de aderare a
României la NATO si în urma ratificarii acestuia de catre Parlamentul României, începând din
2004, tara noastra este membru cu drepturi depline al Aliantei Nord-Atlantice.

 Cronologia aderarii României la NATO

Iulie 1990 – Primul Ministru al României, domnul Petre Roman, adreseaza, în scris, Secretarului
General al NATO, domnul Manfred Worner, invitatia de a vizita România .
Octombrie 1990 – Ambasadorul român în Belgia este autorizat sa initieze relatii diplomatice cu
NATO.
23 octombrie 1990 – Primul ministru al României, Petre Roman, este primit la Cartierul General
al NATO de catre Secretarul general Manfred Woerner .
Decembrie 1990 – Secretarul de stat pentru aparare român viziteaza Cartierul General al NATO
de la Bruxelles si se întâlneste cu Secretarul General al NATO si cu reprezentatii permanenti
militari ai statelor membre NATO.
04-05 iulie 1991 – Secretarul General al NATO face o vizita în România.
21 august 1991 – Ministrul de externe al României, Adrian Nastase, face o vizita la NATO.
Octombrie 1991 – Presedintele României, Ion Iliescu, trimite Secretarului General NATO un
mesaj în care afirma disponibilitatea României de a se angaja într-o cooperare strânsa cu NATO,
aceasta fiind singura organizatie capabila, din punct de vedere politic si militar, sa asigure
stabilitatea si securitatea noilor democratii europene, aflate într-o stare incipienta.
25 noiembrie 1991 – Ministrul apararii nationale, General locotenent Nicolae Spiroiu, este
primit la NATO.
20 decembrie 1991 – Are loc sesiunea inaugurala a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantica, la
care participa ministrii de externe si reprezentanti ai celor 16 tari membre NATO si 9 state din
centrul si estul Europei. Cu acest prilej, ministrul român de externe propune intensificarea
cooperarii cu NATO.
21 februarie 1992 – Secretarul general al NATO Manfred Woerner viziteaza România si
participa la inaugurarea Centrului Euro-Atlantic de la Bucuresti.
01 aprilie 1992 – Ministrii apararii din statele membre NATO se întâlnesc cu reprezentantii
partenerilor de cooperare pentru identificarea domeniilor de cooperare în probleme de aparare.
17 februarie 1993 – Presedintele României, Ion Iliescu, se întâlneste la sediul NATO din
Bruxelles cu Secretarul general Manfred Woerner. Este afirmata oficial dorinta României de
aderare la NATO.
01 aprilie 1993 – Este initiat în România programul Mil-to-Mil de cooperare în domeniul
apararii cu Statele Unite ale Americii, primul de acest tip dezvoltat cu un stat membru NATO si
destinat sprijinirii fortelor armate ale României si îmbunatatirii relatiilor militare româno-
americane. Este înfiintata o echipa de legatura între US Forces Command Europe (EUCOM) si
armata româna.
Octombrie 1993 – Adjunctul secretarului apararii al SUA efectueaza o vizita la Bucuresti si
prezinta propunerea americana de stabilire a unui Parteneriat pentru Pace.
10-11 ianuarie 1994 – La summit-ul de la Bruxelles sefii de stat si de guvern ai Aliantei
lanseaza Parteneriatul pentru Pace (Partnership for Peace- – PfP) si în acelasi timp invitatia de
participare tuturor partenerilor din Consiliul de Cooperare Nord-Atlantica si Conferinta pentru
Securitate si Cooperare în Europa. Este publicat documentul cadru al Parteneriatului pentru Pace.
26 ianuarie 1994 – Ministrul de externe al României, Teodor Melescanu, semneaza la Cartierul
General al NATO Documentul- cadru al Parteneriatului pentru Pace. România devine astfel
primul stat din Europa Centrala si de Est care adera la Parteneriatul pentru Pace.
14 Septembrie 1994 – România transmite la NATO primul Program Individual de Parteneriat
România-NATO care include activitatile de cooperare cu Alianta pe anul urmator.
12-16 septembrie 1994 – România participa cu un pluton la primul exercitiu NATO/PfP,
Cooperative Bridge 94 la Biedruska în Polonia. Scopul exercitiului îl constituie împartasirea
experientei în misiuni de mentinere a pacii si îmbunatatirea capacitatii de a conduce operatiuni
comune de acest tip.
04 noiembrie 1994 – Presedintele României, Ion Iliescu viziteaza Cartierul General al NATO.
10-15 septembrie 1995 – Se desfasoara în România, la Sibiu, primul exercitiu NATO/PfP pentru
fortele de uscat Cooperative Determination 95.
Octombrie 1995 – România semneaza Acordul privind Statutul Fortelor între statele membre
NATO si statele din cadrul PfP.
28 septembrie 1995 – Se lanseaza la nivelul Aliantei primul studiu privind largirea NATO.
Oficialii NATO prezinta statelor partenere concluziile acestei prime evaluari.
29 aprilie 1996 – Se inaugureaza la Bucuresti Fundatia Asociatiei Euro-Atlantice Manfred
Woerner.
Mai 1996 – Secretarul general al NATO, Javier Solana, efectueaza o vizita în România .
Iunie 1996 – Parlamentul României adreseaza un apel parlamentelor statelor membre NATO în
care solicita sprijin pentru aspiratiile României de a deveni membru NATO. Apelul subliniaza
consensul politic intern asupra acestui obiectiv major al politicii externe românesti.
19 Decembrie 1996 – Parlamentul României aproba participarea României la Forta de
Stabilizare (SFOR) în Republica Bosnia-Hertegovina.
04 februarie 1997 – Vizita Presedintelui României, Emil Constantinescu, la Cartierul General al
NATO si întâlnirea cu Secretarul General Javier Solana.
04 Aprilie 1997 – Parlamentul României aproba participarea României la Forta Multinationala
de Protectie în Albania.
Aprilie 1997 – Parlamentul român adopta, în unanimitate, un mesaj adresat celor 16 membri
NATO, solicitând sprijin pentru o decizie favorabila României, cu prilejul summit-ului de la
Madrid.
30 mai 1997 – Întâlnirea finala a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantica (NACC) si întâlnirea
inaugurala a Consiliului de Cooperare Euro-Atlantica (EAPC) la Sintra în Portugalia. Ministrii
de externe ai NATO si ai tarilor partenere aproba documentul de baza al Consiliului de
Cooperare Euro-Atlantica.
09 iunie 1997 – Parlamentul României aproba participarea la constituirea Rezervei Strategice
SFOR.
08 Iulie 1997 – În cadrul summit-ului NATO de la Madrid, Republica Ceha, Ungaria si Polonia
primesc invitatia de a se alatura Aliantei. Comunicatul final confirma continuarea procesului de
largire; textul nominalizeaza România printre statele candidate pentru viitoarea largire a Aliantei
01 septembrie 1997 – este creat la Bucuresti cu sprijinul Marii Britanii Centrul regional de
pregatire NATO/PfP, care va fi acreditat la NATO doi ani mai târziu.
13 noiembrie 1997 – Cea de-a 43-a sesiune a Adunarii Parlamentare a Tratatului Atlanticului de
Nord are loc la Bucuresti.
Aprilie 1998 – Secretarul general al NATO, Javier Solana, efectueaza o vizita oficiala în
România.
Octombrie 1998 – Parlamentul român aproba cererea NATO ca avioanele Aliantei sa poata
utiliza spatiul aerian al tarii noastre pentru posibile operatiuni militare împotriva Iugoslaviei,
numai în situatii exceptionale si de urgenta, decizie confirmata pe 22 aprilie 1999, când este
autorizata deschiderea spatiul aerian pentru operatiunile din Kosovo.
25 aprilie 1999 – În cadrul Summitul NATO de la Washington este adoptat Conceptul Strategic
al Aliantei si se lanseaza Initiativa NATO în Sud Estul Europei, precum si Planul de Actiune
pentru Aderare (MAP) care pune bazele unui mecanism de pregatire si evaluare individuala a
tarilor candidate
07 -08 iulie 1999 – Secretarul General al NATO, Javier Solana, viziteaza România. Oficialul
Aliantei se întâlneste cu premierul român si membrii ai Cabinetului.
Octombrie 1999 – România transmite la NATO primul Program National Anual de Pregatire
pentru integrarea în NATO, în baza Planului de Actiune lansat la Washington.
10 noiembrie 1999 – Are loc reuniunea Consiliului de Cooperare Euro-Atlantica (EAPC) care
lanseaza primul Plan de Actiune pentru 2000-2002 pentru cooperarea membrilor NATO cu tarile
partenere EAPC.
29 noiembrie 1999 – Parlamentul României aproba participarea cu forte la KFOR din Kosovo.
10 februarie 2000 – Secretarul General NATO, Lord George Robertson of Port Hellen,
efectueaza o vizita în România.
Iunie 2000 – Noul Comandant Suprem al Fortelor Aliate din Europa, generalul Joseph Ralston,
efectueaza o vizita în România.
Septembrie 2000 – Este transmis la NATO Planul National de aderare, din cadrul ciclului II
MAP.
24 ianuarie 2001 – Premierul român Adrian Nastase se întâlneste la sediul NATO cu Lordul
Robertson pentru a discuta pregatirea României aderarea la Alianta.
07 februarie 2001 – Parlamentul României aproba suplimentarea participarii la KFOR cu un
pluton de politie militara si ofiteri si subofiteri de stat major.
12 mai 2001 – Are loc la Bratislava prima reuniune a premierilor tarilor candidate la NATO.
14 mai 2001 – Reuniune NAC în format 19+1 pentru evaluarea stadiului îndeplinirii obiectivelor
din cadrul PNA ciclul II.
Mai 2001 – Reuniunea ministeriala EAPC, Budapesta .
08 – 10 iulie 2001 – Presedintele Ion Iliescu si ministrul de externe, Mircea Geoana, se întâlnesc
cu Lordul Robertson pentru a discuta largirea NATO si contributia României la operatiunile
Aliantei.
19 septembrie 2001 – Ca urmare a atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001, Parlamentul
României adopta decizia de participare a tarii, ca aliat de facto al NATO , la lupta împotriva
terorismului international cu toate mijloacele, inclusiv cele militare. România va asigura acces la
spatiul sau aerian, aeroporturi, facilitati terestre si maritime, în cazul în care va exista o cerere
NATO în acest sens .
Parlamentul decide si cresterea contributiei României la SFOR si KFOR.

28 septembrie 2001 – România transmite la NATO Planul National de Aderare, din cadrul
ciclului III MAP.
15 noiembrie 2001 – Parlamentul României aproba extinderea participarii la misiunile NATO
din Balcani cu capacitati de informatii militare.
04 – 05 octombrie 2001 – România, ca membra a grupului Vilnius, participa la Summit-ul
Contributii ale noilor democratii la securitatea euro-atlantica, desfasurat la Sofia.
26 octombrie 2001 – Are loc la Bucuresti Conferinta Donatorilor în cadrul Pactului de
Stabilitate.
07 decembrie 2001 – Reuniunea ministeriala EAPC la nivel de ministri de externe la Bruxelles.
13 decembrie 2001 – Lordul George Robertson se întâlneste la Bucuresti cu Presedintele
României, Ion Iliescu, Primul Ministru, Adrian Nastase si cu membrii ai Executivului,
Parlamentului si reprezentanti ai societatii civile. Discutiile s-au axat pe progresele României în
îndeplinirea conditiilor de aderare.
21 decembrie 2001 – Parlamentul României aproba participarea în cadrul Fortei Internationale
de Asistenta de Securitate (ISAF) din Afganistan cu efective de politie militara si ofiteri de stat
major.
10 ianuarie 2002 – La a doua adunare a Comitetului Contributorilor la ISAF, la Londra,
România semneaza Memorandumul de Întelegere pentru constituirea ISAF (International
Security Assistance Force).
21 -22 ianuarie 2002 – Comandantul Suprem al Fortelor Aliate din Europa, generalul Joseph
Ralston, face o vizita în România si evalueaza în mod pozitiv progresul realizat în reforma
sectorului militar.
28 ianuarie 2002 – Este dislocat primul contingent românesc pentru ISAF. Pentru prima oara
desfasurarea fortelor în teatru are loc cu utilizarea capacitatilor proprii de transport.
28 ianuarie 2002 – Ambasadorii tarilor membre NATO se întâlnesc la Bucuresti. Primul
ministru Nastase prezinta pregatirile României pentru aderarea la NATO.
29 ianuarie 2002 – Consiliul Suprem de Aparare a Tarii evalueaza primul Plan de Actiune al
Guvernului pentru promovarea candidaturii României la NATO, care încorporeaza si obiectivele
din cadrul PNA.
08 martie 2002 – Reuniunea ministrilor de externe din statele Grupului Vilnius are loc la
Skopje.
26 martie 2002 – Întâlnirea Primavara noilor aliati de la Bucuresti la care participa premierii
celor 10 tari care aspira la obtinerea statutului de membru NATO si care reafirma solidaritatea
tarilor candidate la aderare.
16 aprilie 2002 – Întâlnirea NAC cu România în format 19+1 de la Bruxelles are ca scop
evaluarea pregatirii tarii noastre pemtru aderare. Au fost analizate ultimele progrese ale tarii
noastre în îndeplinirea obiectivelor Planului National Anual de Aderare, ciclul III. Delegatia
României este condusa de primul ministru, Adrian Nastase.
25 aprilie 2002 – Presedintele României, Ion Iliescu, are o întrevedere cu Secretatul General al
NATO, Lordul George Robertson, la Bruxelles
30 aprilie 2002 – Parlamentul României aproba participarea în cadrul Coalitiei Internationale de
combatere a terorismului la Operatiunea Enduring Freedom condusa de SUA în Afganistan.
14 -16 mai 2002 – Are loc reuniunea ministeriala EAPC de la Reykjavik cu participarea
ministrilor de externe din statele membre NATO si partenere. În marja reuniunii are loc o
întâlnire a Grupului Vilnius cu secretarul SUA Collin Powell
25 iunie 2002 – Începe dislocarea primului contingent românesc în Operatiunea Enduring
Freedom.
Septembrie 2002 – România transmite la NATO Planul National de Aderare, ciclul IV MAP.
21 noiembrie 2002 – Are loc summit-ul NATO de la Praga, în cadrul caruia este adoptata
decizia largirii Aliantei cu 7 state candidate, precum si dezvoltarea initiativelor de transformare a
NATO. România este invitata sa înceapa convorbirile de aderare .
13 decembrie 2002 si 09 ianuarie 2003 – Se desfasoara, la Bruxelles, cele doua runde ale
convorbirilor de aderare a României la NATO. În cadrul acestor negocieri, România îsi asuma
obligatiile derivate din aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, respectiv sprijinirea consensului
la nivel aliat, promovarea pacii si stabilitatii, contributia cu forte la întregul spectru de operatiuni
al NATO. De asemenea îsi asuma contributia la bugetul civil si bugetul militar al NATO,
inclusiv la bugetul pentru Programul de Investitii de Securitate al NATO (NSIP).
27 – 29 ianuarie 2003 – Echipele de experti NATO în probleme de aparare, securitate si
economice s-au aflat în vizita în România .
18 februarie 2003 – Are loc, la Bruxelles, reuniunea SPC(R) + România în cadrul careia se
analizeaza Calendarul national pentru reforma, document de baza în pregatirea integrarii în
NATO.
03 martie 2003 – Secretarul general al NATO, Lordul George Robertson, efectueaza o vizita în
România.
12 martie 2003 – România disloca o companie NBC în Kuwait în sprijinul interventiei Coalitiei
Internationale de lupta împotriva terorismului în Irak.
21 martie 2003 – România înainteaza printr-o scrisoare oficiala adresata Secretarului General
NATO Calendarul national pentru reforma. Este confirmata vointa si capacitatea României de a
îndeplini obligatiile si angajamentele tarii noastre de a deveni membru cu drepturi depline al
NATO.
26 martie 2003 – Are loc la Bruxelles Ceremonia oficiala de semnare a Protocoalelor de
Aderare ale statelor invitate la Praga.
Aprilie 2003 – Parlamentul României aproba participarea la constituirea Echipelor de
Reconstructie Provinciala din Afganistan.
Mai 2003 – Parlamentul României aproba participarea cu forte la procesul de constituire si
instruire a Armatei afgane.
04 – 05 mai 2003 – Are loc, la Snagov, reuniunea informala a primilor ministri din cele sapte
state invitate sa adere la NATO.
07 mai 2003 – Reuniunea NAC + 7 de la Bruxelles .
7-8 mai 2003 – Vizita în SUA a celor sapte ministri ai afacerilor externe din tarile invitate sa
adere la NATO, cu ocazia votului din Senat asupra rezolutiei de ratificare a Protocolului de
aderare
8 mai 2003 – Ratificarea protocoalelor de aderare de catre Congresul SUA
19 mai 2003 – Vizita adjunctului secretarului apararii al SUA, Paul Wolfowitz, în România.
Sunt abordate problematica procesului de stabilizare si reconstructie în Irak si aderarea României
la NATO.
20-22 mai 2003 – Reuniunea la nivelul presedintilor parlamentelor din statele membre ale
Grupului Vilnius si din tarile membre NATO
3-4 iunie 2003 – Reuniunea ministeriala NAC si EAPC la nivel de ministri de externe de la
Madrid
12-13 iunie 2003 – Reuniunea ministeriala la nivel de ministri ai apararii, Bruxelles
15 iunie 2003 – Este dislocat contingentul românesc participant la procesul de constituire si
instruire a fortelor armate afgane.
Iunie 2003 – Parlamentul României aproba participarea cu forte la faza a patra de stabilizare si
reconstructie din Irak cu un batalion de infanterie si subunitati de geniu, politie militara si ofiteri
de stat major. În aceeasi luna, Parlamentul aproba suplimentarea fortelor cu formatiuni de
informatii si avioane fara pilot.
Iunie 2003 – NATO decide deschiderea majoritatii comitetelor si grupurilor de lucru pentru
participarea statelor invitate la aderare.
16 iulie – 8 august – Sunt dislocate contingentele românesti în Irak .
25 iulie 2003 – Ceremonia de predare-primire a presedintiei Comitetului de Coordonare a
Procesului Reuniunilor Ministrilor Apararii din Sud-Estul Europei (SEDM-CC) si a Comitetului
Director Politico-Militar (PMSC) al Fortei Multinationale de Pace din Sud-Estul Europei
(MPFSEE) si comenzii brigazii multinationale SEEBRIG si de mutare la Constanta a Cartierului
General al SEEBRIG. La acest eveniment, a participat amiralul Gregory Johnson, comandantul
flancului sudic al NATO, AFSOUTH.
4-5 august 2003 – Vizita oficiala în România a Comandantului Suprem al Fortelor Aliate din
Europa, generalul James L. Jones .
8-9 octombrie 2003 – Reuniunea informala a ministrilor apararii din statele membre si invitate
de la Colorado Springs. Se desfasoara exercitiul seminar Dynamic Response cu evaluarea
modului de luare a deciziei la nivelul ministrilor apararii în dislocarea rapida de forte ca raspuns
la o amenintare la adresa securitatii colective a NATO.
Octombrie 2003 – Parlamentul României aproba suplimentarea participarii în Irak cu o echipa
de medici si ofiteri si subofiteri de stat major.
20-22 octombrie 2003 – Primele consultari oficiale cu NATO privind oferta de forte pe baza
dezvoltarii Propunerilor de Forte ale României marcheaza debutul implicarii efective a tarii
noastre în procesul de planificare al Aliantei. România îsi asuma cu acest prilej o contributie
detaliata si dezvoltata pâna în 2012.
Noiembrie 2003 – Este transmis la NATO Planul National de aderare, din cadrul ciclului V si
ultimul al MAP.
18 noiembrie 2003 – Reuniunea SPC(R) cu România, ultima de acest tip în care tara noastra are
calitatea de stat invitat. În acest context se discuta progresele realizate în plan national pentru
îndeplinirea obiectivelor din Calendarul de Reforma si Planul National de Aderare, ciclul al 5-
lea.
01-02 decembrie 2003 – Desfasurarea reuniunii NAC la Bruxelles la nivel de ministri ai
apararii. Ministrii apararii din statele membre NATO adopta noua Directiva Ministeriala a
Aliantei care stabileste nivelul de ambitie si misiunile prognozate ale NATO. Ministrii apararii
din statele invitate participa pentru prima oara la acest proces ca observatori.
Ianuarie – februarie 2004 – Se desfasoara rotirea contingentelor nationale dislocate în Irak si
Afganistan. Primul batalion participant la Enduring Freedom (“Scorpionii rosii”) este dislocat
pentru a înlocui contingentul românesc din sectorul britanic din Irak.
26 februarie – Parlamentul României adopta în sedinta solemna a a Camerei Deputatilor si
Senatului Legea de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord.
27 februarie 2004 – Comitetul de Coordonare al NAC transmite acceptul natiunilor pentru
desfasurarea urmatoarei reuniuni informale a ministrilor apararii din statele membre NATO în
România, la Brasov, în perioada 13-14 octombrie 2004.
1 martie 2004 – Presedintele României Ion Iliescu promulga Legea nr. 22/2004 de aderare a
României la Tratatul Atlanticului de Nord. La aceeasi data, Secretarul General al NATO
transmite scrisoarea oficiala, în numele statelor parte la Tratatul Atlanticului de Nord, continând
invitatia de aderare a României la Tratat.
2 martie 2004 – Hotârârea Parlamentului nr. 1 / 2004 suplimenteaza participarea în Afganistan
cu 9 militari pentru Echipa de Reconstructie din Kunduz si un pluton de informatii pentru ISAF.
29 martie 2004 – La Washington, s-a finalizat procedura de aderare prin depunerea
instrumentului de aderare la depozitarul Tratatului, care este Guvernul SUA, moment in care
Romania devine membru cu drepturi depline al Aliantei.
4 aprilie 2004 – La sediul NATO de la Bruxelles a avut loc ceremonia de ridicare a steagurilor
celor sapte state noi membre NATO, in prezenta Secretarului General al NATO, Jaap de Hoop
Scheffer.
 CAPITOLUL VII

BIBLIOGRAFIE

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Tratatului_Atlanticului_de_Nord
2. http://www.clr.ro/menu1/istoricnato.htm
3. https://nato.mae.ro/node/416#null
4. https://serviciijuridicefirme.wordpress.com/2013/03/07/procesul-de-aderare-a-romaniei-
la-nato/
5. Jiri Fidler, Petr Mares- “Istoria NATO” .Institutul European 2005
6. “Romania-NATO 1990-2004”- Agentia Nationala de Presa ROMPRES