Tema 2

Politicile conjuncturale
1. Critica lui Friedman
2. Critica lui Lucas
3. Teoria lui Modigliani
4. Echivalența Ricardo Baro
5. Reguli fixe sau dicreționarism (Kindland și Prescot)

Macroeconomiştii pot fi împărţiţi - acceptând că, totuşi, această operaţiune este destul
de abruptă şi schematică - în două mari categorii: adepţii stabilităţii naturale a economiei şi
cei ce o consideră de facto, structural instabilă. Dacă ne raportăm la curentele economice,
atunci am putea introduce în prima categorie economiştii clasici liberali, aşa cum este Jean
Baptiste Say sau reprezentatul principal al Şcolii monetariste, Milton Friedman, dar şi
economistul austriac Friederick Hayek, iar în cea de a doua, economiştii curentului keynesist
şi neokeynesiştii.
Pentru prima categorie, ineficienţa şi fluctuaţiile economice se datorează deciziilor
neadecvate de politică economică luate de guverne. Aceste decizii vor determina
comportamente economice determinate de propriile constatări asupra trecutului și de
situațiile previzionate asupra zilei de mâine.
Agenții economici raționali fac predicții asupra comportamentelor agenților cu care
concurează pe piață și asupra variabilelor macroeconomice.
Aceștia, astfel, anticipează comportamente și rezultate ale acestor comportamente, pe
de o parte, adaptându-se la evoluții trecute sau utilizând un raționament logic, rațional pe
baza tuturor informațiilor disponibile, asupra viitorului unui eveniment. Vorbim, astfel
de așteptări adaptative și așteptări raționale, care guvernează procesul de luare al
deciziilor în economie.
Politicile guvernamentale conjuncturale au fost și acestea analizate din perspectiva
acestei tipologii, Friedman, Fischer, Muth sau Lucas reprezentând principalele repere ale
acestor analize.
În continuare, vom prezenta, principalele argumente ale economiștilor mai sus
menționți, alături de care îl vom adăuga pe Modigliani, în sprijinul ideii că modelul keynesist
de intervenție, bazat pe utilizarea unor politici conjuncturale contraciclice este ineficient.
 1. Milton Friedman, într-un articol – reper, din 1951,  Effects of a Full-
Employment Policy on Economic Stability, considera că o politică
conjuncturală este imposibilă, deoarece acţiunii statului îi sunt proprii
numeroase temporizări şi procrastinări, situaţie ce conduce la apariţia a
numeroase stări de dezechilibre ori la agravarea situaţiilor negative respective.
Spre exemplu, menţinerea prin legislaţie a posibilităţii pensionării anticipate, fără
penalităţi corelate cu durata pensionării anticipate, determină o creştere a dezechilibrelor
bugetelor de asigurări sociale, la fel ca şi în situaţia legislaţiei ce permite acordarea facilă a
unor drepturi de pensionare, al căror cuantum nu este corelat cu contributivitatea.
Pentru autorul mai sus citat, agenţii vizaţi de politicile bugetare îşi formează
anticipări adaptative ţinând cont de propria experienţă şi cunoaştere a problemei şi de
rezultatele anterioare ale politicilor economice ale agenţiilor guvernamentale.
Anticipările adaptative nu reprezintă nimic altceva decât extrapolări făcute de agenți
asupra viitorului pe baza unor evenimente trecute recente. Valoarea viitoare a unei
variabile se anticipează pe baza valorii sale prezente și a erorii de previziune făcute în
trecut. Teoria așteptărilor adaptative a fost pe rând elaborată de economiștii Irvin Fischer,
Philip Cagan și Milton Friedman.
Să presupunem că banca centrală şi guvernul decid să utilizeze politici monetare și
bugetare expansioniste pentru creşterea consumului (creşterea salariilor bugetarilor sau
creşterea salariului minim pe economie). Aceste decizii, pentru economiștii ce au elaborat
teoria așteptărilor adaptative, pot determina accente inflaţioniste în economie, deoarece, pe
termen scurt, oferta este inelastică la evoluţia preţurilor, volumul investițiilor fiind dat (rigid).
Agenţii economici, pe baza experienţei anterioare, pot anticipa aceste creşteri ale
preţurilor, ca urmare a unor politici monetare expansioniste. Moneda nu poate face nimic
(politica monetară este ineficientă), în sensul în care o ofertă monetară mai mare nu poate
influenţa volumul activităţii economice.
Din acest motiv, orice evoluţie (pozitivă sau negativă) a masei monetare se va reflecta
strict asupra preţurilor.
Milton Friedman consideră că politicile bugetare expansioniste, de tip keynesian, nu
pot avea efecte pe termen lung datorită modului în care se formează consumul unui menaj.
Friedman a observat că menajele au un consum mult mai regulat decât ar sugera analiza
asupra evoluţiei veniturilor.
 Pentru cheltuielile de consum, publicul dispune de două categorii de venit: a. un venit
permanent, determinat de pregătirea profesională şi de capacităţile personale ce permit o
anumită traiectorie de dezvoltare a carierei, b. un venit tranzitoriu, venit ce depinde de
conjuncturi benefice în dezvoltarea profesională (oportunităţi neaşteptate în carieră, prime
pentru atingerea unor obiective, circumstanțe economice ce afectează veniturile personale).
Venitul permanent este venitul pe care un consumator individual sau un menaj îl
poate utiliza menţinând constantă valoarea capitalului său. Conceptul reflectă veniturile
anuale, stabile pe o perioadă îndelungată, a căror valoare actualizată prezentă este egală cu
bogăţia menajului respectiv. Venitul permanent reprezintă componenta stabilă a venitului (i.e.
salariul de bază al unui funcţionar public sau venitul obținut din închirierea unui apartament).
Acesta poate fi estimat prin anticipări adaptative (venitul permanent viitor poate fi egal cu cel
al unei perioade precedente, la care se adaugă sau se scade un coeficient, în funcţie de venitul
tranzitoriu).
Venitul tranzitoriu este un venit pe care nu te aştepţi să îl mai obţii în viitor, pe
termen scurt fiind diferenţa între venitul curent şi venitul permanent.
Funcția de consum, în formularea realizată de Friedmann prin teoria venitului
permanent se prezintă astfel:
 Sursa:http://www.contrepoints.org/2012/07/31/92049-milton-friedman-et-la-critique-
du-keynesianisme/revenu-permanent

Comportamentul consumatorului este afectat de componenta permanentă a venitului

şi foarte puțin de componenta tranzitorie a acestuia . Dacă, temporar, veniturile

scad datorită diminuării componentei tranzitorii, consumatorul va apela la economiile
anterioare pentru a menţine un anumit nivel al consumului. Pentru a se modifica cheltuielile
de consum ale menajelor trebuie să se modifice venitul permanent şi nu cel al perioadei
curente (pentru Keynes, consumul curent creşte dacă creşte venitul actual şi scade dacă scade
acesta).
Consumul curent reprezintă o parte din venitul disponibil curent, dar este mai mare, ca
pondere pentru partea reprezentată de venitul permanent.
Menajele economisesc o parte mai mare din veniturile tranzitorii decât o fac din cel
permanent.
În perioade de creştere economică, când veniturile tranzitorii cresc, economiile sunt
mai ridicate, fapt ce va contribui la creşterea averii consumatorilor. Invers, se întâmplă în
perioade de recesiune.
 Politica de relansare, afirmă Friedman, are efecte doar în privinţa venitului tranzitoriu,
care, în opinia acestui autor, nu este total consumat datorită aşteptărilor adaptative ale
consumatorilor .
În acest cadru comportamental, concluzia lui Milton Friedman este că politicile
economice de relansare a cererii, prin creșterea venitului tranzitoriu nu vor avea decât un efect
marginal.

Un alt exemplu de eşec al politicilor guvernamentale explicat prin teoria „aşteptărilor

adaptative”, este exemplul curbei lui Philips pe termen lung. Exemplul următor poate fi
edificator:
Fie situaţia iniţială descrisă printr-o anumită rată a inflaţiei (12%) şi un anumit nivel al
şomajului natural (8%) exprimată de curba cererii CA 12.
Curba lui Philips

Sursa: https://perso.crans.org/.../FT%20Politique%20économique%.

Teoria așteptărilor adaptative afirmă că agenţii economici îşi formează previziunile pe

baza observaţiilor privind valorile trecute ale indicatorilor economici, corijind erorile din
trecut. Cu alte cuvinte, anticipările viitoare asupra unor variabile se fac pe baza datele curente
și a erorilor de anticipare comise în trecut. Cum se întâmplă acest lucru dacă analizăm curba
lui Philips din acest punct de vedere?
 Să presupunem că autorităţile publice doresc să reducă rata şomajului prin creşterea
cererii agregate. Așa cum se poate observa din graficul de mai sus, rata șomajului se reduce
(3%), în timp ce rata inflaţiei creşte (CA15).
În timp, inflaţia observată ajunge, în cazul exemplului nostru la 15%, ceea ce
determină o revizuire a anticipărilor salariaţilor asupra evoluției salariului real în sensul
diminuării acestuia. Aceştia, pe baza acestor anticipări, comportându-se raţional, vor solicita o
creştere a salariului nominal pentru menţinerea salariului real la nivelul câştigat anterior.
În aceste condiţii, întreprinderile măresc salariul nominal, dar vor fi obligate să
ajusteze costurile prin creşterea numărului persoanelor disponibilizate.
Astfel, rata ocupării se diminuează, şomajul ajungând la nivelul său natural (NAIRU -
non accelerating rate of unemployment). La acest nou nivel al inflaţiei de 15% putem trasa pe
verticală curba Philips pe termen lung CPTL, precum în graficul de mai sus.
Arbitrajul între inflației și șomaj este posibil pe termen scurt, dar, pe termen lung
acesta nu mai este posibil.

2. O altă argumentare, diferită de cea keynesistă, privind comportamentul

consumatorului și influențele acestui comportament asupra evoluției economiei este
cea reprezentată de teoria ciclului de viață elaborată de economistul italian Franco
Modigliani.
Acesta consideră că veniturile individuale variază sistematic de-a lungul vieții, iar
comportamentul de economisire permite indivizilor să transfere venituri câștigate în
perioadele când câștigurile sunt mari către perioadele când veniturile sunt mai reduse.
Pensionarea este principalul motiv de variație a veniturilor și implicit a consumului
de-a lungul vieții. Pentru menținerea nivelului consumului anterior celui de dinaninte de
pensionare, majoritatea oamenilor trebuie să economisească.
Decizia de a economisi va afecta, însă, înclinația spre consum a indivizilor.
Dacă notăm cu:
V anii de viață așteptați de un individ, cu A, averea de care dispune acesta și cu W –
venitul pe care speră să îl obțină în anii rămași până la pensionare (înmulțind venitul anual
așteptat cu anii rămași până la pensie, RxY), atunci el va consuma (echilibrând consumul
anual):
C=(W+RY)/T,
funcția de consum căpătând forma:
C=(1/T)W +(R/T)Y.
Spre exemplu, dacă un individ se așteaptă să mai traiască 50 de ani și să muncească 30 de ani
din 50 (T=50 și R= 30, atunci funcția de consum este:
C=0.02W + 0.6Y
Consumul este o funcție atât de venit cât și de averea acumulată, ceea ce înseamnă că
fiecare unitate suplimentară de venit anual determină o creștere a consumului cu 0.6 unități și
fiecare unitate suplimentară de avere, va determina o creștere a consumului de 0.02 pe an.
La nivel macroeconomic funcția de consum va îmbrăca forma:
C=αW+βY,
unde α este propensiunea marginală de consum a unei părți din avere, iar β este
propensiunea marginală de consum a unei părți din venit.

Explicație: Dreapta care arată relația dintre consum și venit, nu pleacă din origine deoarece nivelul
consumului depinde și de nivelul averii.

Deoarece în perioada scurtă de timp averea nu variază odată cu venitul, atunci este posibil ca
un venit ridicat să fie însoțit de o propensiune spre consum mică, populația nefiind dispusă să
cheltuiască orice sumă primită în urma unei activități.
În perioade lungi de timp veniturile și averea pot crește proporțional, și, în consecință,
propensiunea medie spre consum este constantă.
Conform graficului de mai jos, relația keynesistă între venit și consum se verifică doar pe
termen scurt (CÂND AVEREA ESTE CONSTANTĂ).
Pe termen lung, când averea crește, funcția de consum se deplasează spre stânga (vezi schema
următoare), ceea ce face ca propensiunea medie spre consum să nu se reducă, pe măsură ce
venitul crește.

Schema următoare ne arată că dacă un consumator iși echilibrează consumul de-a

lungul vieții (așa cum arată graficul de mai jos), atunci el economisește și acumulează avere
în timpul vieții profesionale și își reduce averea atunci când iese la pensie.
Conform modelului Modigliani economisirea variază de-a lungul vieții.
În timpul vieții adulte, indivizii acumulează, pentru a consuma la pensie.
Așadar teoria ciclului de viață afirmă:
1.indivizii pot, în mod rațional să își estimeze venitul și să își planifice economiile și
consumul pentru a ajunge la un patern relativ egal al consumului de-a lungul vieții.
2.indivizii preferă să consume echilibrat de-a lungul vieții.
3.Cand sunt tineri, pentru a consuma echilibrat, indivizii împrumută.
4. La vârstă adultă, economisesc.
5. La vârsta pensionării dezeconomisesc.
 3.Robert Lucas, iar înaintea sa Muth (1961), au căutat să demonstreze cu
ajutorul „teoriei aşteptărilor raționale” că orice politică intervenţionistă a agenţiilor
guvernamentale este structural ineficientă. Pentru Lucas deciziile majore pe care le aşteptăm
de la guvern determină o remodelare a comportamentelor firmelor şi consumatorilor, printr-un
mecanism al unor „aşteptări auto-realizatoare” al acestora.
Ipotezele de la care pleacă analizele bazate teoria așteptărilor raționale sunt următoarele:
a.agenţii beneficiază de toate informaţiile economice necesare unei decizii.
b.aceştia ştiu să folosească aceste informații și au un comportament raţional, ei nu fac erori
sistematice de previziune, deoarece nu se bazează doar pe experienţa trecută, precum în cazul
lui Friedman, ci pe predicţiile teoriilor despre fenomenul respectiv pe care agenţii economici
ştiu să le citească, în virtutea cunoştinţelor lor despre economie.
Astfel, „per total, anticipările subiective ale agenţilor coincid cu valorile reale ale
variabilelor.”1, cu alte cuvinte anticipările sunt optimale.
c. economia este în stare de echilibru și prețurile sunt flexibile.

Pentru a înțelege, modul în care economiștii înțeleg utilizarea acestei teorii vom prelua
exemplul oferit de Frederic S. Mishkin, în Monnaie, banque et marches financiers, 2010,
p.173-174.
Să presupunem că unui individ îi trebuie în medie 30 de minute pentru a se deplasa cu
mașina de acasă la locul de muncă, în afara orelor cu vârfuri de trafic. Timpul real poate fi
uneori 25 de minute alteori 35 de minute. În orele de trafic intens mai sunt necesare 10
minute. În acest caz previziunea optimă asupra duratei traseului este de 40 de minute. Dacă
un individ dorește să plece de la locul de muncă în perioadă de trafic intens atunci
anticiparea sa rațională asupra timpului în care este parcurs traseul este de 40 de minute.
Orice anticipare diferită de cea de mai sus nu este conformă cu teoria anticipațiilor
raționale, deoarece va fi diferită de previziunea optimală. Dacă într-o zi pe baza acelorași
ipoteze și cu aceiași anticipare șoferul face 45 de minute datorită prinderii semafoarelor ”pe
roșu”, iar în altă zi face doar 35 de minute datorită prinderii acelorași semafoare ”pe
verde”, aceasta însemnă că anticiparea realizată este irațională? Evident că nu, cea mai
bună previziune, ținând cont de datele aflate la dispoziție este de 40 de minute.
Ea nu este perfectă, dar este rațională, fiind cea mai bună posibilă pe baza datelor avute la
dispoziție.

1
Michel Beaud, Gilles Dostaler, Gândirea economică de după Keynes, Eurosong &Book, p.183, București, 2000
Așadar o anticipare rațională este egală cu cea mai bună previziune posibilă, prin
utilizarea tuturor datelor la dispoziție atunci când anticiparea este formată, acest lucru
neînsemnând că o previziune fondată pe o anticipare rațională va fi întotdeauna precisă.
R. Lucas afirmă, în opoziţie cu J.M. Keynes, că agenţii vizaţi de politicile
guvernamentale au un comportament foarte instabil, deoarece politicienii reacţionează
la conjuncturi prin politici economice diverse, ceea ce face ca răspunsul agenţilor
economici să nu fie niciodată acelaşi, deoarece caracteristicile „conjuncturii” diferă. Tot
conjunctura, dar a politicilor guvernamentale, determină şi comportamentul agenţilor
economici şi cel al consumatorilor. Aceștia ajustează propriile comportamente la politicile
macroeconomice, anticipând impactul acestora asupra variațiilor masei monetare și prețurilor
din economie.
Astfel, „raţionalitatea” agenţilor, comportamentele lor schimbătoare - şi nu
„invariante” aşa cum sunt postulate de teoria macroeconomică clasică - determină insuccesul
unei politici economice conjuncturale.
Datorită acestei instabilități, o politică guvernamentală nu poate fi eficace decât dacă
ea nu este anticipată de agenţii economici sau de către menaje, altminteri fiind dejucată de
aşteptările raţionale ale acestora.
Câteva exemple pot arăta cum se formează comportamentul așteptat-rațional al agenților
economici:
i. Dacă autoritățile intenționează, într-o perioadă de expansiune puternică
să ridice nivelul impozitelor, acest fapt poate antrena o creștere a
economiilor în scop precauționar sau utilizarea acestor resurse pentru
achiziția de active pentru care nu se plătesc impozite. Implementarea
politicii de creștere a impozitării afectează și nivelul împrumuturilor
agenților economici deoarece, pe termen scurt, rata dobânzii va crește.
ii. Dacă Banca Națională, consideră că ne putem aștepta la un anumit curs
de schimb al leului față de euro la sfârșitul anului financiar (de pildă, o
depreciere cu 10%), atunci se poate aştepta ca agenții economici sau
menajele să reacționeze la această informație, autorealizator,
cumpărând euro acum, deoarece este mai ieftin faţă de preţul său viitor.
O creștere a cererii de euro pe termen scurt (deplasarea curbei spre
dreapta) va determina o depreciere mai rapidă a cursului față de cea
previzionată, punând în pericol alți indicatori - cum ar fi o anumită țintă
de deficit commercial sau rata inflaţiei.
 iii. Dacă scepticismul pe piața bursieră este ridicat, așteptându-se
diminuări mari ale activităţilor economice în anumite sectoare
economice, speculatorii bursieri vor vinde mai rapid activele lor,
provocând o şi mai rapidă deteriorare a indicilor bursieri și o mai rapidă
apropiere a unui crah bursier.
iv. Într-o situație de piață de oligopol, orice agent economic trebuie să ia în
considerare reacțiile celorlați ofertanți, determinate de propriile sale
decizii. O firmă știe, în avans ce reacții vor avea ceilalți competitor
(dacă ea diminuează prețurile pentru a acapara o parte mai mare din
piață, la același lucru se așteaptă din partea competitorilor, reducându-
se astfel propriile marje de profit. Echilibrul pieței, în acest caz este
unul non-cooperant.
v. Dacă relansarea economică are drept instrument major expansiunea
masei monetare, agenții economici anticipează o inflație viitoare și
decid să crească nivelul economisirii fapt ce anulează intențiile
expansioniste guvernamentale.
În cazul unei politici guvernamentale de diminuare a deficitului, rezultatul acesteia
depinde atât de credibilitatea guvernului, cât şi de capacitatea anticipării raţionale a agenţilor
economici. O politică consecventă de diminuare a deficitului (prin reforme parametrice ale
sistemelor de pensii, prin diminuarea alocaţiilor de şomaj şi a altor sume alocate pentru
programe asistenţiale - văzute ca măsuri de diminuare a efectelor distorsiunilor de pe piaţă) va
ameliora anticipaţiile agenţilor economici. Astfel, va corecta efectele diminuării cheltuielilor
publice prin reluarea investiţiilor private, anticipând o diminuare a ratelor dobânzilor pe
termen lung (deoarece cererea de împrumuturi guvernamentale scade în condiţiile ameliorării
deficitelor bugetelor respective).
Robert Lucas consideră că rezultatul anterior al unei politici economice nu poate
constitui un indicator pentru a judeca eficacitatea viitoare a unei politici, deoarece regula
„deciziei optimale” luată de un agent economic oarecare se schimbă odată cu structura seriilor
de decizie.
Dimensiunea temporală este fundamentală în finanţele publice. Dacă în cazul unei
politici de ajustare a deficitelor publice anticipaţiile asupra veniturilor viitoare sunt optimiste,
ele sunt suficiente pentru a conduce la o creştere a consumului pe termen scurt şi, în
consecinţă, a producţiei, situaţie ce contrazice abordarea clasică privind reducerea deficitului
(ce ar determina o reducere a consumului şi mai apoi a producţiei). Credibilitatea unei politici
publice face ca anticipările să devină „autorealizatoare” (în conceptualizarea lui Lucas).
Pentru Lucas ca şi pentru alţi „neo classici” (Kydlan, Prescott, Sargent), cea mai
bună politică economică este lipsa oricărei politici economice.
În finanţele publice, alături de credibilitatea politicii, la fel de importante sunt
eşalonarea în timp a măsurilor fiscale şi starea actuală a finanţelor publice. Orice acţiune
publică care poate ameliora anticipările, va diminua costurile implicate de politicile de
reducere ale deficitelor, iar reducerea deficitelor va determina o ameliorare a anticipărilor pe
termen lung privind evoluţia producţiei şi reducerea taxelor.
În consecinţă, o politică conjuncturală limitată la adoptarea de reguli stabile şi
previzibile, care să amelioreze anticipările consumatorilor şi agenţilor economici, este
mai eficientă decât o politică adoptată ad-hoc.

4.Echivalența ricardiană sau teorema Barro-Ricardo adaugă încă un moment în

critica intervenției conjuncturale. Teorema respectivă afirmă că în condițiile unui
comportament rațional al agenților economici sau al menajelor, o politică de relansare
conjuncturală, prin creșterea veniturilor distribuite în condiții de deficit, nu va determina o
creștere a consumului sau a investițiilor, deci nu va avea niciun efect din punct de vedere
macroeconomic.
Acest lucru este posibil deoarece destinatarii politicilor respective vor alege să
economisească, anticipând creșteri viitoare ale impozitelor pentru finanțarea deficitului actual.
Practic, avem de-a face cu o echivalență între creșterea datoriei publice și creșterea viitoare a
impozitelor. Între finanțarea prin impozite și cea prin împrumut nu există o diferență
fundamentală.
Dacă pornind de la o situaţie dată în care bugetul statului este în echilibru și guvernul
va dori să activeze o politică de relansare a consumului, diminuând impozitele cu un miliard
de euro, atunci va trebui să se împrumute. Împrumutul poate lua forma unui emisiuni de
obligaţiuni cu cupon zero de un miliard de euro, pe n ani. Această operațiune este, pentru
Barro, una neutră, nesporind consumul, deoarece beneficiarii politicilor de relansare vor
considera că în viitor „trebuie să plătească un preţ” pentru relansare, adică vor fi subiecţii
unor impozite mai mari pentru plata împrumutului actual ajuns la scadenţă. În consecinţă,
aceştia vor reveni la o afectare intertemporală optimală (pentru ei), achiziţionând obligaţiuni
la termen pentru ca din economii să plătească viitoarele impozite sau vor face economii la
termen pentru acelaşi scop. Astfel, creşterea economisirii private va compensa cheltuiala
publică, volumul economisirii naţionale rămânând neschimbat. Politica bugetară este, astfel,
neutră din punct de vedere macroconomic.
Totuşi, în opinia unor reputaţi economişti, acest efect nu este foarte plauzibil,
deoarece:
a. unele menaje nu vor putea propune planuri de economisire, deoarece nu au
suficiente venituri şi, astfel, vor consuma mai mult acum;
b. se dezvoltă fenomenul numit „miopia consumatorilor”. Aceştia nu acordă suficientă
atenţie efectelor viitoare ale relaxării fiscale. Nefiind interesaţi de soarta economică a
economiei actuale şi de cea a descendenţilor, efecte expansioniste se pot dezvolta pe termen
scurt, aşa cum sugerează Solow (2002) şi cum postulează teoria keynesistă.

Pentru oponenţii teoriilor eşecurilor politicilor guvernamentale, şocurile legate de

cererea sau oferta agregată sunt realităţi constante ale economiei, politicile bugetare
macroeconomice având rolul de contramăsuri, de „paraşocuri” de amortizoare ale economiei,
în urma deciziilor guvernamentale greşite.

Este dificil, atât de o parte, cât şi de cealaltă, să fii „avocatul diavolului”. Politicile
economice active, voluntariste sunt prezente în ţările lumii de cel puţin 70 de ani. Ele au
luptat şi continuă să o facă, cu cererea agregată prea mică sau cu un şomaj constant ridicat.
Luptă, de asemenea, constant, cu insuficienta dezvoltare a ofertei în sectoare economice cu
potenţial de creştere ridicat sau cu repartizări prea inegalitare ale valorii create în economiile
naţionale.
În acelaşi timp, nu poate fi ignorată realitatea că anumite dezechilibre
macroeconomice sunt induse de politici macroeconomice greşite. Inflaţia mare, oferta
inadecvată, strategiile industriale prost alese, politicile sociale în domeniul pensionării sau al
asigurărilor pentru inactivitate ce dau naştere unor comportamente economice
procrastinatoare din punct de vedere al căutării unui loc de muncă, sunt fenomene care pun
sub semnul întrebării alegerile privind politicile bugetare. Distorsiunile induse de grupurile de
interese, problemele derivate din teoria „votantului median” sau timingul inadecvat, produc,
de asemenea, alocări ineficiente.

Reguli fixe sau discreționarism?

 Dacă, totuşi, guvernele propun şi implementează politici macroeconomice ce afectează
atât prezentul, cât şi viitorul economic al populaţiei, ce tip de decizii trebuie încurajate: cele
bazate pe reguli fixe sau politicile discreţionare, bazate pe decizii ad hoc?
Kydland şi Prescott, într-un articol din 1977 - Rules rather than discretion: the
inconsistency of optimal plan, consideră că regula fixă asigură o mai mare credibilitate
politicilor macroeconomice, asigurând şi o mai mare eficienţă. Politicile eficiente sunt politici
care îmbunătăţesc situaţia alocativă a tuturor, în timp ce, o politică discreţionară o face pentru
o parte a publicului, ceea ce creează după aceea, oportunitatea şi justificarea unei
reconsiderări viitoare a politicii în scopul îmbunătăţirii situaţiei alocative a altui grup
interesat.
Politicile pasive pot fi asimilate unui asemenea tip de abordare - fundamentat pe reguli fixe -
în timp ce politicile active pot fi asemănate cu cele discreţionare.
Pentru autorii mai sus menționați, regulile fixe sunt preferabile celor discreționare deoarece
acestea măresc credibilitatea unor politici spre deosebire de cele discreționare care conduc la
”inconsistență temporală”.
Aceasta apare deoarece ceea ce putea fi considerată o decizie optimă acum câțiva ani, devine
nepotrivită acum, în condiții noi sociale, economice sau demografice. Spre exemplu, o decizie
a autorităților de a schimba sistemul de pensionare al angajaților din magistratură, fără a se
ține seama de contributivitate (pentru a menține magistrații în sistem), în condiții de recesiune
nu mai este sustenabil, ca să nu mai spunem că este și inechitabil în raport cu ceilalți angajați
ai statului sau privați.
O problemă majoră cu acest tip de decizii este aceea că, dacă destinatarii politicilor
anticipează schimbarea de politică atunci și ei își vor schimba comportamentul. Spre exemplu,
dacă autoritățile schimbă parametrii unui sistem de pensionare (i.e. vârstă mai mare sau
modificare a sistemului de calcul care dezavantajează - față de situația actuală – pe viitorii
pensionari, unii dintre aceștia vor căuta să se pensioneze mai devreme, angajându-se,
ulterior).
Creșterea interdependențelor între sectoarele economiei naționale sau cele de la nivel
internațional, impun o credibilitate ridicată a deciziilor, afectată însă de sistemele de decizie la
nivel național sau local bazate pe regulile democratice liberale încetățenite.
Aceasta face ca într-o societate să avem de a face cu numeroase majorități, cu preferințe
individuale sau de grup foarte inconsistente. De altfel, unul din cei mai importanți
economiști ai secolului al XX-lea a arătat prin teorema imposibilității care îi poartă numele
(Kenneth Arrow), dificultățile determinării unei ordini de preferințe clare în sistemele bazate
pe votul democratic, deoarece, oricare ar fi alegerea făcută va fi violată una din condițiile lui
Arrow (non dictatura, independența alternativelor irelevante, eficiența Pareto, domenii
nerestrictive, ordonarea alternativelor sociale)

Milton Friedman considera că regula fixă este mai eficientă decât politica discreționară
deoarece autoritățile nu dispun de suficiente informații și cunoaștere pentru a folosi cu
eficiență politici discreționare.
Chiar dacă politicile macroeconomice bazate pe reguli fixe sunt de preferat celor
discreţionare, nici construcţia acestora nu este lipsită de dificultăţi. Principala problemă este
că funcţionează
într-un cadru contractual imperfect (după sintagma folosită de unul din reprezentanţii cei mai
importanţi ai noii economii instituţionale, Williamson). Aceasta înseamnă că, de-a lungul
execuţiei contractului, pot fi identificate situaţii „care nu au fost luate în considerare ex ante,
deoarece ele nu au fost imaginate la momentul încheierii contractului” 2. Soluţia, în opinia lui
Wiliamson, este de a se realiza o „contractare relaţională”, în care se cade de acord asupra
obiectivelor şi criteriilor de alegere a instrumentelor de intervenţie şi nu asupra detaliilor
acţiunii.
Cadrul juridic ce reglementează construcţia Uniunii Europene poate fi un exemplu
edificator în acest sens. Pactul de stabilitate şi creştere economică (Amsterdam 1997),
acordul politic între statele UE pentru coordonarea politicilor fiscale şi monetare dă asigurări
că statele membre vor respecta obiectivul bugetar pe termen mediu vizând o situaţie bugetară
apropiată de echilibru sau excedentară, angajându-se să:
a. facă publice, din proprie iniţiativă, recomandările care le-au fost adresate de către
Consiliu;
b. ia măsurile bugetare corective, necesare pentru atingerea obiectivelor din
programele lor de stabilitate sau de convergenţă;
c. aplice ajustările bugetare corective necesare în momentul în care sunt informate cu
privire la existenţa unui risc de deficit excesiv;
d. corecteze deficitele excesive în cel mai scurt timp posibil de la apariţia acestora;
e. nu invoce caracterul excepţional al unui deficit legat de o scădere anuală a PIB-ului
cu cel puţin 2 %, cu excepţia cazului în care se află într-o situaţie de recesiune gravă (o
scădere anuală a PIB-ului real cu cel puţin 0,75%).

2
Giandomenico Majone, Politicile publice şi administraţia publică:idei, interese şi instituţii, în Rober Goodin şi
Hans Dieter Klingemann, coord., Manual de ştiinţă politică, p.542, Ed. Polirom, Bucureşti, 2005
 După cum se poate observa, acordul semnatarilor a fost realizat pe reguli generale şi
nu pe detalii de acţiune, acestea fiind responsabilitatea autorităţilor naţionale.
Revizuirea Pactului realizată în 2004, introducea precizări suplimentare ce confereau
substanţă ideii de „contractare relaţională”. Astfel, în privinţa menţinerii sau atingerii
criteriului de convergenţă privind „datoria publică”, se stipulează că trebuie luate în
considerare condiţiile de creştere specifice fiecărei ţări, astfel încât dacă creşterea potenţială
este mai mică decât cea prevăzută, atunci un ritm mai redus de scădere a datoriei publice este
conform cu pactul.
Obiectivele pe termen mediu sunt întregite cu cel al obligaţiei de a nu se depăşi rata de
3% a deficitului bugetar, în cursul unei perioade de recesiune, fără a se recurge la o politică
bugetară prociclică, dar şi de cel al scăderii datoriei publice pentru ca ţările membre să fie mai
bine pregătite şocului viitor al îmbătrânirii populaţiei.

În practica economică naţională pot fi întâlnite şi alte „reguli fixe” ce condiţionează

politicile macroeconomice. Între acestea putem menţiona: regula „tunelului valutar” (evoluţia
cursului de schimb în limite predefinite), marja de evoluţie a ratei inflaţiei (1-3%) sau ritmul
de creştere al masei monetare asociat cu PIB nominal anticipat.