Tema 1. NOŢIUNI GENERALE ALE DISCIPLINEI - 4 ore (Arh.

1.1. Economia în activitatea socială

Economia socială reprezintă un al treilea sector economic, aflat la granița între sectorul
privat sau de afaceri și sectorul public sau guvernamental. Dezvoltarea economiei sociale
generează soluţii inovatoare pentru probleme sociale, economice sau de mediu şi satisface acele
nevoi ale membrilor comunității, care au fost ignorate sau îndeplinite inadecvat de către sectorul
public sau privat. Prin îndeplinirea unor obiective non-profit din sfera bunăstării sociale și a
dezvoltării durabile, economia socială joacă un rol important în crearea unei societăți puternice,
durabile și prospere.

 
 Economia sociala include forme diverse de organizare cum ar fi:
- cooperativele,
- societăţile mutuale,
- asociaţiile,
- fundaţiile etc.
Scopul principal al economiei sociale, in comparaţie cu scopul economiei de piaţa, nu
este obţinerea de profit, ci consta în îmbunătățirea condiţiilor de viata si oferirea de noi
oportunități pentru persoanele dezavantajate sau din categorii vulnerabile.
 
Economia sociala acorda  prioritate  unui model de întreprindere, care nu se poate
caracteriza prin dimensiuni sau prin sectoarele, în care își desfășoară activitatea, ci prin
respectarea unor valori comune, printre care se numără:
 supremaţia participării actorilor sociali, a persoanei si a obiectivelor sociale asupra
capitalului;
 apărarea si aplicarea principiului solidarităţii si al responsabilităţii;
 legătură intre interesele membrilor utilizatori si interesul general;
 controlul democratic exercitat de membri întreprinderii;
 autonomia de gestiune si independenta fata de autorităţile publice.
 Economia sociala reprezintă ansamblul activităţilor organizate independent de
sectorul public, al căror scop este să servească interesul general, interesele unei colectivități
si interesele personale nepatrimoniale, prin creşterea gradului de ocupare a persoanelor ce
aparţin grupului vulnerabil si producerea si furnizarea de bunuri, servicii si lucrări.

Economia sociala se bazează pe principii:

 prioritate acordată individului si obiectivelor sociale față de creşterea profitului;
 solidaritate si responsabilitate colectivă;
 convergența dintre interesele membrilor asociaţi si interesul general al colectivității;
 control democratic al membrilor, exercitat asupra activităţilor desfăşurate;
 caracter voluntar si liber al asocierii in formele de organizare specifice domeniului
economiei sociale;
 personalitate juridica distincta, autonomie de gestiune si independenta fata de
autorităţile publice;
 alocarea celei mai mari părți a profitului pentru atingerea obiectivelor de interes
general, ale unei colectivăți sau in interesul personal nepatrimonial al membrilor.

1.2. Semnificaţiile cuvântului economie

Economia (din greacă oikos - „casă” și  nomos - „conducere”) este o știință socială, ce
studiază producția și desfacerea, comerțul și consumul de bunuri și servicii, precum și modul
alocării mijloacelor rare în scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea
umană, economia este o știință socială.

Economia este o ştiinţă socială, care cercetează baza economică a societăţii umane.

Ea analizează modul în care societatea administrează resursele relativ limitate pentru
satisfacerea nevoilor umane nelimitate.

Pentru a determina esenţa economiei trebuie de concentrat atenţia la două aspecte ale
economiei: tehnologic şi social-economic.
1) Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme:
 economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor, de care
dispune societatea, în anumite produse necesare pentru satisfacerea nevoilor umane;
 economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze ale reproducţiei
(producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de
producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă;
 economia naţională, care îşi găseşte expresia în:
- economia ramurilor (industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.),
- economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială),
 - economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova),
- economia întreprinderii (firmei).
2) Economia privită în aspect social-economic reprezintă unitatea forţelor de producţie.
Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură, iar relaţiile de producţie
reflectă relaţiile economice dintre oameni, care apar în procesul de producţie, indiferent de
dorinţa sau voinţa lor.
În funcţie de relaţiile de proprietate, economia include: 
- sectorul privat (ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private),
- sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi asociaţiilor în care statul exercită o
influenţă preponderentă), 
- sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului
privat şi celui public).
Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie și
macroeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor
individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale, bănci etc.).
Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice
referitoare la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem (economia naţională a
Republicii Moldova).
Economia ca entitate, include diferite sectoare economice: 
- sectorul economic primar (agricultura, silvicultura, industria extractivă, pescuitul), 
- sectorul economic secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice), 
- sectorul economic terţiar (prestări servicii de reperații, activități bancare, asigurări,
comerț, transport etc.).
Pentru prima data serviciile au fost grupate de câtre savantul A.Fisher intr-un sector
distinct al economiei naţionale, și anume, in sectorul terţiar.

Sectorul terţiar este definit ca ansamblul de activități consacrate producţiei

nemateriale, în timp ce sectorul primar grupează activităţile agricole și extractive, iar
sectorul secundar - industriile prelucrătoare.

Clasificarea sectorială în economie poate fi prezentată în felul următor.

 Sectoarele în economie

Secundar Terțiar
Secundar Terțiar
Primar (activități industriale) (prestăridedeservicii)
servicii)
(activități industriale) (prestări
(activități în domeniul de
agricultura, exploatarea
forestiera, vânătoare,
pescuit)

1.3. Activitatea economică

Activitatea economică constituie componenta principală a acţiunii sociale, pentru că
oamenii, în condiţiile creşterii şi diversificării nevoilor, caută să-şi asigure existenţa participând
la activităţi practice. Activitatea practică constă din toate actele şi faptele, precum şi din formele
de organizare, ce se delimitează în acţiunea socială pe baza criteriilor de raţionalitate şi eficienţă.
Ea reflectă relaţia specifică dintre societatea umană – ca subiect al mediului natural şi natură – ca
obiect al societăţii.
Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a
resurselor economice limitate, în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor
economice.

Activitatea economică cuprinde patru faze:

 Faza de producţie, funcţia căreia constă în combinarea şi utilizarea factorilor de
producţie (munca, pământul, capital) în scopul obţinerii de noi bunuri economice;
 Faza de circulaţie (schimb), funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a bunurilor
materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării. Cea mai veche
formă a schimbului o constituie schimbul de mărfuri, la început sub forma trocului (M-M), iar
odată cu apariţia banilor – sub formă de vânzare-cumpărare (M-B, B-M). Ca rezultat s-a format
sfera circulaţiei mărfurilor, banilor, capitalului;
 Faza de repartiţie , care cuprinde acele activităţi economice, prin care bunurile
materiale sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care distribuie şi redistribuie veniturile către
participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii;
 Faza de consum, faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor şi verifică
utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.
Fazele consecutive ale activității economice pot fi prezentate în felul următor.
 Activitateaeconomică
Activitatea economică

Faza de producţie

Faza de circulaţie 

Faza de repartiţie 

Faza de consum

Totalitatea activităţilor privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor

materiale şi serviciilor economice, în interdependenţele lor formează economia societăţii.
Activitatea economică în ansamblul său trebuie să se caracterizeze prin raţionalitate şi
eficienţă, respectiv cu cheltuieli minime de resurse să se obţină maximum de eficacitate şi de
satisfacţii. Deci, activitatea economică reprezintă o luptă continuă a omului împotriva rarităţii
resurselor disponibile.
Deoarece resursele economice sunt limitate, o importanţă deosebită capătă problema
alegerii raţionale sau costul de oportunitate.
Costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor alternative, sacrificate pentru a alege
un anumit bun spre a fi produs sau consumat. Pentru alegerea alternativei posibile raţionale,
agenţii economici trebuie să ţină cont de volumul de resurse, de cerere şi ofertă, de rata profitului
aşteptat (rentabilitatea).
Existenţa şi dezvoltarea omului au presupus şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi.
Ele apar sub formă de dorinţe, aşteptări ale oamenilor – latura subiectivă a necesităţilor, iar
fixate în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, nevoile capătă un caracter obiectiv.
Nevoia apare ca element esenţial al  motivaţiei  şi reprezintă un motor al oricărui
mecanism economic. Multitudinea lor nu poate fi satisfăcută cu bunurile luate de natură, decât
într-o măsură foarte mică. Majoritatea lor trebuie creată prin muncă, activitate prin care şi în care
oamenii, pornind de la necesităţile lor, îşi determină interesele, caută şi creează mijloace
corespunzătoare pentru atingerea scopurilor propuse.
Prin nevoi umane se înţelege un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale,
spirituale, de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. 
Nevoile umane devin efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la
momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor. Ele
apar ca nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de viaţă ale oamenilor,
respectiv din necesităţile de consum ale acestora.
Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:
 naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană,
îmbrăcăminte);
 sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferitor socio-grupuri şi
care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;
 raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin
deosebit de importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire,
educaţie.
Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care reprezintă
o formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul
lor de exprimare, interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice,
curente, de perspectivă, performante etc.

La baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii stau resursele

economice, ce reprezintă potenţialul material şi spiritual în orice activitate.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi indirecte,
reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de noi bunuri
economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.

Structura resurselor economice constă din:

1) Resurse materiale, care includ:
 resurse primare (pământul, fauna, flora, minereurile, lemnul, apa etc.);
 resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de producţii, infrastructura
materială şi socială.
2) Resurse umane (populaţia).
3) Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor economici.
4) Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice pentru conducere, modele, etc.

Resursele economice
Resursele economice

umane financiare informaționale

materiale

Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.

 1.4. Sisteme economice și clasificarea lor
Sistemul economic reprezintă o modalitate specifica de utilizare a resurselor economice
rare, de organizare a procesului de producţie si de trecere a bunurilor create de la producător la
consumator.
Sistemul economic  poate fi definit drept un ansamblu de elemente si părți ale vieţii
economice privite in totalitatea, unitatea si interacţiunea lor, ansamblu localizat in spaţiu si
determinat in timp.
Sistemele economice se clasifică după modul de stabilire a legăturilor dintre agenţii
economici în:
a) Sistemul economiei naturale;
b) Sistemul economiei de piaţa;
c) Sistemul economiei de tip comandă;
d) Sistemul economiei mixte.
1) Economia naturala reprezintă o forma de organizare a activității economice, in care
bunurile produse sunt destinate autoconsumului, nevoile fiind satisfăcute fără a se apela la
schimb. Economia naturala este un sistem economic închis.
Economia naturala (economie casnica închisa sau non-economie), a fost prima forma de
organizare si funcţionare a activităţii umane, in care nevoile de consum sunt satisfăcute din
rezultatele propriei activități a producătorilor (autoconsumul).
2) Economia de piaţa (de mărfuri, de schimb) constituie o treapta superioara a
economiei de schimb. 
Trăsături definitorii:
 Preponderenta proprietății private;
 Economia este decentralizata, ea funcţionează in baza alegerii si interesului
personal al fiecărui individ;
 Centrul activităţii economice este piaţa concurenţiala;
  Scopul nemijlocit care se afla la baza organizării activităţii economice este
profitul, mai exact maximizarea lui.
 Preturile la marea majoritate a materialelor si serviciilor se formează liber, in urma
negocierilor dintre vânzători si cumpărători;
 Agenţii economici se afla intr-o stare de concurentă permanentă, fapt ce conduce la
diferenţierea acestora, la înlăturarea din competiţie a celor slabi si ineficienţi.
Economia de schimb desemnează acea forma de organizare si desfăşurare a activităţii
economice in care agenţii economici produc bunuri in vederea vânzării, obţinând altele in
schimbul lor pentru satisfacerea nevoilor. Ea a apărut încă din antichitate, pe baza unor condiţii
istorice obiective.
Înfăptuirea revoluţiei industriale, pe parcursul secolelor XVIII - XX, a separat
producătorul de consumator, a rupt unitatea producţie-consum, a extins si
generalizat schimbul, vânzarea-cumpărarea pe piaţa. 
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activitati, primind in contra-
prestaţie alte bunuri necesare, inclusiv moneda. Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum si prin
intermediul schimbului au coexistat si coexista, dar, in timp, raportul dintre ele s-a modificat in
favoarea schimbului.
Apariţia si dezvoltarea capitalismului aduce cu sine creşterea si generalizarea producţiei
de mărfuri, si prin aceasta trecerea de la un sistem economic, in care predomina economia
naturala la un sistem in care devine predominanta economia de schimb.
Producţia de schimb sau de mărfuri reprezintă acea forma de organizare a economiei in
care unităţile producătoare - specializate si autonome - produc mărfuri (bunuri) pentru piaţa,
pentru satisfacerea nevoilor altor oameni decât cele ale producătorilor, obţinând in schimbul lor
altele, necesare satisfacerii trebuinţelor lor.
Marfa este un bun economic, rezultat al activităţii economice, destinat schimbului,
vânzării-cumpărării prin intermediul pieţei.
Geneza si evoluţia producţiei de schimb, este explicata mai restrictiv, prin doua condiţii
cumulative: diviziunea sociala a muncii si, autonomia si interdependenta producătorilor.
Diviziunea sociala a muncii, reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere si
separare a diferitelor categorii de munca din ansamblul muncii sociale si fixarea lor ca activități
specializate, autonomizate, de sine stătătoare.
In timp, diviziunea muncii s-a dezvoltat si diversificat. Activităţile umane specializate se
desfășoară in: agricultura, ramuri industriale extractive si prelucrătoare, construcţii, transporturi
si telecomunicaţii, circulaţia mărfurilor, cercetare ştiinţifica, învățământ, sănătate, cultura,
justiţie, turism, protecţia mediului natural etc.
Activităţile umane au devenit tot mai complexe si interdependente. Progresul dintr-o
ramura depinde de realizările altora. Extinderea legăturilor si interdependentelor dintre
producători si consumatori au generat competiţia, raţionalitatea, calitatea, productivitatea si
eficienta in realizarea bunurilor economice.
Economia de schimb este circumscrisa la tranzacţii bilaterale de piaţa.
Piaţa este o categorie economica specifica producţiei de mărfuri, economiei de
schimb. Ea exprima sistemul relaţiilor de vânzare-cumpărare a bunurilor economice intre agenţii
economici, fiecare având interese proprii.
 Piata exprima actele de vânzare-cumpărare, împreuna cu fenomenele legate de
manifestarea ofertei si cererii de mărfuri, in conexiune cu spaţiul si timpul in care se desfașoara
acestea. Piaţa reprezintă locul de întâlnire reala intre vânzătorii si comparatorii de mărfuri, sub
forma factorilor de producţie (munca, pământ, resurse naturale, capital, bani, informaţii) sau a
bunurilor si serviciilor de consum.
 Banii mijlocesc mult mai bine mişcarea mărfurilor de la producător la consumator.
Schimbul ”marfa contra marfa” a fost înlocuit de ”comerţul marfa-bani”. Noua forma de
desfășurare a schimbului de mărfuri a fost numita circulaţia mărfurilor.
3) Economia de tip comandă are drept trăsătura definitorie faptul că statul, in calitatea
sa de unic proprietar al principalelor resurse economice, gestionează de unul singur atât
producţia, cât si schimbul si repartiţia bunurilor si serviciilor.
4) Economia mixta – constituie o îmbinare organica, in proporţii diferite, a elementelor
sistemului economiei de piaţa cu implicarea statului in economie, o îmbinare a sectorului privat
cu sectorul de stat, a mecanismelor pieţei cu reglementare publica.
Economiile țărilor dezvoltate de astăzi sunt economii de piaţa, care se diferenţiază in
funcţie de: gradul diferit de implicare al statului in procesele economice si, îndeosebi, in
domeniul distribuţiei, al asigurării echilibrului macroeconomic, al combaterii dezechilibrelor si
crizelor, şomajului si inflaţiei.

1.5. Perioada de tranziţie în Republica Moldova

            Conceptul de tranziţie sociala desemnează procesele de trecere de la o societate la altă,
de la un sistem social - la altul. Tranziţia a devenit o dimensiune permanentă a societății
capitaliste si a civilizaţiei moderne, implicată in dezvoltarea lor. De aceea, la accepţia cunoscuta
a conceptului de tranziţie sociala, trebuie adăugată una noua, aceea proprie procesului
modernizării.
            După anul 1989, Republica Moldova trece la o dezvoltare democratica și independentă.
            Pentru Republica Moldova, problema identitară capătă o importanță deosebita, referindu-
se la însăși existența RM ca stat. Pentru R.Moldova problema în sine are mai multe laturi.
Moldova, era un stat mic, in care se putea interveni oricând sub diferite pretexte. Apoi
Moldova a fost sacrificata unor priorități economice si de securitate cum au fost: Orientul
Mijlociu, Balcanii,  Europa Centrala.
S-au modificat legăturile economice, care includ credite, investiţii, asistenta. Moldova a
pierdut valul european de investiţii. Creditele care au fost împrumutate au fost prost
gestionate,  Moldova având probleme cu achitarea cotizaţiei anuale la ONU.
 Activitatea investițională în RM în perioada anilor 2000 – 2017 poate fi caracterizată de
următoarele date statistice.

Principalii indicatori ai activitatii investitionale, 2000-2016

Milioane lei

  2000 2007 2010 2015 2016 2017

Investitii in active materiale pe termen

lung - total 1 759,3 15 335,8 13 804,8 21 123,3 19 664,1 23498,3

..lucrari de constructii-montaj 755,6 8 630,0 7 078,8 10 130,4 9 986,4 10200,0

Volumul lucrarilor in antrepriza 439,4 5 842,7 4 853,5 8 212,8 8 200,0 9100,1

Note
Informatia este prezentata fara datele raioanelor din partea stanga a Nistrului si mun. Bender
Datele sunt prezentate in preturi curente

Republica Moldova se afla in faza stabilizării democratice, după ce a demarat un sir de

reforme cu caracter liberalizator, ca premise de baza pentru demararea procesului de
democratizare a societarii. Faza stabilizării rămâne a fi una critică pentru continuarea cu succes a
reformelor, ea insă nu este ireversibilă, astfel, încât in locul atingerii consolidării democratice,
datorită societării civile slab conturate, a unui pluralism politic abia coagulat, dar mai ales
datorită fenomenului ,,captured state”, existând riscul alunecării spre un regim autoritar.
O altă latură care se cere a fi precizată in perioada tranziţiei in Republica Moldova este
situaţia social-demografica. Potrivit statisticii de stat, numărul populaţiei Republicii Moldova la
01.01.2018 s-a micșorat față de a.2000 cu aproape 100 mii și a constituit 3547,54 mii persoane.

Populatia stabila a RM în perioada anilor 2000-2018 (persoane)

Total pe republica Urban Rural

Ambele Ambele Ambele

  sexe Barbati Femei sexe Barbati Femei sexe Barbati Femei

2000                  

Grupe de virsta- 3 644 1 744 1 899 1 514 2 129 1 013 1 116

total 070 458 612 155 730 784 783 371 915 674 241

2005                  

Grupe de virsta- 3 600 1 724 1 875 1 476 2 124 1 012 1 111

total 436 841 595 028 712 431 763 597 408 410 998

2010                  

Grupe de virsta- 3 563 1 713 1 850 1 476 2 087 1 019 1 067

total 695 487 208 681 694 469 782 212 014 018 996

2016                  

Grupe de virsta- 3 553 1 709 1 843 1 511 2 042 1 042

total 056 085 971 051 709 179 801 872 005 999 906 099

2017                  

Grupe de virsta- 3 550 1 707 1 843 1 516 2 034 1 037

total 852 363 489 813 711 179 805 634 039 996 184 855

2018                  

Grupe de virsta- 3 547 1 705 1 842 1 521 2 025 1 033

total 539 351 188 894 712 729 809 165 645 992 622 023
 Așa dar, în perioada de tranziție RM se confruntă cu grave probleme din punct de vedere
economic, demografic, social etc.

1.6. Proprietate, tipuri de proprietate: privată, publică, mixtă

Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni

în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate.
Drepturile  pe  care le au  oamenii  asupra  bunurilor  se  numesc  drepturi de
proprietate. Posesorul unui bun are puterea de a interzice altora să îl utilizeze. De aceea,
drepturile de proprietate implică întotdeauna relaţii intre oameni, fiecare fiind obligat să  respecte
posesia celorlalţi. Proprietarii au drept de control asupra bunurilor pe care el poseda,
cât si drepturi asupra veniturilor pe care le aduce bunuri respective. Aceasta  înseamnă  că ei le
pot folosi sau înstrăina după cum doresc.
Dreptul  de  proprietate  este  apărat  de  lege, care pedepseşte încălcarea lui. Astfel  se
întâmplă  in  caz  de  furt, tâlhărie sau abuz in administrarea unor bunuri. Bunurile  furate sunt 
adeseori vândute. Pentru cumpărători  exista  riscul  că  bunurile sale vor fi confiscate spre  a fi 
restituite proprietarilor de drept.
În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care se
exprimă în trei forme de drept:
- dreptul de a poseda bunurile, care constă în stăpânirea efectivă a bunurilor;
- dreptul de a folosi bunurile, care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor;
- dreptul de a administra bunurile, care constă în determinarea destinului bunurilor.

Dreptul de proprietate deplin

Dreptul de Dreptul de Dreptul de

posesie folosință distribuție

În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar

între oameni în procesul de producţie.
Relaţiile de proprietate pot funcţiona normal numai în condiţiile existenţei unui stat
democratic întemeiat pe relaţiile de drept, stat care apără toate formele de proprietate.
Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici. Astfel, ca subiecţi ai proprietăţii se
manifestă indivizii, ca persoane fizice, familiile, sociogrupurile, organizaţiile.
 Indivizii sînt subiecţi ai proprietăţii în toate formele acesteia. Ei pot fi indivizi
producători, care îşi valorifică forţa de muncă de care dispun, şi indivizii neproducători, care pot
dispune utilizarea bunurilor de care dispun de către alţi oameni, angajaţi.
Organizaţiile naţionale şi internaţionale pot fi subiect al proprietăţii cu condiţia
respectării unor criterii riguroase, clar precizate, privitoare la formarea şi atribuţiile lor.
Organizaţiile naţionale există ca uniuni de întreprinderi, constituite pe ramuri, sectoare, zone şi
unităţi teritorial-administrative. Organizaţiile internaţionale se constituie prin asocierea agenţilor
economici sau a organizaţiilor din două sau mai multe ţări.
Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile, care se prezintă sub forma unor entităţi
identificabile şi măsurabile economic. În economia de schimb au importanţă bunurile economice,
respectiv acelea, care intră în circuitul mărfar sau, cel puţin, sînt măsurabile în expresie bănească.
În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există următoarele tipuri
de proprietate:
- privată,
- publică,
- mixtă.
În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate:
1) proprietatea privată, cu forma de administrare:
- individuală,
- individual-asociativă,
- privată de familie,
- privat-asociativă;
2) proprietatea publică, aflată în proprietatea statului şi în proprietate a unităţilor
administrativ-teritoriale ;
3) proprietatea mixtă, rezultată prin combinarea formelor de proprietate privată şi publică,
atât în cadrul naţional, cât şi la nivel internaţional.
Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată.
Proprietatea  privată  sau  particulară  are un caracter personal.  Proprietarul are control
deplin asupra  bunurilor  pe  care le posedă, putând interzice altor persoane să le
întrebuinţeze.
Proprietatea privată se distanţează de celelalte forme prin următoarele avantaje :
• asigură autonomie deplină unităţilor economice, constituind fundamentul libertăţilor
individuale şi al democraţiei economice;
• generează o concurenţă reală între agenţii economici;
• stimulează liberă iniţiativă în înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor;
• asigură o cointeresare înaltă şi o motivare superioară în muncă;
 •  permite o mai bună adaptare a activităţii unităţii la cerinţele schimbătoare ale pieţei,
diminuând astfel riscul;
• asigură răspundere maximă pentru valorificarea factorilor de producţie ai unităţii pentru
sporirea eficienţei ei economice.
Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin faptul că o
parte considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi diferitor administraţii publice
locale.
Proprietatea publică nu are caracter personal. Ea presupune folosirea bunurilor in  comun;
o persoana care utilizează un bun aflat in proprietate publică nu  poate interzice  altora  să  îl 
întrebuinţeze.
Proprietatea publica s-a dezvoltat îndeosebi sub forma  proprietății  statului. Statul  este
proprietar de terenuri, păduri, zăcăminte naturale, clădiri, ce sunt folosite in interesul public .
Proprietatea  publică posedă următoarele avantaje:
• cuprinde unele domenii devenite în mod tradiţional de utilitate publică,cum ar fi:
transportul feroviar, telecomunicaţii, poşta, reţelele de apă, gaze, reţele electrice, exploatarea şi
conservarea unor resurse ale solului şi subsolului etc.;
• se angajează în activităţi cu riscuri mari dar necesare societăţii, pentru care
întreprinzătorii privaţi nu manifestă interes, cum ar fi: cercetarea ştiinţifică şi cercetarea spaţială;
• asigură populaţiei un acces mai larg la unele nevoi sociale: asistenţă sanitară,
învăţământ public, activităţi culturale;
• oferă o mai mare stabilitate locurilor de muncă.
Toate aceste virtuţi ale proprietăţii publice prezintă importanţă deosebită pentru
dezvoltarea oricărei economii naţionale.
În modul de organizare şi conducere a activităţii unităţilor economice trebuie ţinut seama
de faptul că, proprietatea publică:
- limitează iniţiativa şi  creativitatea  în  procesul  muncii,  nivelul  câştigurilor  fiind
relativ mai redus; determină înstrăinarea lucrătorilor de mijloacele de producţie
folosite, limitând interesul şi răspunderea în activitatea lor;
- datorită  existenţei  mai  multor  verigi  administrative,  favorizează  elemente  de 
birocratism, care  întârzie în luarea deciziilor şi reduce capacitatea de adaptare la
schimbările pieţei;
- poate admite nerentabilitatea unor întreprinderi, care supravieţuiesc prin subvenţii de
la bugetul de stat.
Proprietatea publică ocupă un loc mai puţin important în SUA, Elveţia, şi are o pondere
mai mare în ţări ca: Franţa, Italia, Germania, Austria, Anglia. În general, în toate ţările dezvoltate
economic există un sector public puternic, care contribuie cu 25% la producţia de bunuri
economice şi la ocuparea forţei de muncă. Rolul sectorului public este determinant în sistemul de
învăţământ, ocrotirea sănătăţii, justiţiei, protecţie socială. Analiza comparativă a proprietăţii
private şi a proprietăţii publice, sub aspectul avantajelor şi limitelor conduce la concluzia că
prezenţa lor în economia de piaţă se impune în mod obiectiv,  fiecare,  în virtuţile proprii  şi 
funcţiile de compensare, contribuind la dezvoltarea economică şi asigurarea echilibrului general
al societăţii.
Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei publice.
Proprietatea mixtă, constituită prin diverse forme de cooperare între unităţi publice şi agenţi
privaţi, îşi manifestă prezenţa în toate ţările cu economie de piaţă. O structură mixtă poate avea
parteneri locali, din ţara în care se constituie şi parteneri din alte ţări, străini sau internaţionali.
Existenta proprietății influenţează în mod hotărâtor relaţiile dintre oameni si acţiunile,
pe care aceştia le iniţiază.  Proprietatea  este  cea  mai  importantă  garanţie  a libertăţii, atât
proprietarilor, cât si celor lipsiţi de proprietate.  Proprietatea privată divizează  controlul asupra 
bunurilor intre numeroşi oameni care acţionează independent.
Proprietarul are putere asupra bunurilor  sale,  dar  si  asupra  oamenilor,  pentru  ca să le 
permită  sau sa le interzică acestora accesul la lucrurile de care au nevoie.
Proprietatea oferă oamenilor posibilitatea de a avea o viața îndestulată, de a-și satisface
trebuinţele și, mai ales, le oferă siguranţa, de care au nevoie. In plus, ea le  asigură prestigiu
și respect din partea celorlalţi .