România și cultura politică a stalinismului impenitent

Vladimir Tismăneanu

Conducerea PMR era conștientă de faptul că intelectualii (inclusiv unii foști ardenți staliniști) erau cei care conduceau
revoltele din Polonia și Ungaria, ceea ce s-a tradus în intensificarea controlului de partid asupra vieții spirituale,
exmatriculări și arestări de studenți, ședințe de „demascare”, denunțarea unor scriitori ca „împăciuitoriști”,
„oportuniști”, „revizioniști”, „lipsiți de spirit revoluționar”, etc. O precondiție a revoltelor din Polonia și Ungaria
(aceasta din urmă transformată în revoluție) a fost scindarea la vârf, tensiunea, chiar conflictul între o facțiune
stalinistă și una anti-stalinistă. Este ceea ce a lipsit în România și Cehoslovacia, unde destalinizările au fost
superficiale, efemere și manipulative.
În România, pentru a-și neutraliza criticii, Dej și-a acuzat adversarii din partid de hiper-stalinism, a recurs la tactica
perfidă și, în fond, încununată de succes, de transfer al culpabilității. La fel, în Cehoslovacia, Antonín Novotný a spus
ca Rudolf Slánský fusese principalul stalinist și că, prin urmare, după eliminarea acestuia și a adepților săi, nu se
punea problema unei regenerări a elitei hegemonice. În datele situației din România, cu echipa Dej la cârmă, cu
trupele sovietice pe teritoriul țării, este greu de imaginat un scenariu reformator. Ceea ce s-ar fi putut face ar fi fost o
coagulare a intelighenției pe o platformă inspirată de direcțiile novatoare din Polonia și Ungaria, însă intelectualii
(marxiști sau nemarxiști) erau prea înspăimântați și/sau înregimentați pentru a testa asemenea strategii.
Este greu de imaginat un regim comunist în România care să sprijine Revoluția maghiară. Chiar și în 1968, Nicolae
Ceaușescu a susținut independența Cehoslovaciei, însă a avut rezerve esențiale privind linia de democratizare
internă. Ceea ce însă nu implică obligația excesului de zel, îndârjirea comuniștilor români în condamnarea liniei lui
Imre Nagy și colaborarea lor entuziastă cu „organele” sovietice.
Mergând pe linia istoriei contrafactuale, în continuarea unei întrebări lansată de Ghiță Ionescu în magistrala sa
carte Communism in Romania (Oxford University Press, 1964), ne putem imagina un moment Pătrășcanu în 1956 (în
condițiile în care acesta n-ar fi fost lichidat în 1954). Presiunile sovietice ar fi putut duce la înlocuirea lui Dej
cu nemesis-ul său. Cât de departe ar fi mers Pătrășcanu? Personal, cred că ar fi adoptat linia lui Gomułka: o
deschidere parțială, încurajarea intelighenției naționale, dar menținerea cordonului ombilical cu Moscova. În niciun
caz pluralism democratic, multipartidism, alegeri libere. O de-stalinizare de tip hrușciovist, ceea ce, în condițiile date,
ar fi însemnat un început de liberalizare internă reală, nu mimată. Ce sprijin ar fi găsit Pătrășcanu între colegii săi de
partid este însă o altă chestiune. Nu știu care ziarist de la Scînteia ar fi putut să se metamorfozeze într-un Miklós
Gimes, fostul redactor al oficiosului comunist de la Budapesta, Szabad Nép, devenit cel mai loial colaborator al lui
Nagy în timpul Revoluției Maghiare, condamnat și executat în iunie 1958, împreună cu premierul legal înlăturat de
Armata Roșie.
Cine crede că Valter Roman, vorbitor nativ de maghiară, conversa la Snagov cu Imre Nagy, aflat acolo cu domiciliu
forțat, pentru că așa dorea el, se înșală amarnic. Om de încredere al organelor speciale sovietice, Valter Roman nu
era câtuși de puțin un anti-stalinist (cum a încercat să-l prezinte în anii ’90 fiul său, Petre). Toate aceste „discuții”
aveau loc cu misiune, scopul fiind zdrobirea voinței de rezistență a exilaților maghiari și aducerea lor într-o stare de
abdicare morală necesară confecționării unui proces-spectacol. „Mai întâi vom stoarce de la el toate informațiile”,
afirma Dej în cercul său intim, „apoi îl vom spânzura de limbă”. Imre Nagy a refuzat să colaboreze cu anchetatorii, i-a
sfidat cu demnitate. A fost spânzurat la Budapesta în iunie 1958.
Simplu spus, între 1953 și 1956, conducerea PMR a optat în favoarea conservării modelului politic și economic
stalinist, a despotismului polițienesc, respingând orice tentativă de liberalizare internă. În această privință, Dej era
mai aproape de Enver Hoxha, Mao, Novotný, Ulbricht și Thorez, decât de Tito, Gomułka (cel din 1956), Togliatti ori
Nagy. Cultura politică a comunismului românesc a fost, așadar, una a stalinismului impenitent.