Art. 12. CEDO, secţia IV, hotărârea B. şi L.

versus Marea Britanie, 13 septembrie 2005,

36536/02

Interdicţia mariajului între socrii şi nora ori ginerele lor semnifică că reclamanţii nu pot face să
fie recunoscută social şi juridic relaţia lor.

Reclamanţii s-au plâns în faţa Curţii de existenţa unei legi care îi împiedică să se
căsătorească. B este tatăl fostului soţ al lui L. După ce atât căsătoria lui B, cât şi cea a lui L
au eşuat, cei doi s-au mutat împreună cu copii lui L, care sunt nepoţii lui B şi care îl numesc
pe acesta „tată”. O lege din 1949 interzicea căsătoria într-o astfel de situaţi, cu excepţia
ipotezei în care ambii foşti soţi ai persoanelor implicate erau decedaţi. În 1986, legea a fost
modificată, în sensul că se puteau crea excepţii de la această regulă, dar numai printr-o
lege individuală emisă de către Parlament. Procedura nu urma criterii bine stabilite, ci ţinea
de puterea discreţionară a Parlamentului. Pentru o declanşarea unei astfel de proceduri nu
exista posibilitatea de a se obţine sprijin financiar.

Limitarile impuse dreptului unui bărbat şi a unei femei de a se căsători şi de a fonda o

familie nu trebuie să fie de o severitate atât de înaltă, încât acest drept să fie atins în
substanţa sa. Interdicţia mariajului între socrii şi nora ori ginerele lor semnifică că
reclamanţii nu pot face să fie recunoscută social şi juridic relaţia lor. Faptul că mariajul ar
putea fi ipotetic încheiat dacă foştii lor soţi ar deceda nu suprimă atingerea substanţei
acestui drept. De asemenea, posibilitatea de a sesiza Parlamentul care să emită o lege
individuală de excepţie nu poate avea altă semnificaţie, cât timp procedura este
excepţională şi foarte costisitoare, iar corpul legislativ nu are stabilită vreo procedură ori
vreun criteriu clar pentru emiterea unei astfel de legi. Împiedicarea căsătoriei, chiar dacă
vizează un scop legitim – protecţia integrităţii familiei şi protecţia intereselor şi sentimentelor
copiilor – nu poate împiedica existenţa faptică a unei relaţii care să aducă atingere acestor
interese. Tocmai de aceea, într-o situaţia analogă, Parlamentul a estimat că interdicţia nu
vizează vreun scop util ordinii publice. Curtea estimează că incoerenţa între scopurile
declarate de către statul pârât şi derogările de interdicţie compromite raţionalitatea şi logica
legii în discuţie. De aceea, există o violare a art. 12.