Patrimoniile de afectaţiune se pot constitui numai în cazurile şi în condiţiile

prevăzute de lege, dispoziţiile art. 31 alin. (2) şi alin. (3) C. civ. fiind imperative.

Pe de altă parte, în Legea nr. 31/1990 privind societăţile, lege specială raportată la
prevederile Codului civil, nu există nicio dispoziţie în temeiul căreia să se permită
societăţilor cu personalitate juridică să îşi constituie patrimonii de afectaţiune.

În al doilea rând, asimilarea sediilor secundare ale societăţii cu personalitate juridică

cu patrimoniile de afectaţiune ar genera modificări structurale în regimul juridic
actual al sucursalei, în sensul înlocuirii acestuia cu cel aplicabil patrimoniului de
afectaţiune, aspect dificil de acceptat, în actuala configuraţie legislativă. Spre
exemplu, ca regulă, creditorului „unei sucursale”[18], – în drept, creditorul
societăţii-mamă -, ce urmăreşte direct societatea-mamă pentru obligaţiile născute în
legătură cu activitatea sucursalei, nu îi poate fi opus beneficiul de discuţiune.
Creditorul societăţii nu poate fi obligat să urmărească, mai întâi, patrimoniul
sucursalei (patrimoniul de afectaţiune în legătură cu care s-a născut creanţa sa) şi,
doar în situaţia insuficienţei bunurilor acesteia, să se îndrepte împotriva
patrimoniului societăţii-mamă. Dacă am admite teza sucursalei ca patrimoniu de
afectaţiune al societăţii-mamă, ar trebui să avem temei pentru invocarea
prevederilor art. 2324 alin. (3) C. civ., ce impun urmărirea prioritară a bunurilor
patrimoniului de afectaţiune, respectiv ale sucursalei, temei exclus de actuala
reglementare a sucursalelor.

Evident că societatea comercială îşi poate constitui patrimonii de afectaţiune, dar

numai sub forma maselor patrimoniale fiduciare în calitate de constituitor persoană
juridică, drept recunoscut de art. 776C. civ., raportat la dispoziţiile art. 31 alin. (1)-
(3) C. civ.

Într-o asemenea ipoteză, beneficiarul fiduciei poate fi orice persoană aflată în relaţii
de afaceri cu societatea, inclusiv constituitorul.

Practic, prin crearea masei patrimoniale fiduciare, societatea va beneficia de toate

avantajele oferite de regimul juridic al patrimoniului de afectaţiune, ca instrument
juridico-economic de derulare a contractelor comercială.

În primul rând, în principiu, bunurile din masa patrimonială fiduciară vor putea fi
urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu aceste
bunuri.

În al doilea rând, societatea comercială va putea crea o masă patrimonială fiduciară

pentru garantarea propriilor obligaţii prezente sau viitoare, de regulă pentru: (i)
garantarea unui credit, în caz de nerestituire a creditului, fiduciarul – beneficiar –
creditor păstrând pentru sine bunurile primite în temeiul fiduciei; (ii) gestionarea
uneia dintre afacerile ce fac obiectul său de activitate, constituitorul având dreptul să
fie, în acelaşi timp, şi beneficiar; (iii) a obţine resurse financiare prin utilizarea
fiduciei ca vânzare cu pact de răscumpărare.

Conform legii, divizarea parţială a societăţii se realizează prin transmiterea cu titlu

universal a unei parţi din patrimoniul persoanei juridice către patrimoniul unei alte
persoane juridice existente sau nou create ca efect al divizării (art. 2501 din Legea nr.
31/1990 privind societăţile).

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 236 alin. (3) C. civ. şi ale art. 237 alin. (2) C.
civ. privitoare la divizarea parţială a persoanei juridice, operaţiune ce constă în
desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice şi în transmiterea
acestei părţi, cu titlu universal, către una sau mai multe persoane juridice care există
sau care se înfiinţează în acest mod.

Revenind la înstrăinarea patrimoniilor de afectaţiune prin acte între vii, facem o

primă referire la art. 791 C. civ., ce reglementează transferul masei patrimoniale
fiduciare de la fiduciar la beneficiar, ca efect al încetării contractului de fiducie. În
acest context, patrimoniul fiduciar îşi schimbă titularul, în raport de patrimoniul
căruia îşi menţine caracterul special, continuând să existe ca universalitate până în
momentul plăţii datoriilor fiduciare.

Tot prin acte între vii pot fi înstrăinate şi patrimoniile de afectaţiune ale
profesioniştilor medici [art. 69 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii, avocaţi [art. 198 alin. (4) din Statutul din 2011 al profesiei de
avocat, practicieni în insolvenţă [art. 22 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea şi activitatea practicienilor în
insolvenţă ş.a.

În această direcţie, formele de exercitare a profesiei de avocat se pot transforma în

oricare altă formă de exercitare a profesiei prevăzută de lege, fără lichidare, separată
sau deodată cu reorganizarea formelor de exercitare a profesiei de avocat, prin
fuziune, absorbţie, divizare totală sau parţială, respectiv prin desprinderea unei părţi
din patrimoniul de afectaţiune profesională, astfel cum acesta este reflectat în
evidenţele financiar contabile ale formei de exercitare a profesiei supuse divizării
parţiale.

Mai mult, avocaţii pot contribui, cu titlu de aport, la forma de exercitare a profesiei
rezultată din transformare cu cota-parte indiviză din patrimoniul de afectaţiune
profesională, astfel cum este acesta reflectat în evidenţele financiar-contabile ale
formei de exercitare a profesiei care se transformă, întocmind în acest scop actele
financiar contabile de transfer către forma de exercitare a profesiei în care au optat
să se transforme [art. 182 alin. (3) şi alin. (4) din Statutul din 2011 al profesiei de
avocat.
Prin urmare, patrimoniul de afectaţiune profesional al avocaţilor poate fi înstrăinat
prin acte între vii, singurul impediment temporar fiind acela vizat de publicitatea
actului de transfer prin Registrul electronic al evidenţei patrimoniului de afectaţiune
al avocaţilor, deocamdată inexistent.

Într-o manieră similară este reglementată posibilitatea transferului (înstrăinării)

patrimoniului de afectaţiune profesional al formelor de desfăşurare a activităţii
practicienilor în insolvenţă.

Din perspectiva problematicii pe care o analizăm, extrem de interesante sunt

dispoziţiile legii în materia înstrăinării patrimoniului de afectaţiune profesional al
medicilor de familie.

Praxisul medicului de familie reuneşte patrimoniul de afectaţiune profesională,

infrastructura cabinetului, aflată în proprietatea sau în folosinţa medicului, şi
clientela. Praxisul medicului poate fi înstrăinat prin înstrăinarea patrimoniului de
afectaţiune profesional, preluarea activităţii unui praxis existent de către un alt
medic de familie, în condiţiile încetării activităţii medicului titular, realizându-se
prin transmiterea patrimoniului de afectaţiune profesională deţinut către medicul
care preia praxisul [art. 69 alin. (3) din Legea nr. 95/2006].

Legea permite ca înstrăinarea patrimoniului de afectaţiune profesional al medicilor

de familie să se realizeze prin acte între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit,
menţionându-se expres actele juridice ce pot avea ca obiect patrimoniul de
afectaţiune profesional. Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Ordinul Ministerului Sănătăţii
Publice nr. 1322 din 2 noiembrie 2006[50], „obiectul preluării activităţii unui praxis
îl reprezintă patrimoniul de afectaţiune profesională, iar modalităţile de preluare a
activităţii unui praxis pot fi: vânzarea, schimbul, donaţia, legatul, locaţiunea,
comodatul, uzufructul, aportul la capitalul social”. În realizarea acestei operaţiuni
juridice, reglementarea legală specială stabileşte modalităţi particulare de realizare a
publicităţii preluării praxisului.

Publicitatea generală a transferului patrimoniului de afectaţiune profesional al

medicilor de familie se realizează atât de către medicul cedent, prin formalităţi
specifice, cât şi de către noul deţinător, prin comunicarea actului de transfer
autorităţilor de sănătate publică teritoriale, Casei de Asigurări de Sănătate şi
pacienţilor.
Interesant de remarcat este faptul că în situaţia creării patrimoniului fiduciar pentru
garantarea unui credit, „fiduciarul creditor este singurul care îşi obţine realizarea
creanţei sale din bunul sau masa patrimonială obiect al garanţiei, spre deosebire de
garanţiile tradiţionale în care atributul lor de preferinţă poate expune pe titular
concursului şi chiar preeminenţei altor creditori preferabili”[24].

Opozabilitatea fiduciei se asigură prin menţionarea sa în Arhiva Electronică de

Garanţii Reale Mobiliare şi înscrierea drepturilor reale imobiliare, inclusiv a
garanţiilor reale imobiliare, care fac obiectul contractului de fiducie, în cartea
funciară, pentru fiecare drept în parte.

3.3. Patrimoniul de afectaţiune şi răspunderea comerciantului persoană

fizică pentru obligaţiile sale profesionale

Problema impermeabilităţii patrimoniului personal al comerciantului persoană

fizică trebuie abordată din multiple perspective: a comerciantului, a creditorilor
acestuia, a familiei comerciantului şi, nu în ultimul rând, din perspectiva statului.

Comerciantul şi familia sa sunt interesaţi ca în situaţii dificile, bunurile personale

sau o parte dintre acestea să fie la adăpost de urmărirea creditorilor profesionali.

Însă, comerciantul nu îşi poate proteja bunurile personale, parte a patrimoniul

personal, printr-o declaraţie unilaterală de insesizabilitate a bunurilor, întrucât legea
română, spre deosebire de cea franceză, nu recunoaşte valabilitatea unei asemenea
manifestări de voinţă. Interdicţia este prevăzută în art. 2329 C. civ., raportat la art.
627 alin. (1) C. civ., prin care se permite indisponibilizarea şi insesizabilitatea unui
bun doar prin convenţie şi prin testament, cu excluderea actelor juridice unilaterale;
chiar şi în aceste situaţii de excepţie, insesizabilitatea este operantă numai în
favoarea dobânditorului bunului.

Aparent, constituirea unui patrimoniu de afectaţiune se prefigurează ca instrument

al limitării răspunderii comerciantului persoană fizică pentru obligaţiile sale
comerciale. În realitate, această construcţie juridică nu reuşeşte să înlăture
inechitatea răspunderii profesionistului comerciant cu întregul său patrimoniu, cel
de afectaţiune, dar şi cu cel personal.
Am arătat că, în temeiul legii, comercianţii persoane fizice au dreptul de a afecta o
fracţiune a patrimoniului lor în scopului exercitării unei activităţi economice,
constituind un patrimoniu de afectaţiune, în oricare din formele de desfăşurare a
activităţii economice reglementate de lege pentru aceştia. Opţiunea constituirii
patrimoniului de afectaţiune poate interveni la începutul activităţii, odată cu cererea
de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării sau ulterior,
sens în care vor fi depuse declaraţia dată anume în acest sens şi documentele care să
ateste efectuarea vărsămintelor sau calitatea de proprietar.

Ca efect al constituirii patrimoniului de afectaţiune, comerciantul obţine sistarea

dreptului creditorilor personali de a-i urmări toate bunurile, limitându-i la un drept
de gaj general asupra patrimoniului personal, chiar dacă bunurile acestui patrimoniu
nu sunt suficiente pentru îndestularea creanţelor acestora. Aşadar, creditorii
personali nu pot emite pretenţii asupra bunurilor din patrimoniul de afectaţiune,
limitare legală ce nu poate fi înlăturată nici prin voinţa titularului patrimoniului de
afectaţiune.

Limitarea dreptului de urmărire la patrimoniul de afectaţiune nu funcţionează în

privinţa creditorilor profesionali ai comerciantului.

Legitimându-şi acţiunea prin insuficienţa bunurilor în patrimoniul de afectaţiune,

creditorii profesionali pot trece graniţa dintre patrimoniile speciale, păşind în
patrimoniul personal al debitorului şi urmărindu-i bunurile personale. Într-o
asemenea ipoteză, creditorii personali ai comerciantului pot invoca beneficiul de
discuţiune împotriva creditorilor profesionali până când aceştia fac dovada urmăririi
tuturor elementelor de activ din patrimoniul de afectaţiune al comerciantului.

Aşadar, pentru obligaţiile profesionale, comerciantul rămâne obligat nelimitat faţă

de creditorii profesionali. Răspunderea nelimitată are un caracter subsidiar,
comerciantul având posibilitatea de a invoca beneficiul de discuţiune în cazul
încălcării ordinii legale de preferinţă în urmărirea patrimoniilor sale speciale.

Prin urmare, de lege lata, comerciantul nu îşi poate proteja patrimoniul personal de
urmărirea creditorilor profesionali.

Această situaţie este inadecvată şi inechitabilă, deoarece, în primul rând, o altă

categorie de creditori ai comerciantului, creditorii personali, este obligată să se
limiteze la urmărirea bunurilor din patrimoniul în legătură cu care creanţa lor s-a
născut, încălcându-se principiul egalităţii creditorilor. Pe de altă parte, patrimoniul
personal al profesioniştilor autorizaţi este de neatins pentru creditorii profesionali ai
acestora, legea utilizând, nejustificat, un dublu standard.

Este necesară modificarea şi completarea regimului juridic al patrimoniului de

afectaţiune constituit de comercianţii persoane fizice în sensul consacrării
independenţei acestuia faţă de patrimoniul personal al comerciantului şi al
eliminării dreptului creditorilor profesionali de a urmări bunurile patrimoniului
personal al debitorului, prin impermeabilizarea patrimoniului personal.

Pornindu-se de la rolul micilor întreprinzători în economie şi nevoile acestora,

limitarea răspunderii comerciantului persoană fizică, prin intermediul patrimoniului
de afectaţiune, corespunde cu nevoile practicii, se bazează pe precedentul legal
consacrat în legea română pentru profesioniştii autorizaţi şi este deja reglementată
în legislaţiile altor state europene, precum Franţa, Germania şi Portugalia[27].

În Franţa, protejarea patrimoniului familial al întreprinzătorilor comercianţi

individuali reprezintă o preocupare constantă şi un prim pas în această direcţie a fost
făcut prin reglementarea posibilităţii ca reşedinţa principală a oricăror
întreprinzători individuali să devină insesizabilă. În baza legii franceze din 1 august
2003 pentru iniţiativă economică şi a declaraţiei întreprinzătorului individual
privind insesizabilitatea locuinţei cu caracter de reşedinţă principală, creditorii
profesionali ai acestuia pierd, temporar şi parţial, dreptul de a urmări reşedinţa
principală a acestuia pentru realizarea creanţelor lor profesionale.

Pasul decisiv l-a reprezentat Legea franceză nr. 2010 – 658 din 15 iunie 2010
privitoare la întreprinzătorul individual cu răspundere limitată. Prin această lege se
reglementează patrimoniul de afectaţiune al întreprinzătorilor individuali,
stabilindu-se că toţi întreprinzătorii individuali pot afecta activităţii lor profesionale
un patrimoniu separat de patrimoniul lor personal[28], fără crearea unei persoane
juridice, iar răspunderea acestora pentru obligaţiile profesionale se limitează la
bunurile din patrimoniul de afectaţiune, creditorii profesionali având drept de gaj
general asupra patrimoniului afectat, nu şi asupra celui personal al
întreprinzătorului individual.

4. Înstrăinarea patrimoniului de afectaţiune

Segregarea deplină a patrimoniului de afectaţiune, sau autonomizarea sa deplină, şi

limitarea răspunderii comerciantului vor permite reglementarea dreptului de
înstrăinare a patrimoniului de afectaţiune, prin acte între vii.

Titularul patrimoniului de afectaţiune trebuie să aibă dreptul de a crea, de a utiliza şi

de a se bucura de patrimoniul de afectaţiune, de a-l lichida[34], inclusiv dreptul de a
dispune de el în mod liber, în forma şi pentru scopul creării sale[35].

Este evident că nu avem în vedere înstrăinarea bunurilor ce compun patrimoniul de

afectaţiune, respectiv înstrăinarea fondului de comerţ ca universalitatea de fapt, deşi
unii autori apreciază că aceasta este singura modalitate de „înstrăinare” a
patrimoniului de afectaţiune[36].

În egală măsură, avem în vedere transmiterea cu titlu universal a unei diviziuni a

patrimoniului comerciantului persoană fizică, a unor mase patrimoniale, nu
transmiterea universală a patrimoniului acestuia, transmisiune interzisă prin acte
între vii[37].

Acceptându-se şi reglementându-se crearea unor patrimonii afectate unui anumit

scop, a maselor patrimoniale a căror existenţă este indisolubil legată de scopul
creării lor, nu vedem niciun impediment în înstrăinarea inter vivos a patrimoniilor
de afectaţiune[38].

Fără îndoială, principiul inalienabilităţii patrimoniului are în vedere patrimoniul în

întregul său, cu excluderea diviziunilor patrimoniale[39].

În susţinerea acestei posibilităţi, indicăm faptul că înstrăinarea patrimoniului de

afectaţiune este permisă fără rezerve de Codul civil german şi de Codul comercial
francez, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2010 – 658 din 15 iunie 2010
privitoare la întreprinzătorul individual cu răspundere limitată[40].

În acest sens, prin art. L 526-17 – I C. com. fr. se reglementează expres instituţia
transmiterii prin acte între vii a patrimoniului de afectaţiune, transmitere ce poate
interveni atât prin act cu titlu oneros, cât şi prin act cu titlu gratuit, respectiv prin:
vânzare, donaţie, aducerea cu titlu de aport la o societate a patrimoniului, fie către
persoane fizice, fie către persoane juridice[41].

În documentele de publicitate ale transferului patrimoniului de afectaţiune trebuie

precizate drepturile, bunurile, obligaţiile şi valorile mobiliare ce compun patrimoniul
de afectaţiune.

Cesionarul, donatarul sau beneficiarul aportului devine debitorul creditorului

întreprinzătorului individual, în locul şi în poziţia acestuia, fără ca această
substituţie/subrogare să reprezinte o novaţie din punctul de vedere al creditorilor.

Precizăm că în reglementarea franceză, patrimoniul de afectaţiune are aceeaşi

semnificaţie ca şi în legea română, reprezentând o universalitate juridică.

Pe de altă parte, chiar şi în actualul context legislativ românesc, legea prevede

posibilitatea înstrăinării unui patrimoniu de afectaţiune ca universalitate juridică,
fiind permisă înstrăinarea prin acte între vii a patrimoniilor de afectaţiune
profesionale şi a masei fiduciare.

Prima breşă legislativă în acest sens a fost realizată în materia reorganizării

persoanelor juridice, respectiv a societăţilor comerciale, ce au posibilitatea
restructurării activităţii lor prin fuziune şi divizare. Fără a aduce în discuţie fuziunea
şi divizarea totală a unei societăţi, prin care se realizează transferul întregului
patrimoniu al societăţii a cărei existenţă va înceta ca efect al fuziunii sau divizării, nu
putem exclude din sfera exemplificării actelor de înstrăinare inter vivos a maselor
patrimoniale, ca universalităţi juridice, situaţia divizării parţiale a societăţilor
comerciale ce continuă să existe după această operaţiune juridică[42].

Conform legii, divizarea parţială a societăţii se realizează prin transmiterea cu titlu

universal a unei parţi din patrimoniul persoanei juridice către patrimoniul unei alte
persoane juridice existente sau nou create ca efect al divizării (art. 2501 din Legea nr.
31/1990 privind societăţile).

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 236 alin. (3) C. civ. şi ale art. 237 alin. (2) C.
civ. privitoare la divizarea parţială a persoanei juridice, operaţiune ce constă în
desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice şi în transmiterea
acestei părţi, cu titlu universal, către una sau mai multe persoane juridice care există
sau care se înfiinţează în acest mod.

Revenind la înstrăinarea patrimoniilor de afectaţiune prin acte între vii, facem o

primă referire la art. 791 C. civ., ce reglementează transferul masei patrimoniale
fiduciare de la fiduciar la beneficiar, ca efect al încetării contractului de fiducie. În
acest context, patrimoniul fiduciar îşi schimbă titularul, în raport de patrimoniul
căruia îşi menţine caracterul special, continuând să existe ca universalitate până în
momentul plăţii datoriilor fiduciare[43].

Tot prin acte între vii pot fi înstrăinate şi patrimoniile de afectaţiune ale
profesioniştilor medici [art. 69 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii[44]], avocaţi [art. 198 alin. (4) din Statutul din 2011 al profesiei
de avocat[45]], practicieni în insolvenţă [art. 22 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea şi activitatea practicienilor în
insolvenţă[46]] ş.a.

În această direcţie, formele de exercitare a profesiei de avocat se pot transforma în

oricare altă formă de exercitare a profesiei prevăzută de lege, fără lichidare, separată
sau deodată cu reorganizarea formelor de exercitare a profesiei de avocat, prin
fuziune, absorbţie, divizare totală sau parţială, respectiv prin desprinderea unei părţi
din patrimoniul de afectaţiune profesională, astfel cum acesta este reflectat în
evidenţele financiar contabile ale formei de exercitare a profesiei supuse divizării
parţiale.

Mai mult, avocaţii pot contribui, cu titlu de aport, la forma de exercitare a profesiei
rezultată din transformare cu cota-parte indiviză din patrimoniul de afectaţiune
profesională, astfel cum este acesta reflectat în evidenţele financiar-contabile ale
formei de exercitare a profesiei care se transformă, întocmind în acest scop actele
financiar contabile de transfer către forma de exercitare a profesiei în care au optat
să se transforme [art. 182 alin. (3) şi alin. (4) din Statutul din 2011 al profesiei de
avocat][47].
Prin urmare, patrimoniul de afectaţiune profesional al avocaţilor poate fi înstrăinat
prin acte între vii, singurul impediment temporar fiind acela vizat de publicitatea
actului de transfer prin Registrul electronic al evidenţei patrimoniului de afectaţiune
al avocaţilor[48], deocamdată inexistent.

Într-o manieră similară este reglementată posibilitatea transferului (înstrăinării)

patrimoniului de afectaţiune profesional al formelor de desfăşurare a activităţii
practicienilor în insolvenţă[49].

Din perspectiva problematicii pe care o analizăm, extrem de interesante sunt

dispoziţiile legii în materia înstrăinării patrimoniului de afectaţiune profesional al
medicilor de familie.

Praxisul medicului de familie reuneşte patrimoniul de afectaţiune profesională,

infrastructura cabinetului, aflată în proprietatea sau în folosinţa medicului, şi
clientela. Praxisul medicului poate fi înstrăinat prin înstrăinarea patrimoniului de
afectaţiune profesional, preluarea activităţii unui praxis existent de către un alt
medic de familie, în condiţiile încetării activităţii medicului titular, realizându-se
prin transmiterea patrimoniului de afectaţiune profesională deţinut către medicul
care preia praxisul [art. 69 alin. (3) din Legea nr. 95/2006].

Legea permite ca înstrăinarea patrimoniului de afectaţiune profesional al medicilor

de familie să se realizeze prin acte între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit,
menţionându-se expres actele juridice ce pot avea ca obiect patrimoniul de
afectaţiune profesional. Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Ordinul Ministerului Sănătăţii
Publice nr. 1322 din 2 noiembrie 2006[50], „obiectul preluării activităţii unui praxis
îl reprezintă patrimoniul de afectaţiune profesională, iar modalităţile de preluare a
activităţii unui praxis pot fi: vânzarea, schimbul, donaţia, legatul, locaţiunea,
comodatul, uzufructul, aportul la capitalul social”. În realizarea acestei operaţiuni
juridice, reglementarea legală specială stabileşte modalităţi particulare de realizare a
publicităţii preluării praxisului.

Publicitatea generală a transferului patrimoniului de afectaţiune profesional al

medicilor de familie se realizează atât de către medicul cedent, prin formalităţi
specifice, cât şi de către noul deţinător, prin comunicarea actului de transfer
autorităţilor de sănătate publică teritoriale, Casei de Asigurări de Sănătate şi
pacienţilor.

Este evident că nu se justifică puternica rezervă doctrinară la posibilitatea

înstrăinării prin acte între vii a patrimoniului de afectaţiune, ca universalitate
juridică, deoarece această posibilitate este o realitate juridică.

Credem că înstrăinarea prin acte între vii a patrimoniului de afectaţiune al

comerciantului persoană fizică, deşi complicată, este posibilă şi în actuala
configuraţie legală.
Aspectele problematice ale unui asemenea transfer sunt generate, în principal, de
obligaţiile patrimoniului de afectaţiune şi de dreptul de urmărire al creditorilor
profesionali. Însă, drepturile creditorilor nu sunt afectate prin înstrăinarea
patrimoniului de afectaţiune, fiind legate de patrimoniu, nu de titularul acestuia.
Rămâne neatins caracterul nelimitat al răspunderii subsidiare a comerciantului
cedent al patrimoniului de afectaţiune. Este dincolo de orice discuţie că înstrăinarea
patrimoniului de afectaţiune nu poate genera o modificare a drepturilor creditorilor
profesionali şi nici transferul de responsabilitate nelimitată de la cedent către
cesionar. Cu toate acestea, nu excludem posibilitatea ca, prin convenţia de
înstrăinare, cesionarul să preia şi această obligaţie a cedentului.

Înstrăinarea patrimoniului de afectaţiune a comerciantului persoană fizică

presupune încheierea actului juridic de înstrăinare cu îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege pentru valabilitatea şi opozabilitatea tuturor operaţiunilor juridice
conţinute de acest act juridic complex: vânzare, cesiune de creanţă, preluarea de
datorie, cesiunea de contract ş.a.

În funcţie de conţinutul patrimoniului de afectaţiune şi de operaţiunile juridice

implicate de transferul acestuia, actul de transfer va îmbrăca forma înscrisului sub
semnătură privată sau a înscrisului autentic notarial.

Pentru publicitatea şi opozabilitatea faţă de terţi a actului de transfer a patrimoniului

de afectaţiune, se impune efectuarea menţiunii în registrul comerţului, înscrierea
acestuia în cartea funciară ori de câte ori printre bunurile patrimoniului de
afectaţiune se află bunuri imobile, drepturi reale sau/şi alte drepturi, fapte sau
raporturi juridice, dacă au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară, şi
înscrierea în arhiva electronică de garanţii mobiliare, fiind în discuţie cesiunea unei
universalităţi de creanţe (art. 1579 C. civ.).

Suplimentar, pentru opozabilitatea cesiunilor de creanţe faţă de debitori, se impune

comunicarea actului de transfer către toţi debitorii cedentului[51] (art. 1579 C. civ.),
iar pentru acceptarea cesiunii contractelor, comunicarea actului de transfer co-
contractanţilor, în aplicarea prevederilor art. 1315 alin. (1) C. civ.

Dincolo de aceste ultime consideraţii, pentru gestionarea eficientă a patrimoniului

de afectaţiune, este necesar ca legiuitorul să intervină prin reglementarea expresă a
transferului prin acte între vii a patrimoniului de afectaţiune al comerciantului
persoană fizică.

5. Concluzii

În teoria economică modernă, se consideră că dezvoltarea economică porneşte de la

stimularea pe scară largă a activităţii întreprinzătorilor individuali[52].
Constituirea unui patrimoniu de afectaţiune pentru desfăşurarea activităţii
economice poate reprezenta instrumentul ideal de gestionare a patrimoniului, de
limitare a răspunderii şi de protejare a patrimoniului personal al comercianţilor.

Analiza comparativă a regimului juridic al patrimoniului de afectaţiune al

comerciantului persoană fizică cu cel al maselor fiduciare constituite de comercianţii
persoane juridice, şi mai ales cu patrimoniile de afectaţiune profesionale, relevă
diferenţe substanţiale sub aspectul protecţiei oferite patrimoniului personal al
profesioniştilor autorizaţi, al autonomizării depline a patrimoniilor speciale ale celor
din urmă.

Este limpede că limitarea răspunderii şi, implicit, a riscului comerciantului

individual reprezintă o problemă pentru care legea română nu a adoptat cea mai
adecvată soluţie.

Separarea patrimoniilor comerciantului persoană fizică (a patrimoniului de

afectaţiune faţă de cel personal) este imperfectă, iar comerciantul nu îşi poate
proteja patrimoniul personal de urmărirea creditorilor profesionali.

Credem că fragilitatea juridică a comercianţilor persoane fizice, al căror faliment

profesional poate însemna ruina lor şi a familiei lor, independent de cauzele
obiective ale falimentului, impune modificarea concepţiei privind răspunderea lor
pentru obligaţiile profesionale.

Pentru aceasta este necesară generalizarea principiului autonomiei depline a

patrimoniilor de afectaţiune, între ele şi faţă de patrimoniul personal al oricărui
întreprinzător, prin includerea în sfera de aplicare a acestui principiu şi a
patrimoniilor de afectaţiune ale comercianţilor persoane fizice.

Efectele impermeabilizării, ale autonomizării depline a patrimoniilor speciale ale

comerciantului persoană fizică, ar consolida funcţia de instrument de afaceri a
patrimoniului de afectaţiune, prin protejarea patrimoniului personal al
comerciantului faţă de riscurile inerente activităţii economice, cât şi prin crearea
premiselor pentru reglementarea dreptului comerciantului de a-şi înstrăina, în orice
moment, prin acte între vii, patrimoniul de afectaţiune.

Întrucât utilizarea patrimoniului de afectaţiune ca instrument în derularea afacerilor

nu poate fi concepută fără posibilitatea înstrăinării lui prin acte între vii, ar trebui ca,
în modalitate expresă, legea română să permită şi comercianţilor o astfel de
înstrăinare, având ca punct de referinţă reglementarea înstrăinării patrimoniilor de
afectaţiune profesionale, precum şi modelele oferite de alte legislaţii europene.