Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII
PRIN
JOC LA PREȘCOLARI
CUPRINS
INTRODUCERE.........................................................................................................................3
ARGUMENT......................................................................................................................................................4
CAPITOLUL I
JOCUL –O LUMEA FASCINANTA ÎN PERIOADA PREŞCOLARĂ
I.1. JOCUL ACTIVITATE PRINCIPALA LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ......................................................5
I.2. CONCEPTUL DE JOC…………………………………………………………………..………………... 9
I.3. JOCUL CA METODĂ ŞI PROCEDEU EDUCATIV.................................................................................11
I.4. JOCUL IN FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA INTELECTUALA
PREŞCOLARULUI............................................................................................................................................21
CAPITOLUL II
ÎNVĂŢAREA PRIN JOC
II.1. JOCUL PRINCIPALA MODALITATE DE ÎNVAŢARE -......................................................................26
II.2. JOCUL ÎNTRE REALITATE ŞI IMAGINATIE........................................................................................30
II.3. AMENAJAREA SPAŢIULUI EDUCATIV –ESENTIAL ÎN DEZVOLTAREA IMAGINAŢIEI.
CREATOARE.......................................................................................................................................................33
II.4. ACTIVITATEA INTEGRATĂ ÎN ÎNVĂŢAREA PREŞCOLARĂ...........................................................39
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
.
INTRODUCERE
Lumea contemporană este o lume a cărei diversitate de probleme a devenit universală, o lume în
care schimbările radicale în toate sectoarele vieţii social-economice se accelerează şi se
generalizează
Este evident faptul că investigarea creativităţii decurge nu atât din nevoia de ordin ştiinţific,
teoretic cât mai ales din necesităţi de ordin aplicativ.
Deşi cercetarea sistematică a creativităţii este relativ recentă filozofii şi psihologii s-au văzut
nevoiţi încă de multă vreme să ia o atitudine faţă de problema gândiri creatoare.
Cu cât acţiunea de educare, şi dezvoltare a activităţii creativităţii începe la o vârstă mai mică, prin
modalităţi concrete adaptate particularităţilor de vârstă şi individuale ale subiecţilor şi continuă
de-a lungul anilor, cu atât va fi mai productivă, conducând la obţinerea unor realizări creative mai
valoroase.
Stimularea potenţialului creativ al preşcolarilor impune utilizarea unor strategii care îl implică pe
copil în activitatea de descoperire, de rezolvarea de probleme, de integrare a realităţii.
Foarte importante sunt şi strategiile creative care pun accent pe spontaneităţi,
originalitate şi gândire creatoare.
în vederea valorificării la un nivel cât mai înalt al potenţialului creativ al copiilor,
este necesar ca fiecare cadru didactic să realizeze două acţiuni complementare:
a) evaluarea nivelului pe care îl ating diferiţi factori ai creativităţii la fiecare
preşcolar.
b) găsirea celor mai eficiente modalităţi de activare, stimulare, educare, formare şi
dezvoltare a gândirii creatoare
La fiecare nivel de vârstă, copiii trebuie să fie învăţaţi cum să înveţe şi cum să se
exprime creator.
ARGUMENT
Creativitatea constituie una dintre cele mai importante valori umane, sociale,
educaţionale. Rolul creativităţii în procesul culturii şi civilizaţiei este enorm iar în şcoala
contemporană este prezentă o vie preocupare pentru educarea creativităţii. Multă vreme
creativitatea a fost considerată un har divin, har pe care îl aveau puţini oameni. Concepţia
conform căreia talentele şi geniile sunt înnăscute a fost depăşită. Acestea sunt rezultatul
interacţiunii dintre influenţa mediului şi a eredităţii, dintre învăţare, maturizare şi dezvoltare.
Haydn a compus la 6 ani, Hendel la 11 ani, Chopin a creat la 8 ani, Liszt la 9 iar Verdi la 10
ani. Oricât de mare ar fi fost talentul acestora, la modelarea lor au contribuit şi educatorii, fie
ei părinţi, învăţători .
Jocul este domeniul principal în care se manifestă şi se exersează imaginaţia, climatul
psihologic cel mai favorabil al copilului preşcolar pentru a se forma armonios. Prin joc copilul
ne dăruieste tot ce are el mai bun, atat ca forţe fizice, cât şi ca valori morale. El contribuie la
formarea personalităţii copilului şi creează o ambianţă de cooperare.
La vârsta preşcolară, copilul dobândeşte cele mai profunde, durabile şi productive
însuşiri ale individualităţii proprii, o intensă receptivitate, sensibilitate şi flexibilitate psihică.
Este important de subliniat faptul că în practica învăţământului preşcolar s-a abordat din ce în
ce mai mult problematica potenţialului creativ al copilului. Prin joc sau activităţile pe bază de
joc se obţin produse noi, originale deoarece copilul dispune de capacitatea de a se juca, de a
învăţa şi de a crea.
Forţele creative ale preşcolarului se formează şi se dezvoltă numai în climatul ludic.
Prin joc, copilul are posibilitatea de a-şi spori cunoaşterea de sine, de a-şi statornici relaţia
dintre el şi mediul înconjurător. Jocul este activitatea fundamentală a copilului, o expresie a
activităţii efectuate spontan, din plăcere, încărcată de satisfacţii.
În literatura de specialitate , jocul este definit si explicat in moduri foarte diferite ; tot atat
de diferite sunt si funcţiile si sensurile care i se atribuie . Aşa cum îl defineşte J. Huizinga in
"Homo Pudes" , jocul este o acţiune specifică , încărcată de sensuri şi tensiuni întotdeauna
desfăşurată după reguli acceptate de bună voie şi în afară sferei utilităţii sau necesităţii
materiale, însoţită de simţăminte de învăţare ţi de încordare , de voioşie şi destindere (48, p
214-215) .
După dicţionarul Enciclopedic al Limbii Române, noţiunile de „joc” şi „a se juca”, au
multiple sensuri. Astfel, cuvântul „joc” poate avea sensuri de amuzament, un sens figurat ca de
exemplu „jocul cu focul”, poate semnifica un lucru ieşit din comun, „jocul naturii”, ori ceva
întâmplător, aleatoriu cum e „jocul destinului”.
Verbul „a se juca” este folosit în sensul de amuzament, deconectare sau de interpretare
a rolului într-o piesă; în sens figurat poate desemna simularea (a juca o comedie), o acţiune
excitantă (a juca pe nervi), ocuparea unei anumite poziţii ierarhice (a juca un rol conducător),
riscul (a se juca cu viaţa), o atitudine uşuratică, nechibzuită faţă de ceva (a se juca cu focul),
manifestări de o deosebită voiciune şi strălucire (soarele joacă pe apă).
Deşi în dicţionarele explicative se face diferenţierea dintre sensul direct (principal) şi
cele figurative ale acestor cuvinte, deosebirile nu apar suficient de clar. De ce, de exemplu, în
expresia „a juca un rol” se foloseşte sensul figurat, iar în expresia „a juca cărţi” se foloseşte în
sens propriu.
Nu este greu de stabilit care sunt genurile de activităţi şi ce însuşiri ale acestora au
intrat în semnificaţia esenţială a cuvintelor respective şi cum, pe ce căi, ea s-a îmbogăţit cu noi
şi noi sensuri.
Noţiunea de „joc” a reprezentat iniţial anumite particularităţi la diferite popoare, astfel,
la vechii greci, cuvântul „joc”, desemna acţiuni proprii copiilor, exprimând în principal, ceea
ce noi numim acum „a face năzbâtii, copilării”.
În limba sanscrită „kleada” înseamnă joc, bucurie, pe când la nemţi, vechiul „spilän”,
desemna mişcarea uşoară, lină, asemănătoare pendulului sau valurilor, care provocau o mare
satisfacţie.
În epoca contemporană, cuvântul „joc” a început să se extindă asupra unei largi sfere de
acţiuni umane, care pe de-o parte, nu presupune o muncă grea, iar pe de altă parte oferă
oamenilor veselie şi satisfacţie.
În această sferă atotcuprinzătoare, noţiunea modernă de joc, a început să cuprindă totul,
de la jocul copilului „de-a soldaţii” până la interpretarea eroilor tragici pe scena teatrului, de la
jocul copiilor pe surprizele de la pacheţelele de gumă, până la jocul de bursă.
Renumitul biolog şi psiholog F.Buytendijk, oferă şi el o analiză etimologică a
cuvântului „joc”, încercând să releve notele caracteristice ale proceselor desemnate prin acest
termen. El recomandă celor ce studiază fenomenul jocului, să ia în consideraţie accepţiunea pe
care termenul respectiv o are pentru copiii înşişi, apreciind că cel ce deosebeşte cel mai bine ce
este joc de ceea ce nu merită această denumire este tocmai copilul.
Nici o cercetare etimologică nu poate clarifica natura jocului din simplul motiv că
schimbarea unui cuvânt se bazează pe legi specifice printre care un loc important revine
transferului de semnificaţii. Nu poate duce la înţelegerea jocului nici analiza utilizării acestui
cuvânt de către copiii, deoarece ei îl preiau direct din vorbirea adulţilor.
Cu toate că o serie întreagă de cercetători au încercat să găsească elemente comune între
acţiunile cele mai variate şi calitativ diferite desemnate prin cuvântul „joc”, nici astăzi nu
dispunem de o delimitare satisfăcătoare a acestor comportamente şi nici de-o explicitare logică
a diferitelor forme de joc, inclusiv a termenului „joc” care-i departe de a fi o noţiune ştiinţifică
a acestui cuvânt, ci mai curând un ansamblu de modalităţi de manifestare care au fost denumite
conduite de joc sau ludice.
„Jocul ca desfăşurare liberă şi ca plăcere a individului, constituie una din modalităţile
esenţiale de manifestare a spiritului uman. Un fenomen antropologic complex, care în forme şi
conţinuturi specifice se afirmă la toate vârstele, în toate civilizaţiile.” ( Ursula Şchiopu -
„Psihologia copilului” - E.D.P. Bucureşti 1967). Jocul satisface în cel mai înalt
grad nevoia de activitate a copilului generată de trebuinţe, dorinţe, tendinţele specifice
preşcolarului, de aceea această formă de manifestare se întâlneşte la toţi copiii tuturor
popoarelor.
La vârsta preşcolară copiii sunt foarte activi şi activitatea lor desfăşurată prin joc este
foarte necesară pentru dezvoltarea lor fizică şi psihică.
Prin joc copiii îşi satisfac dorinţa firească de manifestare şi independenţă. Realitatea
înconjurătoare este foarte complexă şi copilul nu poate să o cunoască decât prin intermediul
jocului. De aceea unii psihologi consideră jocul ca o activitate de pre-învăţare. Esenţa lui
constă în reflectarea şi transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare. Jocul nu
constituie pentru copil o simplă distracţie, jucându-se el cunoaşte şi descoperă şi lumea şi viaţa
într-o formă accesibilă şi atractivă pentru copil. Pe măsură ce înaintează în vârstă şi se
dezvoltă, conţinutul jocurilor se extinde cuprinzând şi realităţile sociale dintre oameni.
Încă de timpuriu copilul simte nevoia unei comunicări active cu cei din jur – cu părinţii.
Începând cu vârsta preşcolară copilul imită în jocurile sale într-un mod specific, viaţa şi
activitatea adulţilor. În situaţii imaginate, create prin joc, copilul îşi realizează tendinţe şi
dorinţe nerealizate – astfel în joc îşi imaginează că este doctor, aviator, învăţător etc.
O altă caracteristică a jocului o constituie faptul că el reflectă relaţiile determinate ce se
stabilesc între oameni. Rolurile interpretate de către copiii reflectă funcţiile realizate de maturii
ce-i înconjoară. În realizarea subiectului uniu joc, copiii îşi imaginează că muncesc şi imită
relaţiile de ajutor, trăiesc aceleaşi bucurii ca urmare a succeselor obţinute în colectiv.
Prin toate jocurile dar mai ales prin cele de mişcare, se oferă posibilităţi multiple de
dezvoltare armonioasă a organismului, realizând multe dintre sarcinile speciale ale educaţiei
fizice.
Prin joc dezvoltarea intelectuală este puternic influenţată în sensul dobândirii de noi
cunoştinţe, pe de o parte şi a diversificării acţiunilor mintale, pe de altă parte. Jocul favorizează
dezvoltarea atitudinilor imaginative, a capacităţilor de creare a unor sisteme de imagini
generalizate despre obiecte şi fenomene, posibilitatea de a opera mintal cu reprezentări după
modelul acţiunilor concrete cu obiectele în timpul jocului.
Jocul este prilejul realizării educaţiei estetice a preşcolarului, care se iniţiază în tainele
frumosului şi învaţă să-l creeze. Din pricina aceasta, multiple sarcini revin jocului, îndrumarea
şi controlul acestuia de către adult este absolut necesar, poziţie care se opune total teoriei
educaţiei libere a neintervenţiei adultului în jocul copilului. Intervenţia adultului în jocul
copilului determină transformarea jocului simplu în jocuri mai bogate, mai complete, cu
informaţii complexe şi elemente simbolistice numeroase.
Centrul de greutate al dirijării jocului este însă procesul transformării jocului în muncă,
fără a altera plăcerea elementului distractiv, pregătindu-l totuşi pe copil pentru învăţătură
neînchipuită a fanteziei, copilul „însufleţeşte” lucrurile, îşi atribuie personalităţile cele mai
diverse şi transfigurează realitatea, atât de mult încât crede sincer în iluziile lui(un băţ poate
deveni cal, barcă etc.). Curiozitatea ca ultimă categorie de joc intelectual este o nevoie, o
dorinţă şi mai curând satisfacerea curiozităţii constituie un joc al atenţiei.
După Karl Gross „curiozitatea este o compensaţie salutară faţă de frica de nou, instinct,
care oricât de preţios ar fi, ar stânjeni desigur dezvoltarea intelectuală, dacă ar fi
preponderentă.” (Eduard Claparède - „Psihologia copilului şi pedagogia experimentală” -
E.D.P. Bucureşti 1975)
Jocurile afective fac o deosebită plăcere copiilor prin emoţiile plăcute sau dezagreabile
pe care le provoacă. Uneori, chiar şi durerea amuză cu condiţia să fie acceptată de bunăvoie
(cufundarea într-o baie cu apa rece, creează plăcere prin fiorul pe care-l provoacă) frica
provocată prin joc(„de-a tâlharii”, „de-a bau-bau”) toate acestea contribuind la exercitarea
voinţei.
Jocurile de inhibiţie constând dintr-o oprire voluntară, o reprimare a mişcărilor, au mare
importanţă prin faptul că preşcolarii trebuie să-şi frâneze impulsul, să înveţe să se stăpânească
înainte de-a acţiona. Exercitarea acestei funcţii de oprire dă naştere multor jocuri : stăpânirea
râsului, a anumitor gesturi reflexe(interzicerea de a închide ochii când apropii mâna de el)
stăpânirea unor mişcări voluntare, exerciţii de imobilitate(de-a statuia).
Jocurile care exersează unele funcţii speciale se împart după E. Claparède în :
- jocuri de luptă;
- jocuri de vânătoare;
- jocuri sociale;
- jocuri familiale;
- jocuri de imitaţie.
În categoria jocurilor de luptă intră : luptele corporale, luptele spirituale(în întreceri, în
discuţii). Instinctul de luptă intervine mai toate jocuri, dar nu ca mobil principal, cel puţin ca
unul secundar : jocurile fizice sau de îndemânare sunt bazate aproape întotdeauna pe
sentimentul că luptăm împotriva cuiva sau că vrem să învingem propria îndemânare, jocurile
de noroc care dau naştere acelor sentimente de speranţă şi risc, într-un mod agreabil, fiind
vorba de riscuri fictive, păstrând astfel un caracter pur ludic.
Jocurile de vânătoare sunt precedate de jocurile de urmărire, „de-a v-aţi ascunselea”,
urmărind apoi cele ce amintesc de vânătoarea reală : descoperirea cuiburilor, alergarea după
muşte, fluturi, culesul fructelor sau la florilor. Instinctul de-a aduna, de-a strânge, atât de
dezvoltat la speciile animale, se manifestă la copii prin jocul cu colecţiile : de timbre, de
insecte, de surprize de la gumele de mestecat, de insigne etc. Copilul colecţionează pentru
plăcerea de a stânge, de a achiziţiona cât mai mult, fără a acorda importanţă calităţii obiectelor
colecţionate : pietricele, bilete de tramvai, scoici, flori uscate, staniol, dopuri etc.
În cadrul jocurilor sociale intră : camaraderia, plimbările în comun, organizarea
taberelor, a micilor societăţi de copii cât şi toate sporturile colective. De altfel, cele mai multe
jocuri contribuie indirect la dezvoltarea instinctelor sociale.
Jocurile familiale se bazează pe instinctul matern sau pe instinctul de familie. Locul de
cinste ocupându-l în această categorie jocul cu păpuşa care activează atât instinctul matern cât
şi instinctul de dominare şi autoritate şi pe cel de imitaţie. Imitaţia este un auxiliar preţios al
jocului de imitaţie distingându-se prin două nuanţe : jocul de imitaţie sau imitaţia – joc în care
copilul imită pentru simpla plăcere de a imita(de-a maimuţa, de-a cucul) cât şi jocul cu imitaţie
– în care imitaţia are mai ales scopul de a procura elemente pentru îndeplinirea jocului (vor
participa la jocuri inspiraţi de activitatea din ambianţa lor apropiată – „de-a dresorii” dacă au
participat la un spectacol de circ etc.).
Clasificarea jocurilor după E. Claparède este discutabilă mai ales prin faptul că pe
măsură ce copilul creşte, modul său de a se juca încorporează într-un singur joc majoritatea
categoriilor considerate ca fiind relativ distincte. Pe de altă parte este greu de plasat în această
clasificare un joc cu reguli ca, de pildă, cel de abilitate în care sunt antrenate momente de
gândire, de tensiune, explozie de sociabilitate.
W. Stern a împărţit jocurile în colective şi individuale. Prima categorie se poate
surprinde la toate vârstele şi are caracteristici din ce în ce mai complexe, iar a doua categorie,
supunându-se aceleiaşi legităţi se deosebeşte de prima prin solicitarea de reacţii solitare sau
divizate în grup.
Charlotte Bühler a împărţit jocurile în cinci grupe, în care delimitează diferenţe
calitative, dar şi unele diferenţe specifice :
- jocuri funcţionale(senzorio-motorii);
- jocuri de ficţiune şi iluzie;
- jocuri receptive(de consum-contemplare, participare pasiva, cum sunt jocurile cu elemente
din poveşti);
- jocuri de construcţie;
- jocuri colective.
Şi această clasificare este criticabilă prin faptul că jocurile receptive sunt asimilate la
alte categorii de jocuri, iar jocul de construcţii este considerat ca fiind un joc ce face trecerea
de la conduita ludică la conduitele ocupaţionale.
În clasificarea sa O. Decroly are în vedere jocurile care se raportează la dezvoltarea
percepţiilor senzoriale şi aptitudinea motorie,cât şi jocuri de iniţiere aritmetică, jocuri ce se
raportează la noţiunea de timp, jocuri de iniţiere în lectură, jocuri de gramatică şi de înţelegere
a limbajului.
André Demarbre face o clasificare a jocurilor în funcţie de vârsta copilului şi în funcţie
de efortul solicitat : jocuri foarte active, jocuri active, jocuri de slabă intensitate, jocuri
recreative şi jocuri intelectuale. Această clasificare este modificată de autor prin caracterul
nesatisfăcător al unui singur criteriu de clasificare a jocurilor.
Decrat împarte jocurile în :
- jocuri ereditare(luptă, vânătoare, urmărire);
- jocuri de imitaţie(cu arc, prăştii);
- jocul de imaginaţie(în care se mimează şi se metamorfozează funcţii, obiecte).
Pornind de la faptul că însuşirile psihice au cel puţin trei caracteristici : de funcţie(se
reproduc ori de câte ori este nevoie, voluntar, dar şi spontan),caracter stabil(ele putând fi
folosite chiar mult timp după formarea lor integral sau parţial, combinat, reintegrat,
metamorfozat), au un caracter fizic, Jean Piaget, grupează jocurile în trei categorii :
- jocuri exerciţii;
- jocuri simbolice;
- jocuri cu reguli.
Această clasificare se exprimă evident în etapele iniţiale deoarece în etapele tardive ele
se pot combina şi dezmembra fiind cu greu recunoscute.
Jocurile exerciţii pot fi clasificate în jocuri funcţionale simple ce pot fi grupate ca pre
exerciţii, exerciţii şi post exerciţii. Prima categorie este compusă din jocuri senzorio-motorii
sau de mânuire, jocuri de exercitare a gândirii(comunicările verbale, discuţiile spirituale).
Jocurile senzorio-motorii se divid în :
a) jocuri exerciţii simple – care facilitează însuşirea unei conduite ludice(în care se
trage, se împinge, se divide şi se reconstituie grămezi, se apasă sau se învârt butoane etc.)
b) jocuri de combinaţii fără scop – caracterizate prin dezmembrarea şi reconstituirea de
obiecte, reconstituire şi combinare de noi mişcări şi exerciţii funcţionale, intrând aici şi jocul
de distrugere de obiecte fiind socotit la limita dintre activitatea ludică şi experimentarea
inteligenţei animată de curiozitatea propriu-zisă.
CAPITOLUL II
ÎNVĂŢAREA PRIN JOC
În mod obişnuit jocurile şi activităţile distractive le asociem cu timpul liber destinat în general
odihnei. Motivul acestei asocieri este că aceste activităţi sunt libere, lipsite de constrângeri şi plăcute.
Ele însă pot îndeplini şi funcţii educative esenţiale. Divertismentul motric solicită participanţilor
schimbarea frecventă a locului şi aplicarea regulilor obligatorii pentru acestea.
Jocul este o activitate distractivă încadrată în anumite reguli. În dicţionarul lui Gibbs jocul a
fost definit ca "o activitate efectuată de participanţi sau concurenţi care se străduiesc să realizeze
scopurile în limitele unor anumite reguli". Unii specialişti consideră că jocurile se deosebesc de
activitatea de divertisment prin aceea că ele se termină întotdeauna prin victorie sau înfrângere.
Divertismentul este o activitate spontană şi voluntară care nu are alte scopuri decât satisfacţia.
Alături de muncă şi de învăţătură divertismentul reprezintă al treilea aspect al activităţii umane. El
este forma principală de activitate a copiilor.
În jocuri, accentul nu este pus pe eficacitate iar jucătorii trebuie să demonstreze deprinderi de
a face schimb de informaţii verbale. Referitor la joc, Henri Walton afirmă că
,jocul este activitatea proprie a copilului", iar Teresa S. Piskozub că: "Distrându-se, copiii nu
observă, ci învaţă.
Divertismentul facilitează în acelaşi timp intrarea în viaţa socială, cunoaşterea realităţii şi
adaptarea ei la necesităţile proprii.
Divertismentul tematic este o activitate distractivă de interpretare a unor roluri şi,
pentru copii realizarea rolului asumat înseamnă atingerea unui scop care produce satisfacţie.
Divertismentul constructiv constă în montarea unor obiective pentru realizarea cărora,
contribuie la dezvoltarea limbajului şi de aici la dezvoltarea unor trăsături pozitive de comportament,
întrucât în joc copilul se identifică cu adultul şi astfel el se transformă în rol de constructor, de şofer,
de medic, situaţie care are mare influenţă asupra formării încrederii în forţele proprii ce le permite să-
şi depăşească la un moment dat condiţia de copil şi să aspire să ajungă ca cei mari.
În domeniul educaţiei, jocul a fost asociat cu libertatea de expresie, aşa cum rezultă din
doctrinele timpurii ale sec. XIX, cele elaborate de Rousseau, Froebel sau Pestalozzi.
În psihologie, noţiunea de joc şi-a făcut intrarea cu scrierile lui Herbert Spencer care a preluat
conceptul lui Schiller că o asemenea expresie liberă este determinată de surplusul de energie care
există la copil. Spencer merge mai departe în această direcţie, ocupându-se prioritar de
implicarea jocului în dezvoltarea copilului.
Acestor demersuri de interpretare pozitivă a jocului le putem anexa pe cele care pun în lumină
că:
- jocul copilului este o necesitate pentru creşterea şi dezvoltarea sa (K. Gros);
- prin joc copilul trece de la pasivitate la activitate (S. Freud);
- prin intermediul jocului copilul devine stăpânul propriei sale experienţe (E.
Erikson);
- jocul reprezintă un mijloc de realizare de sine (E. Claparede) de formare a eului
(l Chateau).
Deşi conceptul de joc este unul familiar şi utilizat în mod cotidian, el este mult mai dificil de
definit decât cea mai mare parte a conceptelor psihologice. Psihologii, indiferent de şcoală sau
orientarea cărei a îi aparţin sunt aproape unanimi în a admite că jocul aduce contribuţii
importante în dezvoltarea copilului. Alături de activităţile obligatorii, cele opţionale care au ca scop
determinat achiziţia de cunoştinţe noi, fixarea şi precizarea acestora, sistematizarea şi perfecţionarea
lor, se pot desfăşura prin metoda jocului.
Dispunând de toate funcţiile generale metodei jocului - jocul prin formele sale devine un
instrument şi un mijloc formativ -intuitiv şi totodată relaxant şi înviorător, care exercită asupra
preşcolarilor atracţie şi bucurie.
În cadrul învăţământului preşcolar între jocurile şi activităţile la alegere ale copiilor, libere-
creative şi activităţile pe domenii experenţiale nu există o graniţă nici măcar imaginară, ele se
întrepătrund, se influenţează reciproc, se interferează atât în ceea ce priveşte conţinutul cât şi modul
de organizare şi desfăşurare, de îndrumare. Legăturile virtuale dintre activităţi impun proiectarea şi
abordarea interdisciplinară a conţinuturilor pedagogice.
Uneori, jocurile şi activităţile la alegerea copiilor sunt o modalitate firească de continuare, de
completare, de perfecţionare, de aplicare, de verificare a cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor
însuşite în activităţile comune, în familiarizarea copiilor cu conţinutul temei care urmează să fie
abordat sau în sensul confecţionării atunci când e posibil a materialului necesar pentru desfăşurarea
acestei activităţi.
Jocul rămâne principala modalitate de învăţare fiind "o formă de activitate prin care aceştia
încearcă să-şi însuşească experienţa de viaţă a adulţilor". Ca activitate specifică jocul se bazează pe
o seriozitate organizatorică şi pe câteva caracteristici stimulatoare şi îmbietoare la angajare: surpriza,
ghicirea, întrecerea, mişcarea, distracţia. Există mai multe tipuri de jocuri senzoriale (vizual-motorii),
auditive, de observare a naturii, de dezvoltare a limbajului, matematice, construcţie, muzicale, de
orientare, de sensibilizare, de fantezie, simbolice, de memorare.
Mai mult, jocurile de tip literar-creativ se pot proiecta, desfăşura în cadrul ariilor de stimulare
care au căpătat ca secvenţă organizatorică - denumirea de jocuri literar-creative.
Jocurile verbale se împart în: fonetice, jocuri lexicale, jocuri gramaticale, jocuri cu povestiri,
jocuri cu jetoane, jocuri la computer, jocuri cu obiecte, jocuri fără suport material, jocuri de simulare.
Dintre jocurile de simulare, cel mai incitant este jocul de rol "role playng" - în care copiii
devin "actori" ai vieţii sociale pentru care se pregătesc. Metoda se bazează pe un scenariu
spontan, creând premisele unei exprimări sincere, deschise, naturale a copiilor. Indiferent de
conţinutul jocurilor de rol , acestea asigură formarea exprimării şi educarea limbajului, a exprimării
orale spontane, dar mai ales a gândirii.
Tipurile de jocuri pot fi diverse: de reprezentare, de arbitraj, de competiţie, de angajare.
Organizarea şi desfăşurarea jocurilor de rol au următoarea strategie didactică:
- alegerea unei situaţii interumane familiale copiilor;
- distribuirea rolurilor partenerilor;
- distribuirea sarcinilor;
- învăţarea individuală a rolului fiecărui participant;
- interpretarea rolurilor, interpretarea unei scene conflictuale;
- intervenţia grupului pentru atenuarea conflictului şi comentariile spectatorilor;
- reluarea jocurilor ţinând cont de sugestiile participanţilor.
Un aspect particular al jocului de rol ca joc de simulare este dramatizarea. Ca metodă
simulativă ea poate lua forma organizatorică a unui proces literar, a unei expuneri oratorice cu
oponent, provocarea unei discuţii contradictorii ş.a. Dramatizarea are un caracter activizant, preluând
o parte din efectele spectaculoase ale scenei. Se poate organiza pe replici exacte, textuale, pe baza
unor replici generative (creatoare) sau pe stimularea (încurajarea) spontaneităţii "actorilor".
În momentul în care se transpun în joc, majoritatea preşcolarilor folosesc imperfectul, cu
nuanţa unei acţiuni petrecute, în trecutul apropiat, cu sensul de a marca într-un anumit fel
incertitudinea, identificarea lor parţială cu rolul. Trecerea rapidă de pe planul imaginar pe
planul real şi viceversa reprezintă un stadiu mai avansat în evoluţia jocului.
Semnificativ este tocmai faptul că în cursul vârstei preşcolare, principalele elemente ale
jocului - scopul, subiectul, regulile - se conturează mai pregnant.
Copiii de 3-4 ani nu-şi propun în mod intenţionat un anumit subiect în joc - scopul este latent
şi se conturează în cursul jocului.
Copiii de 5-6 ani reuşesc din ce în ce mai clar să-şi fixeze o intenţie înainte de
începerea jocului, care influenţează în mare măsură creaţia mentală. De pildă, un cub poate servi
ca receptor pentru telefon. În selecţionarea materialului de joc, pe măsură ce copilul creşte, el
caută din ce în ce mai atent să asigure asemănarea între obiectul pe care îl foloseşte şi cel pe care şi-l
imaginează.
O problemă interesantă în legătură cu transpunerea în rol a copiilor este aceea a raportului
între real şi imaginar. Preşcolarul mic se identifică cu rolul ales deşi cu aceeaşi rapiditate copilul
trece la alt rol.
compară emoţional cu adultul, descoperind că nu este încă adult. Conştiinţa faptului că este un copil
se realizează prin joc, iar de aici apare un nou ţel - să devină adult şi să realizeze efectiv funcţiile
acestuia.
Există motive să credem că în îndeplinirea rolului, modelul de comportament conţinut de rol
devine totodată etalonul cu care copilul îşi compară comportamentul, îl supune controlului.
Conţinutul rolului se concentrează îndeosebi în jurul normelor ce privesc raporturile dintre oameni -
conţinutul său principal fiind normele de comportament practicate de adulţi - prin joc copilul trece
parcă în universul evoluat al formelor superioare de activitate umană, în lumea matură a regulilor ce
dirijează interrelaţiile umane. Normele care stau la baza raporturilor umane devin, prin joc,
izvorul dezvoltării morale a copilului. Astfel jocul este o şcoală a moralei, dar nu a moralei în planul
reprezentărilor ci a unei morale în acţiune.
Jocul are importanţă şi în formarea colectivului unit de copii, în formarea spiritului de muncă,
în corectarea unor abateri, a atitudinii pozitive faţă de muncă, în corectarea unor abateri sesizate în
comportamentul unor copii şi în alte multe privinţe.
Jocul este cea mai liberă formă de instruire, creează mai multe ocazii pentru interacţiuni
diferenţiate între toţi participanţii la procesul didactic decât strategiile tradiţionale. Având în vedere
factorul educaţional, care este strâns legat de situaţia ludică, în cursul interacţiunii se pot manifesta
mai desluşit diverse tipuri de comportamente pozitive - colegialitate, loialitate, deprinderea de a se
împăca cu înfrângerea, respectarea regulilor de joc - dar şi negative - supărare când el pierde,
ridicularizarea echipei învinse.
În cazul jocului, influenţa educativă a educaţiei este mai eficientă decât în cazul altor activităţi
didactice. În învăţarea copiilor de vârstă mică jocurile pot constitui strategia dominantă..
Henri Wallon afirmă că ,jocul este activitatea proprie a copilului", că de fapt ,jocul se
confundă cu întreaga sa activitate atâta timp cât rămâne spontană şi nu i se impun obiectivele de
către disciplinele educative,,. După Ch. Biihler ,jocul ar fi o etapă a evoluţiei totale a copilului,
descompusă la rândul ei în perioade succesive". H. Wallon a denumit patru categorii de jocuri prin
asimilare cu ceea ce reprezintă jocul pentru adult.
Jocurile funcţionale - ce pot fi mişcări foarte simple, cum ar fi întinderea şi aducerea la loc a
braţelor sau a picioarelor, agitarea degetelor, atingerea şi balansarea obiectelor, producerea
zgomotelor şi a sunetelor.
Odată cu jocurile de ficţiune, de tipul jocului cu păpuşa sau căIăritul unui băţ asemuindu-l cu
un cal, intervine o activitate cu o interpretare mai complexă şi mai apropiată de anumite definiţii.
În jocurile de achiziţie, copilul este după o expresie curentă numai ochi şi urechi: priveşte,
ascultă, se sileşte să perceapă şi să înţeleagă lucruri şi fiinţe, scene şi imagini, povestiri,
cântece, totul pare să îl absoarbă complet.
În jocurile de confecţionare, copilului îi place să adune, să combine obiectele, să le
modifice, să le transforme şi să creeze cu ele altele noi.
Îndată ce o activitate devine utilitară şi se subordonează cu un mijloc unui scop, ea îşi pierde
atracţia şi caracterul de joc. Multe jocuri urmăresc dificultatea prin ea însăşi. Temele propuse de joc
nu trebuie să aibă altă justificare decât jocul însuşi. S-a putut aplica jocului definiţia dată de Kant
artei ,,o finalitate fără scop", o realizare care tinde să se realizeze numai pe sine. Copilul repetă în
jocuri impresiile pe care le trăieşte, imită. "Pentru cei mici, imitaţia constituie regula jocului, singura
regulă care este accesibilă atât timp cât nu pot depăşi modelul concret, viu, pentru a ajunge la
consemnul abstract" afirmă H. Wallon.
Înţelegerea lor nu este mai întâi decât o asimilare a fiinţei sale cu cei din jur cu fiinţa sa, în
care imitaţia joacă tocmai un mare rol. "Instrumentul acestei fuziuni, imitaţia, prezintă o ambivalenţă
care explică anumite contraste şi din care jocul se alimentează. Ea nu este fără însemnătate ci foarte
selectivă la copil. Se fixează asupra persoanelor care au mai mult prestigiu asupra copilului,
cele care îi interesează sentimentele, care exercită o atracţie, în care intră de obicei şi afecţiune" arată
H. Wallon referitor la jocul prin imitaţie când se transformă prin joc în aceste personaje.
Ficţiunea face parte, în mod firesc din joc, deoarece se opune realităţii apăsătoare. Dacă ia
masa cu bucăţele de hârtie, ştie foarte bine că deşi le numeşte "feluri de mâncare", ele rămân tot
bucăţele de hârtie.
Libera sa fantezie aplicată la lucruri şi credulitatea complică întâlnită uneori la adult, îl
amuză. Copilul alternează mereu între ficţiune şi observaţie. În realitate, dacă nu le confundă cum s-
ar părea câteodată, nici nu disociază complet una de alta, în prezenţa celeilalte. Le transpune mereu
una în cealaltă.
"Observaţiile copilului nu sunt lipsite de ficţiune dar şi ficţiunile sale sunt saturate de
observaţie" spune H. Wallon în lucrarea sa "Evoluţia psihologică a copilului".
Eduard Claparede arată că "Persoana care se joacă îşi dă oare seama de ficţiunea pe
care o creează sau se lasă înşelată de această ficţiune? Nici una, nici alta. Este foarte conştientă de
iluzia care o învăluie, dar i se supune de bună voie"
II.3. AMENAJAREA SPAŢIULUI EDUCATIV –ESENTIAL ÎN
DEZVOLTAREA IMAGINAŢIEI
atent repartizarea sarcinilor activităţilor zilnice la fiecare sector de activitate. Întreg programul se
desfăşoară prin joc, dar nu un joc întâmplător, ci unul organizat, în care copilul are prilejul să
exploreze medii diferite şi să îndeplinească sarcini fie individual, fie în grup. Educatoarea are rolul
unui ghid atent, organizând în aşa fel activitatea încât, să le ofere copiilor o paletă variată de opţiuni,
care să permită realizarea celor propuse la începutul abordării programului. În activităţile integrate
accentul va cădea pe grup şi nu pe întreaga clasă, în care o idee transcede graniţele diferitelor
discipline şi organizează cunoaşterea în funcţie de noua perspectivă, respectând tema de interes.
În cadrul activităţilor integrate, abordarea realităţii se face printr-un demers global, graniţele
dintre categorii şi tipurile de activităţi dispar, se contopesc într-un scenariu unitar şi de cele mai
multe ori ciclic, în care tema se lasă investigată cu mijloacele diferitelor ştiinţe. Varietatea
materialelor spre care sunt orientaţi copiii, îi încurajează pe aceştia să se manifeste, să observe, să
gândească, să-şi exprime liber ideile, să interpreteze date, să facă predicţii.
Abordarea integrată a activităţilor promovează învaţarea centrată pe copil, acesta
beneficiind de:
- posibilităţi de a se manifesta natural, fără a sesiza că această activitate este „impusă”;
- personalitatea copilului se dezvoltă;
- copilul învaţă lucrând;
- mai multă libertate în acţiune;
- oportunităţi de a se implica în pregătirea activităţilor cautând şi aducând diferite materiale de acasă;
- sporirea încrederii în propriile posibilităţi, deveninând capabili să îndeplinească sarcinile ce le-a
ales sau li s-au încredinţat;
- orice lucrare care se finalizează duce la dezvoltarea personalităţii copilului;
- educarea capacităţii de a lucra în grup, de a ajuta la îndeplinirea sarcinilor echipei;
- manifestarea creativităţii în toate domeniile;
- contribuie la formarea stimei de sine şi la dezvoltarea spiritului participativ; Educatoarea
trebuie să fie preocupată să conceapă scenarii care să ofere situaţii de
învățare interesante pentru copii, are următoarele oportunităţi:
- încurajează diferite tipuri de conportament
- cunoaşte mai bine copiii;
- aplică metode noi, activ-participative;
- stabileşte relaţii de tip colaborativ cu celelalte educatoare şi grupe din unitate, cu părinţii
copiilor.
« Pentru copil aproape orice activitate este joc. Jocul este munca, este binele, este datoria, este
idealul vieţii. Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire în consecinţă
poate să acţioneze» spune E. Claparede.
Creativi sunt toţi copiii, până în momentul în care noi,adulţii, prin autoritate, disciplină impusă le
înăbuşim manifestarea creativă. Jocul ocupă un rol important în strategia de educare a
creativităţii,Copilul transpune conştient într-un plan imaginar,creează,deşi intr-un mod elementar.El
transfigurează selectiv,idealul în funcţie de nevoile imediate,dar şi de posibilităşile proprii.Jocul la
varsta prescolara devine o conditie importanta pentru evolutia sa ulterioara,iar joaca ia forme din ce in
ce mai complexe si diverse,influentand toate celelalte preocupari.Jocul stimuleaza fantezia,imaginatia
reproductiva si creatoare,este un mijloc de dezvoltare a flexibilitatii si spontaneitatii.